- Unitatea de învăţare 5-

PARTIDELE POLITICE

5.1 Obiective
5.2 Conceptul de partid.Trăsături şi funcţii
5.3 Evoluţia partidismului în epocile modernă şi contemporană. Sisteme
partidiste
5.4 Doctrine politice privind partidismul
5.5 Lucrare de verificare
5.6 Bibliografie

REZUMAT : Conceptul de partid politic desemnează o grupare

relativ organizată şi stabilă de oameni constituită pe baza liberului
consimţământ, care acţionează programatic, conştient şi organizat
pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi
umane (popoare, naţiuni), pentru dobândirea sau/şi menţinerea
puterii politice în vederea organizării şi conducerea societăţii, în
conformitate cu anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin
programe politice. Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în
lumea modernă şi contemporană sub mai multe sisteme:
unipartidismul, bipartidismul precum şi pluripartidismul. În
perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele doctrine
politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind dovada esenţială
a unei vieţii democratice, reale dintr-o ţară.

5.1 Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiuni precum partidul politic, doctrine
politice, partidismul cu formele consacrate, unipartidismul, bipartidismul
şi pluripartidismul.
- introducerea cursanţilor în fenomenul partidist, evidenţiind rolul
partidelor politice într-o societate democratică şi caracterul progresist al
acestora.
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita (nuanţa) doctrinele
partidelor politice.
5.2 Conceptul de partid. Trăsături şi caracteristici
Literatura de specialitate abundă în definiţii, înţelegeri ale
conceptului de partid politic. Amintindu-le, cel puţin pe unele dintre ele,
ar avea menirea de a elucida trăsăturile şi funcţiile partidului politic în
viaţa socială.
Conceptul de partid desemnează o grupare relativ organizată şi
stabilă care exprimă sistematic interesele unui grup social, le
reprezintă programatic şi le promovează în forme specifice, luptând
pentru cucerirea sau menţinerea puterii politice. În termenii cei mai
generali, partidul politic ar putea fi definit ca organizaţie relativ
durabilă, formată din indivizi care împărtăşesc aceeaşi concepţie
ideologică, subscriu la un set comun de valori social-politice,
acţionând pentru cucerirea puterii, pentru aplicarea programului
propriu.
Unele abordări teoretice consideră partidul o reuniune de oameni
care împărtăşesc aceeaşi doctrină politică, în timp ce altele se referă la
partid ca la un ansamblu organizat de oameni uniţi, pentru a acţiona în
comun în interes naţional, potrivit unor principii concrete asupra cărora
au căzut de acord, sau ca la formaţiuni care grupează oameni de aceleaşi
opinii, ce urmăresc să-şi asigure o influenţă determinată asupra afacerilor
publice. În alte concepţii, reprezintă partid politic orice grup de indivizi
care, împărtăşind aceleaşi concepţii politice, se străduiesc să le
promoveze, raliindu-şi un număr cât mai mare de cetăţeni şi căutând să
cucerească puterea sau cel puţin, să-i influenţeze deciziile. Alte analize,
pornind preponderent de la criteriile organizării, apreciază fie că partidul
ar fi un ansamblu de comunităţi, o reuniune de mici grupuri diseminate
pe întreg teritoriul unei ţări, legate prin instituţii coordonatoare, fie că un
partid se caracterizează prin continuitate şi discontinuitate în organizare,
prin structuri de comunicare permanentă în interiorul său şi cu mediul
social.
Se consideră, de asemenea, că un partid ar fi expresia relaţiilor de
tip asociativ, reflectând apartenenţe bazate pe libera înregimentare, cu
scopul de a înfăptui un ideal sau a obţine avantaje materiale pentru
militanţii săi. În alte abordări, partidele politice sunt grupări voluntare mai
mult sau mai puţin organizate, care în numele unei anumite concepţii
asupra intereselor comune şi ale societăţii, pretind să-şi asume singure
sau în coaliţie funcţiile guvernării.

2
 Sintetizând, în definirea partidelor politice trebuie să se ţină seama
de unitatea următoarelor determinări:
a. partidul politic este o asociaţie sau uniune liberă, adică un
grup secundar sau de adeziune, formal, cu caracter permanent sau
quasipermanent;
b. partidul politic are un caracter organizat, o structură stabilă,
implicând existenţa unei reţele permanente de relaţii între centrul
naţional, nivelele intermediare şi unităţile de bază;
c. partidul politic exprimă şi promovează, de regulă, interesele
fundamentale ale unui grup determinat (clasă socială sau fracţiune
de clasă);
d. partidul politic presupune elaborarea unui program, cu
obiective imediate şi de perspectivă, stabilite după o anumită
platformă ideologică în lumina căreia se stabilesc opţiunile asupra
metodelor şi mijloacelor de înfăptuire a programului. Ideologia
partidelor şi propaganda acestora joacă un rol hotărâtor în câştigarea şi
orientarea membrilor, simpatizanţilor şi aderenţilor lor. În principiu orice
partid politic are un rol informaţional şi formativ, dar, mai ales în cazul
partidelor reacţionare, nevoia camuflării obiectivelor reale determină
recurgerea la dezinformare şi demagogie socială;
e. în societăţile antagoniste, lupta politică fiind competiţia pentru
exercitarea puterii supreme în societate prin intermediul statului, iar
partidele fiind principalul instrument al forţelor sociale în această
luptă, finalitatea partidului politic este fie menţinerea puterii, fie
influenţarea, controlul sau cucerirea acesteia.
În concluzie, conceptul de partid politic desemnează o grupare
relativ organizată şi stabilă de oameni, constituită pe baza liberului
consimţământ, care acţionează programatic, conştient şi organizat
pentru servirea intereselor unor clase, grupuri sociale, comunităţi umane
(popoare, naţiuni), pentru dobândirea sau/şi menţinerea puterii politice
în vederea organizării şi conducerea societăţii, în conformitate cu
anumite idealuri exprimate prin doctrine, prin programe politice.
Ca fenomen politic, partidismul reprezintă o componentă dinamică
a vieţii democratice active, în sensul că democraţia începe să se
manifeste eficient, social odată cu apariţia şi dezvoltarea partidelor
ca instituţii politice.
Din concepţiile propuse pentru partidul politic rezultă o serie de
trăsături specifice acestuia, care îl deosebesc de alte instituţii politice:

3
 1.are un caracter conştient, în sensul că este o asociaţie liberă de
cetăţeni, ce urmăreşte fie să ajungă la putere, fie să păstreze puterea
pentru realizarea unui set de valori social-politice. Un partid uneşte
deci oameni care au acelaşi crez politic, doritori să-l slujească şi, cred
ei, capabili să o facă;
2.are caracter de grupare socială (uneori declarat), în sensul că
partidele servesc, în primul rând, interesele unei categorii sociale. De
regulă, partidele nu-şi declară deschis faptul că slujesc interesele unei
anumite clase sociale. Experienţa istorică a dovedit că partide care
implică în denumirile lor termeni ca: democrat, naţional, muncitoresc,
ţărănesc, popular, republican, al dreptăţii sociale etc. şi care afirmă că
au ca ţel slujirea poporului s-au dovedit a fi, în realitate, antipopulare,
partizane, de grup. În principal, orice partid care acţionează în direcţia
preluării puterii se adresează prin programul său, tuturor cetăţenilor
ţării;
3.are caracter istoric, în sensul că partidele au apărut odată cu
organizarea politică a societăţii şi au evoluat împreună cu aceasta.
Aşadar, geneza partidelor politice este legată de momentul istoric al
afirmării sclavagismului, de momentele în care societatea a adoptat şi
forma democratică de conducere.
Rolul partidelor în organizarea şi conducerea societăţii se
manifestă prin anumite funcţii:
1. potenţarea procesului de conştientizare a intereselor fundamentale
a unor grupuri mai largi sau mai restrânse de cetăţeni şi atragerea
acestora, prin intermediul unor programe şi platforme, spre o activitate
politică conştientă;
2. organizarea cetăţenilor pe baza unor principii şi reguli care să
asigure desfăşurarea unei acţiuni conştiente, dirijate spre un scop;
3. formarea şi pregătirea cadrelor în scopul asigurării personalului
calificat pentru aparatul de stat în vederea guvernării atunci când partidul
ajunge să preia puterea politică;
4. asigurarea guvernării, în perioada exercitării puterii politice în stat,
prin elaborarea unor programe, norme şi orientări de dezvoltare, în
concordanţă cu interesele ţării respective, pe plan intern, cât şi extern;
5. menţinerea tonusului luptei politice şi concurenţei de oferte în cadrul
opoziţiei politice, specifice sistemului politic pluralist .
Apariţia şi dezvoltarea partidelor politice au constituit un factor
necesar, obiectiv, cu caracter progresist, deoarece ele, pe de o parte, au

4
rolul de a atrage largi categorii sociale la o activitate conştientă, iar, pe
de altă parte, asigură mai multe variante în realizarea progresului social.
Partidele sunt un element decisiv în conducerea democratică a societăţii.

Test de autoevaluare
1.Definiţi conceptul de partid politic. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
2.Stabiliţi trăsăturile specifice partidului politic, prin care se deosebeşte
de alte instituţii politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.

5.3 Evoluţia partidismului în epoca modernă şi contemporană.

Sisteme partidiste.

