POLUAREA DE NATURĂ FIZICĂ ( POLUAREA SONORĂ)

Zgomotul este o succesiune dezordonată de sunete cu frecvenţe şi intensităţi

diferite.
La baza zgomotelor stau sunetele ce pot fi definite ca variaţii ale presiunii
detectată de urechea umană. În propagarea oscilaţiilor mecanice auditive se
deosebesc următoarele elemente:
-timpul în care se produce o oscilaţie mecanică completă ( secunde);
-frecvenţa ce reprezintă numărul de perioade pe unitatea de timp ( măsurată în
Hertz 1Hz=1 oscil/sec);
-intensitatea – cantitatea de energie purtată şi transferată de un fenomen vibratil
ce determină senzaţie auditivă (Bel cu unitatea decibel 1/10 ).

Sursele de poluare sonoră sunt reprezentate de:

-industrie – activităţile de la locul de muncă acţionează asupra populaţiei ce
trăieşte în apropierea zonei industriale ( metalurgie, turnătorie, cazangerie);
-activitatea de transport – rutier ( autobuze, tramvaie, maşini, trenuri), aerian,
naval; autoturismele în funcţie de tip şi mărime – 70 – 75 dB; autobuzele ajung
la un nivel de 85 – 90 dB; tramvaiele la 90 – 95 dB;
transportul feroviar – în zona gărilor poluarea fonică ajunge la 100 dB;
aerian – poluarea fonică este foarte intensă în jurul aeroportului şi pe traseele
de zbor – 110 – 120 dB unde se asociază şi vibraţiile;
-activitatea de construcţie, reconstrucţie, refacere a căilor rutiere;
-în locuintă apar zgomote în urma folosirii aparatelor electrocasnice ( radio,
televizor), a ascensorului, a funcţionării deficitare a instalaţiilor ( de canalizare
de ex.), a discuţiilor sau a jocului copiilor.

Efectele asupra organismului sunt auditive şi extraauditive:

-Efectele auditive sunt reprezentate de oboseala auditivă, traumatismul sonor şi
surditatea profesională;
oboseala auditivă se manifestă prin creşterea pragului de percepţie după
expunerea la zgomote – fenomenul este reversibil după minute, ore, zile de la
încetarea expunerii; traumatismul sonor apare la expunerea la zgomote de
intensitate foarte mare chiar pentru perioade scurte de timp – apare perforarea
timpanului, surditate, hemoragia otică; surditatea profesională reprezintă
pierderea definitivă şi ireversibilă a auzului după expunerea îndelungată la
zgomote;

-Cele extraauditive – zgomotul depăşeşte analizatorul auditiv, pe calea nervului

auditiv ajunge la nivelul sistemului nervos central unde produce fenomene de
excitaţie şi inhibiţie ca o consecinţă a acţiunii asupra axului hipotalamo-
hipofizar. În prima fază apare creşterea reacţiei de vigilenţă a organismului,
creşterea tonusului simpatic, creşterea secreţiei hormonale şi mobilizarea
substratului energetic. Ulterior toate aceste reacţii sunt mult reduse.
La nivelul sistemului nervos observăm scăderea atenţiei, oboseală rapidă,
cefalee, vertije, reducerea capacităţii de muncă intelectuală; zgomotele
puternice determină modificări la nivelul electroencefalogramei; apar
perturbări ale somnului reprezentate de dificultăţi de adormire, somn
superficial; creşte frecvenţa nevrozelor şi a tulburărilor psihice.
Apar modificări la nivelul aparatului cardiovascular reprezentate de
vasoconstricţie capilară periferică, modificarea frecvenţei cardiace, creşterea
tensiunii arteriale, modificarea electrocardiogramei prin modificarea tonusului
vaselor coronariene.
La nivel respirator observăm creşterea ritmului respirator, scăderea
amplitudinii miscărilor cutiei toracice, mişcări respiratorii scurte.
La nivelul aparatului digestiv apare scăderea peristaltismul şi creşterea
secreţiei gastrice.
La femeia gravidă expunerea la zgomot se poate însoţi de creşterea frecvenţei
avorturilor sau mişcări ample ale fătului.
Măsurile de prevenire implică respectarea normelor recomandate în locuinţe –
30 +/_ 5 dB.
 IGIENA RADIATIILOR
Radiaţiile reprezintă factori fizici ai biosferei ce acţionează prin intermediul
atmosferei exercitând un efect sanogen sau patogen.
Din punct de vedere fizic ele reprezintă unde sau particule ce se propagă în
spaţiu sub formă de raze care au o anumită viteză de propagare şi realizează
transport de energie asupra materiei.
Radiaţiile diferă în funcţie modul de producere:
-radiaţiile electromagnetice se produc prin vibrarea electronilor atomici în
spatiul cosmic;
-cele nucleare prin dezintegrarea nucleară.
Ele diferă şi în funcţie de efectul asupra materiei:
-radiaţiile neionizante nu produc ionizarea materiei iradiate;
-cele ionizante produc ionizare.