Partidele politice îşi au originea în antichitate. Ele nu au avut însă

aceeaşi pondere şi semnificaţie în toate orânduirile sociale.
În antichitate, ca de altfel şi în feudalism, partidele politice nu erau bine
conturate, nu aveau programe clare şi nici o activitate permanentă, ceea
ce a făcut ca în aceste etape de dezvoltare socială forma predominantă
de organizare şi conducere să fie una dictatorială şi respectiv absolutistă.
Cu unele mici excepţii, în orânduirile respective şi în situaţia când
partidele au existat şi au desfăşurat o activitate democratică, ele nu au
atras categorii largi ale poporului. Aceasta pentru că în antichitate, de
exemplu, sclavii nu erau consideraţi cetăţeni, fiind lipsiţi de drepturi
politice, iar în feudalism iobagii legaţi de pământ, nu puteau desfăşura o
activitate politică de sine stătătoare.
Partidele, în accepţiunea lor modernă, ca instituţii politice bine
conturate, organizate, cu statute şi programe clar fundamentate, cu
activitate permanentă la care au acces toate categoriile sociale apar în
condiţiile societăţii capitaliste. Partidismul în formă evoluată este strâns
legat de epocile modernă şi contemporană. Indiferent de modalităţile
concrete pe care le îmbracă partidismul, pentru capitalism şi, în general,
pentru întreaga dezvoltare socială ulterioară, partidele politice devin o
necesitate pentru progresul social.
Partidismul s-a manifestat şi se manifestă în lumea modernă şi
contemporană sub mai multe sisteme:
1. Unipartidismul, adică existenţa unui singur partid în viaţa politică a
unei ţări.
5
 a. existenţa unui singur partid a fost posibilă în anumite ţări, la
începutul dezvoltării capitalismului. Atunci a fost nevoie de coalizarea
celor mai largi forţe sociale pentru lupta împotriva absolutismului feudal.
În acest scop se crea un partid care dobândea, de obicei, un caracter
naţional (de exemplu, în România, în perioada premergătoare, Revolutiei
de la 1848-1849, s-a constituit, Partida Naţională, singurul partid politic
în activitate, care era purtătorul idealurilor de libertate socială, naţională
şi unitate statală);
b. sistemul unipartidist a fost şi este cunoscut şi în unele ţări în curs de
dezvoltare. Acesta are menirea de a acţiona atât în faza luptei de
eliberare de sub dominaţia colonială, cât şi în perioada luptei pentru
păstrarea independenţei economice şi politice, pentru lichidarea
subdezvoltării şi a decalajelor ce le separă de restul statelor lumii.
Atingerea acestor obiective impune unitatea forţelor sociale. În aceste
situaţii, unipartidismul este o soluţie de moment ce nu trebuie
permanentizată. Experienţa istorică a arătat că menţinerea pe o perioadă
mai îndelungată a unipartidismului duce în mod inevitabil la un regim
dictatorial.;
c. unipartidismul se întâlneşte şi în perioade de criză ale societăţii,
când forţele conservatoare, prin intermediul unipartidismului, adoptă o
conducere dictatorială. În acest sens, în perioada interbelică, sunt
cunoscute situaţiile din Italia, Germania etc. în care, prin intermediul unui
singur partid, partidul fascist, patridul nazist, s-a ajuns la regimuri
dictatorile.
d. aceeaşi situaţie, se întâlneşte în ţările cu regimuri comuniste, unde,
la baza dictaturii, a stat existenţa unui singur partid.
Aşadar, unipartidismul poate fi acceptat numai în situaţiile în care el
coalizează forţele majorităţii naţiunii în scopul atingerii unor obiective cu
caracter naţional, constituindu-se apoi ca punct de plecare pentru
crearea condiţiilor în care să fie posibilă şi apariţia altor partide.
2. Bipartidismul este întâlnit în aproape toate fazele dezvoltării
democratice a societăţii şi îşi are izvorul în perioada luptei maselor
populare, în frunte cu burghezia, pentru înlăturarea absolutismului feudal.
Atunci forţele politice progresiste s-au constituit într-un partid al afirmării
noii societăţi, iar forţele conservatoare într-unul de apărare a vechilor stări
de lucruri (de exemplu, în Anglia, Partidul Conservator şi Partidul
Laburist, în SUA Partidul Democrat şi Partidul Republican, în Ţările vest-
europene, prin alternanţă, Partidul Democrat-Creştin şi Partidul Social-

6
Democrat, în România, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional
Ţărănesc). Cele două mari partide pot să reprezinte interesele aceleiaşi
grupări sociale, de pildă ale burgheziei, sau ale unor grupări sociale
diferite. Nici o clasă socială nu este absolut omogenă, ci este alcătuită
din grupări cu interese opuse cum ar fi: burghezia industrială, financiară,
agrară etc. În consecinţă, pentru oglindirea diversităţii de interese este
nevoie de mai multe partide, de cel puţin două. Existenţa a două partide
face posibil ca partidul aflat la putere să poată fi controlat de cel din
opoziţie, pentru a nu comite greşeli sau abuzuri. Pe baza experienţei
istorice s-a ajuns la concluzia că un guvern puternic trebuie să
beneficieze de o opoziţie la fel de puternică. Numai aşa se deschide calea
perfecţionării activităţii social-politice şi a stabilităţii.
3. Pluripartidismul, sub forma lui cea mai cunoscută, se întâlneşte,
mai ales, după primul şi al doilea război mondial, în ţările occidentale,
unde diversele categorii sociale îşi au propriile partide. În
contemporaneitate, pluripartidismul poate fi împărţit în trei mari grupări:
a. gruparea partidelor de dreapta cu nuanţele: de centru-dreapta sau
de extremă dreapta. În această categorie intră partidele conservatoare şi
liberale, care pot fi de dreapta sau centru dreapta şi partidele fasciste sau
neo-fasciste de extremă-dreapta;
b. gruparea partidelor de stânga cu nuanţele de stânga şi extremă-
stânga. În această categorie intră partidele socialiste, social-democrate,
comuniste etc. iar în extrema stânga, partidele comuniste de tip marxist-
leninist;
c. gruparea partidelor de centru cuprinde, în general, partidele
democrat-creştine, social-creştine etc.
În prezent, se observă o restrângere şi, deci, o scădere a influenţei
partidelor extremiste, atât de dreapta cât şi de stânga. Aceasta se explică
prin aceea că fascismul a condus omenirea la cel de-al doilea război
mondial, cu toate consecinţele lui dramatice, iar comunismul s-a dovedit
ineficient economic, iar din punct de vedere politic s-a manifestat ca o
dictatură asemănătoare celei fasciste. Datorită acestor stări de lucruri, în
democraţiile tradiţionale, guvernele se axează pe grupările de centru sau
centru-stânga, care s-au dovedit în practică a fi cele mai viabile.

Test de autoevaluare
1. Precizaţi situaţiile în care unipartidismul poate fi acceptat într-o
societate. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

7
2. Explicaţi noţiunea de bipartidism, argumentând prin două exemple
reprezentative. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

5.4 Doctrine politice şi partidismul

În perioada de ascensiune a capitalismului au apărut primele

doctrine politice care glorificau fenomenul partidist ca fiind dovada
esenţială a unei vieţii democratice reale dintr-o ţară.
În secolul trecut au apărut însă şi teorii, doctrine care criticau sau
chiar tăgăduia pluripartidismul, considerându-l ca fiind sursa unor
fenomene de criză din viaţa unor state. Geneza unor asemenea doctrine
se află, într-o anumită măsură, şi în fenomenele negative care însoţesc
activitatea partidelor politice , dintre care reţinem:
 politicianismul este un comportament politic bazat pe
practici imorale, pe înşelătorii, pe maşinaţiuni politice în vederea
realizării unor interese personale;
 demagogia pe care politologii, în funcţie de intenţii, metode şi
consecinţe, o înţeleg diferit. Cei care pun accentul pe intenţii,
înţeleg prin demagogie propunerea unor programe de acţiune
politică despre care cel care le propune ştie dinainte că sunt
irealizabile, dar scontează să obţină prin ele avantaje politice.
Autorii care caracterizează demagogia prin metodele folosite,
enumeră ca note definitorii ale acesteia chemări iraţionale,
promisiuni false etc. În sfârşit, unii autori sunt de părere că
demagogia se defineşte prin consecinţele sale, în sensul că se
urmăreşte nu realizarea unor cerinţe politice reale ale maselor,
ci ataşamentul emoţional al acestora faţă de aceste cerinţe;
 diversiune politică, presupune distragerea atenţiei oamenilor
de la anumite probleme greu de rezolvat, dificile ale vieţii sociale
şi deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puţin spinoase;
 oportunismul este un comportament schimbător, oscilant, care
se modelează, se adaptează în funcţie de circumstanţele de
moment. Oportunismului i se reproşează lipsa rigorii logice în
înlănţuirea ideilor, iar pe plan moral absenţa sincerităţii.
Oportuniştii sunt dispuşi la tranzacţii, acomodări, manevrări,
replieri strategice impuse de împrejurări;
 manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care,
prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului
8
 indivizilor în aşa fel încât le lasă impresia că acţionează conform
propriilor voinţe şi interese, că îşi formează ei înşişi modalitatea
de a gândi şi a acţiona.
Prin astfel de metode, unele partide, dezorientează şi înşeală
masele, le influenţează şi le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care
nu sunt întotdeauna nobile şi, mai mult, sunt contrare intereselor lor.
Una din cauzele principale care au dat naştere doctrinelor politice
ce neagă rolul benefic al partidelor o constituie apariţia grupărilor
extremiste cu tendinţe evidente de monopolizare a puterii politice, ca de
exemplu grupările de extremă dreaptă sau de extremă stânga. Politica
acestora cu grave consecinţe negative, a determinat pe mulţi politologi
să conteste fenomenul partidist ca atare.
În prezent, doctrinele politice care contestă partidismul şi-au
pierdut din importanţă. Experienţa politică a dovedit că partidismul este
un fenomen pozitiv, o condiţie sine-qua-non a unei vieţi democratice.

Test de autoevaluare
1. Enumeraţi fenomenele negative, care însoţesc activitatea partidelor
politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului…………………………………………………………….............

2. Stabiliţi care sunt consecinţele fenomenelor negative la nivel de

societate democratică. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului……………………………………………………………………..

5.5 Lucrare de verificare

Prezentaţi rolul partidelor politice în organizarea și conducerea

societăţii.
Instucţiuni privind testul de evaluare:
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure.
- identificarea elementelor de conţinut solicitate.
- utilizarea bibliografiei precizate.

5.6 Bibliografie

9
 *** Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Coordonator Laurenţiu
Ştefan Scarlat, Editura Humanitas, Bucureşti.
*** Mică Enciclopedie de Politologie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.337.
Ion.Mitran, Politologie, Editura Fundaţiei României de Mâine,
Bucureşti, 2000, pp.60-62.
Călin.Vâlsan,Politologie, Editura Economică, București, 1977, pp.
96-107.
Ion.Alexandrescu, Ion.Bulei, I.Mamina, I.Scurtu, Enciclopedia
partidelor politice din România (1862-1994), EMP, Bucureşti, 1996,
pp.104-112.
Alexandru Florian, Fundamentele doctrinelor politice, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006

10
 -Unitatea de Învăţare 6-
DEMOCRAŢIA

6.1 Obiective
6.2 Conceptul de democraţie. Principiile şi normele democratice
6.3 Evoluţia istorică a democraţiei
6.4 Doctrine politice contemporane privind democraţia
6.5 Structuri şi forme de guvernare
6.6 Putere şi opoziţie
6.7 Lucrare de verificare
6.8 Bibliografie

REZUMAT: Democraţia este o formă de organizare şi conducere

politică a societăţii de către cei care deţin puterea, prin consultarea
cetăţenilor ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile
de progres ale ţării.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă
numai în măsura în care relaţia dintre conducători şi conduşi se
înclină în favoarea celor din urmă, când conduşii impun
conducătorilor prin modalităţi şi mijloace variate –respectarea
drepturilor fundamentale ale individului şi popoarelor.

6.1 Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de democraţie, respectiv tipurile
şi formele democraţiei.
- introducerea cursanţilor în studiul principiilor, valorilor şi normelor
democratice.
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a înţelege evoluţia istorică a
democraţiei, raporturile societate - cetăţean, problematica democraţiei,
dar şi organizarea şi conducerea pe baze democratice a unei societăţi.

6.2 Conceptul de democraţie. Principiile şi normele democratice

Termenul de democraţie provine din limba greacă de la

cuvintele demos „ popor” şi kratos „putere”, însemnând puterea
poporului şi datează din antichitate când au apărut şi primele forme
de organizare democratică a societăţii. Aceasta i-a făcut pe mulţi
politologi să definească democraţia ca formă de organizare politică a

11
societăţii în care conduce poporul. Astfel de definiţii le întâlnim şi în
contemporaneitate, dar sunt necesare unele lămuriri, precizări. A
considera că democraţia reprezintă conducerea de către popor (mase
populare) duce la o serie de neclarităţi şi interpretări. Din afirmaţia
„conduce poporul” (sau conduc „masele”) nu rezultă cu claritate „ cine
conduce” şi nici „ care sunt cei conduşi”, ar părea că poporul şi conduce
şi este condus, ceea ce nu este logic.
Acceptând faptul că democraţia constituie un sistem de
instituţii şi relaţii care situează cetăţenii fie în poziţia de a decide
direct democraţia directă, fie în aceea de a delega puterea de decizie
unor reprezentanţi aleşi, democraţia reprezentativă, atunci o
definiţie a democraţiei, mai apropiată de realitate, ar putea fi:
democraţia este o formă de organizare şi conducere politică a
societăţii de către cei care deţin puterea, prin consultarea
cetăţenilor ţinând cont de voinţa acestora, de interesele şi aspiraţiile
de progres ale ţării.
Deci ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii,
democraţia presupune două părţi: conducători şi conduşi.
Experienţa istorică evidenţiază faptul că în democraţie, conducătorii
(adică deţinătorii puterii politice), indiferent de apartenenţa lor la un grup
social, trebuie să reprezinte voinţa majorităţii poporului.
În lumina experienţelor şi a condiţiilor concret-istorice se cunosc
mai multe tipuri sau forme de democraţie, acestea purtând diverse
denumiri, în funcţie de modul lor de manifestare sau de perspectiva
analizei. Se vorbeşte astfel despre democraţiile pluraliste, formale,
directe, participative, reprezentative, fără a mai aminti conotaţiile
doctrinar-politice, unele intrate în desuetudine: democraţie burgheză,
socialistă, liberală, creştină. Există, de asemenea, diferenţieri din
perspectivă naţională, statală, sau zonal-geografică, fiind utilizaţi termeni
ca democraţie americană, franceză, niponă sau europeană, sud-
americană etc.
Dar, pentru ca, în mod real societatea să se bazeze pe organizare
şi conducere politică democratică, în mod obligatoriu trebuie să respecte
anumite principii (reguli) de bază, luate ca un tot unitar. Acestea pot să
îmbrace forme concrete, în funcţie de etapa respectivă, de condiţiile
concret-istorice ale fiecărei ţări. Dintre aceste principii pot fi reţinute:
- existenţa unui cadru legislativ, inclusiv o lege fundamentală-
Constituţia, în care să fie prevăzute drepturile şi libertaţiile fundamentale

12
ale omului şi ale popoarelor, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi
popoarelor în a gândi şi în a se organiza în mod liber, în a-şi manifesta
poziţiile faţă de diferitele probleme legate de organizarea societăţii,
inclusiv faţă de conducători, cu garanţii legislative că aceste drepturi şi
libertăţi să poată fi exprimate şi exercitate în mod liber;
- existenţa unui stat care să fie în stare să asigure, în principal, din
punct de vedere politic, organizarea şi conducerea societăţii, să
înfăptuiască separarea puterilor în stat: puterea legislativă, puterea
executivă, puterea judecătorească. Separarea puterilor în stat a apărut
ca o necesitate şi ca o garanţie împotriva totalitarismului;
- existenţa unui mecanism politic menit să asigure condiţii pentru
exercitarea liberă de către toţi cetăţenii a dreptului de a alege şi a fi aleşi
în organele centrale şi locale ale statului, prin vot universal, direct, secret
şi liber exprimat, pentru un regim politic garantat de lege;
- dreptul de organizare profesională şi politică liberă, care să asigure
posibilitatea cetăţenilor de a se organiza în asociaţii profesionale cu
caracter independent faţă de puterea de stat şi în partide politice, prin
care să se garanteze alternativele reale de conducere a ţării. Pluralismul
politic constituie o condiţie sine-qua-non a democraţiei, deoarece numai
acesta poate cere şi garanta ca cei care conduc să aibă mai multă
responsabilitate, putând fi înlocuiţi atunci când nu corespund;
- existenţa unor mijloace de informare (mass-media) care să se
manifeste liber. Prin manifestare liberă trebuie să se înţeleagă faptul că
îşi exercită în mod independent poziţia ce o adoptă, fără ca puterea de
stat, îndeosebi, să impună o anumită linie prin cenzură. Aceasta nu
înseamnă că mijloacele de informare sunt în totalitate independente şi
faţă de partide sau formaţiuni politice. Esenţialul, însă, constă în afişarea
deschisă a acestor poziţii şi transmiterea unor informaţii corecte,
adevărate. Rolul deosebit de mare pe care îl are mass-media în viaţa
politică a unor state a determinat pe unii politologi să considere presa
scrisă şi vorbită ca a patra putere în stat. De aici decurge obligaţia morală
a mijloacelor de informare, să manifeste multă responsabilitate şi
onestitate faţă de opinia publică. Din aceste considerente, în cadrul unui
regim democratic, presa scrisă şi vorbită are un statut special, de regulă,
legiferat. Aceasta în scopul, pe de o parte, să o protejeze de eventualele
ingerinţe din partea fie a puterii de stat, fie a unor grupuri de presiune, iar
pe de altă parte, să o facă responsabilă în ceea ce difuzează. În

13
conformitate cu legea, fiecare slujitor al presei scrise şi vorbite răspunde
pentru veridicitatea celor transmise.

Test de autoevaluare
1. Definiţi conceptul de democraţie. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului. ………………........................................
2. Enunţaţi principiile ce stau la baza democraţiei. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru formularea răspunsului……………............................

6.3 Evoluţia istorică a democraţiei

Formele de organizare democratică a societăţii sunt stâns legate de
primele comunităţi umane. Democraţia a fost şi a rămas un factor care,
de-a lungul veacurilor, a condiţionat şi deci a însoţit progresul social.
Democraţia, ca formă de organizare şi conducere politică a societăţii o
întâlnim în perioada antica şi este strâns legată de apariţia statului, ca
principal instrument politic de organizare şi conducere a societăţii.
Formele clasice de exprimare a democraţiei în perioada respectivă
au constat în :
- elaborarea unei legislaţii care prevedea anumite drepturi şi
libertăţi pentru cetăţeni;
- încercarea de a situa dreptul la baza organizării sociale;
- crearea unui mecanism care să asigure alegerea liberă a unor
organisme ale puterii de stat sau a unor conducători la nivelul
puterii de stat centrale şi locale. Sunt cunoscute în acest sens, formele
democratice de organizare ale Greciei şi Romei antice.
a. În Grecia antică, în epoca homeriană (sec.XII-VIII.î.e.n.)
organele de conducere erau: bazileul – cu puteri limitate, statul- ca for
consultativ al bazileului şi adunarea poporului (demosul) – ca putere
supremă. În secolul VIII î.e.n. regalitatea (bazileii) a fost înlăturată.
Conducerea ateniană a fost luată de nouă arhonţi (conducători), aleşi în
fiecare an din rândul eupatrizilor (aristocraţia gentilică).
Cele mai înalte forme ale democraţiei ateniene au fost atinse în
secolele VI şi V î.e.n., în mod deosebit în vremea lui Clistene şi Pericle
care au introdus drepturi egale de participare la conducere pentru toţi
cetăţenii atenieni. Participarea demosului la conducerea statului a primit
numele de democraţie.
Astfel, în timp ce Sparta s-a constituit, ca urmare a legilor lui Licurg,
într-un stat sclavagist, oligarhic, prin organizarea într-o clasă militarist
14
aristocratică a polisului dominând în mod absolut peste masa periecilor
(poporul de rând), a hiloţilor şi a sclavilor, Atena a cunoscut de la
Solomon la Pericle un complex social-politic, înscriind în istorie
paradigma (modelul ) democraţiei.
Concepută ca formă de organizare în care puterea de stat aparţine
oamenilor liberi, democraţia ateniană a reprezentat o formă de guvernare
sclavagistă, fiind în esenţă statul proprietarilor de sclavi. În împrejurările
istorice respective democraţia (guvernarea poporului) şi oligarhia
(guvernarea aristocraţiei) au devenit două alternative politice
fundamental opuse cu privire la organizarea şi conducerea polisului
grecesc. Democraţia care s-a afirmat pe Acropole în urmă cu două
milenii şi jumătate constituie o componentă de seamă a civilizaţiei
greceşti ce s-a transmis peste secole, având o importantă contribuţie la
progresul umanităţii.
b. În Roma antică, statul roman în perioada regalităţii (753-509
î.e.n.) era condus de un rege ajutat de senat, rolul superior avându-l iniţial
adunarea poporului, care alegea pe rege, declara război etc.
Descendentă a unei democraţii militare, republica romană a
constituit forma de stat sclavagist prin care două caste de origine gentilică
au fuzionat sub impulsul relaţiilor economice întemeiate pe proprietatea
privată şi pe exploatare şi au determinat o nouă structură a comunităţii,
în funcţie de relaţiile de clasă formate pe această bază . În perioada
republicii romane (509-27 î.e.n) puterea civilă şi militară era încredinţată
la doi magistraţi (consuli) aleşi pe un timp de un an dintre patricieni şi
deţineau puterea supremă în stat. Treptat, pe măsura perfecţionării
regimului democratic al republicii romane, au fost înfiinţate noi
magistraturi care au dus la separarea puterilor în stat: pretori, cenzori,
chestori. Instituţia supremă de conducere a republicii era senatul, alcătuit
din trei sute de patricieni aleşi pe viaţă.
Lipsa de drepturi, inclusiv politice, a plebei, a determinat
declanşarea luptei acesteia pentru participarea la viaţa politică, luptă care
s-a soldat cu obţinerea mai multor drepturi: plebeii să aibă doi tribuni
pentru apărarea intereselor lor, cu putere de veto; dreptul ca unul din cei
doi consuli să fie plebeu; dreptul ca plebeii să poată fi aleşi cenzori,
chestori, pretori etc. În felul acesta, lupta dintre patricieni (aristocraţie) şi
plebei (producătorii valorilor materiale) a condus la lichidarea
inegalităţilor politice şi civile dintre cele două categorii sociale.

15
 Legislaţia romană şi instituţiile sale democratice au fost şi au rămas
în admiraţia tuturor timpurilor.
Totuşi, datorită bazei de clasă a societăţii, care era alcătuită din
stăpâni de sclavi şi sclavi, democraţia acelei perioade avea limitele sale
istorice: democraţia în acel timp nu a fost un fenomen permanent, ea
alternând cu forme dictatoriale de organizare politică; democraţia în
perioada antica cuprindea numai o parte a societăţii; conducerea se
realiza întradevăr cu consimţământul cetăţenilor, prin consultarea
acestora, dar cetăţenii cuprindeau numai stăpânii de sclavi şi oamenii
liberi, sclavii nefăcând parte din rândul cetăţenilor.
Factorul determinant care a impus această limită a democraţiei a fost
constituit din raporturile de proprietate, exprimate în proprietatea absolută
a stăpânului asupra sclavului.
În orânduirea feudală, deşi raporturile de proprietate şi sociale se
schimbă, feudalul exercită drepturi parţiale asupra iobagului, organizarea
democratică a societăţii marchează un mare regres faţă de antichitate,
ceea ce se va răsfrânge în sfera întregii vieţi economice, sociale, politice
şi spirituale. Regimurile absolutiste devin o caracteristică a organizării şi
conducerii politico-sociale, omenirea intrând într-un con de umbră pe
coordonatele devenirii sale, din care va ieşi cu mare dificultate. Puterea
absolută a monarhului emana, în concepţiile politice de atunci, de la
Dumnezeu, iar poporul era complet ignorat. Cu toate acestea, şi în
feudalism se întâlnesc forme de organizare democratică la nivele de
localităţi şi anumite comunităţi (de exemplu în republicile italiene:
Veneţia, Geneva, Milano, Pisa, Florenţa).
În perioada de trecere de la orânduirea feudală la orânduirea
capitalistă şi mai departe în condiţiile capitalismului se realizează un
mare progres şi pe calea organizării democratice a societăţii, progres ce
nu a fost egalat de alte perioade de dezvoltare socială.
Acest progres a fost generat de însuşi caracteristicile orânduirii
capitaliste care, faţă de orânduirile sociale anterioare, a aşezat
dezvoltarea economică pe criterii strict economice, de eficienţă şi
rentabilitate, de libertate a forţei de muncă ce a impus şi libertatea
economică a individului şi a organizării democratice a vieţii sociale.
Concurenţei din domeniul economic i-au corespuns mai multe opţiuni
privind organizarea şi conducerea socială. Acest fapt a permis o
dezvoltare democratică a societăţii, care a constituit condiţia sine-gua-
non a permanentei dezvoltări şi consolidări a capitalismului.