RADIATIILE NEIONIZANTE
Acestea se formează prin vibrarea electronilor atomici ai materiei din spaţiu,
mişcare ce determină formarea a 2 câmpuri electrice şi magnetice ce sunt
perpendiculare unul pe altul şi se propaga sub formă de unde transversale ce
determină formarea radiatiilor electromagnetice.

RADIATIILE ULTRAVIOLETE
Au lungimea de undă cuprinsă între 100 - 400 nm. In funcţie de efectul principal
ele se clasifică în 3 categorii:
A cu lungimea de unda de 400-320 nm şi cu efect pigmentogen;
B cu lungimea de unda de 320-280 nm şi cu efect eritematos;
C cu lungimea de unda sub 280 nm şi cu efect bactericid.
Sursele de radiaţii ultraviolete sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, energia RUV reprezintă 5% din total.
Majoritatea radiaţiei este absorbită de stratul de ozon, astfel că la nivelul solului
ajunge doar 1%.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-industrie -flacăra de la sudură;
-topirea metalelor cu arc
voltaic.
-descărcări în gaze -lampi cu mercur, cu gaz nobil sau hidrogen;
-surse incandescente;
-lămpi fluorescente.

Mecanismul de aţtiune - radiaţiile determină apariţia reacţiilor fotochimice

prin care sunt excitaţi electonii atomilor de la nivelul materiei vii. Materialul
biologic receptiv este reprezentat de proteine şi acizi nucleici.
Asupra proteinelor exercită un efect de denaturare prin distrugerea activităţii
enzimatice.
La nivelul acizilor nucleici efectul este de legare a AND- ului de o proteină.

Efectele asupra organismului sunt sanogene si patogene, acţiunea principală

exercitându-se la nivelul tegumentelor, ochilor precum şi asupra mediului .

Efecte asupta tegumentelor - la acest nivel efectele sunt imediate şi tardive,

pozitive sau negative.
Efectele imediate: + Pigmentarea are efect protector determinând creşterea
rezistenţei organismului la iradiare.
Iniţial se manifestă o pigmentare uşoară precoce ce durează 8-10 zile şi care
apare datorită pigmentului melanic preexistent, nu este insoţită de eritem. După
a 4a zi apare pigmentarea propriu-zisă ce atinge un maxim în a 12 a zi, durează
1-3 luni şi apare datorită formarii pigmentului melanic de către melanocite.
+ Interferă cu creşterea celulară la nivel tegumentar -în primele 24 de ore
dupa iradiere apare o scădere a creşterii celulare urmată de o accentuare a
creşterii ce durează 72 de ore intreruptă de descuamarea stratului superficial al
pielii.
+ Favorizează sinteza vitaminei D pornind de la 7 dehidrocolesterol.
+ In categoria efectelor imediate apar şi unele nocive reprezentate de
-eritem care se poate însoţi de arsură ; iniţial eritemul este slab, durează 1-2
ore dar după 2-10 ore apare eritemul tardiv ce se însoţeşte de: modificări
locale;creşterea permiabilităţii vasculare; vasodilataţie; creştera fluxului
sanguin; exudat celular, edem, flictene;
-fotodermatoza cutanată apare datorită iradierii tegumentelor sensibilizate prin
substanţe endogene (porfirine) sau exogene(din mediu).
Efecte tardive: + Degenerarea tegumentului însoţită de pierderea elasticităţii
acestuia.
+Cheratoza actinică se insoţeşte de apariţia atipiilor celulare fiind considerată
un stadiu precanceros.
+Cancerul cutanat reprezentat de melanomul malign şi carcinomul bazo-
celular şi spinocelular.

Efectele asupra ochiului sunt imediate şi tardive.