16
 În felul acesta capitalismul a pus politicul în slujba economicului,
fapt ce a permis o dezvoltare fără precedent a vieţii economice, a gradului
de civilizaţie materială şi spirituală a omenirii.
Progresul realizat de capitalism pe linia dezvoltării democraţiei este
evident, de netăgăduit. Odată cu pregătirea şi înfăptuirea revoluţiilor
burgheze au fost proclamate, pentru prima dată în istorie, drepturile şi
libertăţile fundamentale ale omului şi popoarelor care au fost înscrise în
proclamaţii şi legi. „ Proclamaţiile” drepturilor omului au constituit
elemente de bază ale platformelor program privind dezvoltarea
democratică a societăţii şi ele îşi păstrează actualitatea şi în continuare,
în prezent. În acest sens pot fi amintite:
- Declaraţia drepturilor din Anglia (1688);
- Declaraţia de independenţă a S.U.A. (1776);
- Declaraţia drepturilor omului şi cetăţenilor din Franţa (1789);
- Drepturile prevăzute în Carta ONU, precum şi declaraţiile privind
drepturile omului, mai ales de la Helsinki (1975) şi Viena (1988).
În cadrul acestora sunt prevăzute drepturi şi libertăţi precum:
- egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor şi popoarelor fără nici un
fel de discriminare;
- organizarea şi exprimarea liberă a tuturor cetăţenilor;
- posibilităţi egale de instruire şi pregătire, de a munci, de a circula
liber, de a-şi stabili domiciliu în ţara unde doreşte;
- dreptul la existenţă decentă şi la viaţă etc.
În prezent în organismele ONU şi în alte organisme internaţionale,
are loc un schimb intens de păreri asupra transpunerii în viaţă a acestor
drepturi şi libertăţi. Se pot remarca dezvoltări încurajatoare în această
direcţie, dar şi îngrijorări în legătură cu unele încălcări ale acestor
principii.
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi
popoarelor este în strânsă legătură cu manifestarea unor responsabilităţi,
a respectării unor obligaţii şi îndatoriri care să facă posibilă manifestarea
drepturilor şi libertăţilor respective.
Drepturile şi libertăţile proclamate au fost legiferate, tot pentru
prima dată în istorie, prin adoptarea unor legi, inclusiv a legii
fundamentale- Constituţia, care au creat cadrul legal al statului de drept,
un mecanism democratic în care să se asigure:
- votul universal, direct, secret şi liber exprimat;
- separaţia puterilor în stat;

17
- alegerea organelor puterii de stat de către popor;
- crearea sistemului politic, bazat pe pluralism politic, inclusiv pe
pluripartidism;
- garantarea prin lege a exercitării drepturilor şi libertăţilor;
- libertatea presei vorbite şi scrise, libera circulaţie a informaţiei în
general etc.
Toate acestea au făcut ca, de-a lungul anilor, în multe ţări
capitaliste să se statornicească sisteme democratice puternice, ca de
pildă democraţiile occidentale.
O problemă teoretică şi practică ce se poate pune este dacă aceste
democraţii occidentale reprezintă modelul unei vieţi democratice depline.
Deşi progresul realizat este de o mare amploare şi încă neegalat, există
o serie de limite care fac ca democraţia să nu-şi manifeste în toate
împrejurările şi pe deplin virtuţile sale general umane şi anume:
a. inegalitatea economică (menţinută şi uneori amplificată de
către capitalism), faptul că unii sunt proprietari şi alţii lipsiţi de proprietate
fac ca exercitarea drepturilor şi libertăţilor să nu se producă în egală
măsură pentru toţi cetăţenii. Marii proprietari, capitaliştii, deţinători ai
puterii economice, au mari posibilităţi de a-şi exercita puterea în stat de
a beneficia de drepturi şi libertăţi într-o măsură mai mare decât restul
cetăţenilor, majoritatea salariaţilor. Unii politologi occidentali recunosc că
inegalitatea economică îşi pune ampreta asupra democraţiei, în
capitalism unii fiind „mai egali decât alţii”;
b. inegalitatea cetăţenilor pe plan economic, potrivit dialecticii
dezvoltării capitalismului, a generat inegalitate şi între ţări;
c. inegalitatea economică atât pe plan intern, cât şi pe plan
extern a generat şi generează pe scară mare, politicianismul,
manipularea, neacoperirea cu fapte a unor declaraţii şi, uneori, chiar
încălcarea făţişă a unor drepturi şi libertăţi;
d. bazat pe inegalitate economică, capitalismul, în situaţii de
criză, poate să dea conducerea societăţii unor grupuri care înlătură
democraţia şi instaurează dictaturi totalitare precum fascismul, nazimul
etc. Prin urmare, se poate conchide că burghezia, în anumite împrejurări,
pentru a apăra interesele unor grupări cu caracter restrâns, recurge la
regim dictatorial (realitatea istorică o confirmă );
e. existenţa unei democraţii dezvoltate, cu vechi tradiţii, se
datorează, nu atât virtuţilor burgheziei, cât, mai ales, luptei maselor

18
populare, a diferitelor categorii sociale, care au impus şi impun
democraţia.
Pentru burghezie este preferabil să conducă democratic, dar nu
trebuie uitată politica monopolurilor care pot recurge, în anumite
împrejurări, la dictatură. Conducerea democratică sau dictatorială este,
în ultimă instanţă, rezultatul raporturilor de forţe dintre conducători şi
conduşi.
Pe baza unei îndelungate experienţe istorice, popoarele au început
să înţeleagă că esenţialul pentru progres îl reprezintă democraţia.
În secolul trecut democraţia a primit puternice lovituri prin apariţia
unor regimuri totalitare precum cele fasciste şi naziste dar şi cele
socialiste (comuniste). Dacă regimurile fascist şi nazist şi-au instaurat
dictatura în mod făţiş, cele comuniste au făcut-o în bună parte în numele
unei democraţii noi, considerată de tip superior-democraţia socialistă.
Instaurarea sistemului socialist într-un şir de ţări după primul şi cel
de-al doilea război mondial, prin trăsăturile sale de bază, a exclus din
start democraţia ca formă de organizare şi conducere socială, bazându-
se pe regimuri totalitare, pe dictaturi. Viciul de fond al acestei situaţii este
legat de însuşi modul în care a apărut sistemul socialist, precum şi de
întreaga gândire teoretică şi practică ce l-a însoţit.
Politicul trebuie să slujească economicului, să elimine piedicile din
calea dezvoltării sale libere, numai pe criterii de eficienţă şi rentabilitate,
pe baza unui cadru politic democratic. Prin instaurarea socialismului, în
pofida experienţei acumulate până atunci, raportul a fost inversat.
Economicul a fost subordonat politicului, iar dictatura şi constrângerea au
devenit elemente specifice regimului. Instaurarea proprietăţii socialiste-
care s-a realizat prin intermediul politicului pe cale dictatorială-, nu numai
că nu a creat baza unei noi democraţii, aşa cum s-a pretins, ci,
dimpotrivă, a creat fundamentul economic al statului totalitar. În
socialism, economicul - în afara faptului că s-a dovedit ineficient, fiind
creat şi menţinut prin măsuri extra economice -, a constituit şi sursa
perpetuării dictaturii. Egalitatea cetăţenilor prin intermediul proprietăţii
socialiste asupra mijloacelor de producţie a constituit de fapt, calea prin
care cetăţenii au fost lipsiţi de toate drepturile şi libertăţile lor fireşti, fiind
subordonaţi direct statului. Astfel societatea civilă şi-a pierdut dreptul ei
firesc.
Aserţiunile că interesele individuale sunt subordonate celor
generale au condus la eludarea drepturilor şi libertăţilor individuale,

19
cetăţeanul ne mai putându-se manifesta liber. Pe aceste căi s-a ajuns la
un singur partid, la un singur conducător, cu manifestările cunoscute.
Regimurile comuniste prin specificul şi natura lor au fost nu numai
regimuri dictatoriale, ci şi abuzive, corupte, încărcate de fenomene care
au umilit şi înjosit fiinţa umană, ridicând cultul personalităţii, demagogia,
minciuna, crima, abuzurile, corupţia etc. la ranguri de principii ale politicii
de stat.Chiar şi legislaţia socialistă (inclusiv constituţia) era încălcată,
statul ne mai fiind un stat de drept, ci unul bazat pe forţă, pe represiune,
pe dictatură. Această situaţie, în perioada de început a
socialismului era proclamată ca o virtute. I.V. Stalin, citându-l pe V.I.Lenin
spunea că „dictatura proletariatului, în realitate dictatura unui partid sau
unui om, trebuie să se manifeste în cadrul şi în afara legii”.
Comuniştii, pe temeiul luptei de clasă care exista ca realitate, au
propovăduit ura de clasă şi în cele din urmă ura faţă de om, realitate care
explică în mare măsură unele manifestări monstruoase ale dictaturii.
Pentru a înţelege cum a fost posibil ca, în numele democraţiei
socialiste, să se exercite cele mai dure dictaturi, trebuie înfăţişate atât
cadrele teoretice privind democraţia în socialism, cât şi faptele concrete
ce au avut loc în legătură cu aceasta:
a. Marxiştii au acreditat ideea că pentru trecerea la socialism este
nevoie de dictatura proletariatului, pe care o considerau ca fiind mai
democrată decât orice altă democraţie. Aceasta ar rezulta, din punct de
vedere marxist, din faptul că dictatura proletariatului reprezintă „dictatura
majorităţii exploatate împotriva minorităţii exploatatoare”. Oricum, nu
poate fi admis că în vederea instaurării unei societăţi „mai bune şi mai
dreaptă”(cum se spunea) să se instaureze o dictatură, fie ea chiar
dictatura proletariatului sau a majorităţii. Regimurile dictatoriale au
marcat, întotdeauna, un regres în dezvoltarea socială ;
b. Dictatura instaurată de comunişti nu a fost o dictatură a
proletariatului, ci o dictatură a unui grup restrâns din cadrul partidului
comunist, ce a propulsat în frunte o persoană care şi-a atribuit puteri
discreţionare, devenind dictator (I.V. Stalin, MaoTzedung etc.);
c. În timpul şi după cel de-al doilea război mondial a avut loc o
împărţire a sferelor de influenţă între marile puteri care a favorizat
extinderea şi amplificarea regimurilor dictatoriale împotriva voinţei
popoarelor respective ( de exemplu, Munchen-sept. 1939, a însemnat o
încurajare a hitlerismului, dându-i acestuia mână liberă pentru cotropirea
Cehoslovaciei, la fel cum Pactul Ribbentrop-Molotov din 23.VIII.1939,

20
respectiv înţelegerea dintre Hitler şi Stalin a însemnat prima împărţire a
lumii în sfere de influenţă printr-un tratat, care de fapt a întărit două
sisteme totalitare. Ialta şi Postdam au constituit înţelegeri între marile
puteri, care au înlesnit acţiunile Uniunii Sovietice, ale comunismului de
impunere, în unele ţări europene, a unor regimuri comuniste totalitare, la
adăpostul forţei armatelor sovietice ).
d. În multe din aceste ţări, la sfârşitul perioadei de trecere de la
capitalism la socialism, partidele comuniste care reprezentau singurele
forţe politice conducătoare, dându-şi seama de discreditarea completă în
ochii popoarelor a oricărui fel de dictatură, au lansat teza democraţiei
socialiste, ca tip superior de democraţie, care ar exista în aceste ţări. În
acelaşi timp, au luat măsuri pentru a se da o aparenţă de democraţie, în
sensul în care, în toate aceste ţări, cu excepţia Chinei şi Coreei de Nord
unde se mai vorbeşte de dictatura proletariatului, erau înscrise în
constituţie drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, acreditându-
se ideea că, prin instaurarea proprietăţii socialiste, oamenii erau egali faţă
de mijloacele de producţie şi ca atare, există o reală democraţie – ba, mai
mult, s-a creat şi un mecanism politic care rea menit să asigure
exercitarea drepturilor şi libertăţilor precum: alegerea organelor puterii de
stat prin vot universal, direct şi secret, crearea unor organisme ale
democraţiei în întreprinderi, pe ramuri de activitate etc. încât semnele
exterioare conduceau la ideea unui regim democratic. În realitate,
această democraţie era numai formală, dar masca dictatura.
Duritatea sistemului socialist a constat în faptul că dictatura,
abuzurile, crimele s-au manifestat în numele democraţiei, în numele
libertăţii şi dreptăţii în viaţa socială.
Regimurile de dictatură comunistă au fost însoţite de demagogie,
minciună, înşelătorie, abuzuri ridicate la principii ale puterii de stat. Ele
au condus la involuţia democraţiei şi nu la ridicarea acesteia pe trepte
superioare.
Democraţia, de-a lungul istoriei, s-a dezvoltat şi se dezvoltă numai
în măsura în care relaţia dintre conducători şi conduşi se înclină în
favoarea celor din urmă, când conduşii impun conducătorilor prin
modalităţi şi mijloace variate –respectarea drepturilor fundamentale ale
individului şi popoarelor.

Test de autoevaluare

21
 1. Precizaţi organele de conducere specifice epocii homeriene. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

2. Stabiliţi o limită a democraţiei, aşa cum reiese din text. Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului.

6.4. Doctrine politice contemporane privind democraţia

În contextul actual al confruntărilor de idei consacrate fenomenului

politic, raporturilor societate-cetăţean, problematica democraţiei,
organizării şi conducerii pe baze democratice ocupă un loc central. În
epoca noastră două sunt principalele doctrine care au tratat problema
democraţiei:
1. doctrina democraţiei din ţările occidentale (cu vechi tradiţii) care
are ca ax principal pluralismul politic şi pluripartidismul, separarea
puterilor în stat, votul universal liber exprimat, independenţa mijloacelor
de informare, dreptul la liberă asociere şi liberă exprimare a tuturor
cetăţenilor, etc. Această doctrină a cunoscut şi cunoaşte o dezvoltare
deosebită o dată cu extinderea ei în aproape toate ţările din lume, inclusiv
în cele din est.
În cadrul acestei doctrine, pot fi distinse nuanţe diferite în funcţie
de etapă, de ţară punându-se accentul pe unul sau altul din elementele
democraţiei.
a) Astfel, teoria democraţiei pluraliste, acreditează pe bună
dreptate, ideea că o veritabilă democraţie are la bază un sistem social,
inclusiv existenţa unor organizaţii cu caracter profesional, şi a unor
partide puternice care asigură deplina libertate de gândire şi acţiune a
cetăţenilor ce iau parte, prin reprezentanţii lor, la conducerea întregii
societăţi. În acest mod se asigură o colaborare între societatea civilă şi
societatea politică. Aceasta din urmă se bazează pe stat şi instituţiile sale
şi prin tot ce face trebuie să slujească societatea civilă. Teoria
democraţiei pluraliste are un caracter dominant în cadrul întregii
democraţii din epoca contemporană.
b) Legat de unele caracteristici ale democraţiei din anumite ţări a
apărut o nouă teorie –teoria grupurilor de presiune, dezvoltată la
început în S.U.A, iar apoi în Europa Occidentală.
În accepţiunea acestor teorii „grupurile de presiune” sunt asocieri
de indivizi care iau naştere pe baza unor interese de moment sau de

22
perspectivă, fără să aibă o organizare clară, program sau statut care să
afirme interesele respective. Aceste grupuri de presiune se pot constitui
ad-hoc, în legătură cu un anumit eveniment, sau sunt constituite dinainte
pe baza unor interese proprii şi pot acţiona în anumite împrejurări pentru
a determina un anumit curs al vieţii politice. În acest sens, grupurile de
presiune pot să aibă un rol pozitiv, atunci când promovează idealuri ce
se identifică cu aspiraţiile democratice sau un rol negativ, când acţiunile
acestora contravin intereselor democratice.
c) alte teorii din cadrul doctrinei democratice din ţările occidentale
(cu vechi tradiţii) sunt teoriile poligarhice, în care elementele de
democraţie sunt combinate cu cele de conducere de către elite. Adepţii
acestei teorii susţin că exercitarea conducerii politice trebuie să o facă
elitele, prin respectarea principiilor democratice.
2. Instaurarea socialismului într-un număr de ţări a fost însoţită şi
de o doctrină politică privind democraţia, aşa zisa democraţie socialistă
de tip superior. Elementele componente ale acestei doctrine erau:
- tăgăduirea valorilor reale ale democraţiei de până atunci;
-instaurarea democraţiei pe calea dictaturii proletariatului care
putea fi exercitată în cadrul şi în afara legii;
- existenţa unui singur partid deţinător al puterii politice în stat;
-lipsa oricărei independenţe a mass-mediei, subordonarea totală a
partidului unic conducător;
-absenţa garanţiilor legale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor;
- ruptura totală între declaraţii (vorbe) şi fapte;
-existenţa pur formală a unui sistem instituţionalizat democratic,
menit să mascheze exercitarea dictaturii;
-în numele unor idealuri de dreptate şi echitate socială, în numele
poporului, se săvârşau tot felul de abuzuri, crime, statul fiind un stat al
forţei, nu al dreptăţii.
În cadrul acestei doctrine au existat anumite nuanţe materializate
în anumite teorii cum sunt:
a. teoria socialismului democratic;
b. teoria socialismului cu faţă umană etc.
Prin esenţa sa socialismul bazat pe un sistem politic în care
monopolul puterii se afla în mâna unui singur partid nu putea deveni
democrat sau cu faţă umană.

Test de autoevaluare

23
 1. Stabiliţi caracteristicile definitorii, doctrinei democraţiei din ţările
occidentale (cu vechi tradiţii). Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
2. Definiţi termenul de grupuri de presiune.Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.

6.5 Structuri şi forme de guvernare

Teoretic, dar şi practic, problemele democraţiei sunt strâns legate

de problemele guvernării, în sensul în care acestea constituie acţiunea
de cârmuire, de conducere, de dirijare social-politică, de control asupra
afacerilor publice. În contextul unei vieţi sociale democratice aceste
funcţii sunt îndeplinite de instituţiile de putere legislativă, executivă şi
judecătorească.
Guvernarea si exercitarea puterii se înfăptuiesc prin
intermediul unor forme şi structuri organizate, legal constituite şi
consemnate ca atare în legi fundamentale (constituţiile).La rândul
lor,tradiţiile, cutumele, antecedentele istorice, dar şi reformele
constituţional – juridice au rolul lor specific. Din această
perspectivă, regimurile politice, formele de guvernare au fost şi sunt
diferite. În lumea antică, Aristotel le împărţea în: monarhie,
aristocraţie şi democraţie. Mai târziu, Montesquien se referea la
guvernarea republicană (puterea aparţinea poporului), la cea
monarhică (guvernează un singur om, dar în temeiul unor legi) şi la
cea despotică (guvernează un singur om, fără legi, fără reguli).
Epoca modernă, în care guvernările democratice s-au restrâns
(monarhia fiind uneori doar expresia tradiţiei istorice, practic lipsită
de putere) a propus practicii şi teoriei politice guvernările
republicane în formele parlamentară, prezidenţială şi
semiprezidenţială.
1. În procesul de constituire şi exercitare a puterii, un rol important revine
factorului legislativ, parlamentului, ca instituţie deliberativă compusă din
reprezentanţi aleşi periodic, la termene stabilite potrivit ciclurilor
electorale specifice fiecărei ţări sau, în anumite cazuri, înainte de termen.
Parlamentul poate fi constituit dintr-o singură instanţă sau două, deci
poate fi unicameral sau bicameral.

24
 Parlamentarismul este oglinda anumitor practici democratice, iar
bicameralismul şi unicameralismul constituie şi expresia luptei pentru
echilibrarea puterilor, a preocupării de a se evita abuzul de putere.
Experienţa istorică a dovedit că, în procesul dezbaterii şi adoptării legilor,
existenţa uneia sau două camere legislative are şi avantaje şi
dezavantaje. Astfel, bicameralismul oferă, pe de o parte, posibilitatea de
a se supune unui dublu examen proiectele de legi şi de a se asigura un
cadru mai larg confruntărilor de idei, dar pe de altă parte, se ajunge la
tergiversarea elaborării legilor. Politicienii, juriştii critică bicameralismul
pentru neajunsurile rezultate din simetria atribuţiilor şi puterilor celor două
camere. Există însă şi parlamente bicamerale asimetrice, una dintre
camere având atribuţii restrânse în raport cu cealaltă (în limbaj politic
cameră inferioară şi cameră superioară).
Aşa cum democraţia nu este un sistem „perfect”, nici parlamentul–
emanaţie a sa şi instrument al vieţii democratice- nu poate fi perfect, fiind
criticat pentru deficienţele sale. Nu de puţine ori analiştii politici
semnalează într-o ţară sau alta, slaba pregătire a parlamentarilor,
„amatorismul”. În ce priveşte funcţionalitatea instituţiei s-a observat că
dezbaterile de fond nu au loc în şedinţe plenare (care devin formale), ci
în comisii de lucru; nu de puţine ori, decizii esenţiale se iau în reuniuni
ale liderilor de grupuri parlamentare.
Gânditori reputaţi au consemnat faptul că uneori parlamentul s-a
transformat într-un cadru de dezbateri sterile „de intrigă şi corupţie, unde
responsabilitatea nu-şi găseşte locul” (A. Comte). Evident că s-au făcut
multe progrese pe calea eliminării unor asemenea deficienţe, dar
continuă să se resimtă metode cum ar fi obstrucţia activităţii legislative,
provocarea subiectivă de crize guvernamentale, folosirea abuzivă a
imunităţii şi privilegiilor parlamentare.
În ciuda deficienţelor sale -şi nu puţine- parlamentul asigură
funcţionalitatea pluralismului politic, imprimă caracter politic vieţii de stat,
permite realizarea mai mult sau mai puţin a controlului puterii de către
societate. Având atribuţii în adoptarea legilor constituţionale (organice) şi
a celor ordinare, ele se întâlnesc anual în două sesiuni, dar şi în sesiuni
extraordinare ori de câte ori este nevoie. Propunerile legislative se supun
întâi adoptării în Camera în care au fost prezentate de iniţiator, iar
proiectele de legi sau propunerile legislative adoptate uneia din camere
se trimit celeilalte. Pentru deosebiri în privinţa redactării intervine
procedura de mediere. Pentru promulgare, legile se trimit Preşedintelui