Efectele imediate sunt reprezentate de apariţia conjunctivitei şi a fotocheratitei;
clinic apare hiperemie, fotofobie şi blefarospasm dupa 2-3 ore de la expunere.
Efetele tardive nu sunt pe deplin elucidate: la nivelul cristalinului apare
opacifiere (cataracta); la nivelul retinei apare scăderea tranzitorie a vederii
însoţită uneori de leziuni ale celulelor senzoriale bazale.

Efetele asupra mediului depind de doza de radiaţii folosită.

La doze mici efectul este bacteriostatic, iar la cele mari bactericid .Efectul este
maxim la radiaţii cu lungimea de undă cuprinsă intre 250-270 nm radiaţii ce
actionează asupra acizilor nucleici şi a proteinelor celulare.
Măsuri de profilaxie: folosirea hainelor ce reflecta RUV, expunerea progresivă
la soare şi folosirea ochelarilor de soare.

RADIATIILE LUMINOASE
Aceste radiaţii sunt cuprinse între cele ultraviolete şi infrarosii, având lungimea
de undă cuprinsă între 400-760 nm.
Sursele de radiaţii luminoase sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, radiaţiile luminoase reprezentând
40% din energia solară.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:- flacăra deschisă;
- lămpi incandescente şi fluorescente.
Mecanismul de acţiune -ele actionează la suprafaţa tegumentelor o parte fiind
reflectată
şi altă parte pătrunzănd superficial; la nivel tegumentar determină reacţii
termice (acu-mulare de căldură) şi fotochimice de intensitate redusă;
-ochiul captează lumina şi o transformă în influx nervos; sensibilitatea ochiului
depinde de cantitatea de energie ce atinge retina.
Efectele asupra organismului sunt sanogene şi patogene.
Efectele sanogene sunt reprezentate de: + Realizează funcţia vederii influenţând
acuitatea vizuală, sensibilitatea de contrast, viteza percepţiei vizuale,
stabilitatea vederii clare în functie de cantitatea şi calitatea luminii.
+Influenţează sistemul de termoreglare, actionând prin radiaţii apropiate de
spectrul infraroşu.
+Creşte pigmentarea tegumentelor şi proliferarea celulelor epiteliale prin
radiaţii cu spectru apropiat de ultraviolete.
+Efect benefic asupra intregului organism prin stimularea metablismului,
influenţarea schimburilor respiratorii, creşterea absorbţiei de calciu şi fosfor,
creşterea numărului de hematii circulante.

Efectele patogene apar in condiţiile expunerii la o radiaţie luminoasă

insuficientă sau în exces. Radiaţia luminoasă insuficientă determină apariţia:
-oboselii vizuale datorită suprasolicitării mecanismelor de acomodare ale
ochiului, fenomen manifestat clinic prin scăderea funcţiei vederii, hipersecreţie
lacrimară, usturimi, senzaţie de corp străin în ochi.
- a miopiei, hipermetropiei fenomene favorizate sau agravate de un iluminat
insuficient.
Radiaţia luminoasă în exces expune la apariţia fototraumatismului manifestat
prin apariţia unor imagini strălucitoare în câmpul vizial, prin declanşarea
reflexului de închidere a pleoapei şi prin edem al retinei.
Alte efecte patogene apar la nivel tegumentar fiind reprezentate de: +
Fotosensibilitatea tegumentară ce se manifestă în situaţia expunerii la substanţe
cu efecte de fotosen-sibilizare.
+Hipercheratoza, fenomene de atrofie şi uneori degenerări maligne.
Măsuri de profilaxie: iluminatul optim în încăperi natural şi artificial,
protejarea ochilor faţă de un iluminat excesiv.