25
României. Birourile permanente şi Comisiile parlamentare se alcătuiesc
potrivit configuraţiei politice a fiecărei Camere, iar preşedinţii acestora se
aleg pe durata mandatului.
2. În contextul guvernării prin separarea puterilor şi asigurarea unor relaţii
de echilibru între acestea, puterii executive îi revin atribuţii legate de
aplicarea politicilor şi legilor adoptate de către puterea legislativă. Potrivit
condiţiilor social-politice, diferite de la o ţară la alta, funcţiile executivului
diferă, acestea fiind consfinţite constituţional.
Astfel, puterea este exercitată fie de preşedintele ţării, fie de guvern
şi aparatul administraţiei de stat. Într-un regim democratic, executivul nu
poate legifera, fiind în schimb reprezentat pe lângă corpul legislativ, iar în
anumite împrejurări, puterea executivă poate căpăta imputerniciri
legislative limitate. Într-un sistem totalitar, puterea executivă absoarbe pe
cea legislativă şi judecătorească în numele asigurării unităţii de acţiune a
puterilor, a unicităţii puterii de stat.
a. după modalităţile de constituire sau de funcţionare a executivului, ca
urmare a jocului democratic se disting mai multe tipuri de guvern:
- majoritar – alcătuit de un partid care a câştigat majoritatea voturilor
electoratului;
- de coaliţie – executivul reuneşte reprezentanţi ai diferitelor formaţiuni
politice în scopul obţinerii unei majorităţi favorabile în parlament;
- minoritar- executivul nu dispune de majoritatea parlamentară;
b. după împrejurarea constituirii lor pot fiinţa, exista:
- guvern provizoriu- executivul are un rol tranzitoriu într-o perioadă de
schimbări de situaţii politice;
- guvern insurecţional- executivul este instituit ca urmare a unei insurecţii
contra celui existent;
- guvern militar, format din cadre militare, de regulă, în urma unei lovituri
de stat sau prin ingerinţe externe;
c. din perspectiva legalităţii (sau neegalităţii) se disting:
-guvernul de drept, alcătuit în concordanţă cu procedurile constituţionale;
-guvernul de fapt, care îşi arogă autoritatea în urma unei lovituri de stat
sau în condiţiile ocupaţiei străine, fără consultarea voinţei naţionale prin
proceduri legale. Reglementările Constituţiei prevăd că, potrivit
programului de guvernare acceptat de Parlament, executivul asigură
înfăptuirea politicii interne şi externe şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice, cooperând cu organismele sociale interesate. În
ceea ce priveşte modul de constituire a guvernului, preşedintele ţării

26
desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor parlamentare. Pentru
întreaga sa activitate guvernul răspunde politic numai în faţa
Parlamentului, de altfel Constituţia reglementează raporturile dintre cele
două autorităţi publice.
3. Puterea judecătorească are ca menire corecta şi dreapta aplicare a
legilor. Autoritatea judecătorească şi instanţele judecătoreşti îndeplinesc,
în principiu, funcţii independente de cele două puteri. Nu lipsesc însă
cazurile când amestecul politicului alterează echilibrul puterilor. Se
încalcă astfel principiul separaţia puterilor ca premisă a asigurării
democratismului real.
Guvernarea, exercitarea puterii constituie un proces strâns legat de
ceea ce politologia, sociologia politică numesc clasă politică, o categorie
socială care are interese, funcţii şi comportamente specifice (şi care nu
se identifică cu termenul de clasă socială). Unele abordări folosesc
pentru termenul de clasă politică şi alte categorii precum: elita politică
(„establishment”, „power elite” sau „nomenclatura”) clasa conducătoare
sau oligarhia politică.
Clasa politică cuprinde nu numai pe cei aflaţi la guvernare la un
moment dat, ci şi pe cei ce aspiră la putere, adică opoziţia.
În interiorul clasei politice (al guvernanţilor „în funcţie” sau
„potenţiali”) este relevant comportamentul politic adică modul de
manifestare socială, publică a concepţiilor, intenţiilor şi acţiunilor politice.
Analiza, alături de alte metode, a comportamentului politic face posibilă
descifrarea „feţei nevăzute” a omului politic (percepţii, judecăţi, atitudini,
convingeri, nu întotdeauna exprimate direct şi recunoscute ca atare) în
conexiune cu manifestările vizibile cum ar fi: votul, protestele, întrunirile
publice, campaniile electorale, discursurile şi declaraţiile etc.
În ceea ce priveşte elita politică, aceasta desemnează acele
categorii sau grupuri prin status şi rol alcătuiesc „structura de putere”. Ele
exercită o influenţă majoră, controlând direct sau indirect elaborarea
deciziilor în sfera politicii, a economiei, a societăţii, în general, ca şi
aplicarea acestora.
Stiintele Politice se ocupă de acel grup sau cerc al persoanelor ce
intră în sfera conducerii sistemului politic, participă la exercitarea puterii,
pe care o obţin (cuceresc) în mod public, pe căi legitime, o exercită mai
mult sau mai puţin transparent, uneori chiar ocolind instituţiile politice.

27
Unii politologi (Vilfredo Pareto)consideră că elitele se caracterizează prin
conştiinţă de grup, coerenţă şi conspiraţie. Alţii, mai ales cei americani
(David Reisman, Robert Dhal, Gabriel Almond) au abordat teoria elitelor
prin prisma mai ales a funcţionalităţii acestora decât prin cea a genezei
şi evoluţiei istorice, observând astfel elite neunitare (dispersarea în
grupuri), elite multiple (echipe de lideri grupate după diverse criterii) şi
elite specializate (politică, administrativă, de comunicaţie etc).
În analizele politice, un rol aparte revine comportamentului electoral
al guvernanţilor, al „celor mulţi”, care, prin opţiunile faţă de ofertele
politice, decid periodic prin vot, reacţia lor probabilă constituind un factor
cu o pondere importantă în oferta politică şi elaborarea diverselor strategii
de acţiune proprie forţelor politice. Studiile privind comportamentul la vot
se preocupă de influenţa pe care o au asupra orientărilor la urne factori
cum sunt: afiliera la un partid, legăturile de familie, prieteniile, vârsta,
religia, ocupaţiile, naţionalitatea (sau etnia) locul de reşedinţă, nivelul de
educaţie, convingerile ideologice, nivelul venitului, starea economică
generală, statutul social, permeabilitatea la propagandă etc.
O altă problemă care face obiectul analizelor stiintei politice este
aceea de a stabili cum şi de ce electoratul are anumite preferinţe sau pur
şi simplu se refugiază în zona indiferenţei, a absenteismului.
În acest sens se pot distinge următoarele comportamente:
1. participarea activă-prezenţă la vot din interes direct pentru politică,
angajare în practici politice, participare la reuniuni electorale, tendinţe de
a influenţa pe alţii etc.;
2. participarea pasivă – respect pentru legea electorală sau înţelegerea
prezenţei la vot ca o datorie cetăţenească, însă fără interes manifestat
pentru politică sau pentru practici politice în general;
3. absenteism activ- neparticiparea la vot ca un act politic deliberat, ca
urmare a voinţei de a nu participa la legitimarea unui sistem politic, ori
care ar fi el;
4. absenteism pasiv- generat de lipsa interesului pentru politică sau
motivat prin eventuala izolare geografică sau socială a unor alegători.
Activ sau inactiv, partizan sau indiferent, corect informat ori supus
manipulării, alegătorul este ţintă a politicii şi a politicienilor, iar într-un
sistem democratic, dreptul de vot este unul din pilonii statutului de
cetăţean.
Comportamentul politic care se află într-o continuă modelare, sub
influenţa unei mulţimi de factori, imprimă anumite dimensiuni schimbării

28
electorale (opţiunilor electoratului). Şi, în acest sens, politologii vorbesc
de trei dimensiuni distincte:
 magnitudinea schimbării electorale, în cazul transferului masiv de
voturi sau de preferinţe de la o forţă politică la alta;
 viteza sau rapiditatea schimbării opţiunilor înainte, în timpul
campaniei electorale sau chiar în ziua scrutinului;
 durata schimbării, care poate fi critică, tranzitorie sau deviată.
În analiza comportamentelor politice (inclusiv la vot) sunt de luat în
seamă o serie de variabile care le determină schimbarea şi anume:
 oferta politică,
 gradul de cultură civică,
 „mişcările” în interiorul, absenteismului,
 evoluţiile în timp ale unui sistem sau actor politic,
 posibilele şi diversele „reconversii” politice generate, între altele,
de schimbări în situaţia social-economică obiectivă a alegătorilor.
Lumea politică este o lume, mai mult sau mai puţin, divizată. De
aceea, actorii politici (îndeosebi partidele, dar şi elitele) recurg la alianţe
politice. În funcţie de scopurile urmărite şi de mijloacele de realizare a
acestora, alianţele politice reunesc, pe baza unui acord în prealabil
negociat, partide, grupări organizate sau persoane care convin să
urmeze o anumită linie politică pentru menţinerea sau cucerirea puterii.
De regulă, alianţele rezultă din unirea a două sau mai multe partide,
înainte sau după alegeri, având ca ţeluri câştigarea alegerilor, formarea
guvernului, constituirea în cadrul parlamentului a unui „bloc” în favoarea
sau împotriva unei propuneri legislative etc.
Forţele politice (inclusiv cele provenind din doctrine contrare, opuse
şi opozabile) pot realiza între ele pacte politice, care nu întotdeauna sunt
explicate public sau justificate. Asemenea forme de alianţă convin reguli
de guvernare sau de exercitare a puterii pe baza unor garanţii mutuale
asupra intereselor participanţilor la înţelegere, care sunt specificate într-
un protocol public sau secret. Alianţele, pactele sau blocurile politice nu
se încheie la întâmplare, oricând şi oricum; ele ţin de strategia şi tactica
politică (în principiu), iar în mod practic, de conjunctura politică.
În contextul vieţii politice, forţele aflate în luptă (în competiţie sau
concurenţă) pot ajunge la compromis politic, adică la renunţări şi concesii
reciproce pentru a depăşi opiniile contradictorii, stările tensionate,
conflictele latente. Prin compromis se poate ajunge la consens, ca acord
unanim de voinţă pentru o anumită rezolvare a unei probleme.

29
 Consensul politic nu înseamnă „armonie” sau contopire a poziţiilor
de principiu, ci înţelegere sau acord pentru soluţionarea unor probleme
de interes general, cu alte cuvinte, preponderenţa raţiunii asupra pasiunii.
În legătură cu ideea de compromis, ca element al politicii realiste, omului
politic i se cere să fie el realist şi nu romantic, să aibă o vedere clară
asupra realităţii şi să înţeleagă că el nu poate impune, după voinţa sa,
anumite idei, ci trebuie să vadă ce se poate realiza din planurile sale şi
ce nu.
Ţinând seama de împrejurările sociale, el trebuie să recurgă
adeseori la compromis, nu în sens moral, ci pur politic. Aceasta înseamnă
să poată admite o realizare treptată a unui scop în funcţie de etapele
evoluţiei politice şi de relaţiile dintre factorii politici. Compromisul este
legat de democraţie şi el face posibilă înţelegerea între majoritate şi
minoritate, evitând tirania. Prin urmare, în politică compromis nu
înseamnă compromitere a scopurilor şi renunţare la morală.
Alianţele, înţelegerile, strategiile de urmat ţin de conjuctura politică
dată, adică de acel concurs de împrejurări în care are loc evenimentul
respectiv, faţă de care oamenii politici, mai ales, trebuie să manifeste
flexibilitate în gândire şi acţiune, să evite închistarea în tipare ideologice
sau în acţiuni stereotipe.