RADIATIILE INFRAROSII
Radiaţiile termice au lungimea de undă cuprinsă între 780nm şi 1mm.
Sursele de radiaţii infraroşii sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursele naturale de radiaţii infraroşii sunt reprezentate de Soare, unde radiaţia
infraroşie reprezintă 50% din energia solară şi de corpurile cu o temperatura
mai mare de zero absolut ce emit radiatii calorice.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-lămpi incandescente sau fluorescente;
-flacara sau alte surse calde.
Mecanismul de acţiune - nivelul de energie al acestor radiaţii este redus astfel
că ele nu produc efecte biochimice la nivelul ţesuturilor, ci doar efecte termice.
Dozele moderate asigură temperatura optimă de desfăşuare a reacţiilor
biochimice din organism.
Efecte asupra organismului : + Influenţeaza termoreglarea şi schimbul de
caldură dintre organism şi mediu.
 +La nivel tegumentar este tolerată o iradiere de 0,8cal./cm²/min. un timp
nelimitat. La 1,5cal./ cm²/min. apare durerea, iradierea peste pragul dureros
determină apariţia eritemului. Eritemul caloric apare la scurt timp după iradiere
şi este insuficient conturat, în zona iradiată apare creşterea sensibilităţii
dureroase, vasodilataţia capilară şi activarea glandelor sudoripale. Iradierea de
intensitate mare se insoţeşte de arsuri cu papule, vezicule şi necroză.
+Expunerea tegumentară îindelungată se însoţeşte de apariţia dermatitelor ce
reprezintă puncte de plecare pentru fenomene tumorale.
+Iradierea aplicată la nivelul pielii pleoapelor determină apariţia eritemului
la acest nivel.
+Iradierea la nivelul ochiului se insoţeşte de apariţia leziunilor la nivelul
conjunctivei, corneii, a irisului, cristalinului sau retinei. Apare creşterea
temperaturii locale la nivelul umoarei apoase, constricţia pupilelor, cristalinul
prezintă creşterea temperaturii ceea ce duce în timp la opacifieri locale, iar
leziunile de la nivelul retinei sunt greu de apreciat.
+ La nivelul sistemului nervos central efectele sunt reprezentate de insolaţie
cu creşterea temperaturii centrale, modificări vasculare şi manifestări neuro-
vegetative reprezentate de paloare, tegumente uscate, cefalee, fotofobie, puls
slab, jenă precordială, greaţă. In forme grave apare redoarea cefei, convulsii şi
comă.

RADIATIILE IONIZANTE
Aceste radiaţii se particularizează printr-o cantitate mare de energie transferată,
ceea ce determină dezlocuirea electronilor şi apariţia proceselor de ionizare.
După natura lor aceste radiaţii sunt -electromagnetice : radiaţiile X si gama;
-corpusculare : radiaţiile β,α ,protoni şi
neutroni.
După capacitatea de penetrare -electromagnetice - penetrabilitate mare în tot
corpul fiind periculoase în iradierea externă;
-corpusculare - capacitate mică de penetrare
fiind periculoase în iradierea internă.
După cantitatea de energie indusă -puternic ionizante - radiaţiile β,α (mai puţin)
şi protonice;
-puţin ionizante - radiaţia gama.
Evaluarea radiaţiei ionizante se realizează pornind de la următoarele elemente
de măsură:
Activitatea unui radionuclid exprimă viteza de dezintegrare a atomilor(numărul
de dezintegrări/secundă ) şi se exprimă în becquereli (Bq).
Doza absorbită este energia radiaţiei absorbită de către unitatea de masă a
substanţei iradiate. Unitatea dozei absorbite este este joul pe kg şi poartă
numele de gray (Gy) – 1 Gy= 100 rad ( unitatea folosită anterior).
Doza echivalentă reprezintă activitatea biologică a radiaţiei în funcţie de
capacitatea sa ionizantă – se măsoară în sievert (Sv) şi faţă de unitatea anterioară
rem are următoarea valoare 1 Sv= 100 rem.

Sursele de radiaţii ionizante sunt NATURALE

ARTIFICIALE
Sursele naturale formează fondul natural de radiaţii reprezentat de substanţele
radioactive prezente în factorii de mediu: -radiaţii cosmice;
- radiaţii terestre (sol, aer, apă, alimente).
Radiaţiile cosmice sunt de origine solară avand o cantitate mare de energie. La
limita atmosferei terestre (radiatii cosmice primare) ele reacţionează cu nucleii
atomilor din aer generand alte emisii nuclere (radiaţi cosmice secundare).
Radiaţiile terestre sunt date de elementele radioactive din scoarţa terestră,
cantităţi mici găsindu-se în roci şi în zăcăminte: Ra 226, Th 222, U 238, K 40
.In aer se gasesc radon şi toron difuzat din sol şi cantitati mici de C 14, H 3
provenite din radiaţile cosmice. In apă elementele radioactive migrează din sol
găsindu-se concentraţii mai mari în apele de profunzime. Din sol elementele
radioactive migreză în plante şi în organismul animalelor ajungând în final în
alimente.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-explozile nucleare în apă, aer,
subterane;
-centralele nucleare în exploatare sau în caz de accidente;
-activitatea industrială: metalurgică, a materialelor radioactive, fabricarea şi
rafinarea combustibilului nuclear;
-exploatarea minereurilor radioactive: riscuri apar în timpul extragerii,
prelucrării, transportului şi depozitării;
-cercetare, biologie, agricultură;
-diagnoză şi terapie medicală: rontgendiagnostic, radioterapie, medicină
nucleară;
-sursele minore sunt reprezentate de aparatele de bord, ecranele televizoarelor,
ceasurile cu cadrane luminescente.
Mecanismul de acţiune este reprezentat de ionizare şi de excitarea atomilor.
Ionizarea este realizată de particulele încărcate electric ce trec prin substanţă şi
determină scoaterea unui electron cu care formează o pereche. In condiţiile
excitării electrice electronul nu este smuls ci doar încarcat energetic.
Efectele asupra organsmului sunt somatice şi stocastice.

In cadrul efectelor somatice intrâ: + Boala de iradiere acută ce apare la

expunerea de scurtă durată la concentratii mari de radiaţi. In iradierea uşoară (
2-4 Gy) apare leucopenie, limfopenie, trombocitopenie însoţită de tulburări
generale cardiovasculare şi digestive, boala evoluând 2 -5ani.
In iradierea gravă (peste2-4 Gy) boala evoluează în trei etape:
-etapa prodromală apare la câteva ore dupa iradiere şi se caracterizează prin
stare de şoc, greţuri, vărsături şi diaree;
-urmeză perioada de latenţă ce durează de la cateva zile până la cateva
săptămâni şi în care nu există manifestări clinice;
-în final se ajunge la perioada de stare cu astenie, cefalee, ameţeli, manifestări
dige-stive (diaree,varsaturi) şi cardiovasculare (hipotensiune, tahicardie,
aritmie şi fenomene hemoragice,).
In cazurile neletale boala evoluează 5-6săpt., după care sindromul hemoragic
se atenuează şi dispare, iar leziunile ulceroase se vindecă.
+ Radiodermita precoce;
+Leziuni oculare;
+Sterilitate.

Efectele stocastice au un caracter aleatoriu, fiind reprezentate de efectele

somatice îndepartate şi cele genetice.
Efectele somatice îndepărtate cuprind:+ Carcinogeneza apare prin cumularea
dozelor mici de iradiere în expunere îndelungată. Radiaţiile transformă celula
normală în celulă canceroasă, crescând riscul apariţiei leucemiilor, a cancerului
de tiroidă, sân sau pulmon.
+Boala de iradiere cronică apare prin expunere profesională la doze mici timp
îndelungat. Pacienţii prezintă un sindrom hematologic reprezentat de
leucopenie cu modificări morfologice, trombocitopenie însoţită de modificări
morfologice şi anemie şi unul neurovegetativ manifestat prin astenie, cefalee,
tulburări de somn, reducerea capacitătiide muncă. La aceste fenomene se
adaugă steriliatea, cataracta şi alopecia.
+Efectul teratogen apare atunci când radiaţiile acţionează aspra embrionului
determinând moartea acestuia sau aparitia malformatilor congenitale.

Efectul genetic se manifesta prin apariţia mutatiilor la nivelul celulelor

germinale ceea ce determină afectarea fondului ereditar al individului şi
apariţia modificărilor cromozomiale.