Test de autoevaluare
1. Precizaţi o atribuţie, atât pentru puterea legislativă cât şi pentru
puterea executivă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea
răspunsului.
2. Definiţi conceptul de absenteism activ. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.

6.6 Putere şi opoziţie

Un aspect esenţial al vieţii politice îl reprezintă relaţia putere –

opoziţie. În cadrul acestei relaţii, puterea reprezintă capacitatea legitimă
de a impune propria voinţă sau de a exercita autoritatea, dominaţia. Ca
termen „pereche” al puterii, opoziţia reprezintă ansamblu grupurilor
politice, partidelor sau alianţelor care, luate separat sau în ansamblu, se
opun politic regimului în funcţie sau politicii guvernului aflat la putere.
Puterea şi opoziţia, acţionează prin mijloace specifice, iar într-un sistem
democratic ele fac posibilă confruntarea de idei ameliorarea şi

30
perfecţionarea soluţiilor. Concurenţa dintre putere şi opoziţie generează
alternanţa la putere, ca urmare a voinţei şi orientărilor electoratului.
Asimilată cu forţa, puterea semnifică şi impunerea unei voinţe
politice. Însă în acest domeniu, cel mai puternic nu este destul de puternic
pentru a fi tot timpul „stăpânul” dacă el nu transformă forţa în drept şi
supunerea în datorie, încât puterea normativă să izvorască dintr-o
moralitate socială consacrată prin drept.
Situate pe poziţii diametral opuse, puterea şi opoziţia au roluri
diferite. Experienţa democratică arată că forţele politice aflate în opoziţie
pot juca roluri funcţionale (constructive), dar şi disfuncţionale
(nonconstructive), iar prin aceasta, benefice sau malefice,pentru ele
însele ori pentru societate.

Test de autoevaluare
1.Definiţi noţiunea de putere. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
2.Stabiliţi factorul determinant dintre putere şi opoziţie. Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru formularea răspunsului.

6.7 Lucrare de verificare

Precizaţi tipurile de guvern existente într-un regim democratic.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt :
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate

6.8 Bibliografie

Nicolae Barbu, Alina Marinescu, Politologie, Editura Universităţii, Piteşti,

2008, pp.67-95
Robert A.Dahl, Poliarhiile.Participare şi opoziţie, Editura Institutul
Europea, 2000
Wright Mills, Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975,
pp.271-272

31
 Giovanni Sartori, Teoria democrației reinterpretată, Editura Polirom,
Iași, 1997, p.25
Călin Vâlsan, Politologie, Editura Economică, Bucureşti, 1977, pp.123-
124

32
 - Unitatea de învăţare 7-
REGIMURILE POLITICE

7.1 Obiective
7.2 Conţinutul şi esenţa regimurilor politice
7.3 Regimuri politice democratice
7.4 Regimuri politice dictatoriale
7.5 Lucrare de verificare
7.6 Bibliografie

REZUMAT: Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare

şi funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi
acţiune a organelor de stat, în raport cu cetăţenii. Regimurile politice
democratice au apărut odată cu primele forme de organizare
democratică a societăţii, având o serie de trăsături specifice în
raport cu formaţiunile sociale. Substanţa regimului politic
democratic se află în sistemul drepturilor şi libertăţilor omului, ceea
ce permite cetăţenilor să aibă acces la viaţa politică şi să determine
prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului politic. Dictaturile
totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe ideologia şi
partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă, ale căror
mijloace şi practici au atins formele cele mai arbitrare ale puterii
absolute discreţionare.

7.1 Obiective
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de regim politic, cu cele două
forme specifice, democratic şi dictatorial (totalitar).
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a compara cele două forme de
regim politic, cu caracteristicile aferente fiecăruia.
- introducerea cursanţilor în mecanismele regimurilor politice, prin
înţelegerea conţinutului şi esenţa acestora.

7.2 Conţinutul şi esenţa regimurilor politice

Regimul politic reprezintă forma concretă de organizare şi

funcţionare a sistemului politic, îndeosebi modul de constituire şi
acţiune a organelor de stat, în raport cu cetăţenii.

33
 Dacă organele de conducere ale puterii politice, în general, organele
de stat se constituie şi acţionează prin consultarea cetăţenilor, prin
respectarea voinţei şi intereselor acestora, avem de a face cu un regim
democratic. Un astfel de regim, de regulă, reprezintă interesele generale
ale tuturor membrilor societăţii, ale tuturor categoriilor sociale .
Dimpotrivă, dacă organele puterii politice, organele de stat se
constituie şi acţionează prin nesocotirea voinţei cetăţenilor, fără
consultarea acestora şi împotriva voinţei lor, avem de a face cu un regim
dictatorial care reprezintă interele unui grup minoritar, în conflict cu
interesele generale ale societăţii. Aşadar, regimul politic este determinat,
în ultimă instanţă, de raporturile de forţă dintre cetăţeni, dintre societatea
civilă şi stat.
În evoluţia sa istorică, în raport cu condiţiile concret istorice,
societatea omenească a cunoscut atât regimuri democratice cât şi
dictatoriale. Regimul politic nu trebuie confundat cu forma de
guvernământ. Aceasta din urmă se referă la raporturile dintre organisme
ale statului în procesul lor de constituire. În acest sens pot exista ca forme
de guvernare: monarhii absolute sau constituţionale, republici
prezidenţiale, parlamentare etc.
Regimul politic nu depinde atât de forma de guvernare, cât, mai
ales, de raportul dintre acesta şi cetăţeni.
Este adevărat că în cazul unor monarhii cu caracter absolut, nu pot
exista decât regimuri dictatoriale. În cazul monarhiilor constituţionale
putem avea regimuri democratice, iar în cazul unei republici
prezidenţiale, pot exista atât regimuri politice democratice, cât şi
dictatoriale.

Test de autoevaluare
1.Definiţi noţiunea de regim politic. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
2. Definiţi conceptul de regim democratic. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.

7.3 Regimuri politice democratice

34
 Regimurile politice democratice au apărut odată cu primele forme
de organizare democratică a societăţii, având o serie de trăsături
specifice în raport cu formaţiunile sociale.
În antichitate şi feudalism, regimurile politice democratice au
reprezentat rarităţi. În epoca modernă, cel puţin în ţările dezvoltate,
acestea devin o formă principală de exercitare a conducerii politice a
societăţii, îmbrăcând forme specifice în raport de condiţiile concrete ale
fiecărei ţări şi anume:
- regimuri politice democratice în cadrul unor monarhii constituţionale:
Anglia, Belgia, Olanda, Spania, Norvegia, Japonia etc.
- regimuri democratice în cadrul unor republici parlamentare: Italia,
Germania, Portugalia, Finlanda etc.
- regimuri democratice în cadrul unor republici prezidenţiale: S.U.A.,
Franţa, România etc.
După înfrângerea fascismului în cel de-al doilea război mondial şi
scoaterea în afara legii a mişcărilor şi partidelor care au generat regimuri
politice dictatoriale, precum şi datorită proceselor ce au loc astăzi în ţările
estice, inclusiv în fosta Uniune Sovietică asistăm la extinderea regimurilor
democratice care sunt pe cale să se instaureze în majoritatea statelor
lumii. Ele îmbracă forme specifice, de la o ţară la alta şi chiar de la un
continent la altul.
Procesul de democratizare se extinde şi în lumea a treia, inclusiv în
ţările aflate multă vreme sub influenţă comunistă, este vorba de ţările din
America Latină şi din Africa.
Se poate aprecia că, în epoca contemporană regimurile democratice
capătă o pondere tot mai mare în viaţa politică a tuturor ţărilor, de acesta
fiind legată promovarea progresului şi prosperităţii, a colaborării între
popoare şi, în ultimă instanţă, a menţinerii păcii.
Substanţa regimului politic democratic se află în sistemul drepturilor
şi libertăţilor omului, ceea ce permite cetăţenilor să aibă acces la viaţa
politică şi să determine prin voinţa lor cursul şi calitatea regimului politic.
Un regim politic este democratic în măsura în care libertatea, democraţia,
pluralismul şi parlamentarismul fundamentează existenţa societăţii
globale. Implicit, esenţa democratică a regimului politic presupune ca
statul să fie liber, puterile sale de natură politică, economică, culturală,
educaţională etc să nu fie subordonate sau acaparate nici uneia din
grupările care le dispută. Orice identificare cu acestea, în detrimentul
majorităţii cetăţenilor, poate să conducă la un regim politic anti-

35
democratic, dictatorial. Încălcarea jocului democratic, de către un grup
saul altul, înseamnă anularea libertăţii proprii a celorlalte grupuri sau
cetăţeni, dar şi un atentat la libertate, la autoritatea şi suveranitatea
statului ce reprezintă interesele societăţii.
Suportul menţinerii unui regim democratic constituţional se află în
competiţia permanentă a structurilor pluraliste ale societăţii civile şi
politice. Specific acestui cadru este faptul că grupurile de cetăţeni posedă
libertatea şi autonomia faţă de puterea statului, ceea ce face posibilă
manifestarea opoziţiei ca factor de control al puterii şi de edificare a
valorilor democratice.
Legitimitatea funcţionării regimului politic democratic este dată de
votul cetăţenilor în momentul alegerilor, activitate prin care se exercită un
control asupra regimului politic, cât şi asupra opoziţiei. Într-un astfel de
regim, sistemul politic se caracterizează prin lipsa puterii personale, prin
limitarea mandatului, şi responsabilitatea celor aleşi în faţa poporului. În
acest mod, puterea este dispersată, limitată, controlată şi
concurenţională, ceea ce determină reproducerea puterii politice a
regimului în procesul dezvoltării democratice.

Test de autoevaluare
1. Precizaţi în ce constă esenţa regimului politic democratic. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.
2. Menţionaţi elementul de legitimitate al regimului politic democratic.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formularea răspunsului.

7.4 Regimuri politice dictatoriale

Termenul de dictatură provine de la latinescul „dictatura”, derivat din

„dictare- a firma”, însemnând dominaţia nelimitată a unui grup social, a
unei persoane. Dictatorul (lat. „dictator”) , este persoana care exercită
conducerea fără nici un control al statului, având puteri discreţionare.
În Roma antică, dictatura însemna puterea absolută a unui despot
(autocrat, tiran). Noţiunea era atribuită magistraţilor superiori investiţi cu
puteri nelimitate în împrejurări excepţionale- războaie, răscoale populare
– pentru o perioadă în principiu, de şase luni. Exprimând, iniţial, o putere
legal constituită, la sfârşitul republicii romane prin dictatură se înţelegea
puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale.