Profilaxia se realizează prin stabilirea dozelor maxime admise pentru

muncitorii expusi (5 rem/an sau 0,1 rem/sapt.), pentru populaţia ce trăieşte în
apropierea surselor (1,5 rem /an) şi pentru restul populaţei (nu va depăşi 2
rem/30 an sau 0,07 rem/an).
Măsuri de prevenire a expunerii:
-păstrarea substanţelor radioactive în containere speciale în spaţii special
amenajate;
-ecranarea surselor cu un paravan absorant;
-marcarea specială a locurilor cu surse;
-reducerea timpuluide expunere;
-supravegherea dozimetrică a expunerii populaţiei şi a mediului;
-împiedicarea răspândrii materialului radioactiv în aer şi apă;
-în iradierea medicală se aleg procedurile care asigură un beneficiu maxim cu
un risc mic,
-se renunţă la procedurile inutile, se aplică procedurile cu mult discernământ la
copii şi tineri, iar la femei se evită aplicarea lor în cele10 zile din preajma
ovulaţiei şi în primele 3 luni de sarcină.
SOLUL
Solul este format din particule solide numite granule, ce au forme, dimensiuni
şi compoziţii chimice variabile. Spaţiul dintre granule reprezintă porozitatea
solului. Aceste doua elemente influenţează majoritatea proprietăţilor fizice,
chimice şi biologice ale solului.
Proprietăţile fizice
-Permiabilitatea este caracteristica solului de a fi străbătut de aer şi apă.
Permiabilitatea pentru aer depinde de granulometrie (dimensiunile granulelor).
Solurile formate din granule mari sunt foarte permeabile pentru aer. Cu cât
cantitatea de aer din sol este mai mare cu atât creşte salubritatea acestuia,
deoarece sunt asigurate procesele de biodegradare.
Permiabilitatea pentru apă este determinată de granulometrie şi de porozitate
(spaţiile libere rămase între granule). Permiabilitatea solului pentru apă este
importantă pentru acumularea rezervelor de apă subterană şi pentru asigurarea
apei necesare vegetaţiei.
-Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice
prin pori până la nuvelul straturilor superficiale. Dacă pătura de apă subterană
este superficială, aceasta se ridică prin capilaritate, pătrunde în materialele de
construcţie ducând la apariţia igrasiei şi a insalubrizării clădirii.
-Filtrarea este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care
îl străbat. Cu cât solurile sunt mai greu permeabile cu atât reţinerea este mai
mare. Această particularitate a solului are o importantă mare igienico-sanitară
deoarece asigură protecţia apelor subterane.
-Temperatura solului este influenţată de radiaţia calorică şi de procesele
biochimice ce se petrec la acest nivel. Solul este rău conducător de căldură.
Temperatura solului influenţează clima regiunii respective, viaţa plantelor (
protejează rădăcinile), intervine în procesele fizico-chimice şi biologice ce au
loc în sol, permite menţinerea unei temperaturi aproape constante a apelor
subterane, protejează conductele de apă şi canalizare.
Proprietăţile chimice
Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice, minerale şi
organice cunoscute, în cantităţi variabile.
-Substanţele minerale sunt acumulate în unele teritorii în cantităţi mari: siliciu,
calciu, aluminiu, fier, magneziu, potasiu. Alte elemente minerale se găsesc în
sol în cantităţi mici: iod, fluor, cobalt, mangan, cupru, crom. O mare parte din
elementele chimice din sol trec în alţi factori de mediu – apă, alimente. Aceşti
factori asigură aportul de elemente minerale pentru organismul uman.
Cantitatea primită va fi strict dependentă de concentraţia lor în sol. Solurile
sărace în elemente minerale vor determina un aport insuficient cu consecinţe
specifice. Se pot produce de la simple dereglări fiziologice până la maladii
specifice. Afecţiunile sunt cunoscute sub denumirea de "endemii geo-chimice"
(ex. guşa endemică, caria dentară).
-Solul încorporează în structura sa şi substanţe organice în diferite grade de
transformare. Compuşii organic ai solului provin din resturile de organisme
vegetale şi animale. Prin degradare se formează humusul, complex organic
propriu solului ce îi asigură fertilitatea.
Proprietăţi biologice
Solul este cel mai bogat în microorganisme (raportat la ceilalţi factori de mediu
). Densitatea mare a acestora este la nivelul straturilor superficiale. La peste 4
m el este aproape steril. Flora solului este reprezentată de bacterii saprofite,
ciuperci, alge, protozoare şi îndeplineşte funcţii caracteristice de oxidare a
sulfului, a compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din aer. Este o floră ce
contribuie la fertilitatea solului.
POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului apare, în special în urma activităţilor umane. Ea se realizează