36
 În stiintele politice, termenul de dictatură este identificat cu cel de
totalitarism, despotism, autocraţie.
Cu privire la trăsăturile definitorii ale dictaturii există o diversitate de
păreri, dintre care menţionăm:
 caracterul absolut al autorităţii supreme;
 absenţa unor norme de succesiune;
 lipsa unor legi sau cutume în virtutea cărora dictatorii să
răspundă pentru faptele lor;
 concentrarea puterii în mâna unei singure persoane.
De-a lungul istoriei, au existat mai multe regimuri dictatoriale,
îndeosebi în epocile sclavagistă şi feudală, sub forma monarhiilor
absolutiste. Odată cu epoca modernă, regimurile absolutiste au primit
puternice lovituri, prin apariţia regimurilor democratice. Cu toate acestea,
istoria modernă şi, în mod deosebit, cea contemporană, au înregistrat şi
regimuri politice dictatoriale. Mare amploare au avut dictaturile de tip
fascist ( Moussolini, Hitler, Horty etc) şi comunist (Stalin, Mao-Tzedun
etc). În afară de aceste regimuri dictatoriale de mare amploare se cunosc
şi alte regimuri dictatoriale militare, personale etc.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentate pe
ideologia şi partidul politic de extremă dreaptă sau de extremă stângă,
ale căror mijloace şi practici au atins formele cele mai arbitrare ale puterii
absolute discreţionare, exercitate prin teroare, propagandă şi asasinat.
Regimurile totalitare au unele trăsături comune, la baza apariţiei şi
menţinerii lor constând în:
1. existenţa unui singur partid, fapt ce a determinat înlăturarea
statului de drept;
2. ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care la
fascism s-a manifestat în exterminarea popoarelor şi indivizilor
aparţinând altor comunităţi,rase, sau concepţii, iar ideologia
comunistă, prin misiunea „istorică” a clasei muncitoare şi a tezei
„luptei de clasă” care a distrus drepturile şi libertăţile naţiunilor,
ale indivizilor, ale tuturor comunităţilor sociale care s-au aflat
sub comunism:
3. mitul dominaţiei charismatice, mitologia şefului predestinat să
conducă creându-se cultul şefului (personalităţii) întreţinut prin
mijloacele propagandei şi ideologiei partidului, impuse până la
dimensiunile unei isterii colective.

37
 Regimurile totalitare comuniste au apărut în timpul primului război
mondial ( în fostul imperiu ţarist) şi după al doilea război mondial în unele
ţări din centrul şi estul Europei, în Asia şi America Latină şi au dispărut,
în bună parte, ca urmare a revoluţiilor anticomuniste din anii 1989-1990.
Regimurile totalitare fasciste au apărut după primul război momdial, şi
au fost înlăturate după al doilea război mondial, ca urmare a victoriei
Naţiunilor Unite.
După primul război mondial, îndelungat şi pustiitor, comunitatea
europeană s-a aflat în faţa unei profunde frământări social – politice.
Criza socială puternică, războiul, sărăcia maselor au produs perimarea
idealurilor şi valorilor umaniste afectate profund de mizerie şi agresiune.
În cadrul procesului de eliberare naţională, s-a produs destrămarea
şi prăbuşirea marilor imperii, realizându-se o nouă configuraţie naţional-
statală în Europa.
Fascismul şi comunismul – dictaturi – au apărut, mai ales, în unele
state foste , imperiale, conţinând şi dezvoltând pe alte planuri tradiţiile de
dominaţie antidemocratică.
În fostul imperiu ţarist, în Ungaria, şi în parte în Germania, s-au
produs revoluţii politice comuniste (bolşevice).
După prăbuşirea marilor imperii, la scurt timp, se observă că s-a
trecut de la ţarism la comunism, de la austro-ungarism şi imperiul
militarist german la comunismul stângii extremiste, ca, în final, să se
instaureze, în Ungaria şi Germania, regimurile de extremă dreaptă. Acest
fapt a demonstrat disponibilitatea acestor societăţi – moştenitoare ale
fostelor structuri imperiale agresoare- pentru aşezarea regimurilor
totalitare. Italia, după primul război mondial, prezenta un imperialism
sărac, neâmplinit în tendinţele sale de expansiune economică şi
teritorială, unde „criza socială internă a declanşat mari acţiuni
revendicative. Grupările de extremă stânga, puternice în centrul industrial
din norul ţării, se orientează spre modelul sovietelor” ca modalitate a
declanşării revoluţiei comuniste.
Mişcarea politico-fascistă, condusă de B.Mussolini (fost director al
ziarului socialist „Avanti”, el însuşi socialist în prima parte a vieţii),
reuşeşte, datorită slăbiciunii şi fricii forţelor politice liberale, ameninţate
de valul revendicărilor sociale şi de o posibilă revoluţie bolşevică, să
impună dictatura grupurilor fasciste, venită şi ea din mişcarea agresivă şi
violentă a străzii, ca alternativă în soluţionarea crizei de autoritate politică
şi obţinerea echilibrului social.

38
 Revoluţia democratică din Rusia, din februarie 1917, ar fi putut
permite dezvoltarea unei societăţi democratice pluraliste, proces oprit
însă prin lovitura de stat a bolşevicilor din luna octombrie 1917.
O societate rusă, democratică, nu s-a putut dezvolta şi maturiza în
câteva luni, când, din punct de vedere economic şi social , se află în
stadiul unui imperialism feudal primitiv şi autocratic, ale cărei tradiţii
absolutiste şi represive au fost perfecţionate de noul ţarism al partidului
bolşevic.
Pendularea sistemului politic între extremismul de dreapta şi cel de
stânga (şi invers) este specific societăţilor tributare structurilor autoritare
şi de dominaţie (exceptând în parte statele supuse forţei, din afara
dictatului şi dictaturii), în care procesele dezvoltării în general şi ale
echilibrului social intern s-au desfăşurat în absenţa sau palida
manifestare a valorilor şi normelor democratice (lipsa libertăţii naţionale,
sociale, a pluralismului, parlamentarismului, votului universal etc.)
România, datorită unor împrejurări istorice, a cunoscut, în epoca
contemporană, mai multe regimuri dictatoriale.
Primul regim dictatorial, instaurat în România a fost cel instituit de
Carol al II-lea, în perioada februarie 1938-septembrie 1940, intrat în
istorie sub denumirea de dictatura regală. Acest regim politic facilitat şi
de conjunctura internaţională, s-a caracterizat şi prin suprimarea, în bună
parte, a drepturilor şi libertăţilor democratice, abrogarea Constituţiei din
1923 şi înlocuirea ei cu altă Constituţie prin care principalele prerogative
ale puterii erau concentrate în mâinile monarhului. Prin noua Constituţie
se interzicea activitatea partidelor politice şi se constituia un singur partid
proregalist- „Frontul Renaşterii Naţionale”, denumit apoi „Partidul
Naţiunii” etc.
Cea mai gravă situaţie pentru ţară, care a avut loc în acestă
perioadă, a constituit-o sfârtecarea teritoriului românesc, în faţa
presiunilor extreme a celor două mari puteri, Germania hitleristă şi Rusia
comunistă, care, în urma pactului Ribbentrop-Molotov, din august 1939,
şi-au împărţit sferele de influenţă, România fiind supusă, din partea
ambelor puteri, unor grave amputări teritoriale.
Condiţiile devenind şi mai nefavorabile pentru România, s-a netezit
drumul instaurării unui alt regim dictatorial având consecinţe, de
asemenea, grave pentru ţară. La începutul lunii septembrie 1940,
dictatura regală a fost înlocuită cu dictatura generalului Ion Antonescu şi
ca urmare a intervenţiei directe a guvernului hitlerist. Prezenţa la

39
guvernare, alături de Ion Antonescu, a legionarilor, pentru o scurtă
perioadă (septembrie 1940-ianuarie 1941), a imprimat regimului din acest
interval un caracter fascist, extrem de sângeros.
În urma actului de la 23 august 1944, regimul politic antonescian a
fost înlăturat, dar, datorită împrejurărilor istorice (înţelegerilor dintre
marile puteri) din acea vreme, s-a deschis drumul instaurării unui alt
regim dictatorial, a celui comunist, atât în România cât şi restul statelor
cuprinse în sfera de influenţă sovietică.
În scurt timp, sunt înlăturate din viaţa politică a ţărilor respective
partidele şi organizaţiile politice, instituindu-se sistemul partidului unic de
guvernământ. Are loc anularea principiilor separării puterilor în stat,
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti sunt lipsite de garanţii legale. Întreaga
presă scrisă şi vorbită, mijloacele de comunicare sunt subordonate
partidului conducător, valorile autentice ale democraţiei sunt negate, se
produce o ruptură totală între vorbe şi fapte. Prin acţiuni concrete,
dictatura unui grup restrâns, cu sprijinul organelor represive, distruge
societatea civilă, toate organizaţiile disidente. Puterea dictatorială din
aceste ţări, inclusiv Uniunea Sovietică, prin voluntarism şi autoritarism,
frâna sau chiar bloca eficienţa economică, dezvoltarea ştiinţei şi culturii.
Astfel, societăţile est europene evoluau inevitabil pe un drum înfundat,
fără perspectivă. Toate au generat mai ales, în ţări ca Ungaria, Polonia
şi Cehoslovacia stări conflictuale sau chiar explozive. Din păcate,
încercările de destalinizare a regimurilor respective, de îndepărtare de
formele sale represive, brutale, de punere în discuţie a modelului însuşi
din aceste ţări, au eşuat pentru o vreme.
În ceea ce priveşte regimul politic comunist din România , trebuie
menţionat că, în pofida uriaşului efort propagandistic, susţinut metodic
încă de la începutul anilor 1960, de a prezenta modelul românesc ca fiind
diferit de celelalte societăţi central şi est europene, nu a fost decât un caz
particular al modelului stalinist.
Spre deosebire de alte ţări, în România, nucleul conducător al
partidului comunist a înăsprit şi mai mult represiunea în partid şi în
societate, organizând – prin cultivarea cultului personalităţii – o
manipulare de proporţii. Drept urmare, cultul personalităţii ceauşiste se
substituie democratizării, constituind paravanul politicii de „liberalizare”
cosmetică din anii 1960. Stalinismul a rămas o formulă convenabilă
pentru echipa conducătorului din România, chiar după dispariţia fizică a
dictatorului de la Kremlin.

40
 Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt celei mai îndelungate şi
apăsătoare dintre regimurile totalitare din ţara noastră- dictatura
comunistă-deschizând calea unor profunde transformări economice,
social-politice şi culturale.

Test de autoevaluare
1. Definiţi termenul de dictatură. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
formularea răspunsului.
2.Precizaţi trăsăturile definitorii ale dictaturii. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formularea răspunsului.

7.5. Lucrare de verificare

Precizaţi deosebirile între regimurile democrat şi cel totalitar.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:
- se foloseşte în primul rând cursul, însă pentru un punctaj ridicat este
necesară parcurgerea bibliografiei indicate.
Criteriile de evaluare sunt:
- claritatea exprimării şi absenţa formulărilor nesigure,
- identificarea elementelor de conţinut solicitate,
- utilizarea bibliografiei precizate.

7.6. Bibliografie

*** Dicţionar de scrieri politice fundamentale, Coordonator Laurenţiu

Ştefan Scalat, Editura Humanitas,Bucureşti,1997,p158
T.Ball, R.Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, ediţia a II-a,
Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Daniel Barbu, Şapte teme de politică românească, Editura Antet,
Bucureşti, 1997, p.23
Norberto Bobbio, Liberalism şi democraţie, Editura Nemira, Bucureşti,
1998, pp.42-68

41
42