prin îndepărtarea şi depozitarea neigienică a reziduurilor solide şi lichide, a
dejectelor animalelor şi cadavrelor acestora, deşeurilor industriale, prin
utilizarea necorespunzătoare în agricultură a substanţelor
fertilizante/antidăunătoare, utilizarea apelor uzate în irigaţii.
Poluarea cu substanţe chimice
-Poluarea cu reziduuri menajere organice se face prin deşeuri menajere solide
şi lichide. Materia organică este biodegradabilă de către microorganismele din
sol şi de către cele care însoţesc poluanţii organici. Materiile organice sunt
descompuse până la produşi finali mineralizaţi, nitraţi, fosfaţi, sulfaţi. Compuşii
azotaţi pot fi înglobaţi în sol sub formă de azot organic teluric cu rol de
fertilizare.
-Poluarea cu substanţe utilizate în agricultură a devenit în ultima vreme o
problemă. Substanţele fertilizante sunt compuşi chimici anorganici folosiţi
pentru creşterea fertilizării solului. De regulă conţin azot, fosfor, potasiu şi sunt
folosite ca substanţe unice sau în amestec. Substanţele ce conţin azor se vor
regăsi în sol sun formă de nitraţi. Aceştia migrează în apă şi în plantele de
cultură. În acest fel ei ajung în organismul uman, generând la sugar boala
denumită methemoglobinemie. Pesticidele sunt un alt grup de substanţe intens
folosite în agricultură pentru creşterea producţiei. Ele sunt puţin solubile în apă
şi greu biodegradabile, în funcţie de structula lor chimică. Pesticidele migrează
către structurile inferioare ale solului, ajungând în apă, şi se acumulează în
rădăcinoase. Omul este expus, prin consum de alimente şi apă potabilă poluate
cu pesticide.
-Poluarea solului cu substanţe minerale se realizează şi prin activitatea
industrială. Poluarea se realizează prin depunerea pe sol a poluanţilor răspândiţi
în atmosferă, prin depozitarea incorectă a deşeurilor industriale. Solurile cu cea
mai mare poluare sunt cele plasate în jurul întreprinderilor industriale.
Substanţele poluante sunt variate, cuprinzând aproape toate micro şi
macroelementele cunoscute. Substanţele toxice de pe sol pot migra în apele
subterane, odată cu precipitaţiile ajung în apele de suprafaţă, sunt încorporate
în culturile vegetale.
Poluarea cu agenţi biologici
Poluarea solului cu reziduuri antrenează şi o poluare biologică intensă, de
provenienţă umană sau animală. Aceşti agenţi biologici sunt diferiţi de flora
autohtonă şi constituie flora supraadăugată a solului. Timpul lor de
supravieţuire în sol este variat, în funcţie de specie şi de condiţiile telurice. De
regulă, formele vegetative rezistă mai puţin, de la căteva zile la câteva
săptămâni, în timp ce formele sporulate, de la câteva luni la ani. Frecvent agenţii
biologic ce poluează solul provin din intestinul omului sau al animalului.
Măsurile de protecţie sanitară ce se impun sunt grupate astfel:
-măsuri tehnico-sanitare de colectare şi neutralizare corectă a deşeurilor;
-reducerea sedimentării substanţelor chimice din atmosferă prin reducerea
eliminării lor de la nivel industrial;
-folosirea raţională a substanţelor chimice în agricultură;
-practicarea unor măsuri de asanare, adresate solurilor intens poluate;
-în solurile degradate, cu o capacitate redusă de autoepurare, se vor aplica
măsuri de îmbunătăţire a acestora (în solurile umede se aplică măsuri de drenare
şi aerare);
-solurile intens contaminate vor fi supuse dezinfecţiei.
IGIENA REZIDUURILOR
Prin reziduuri înţelegem toate substanţele solide şi lichide rezultate în urma
activităţilor umane.
Reziduurile solide
În această categorie intră resturile solide provenite din locuinţe, cămine,
restaurante, şcoli, instituţii publice, străzi, pieţe, activităţi comerciale şi
industriale.
-Reziduurile menajere – cantitatea şi calitatea lor diferă de la o ţară la alta şi
depind de o multitudine de factori cum sunt: zona geografică, clima, gradul de
satisfacere a nevoilor alimentare ale populaţiei, sistemele de încălzire. Aceste
reziduuri sunt reprezentate de: resturi alimentare, hârtie, ambalaje, sticlă,
materiale plastice, ţesături, cadavre animale, gunoi de construcţie. Tendinţa
generală este de creştere a gunoaielor cu 1 – 3% anual.
-Reziduurile stradale – au o componenţă variată şi cuprind toate resturile din
pieţe, parcuri, străzi. Componenţa lor este apropiată de cea a gunoiului menajer.
-Reziduurile industriale – natura şi cantitatea lor variază în raport cu procesele
de producţie, cu gradul de industrializare. Cele provenite din industria chimică,
metalurgică, siderurgică conţin numeroase substanţe chimice periculoase. Cele
din industria alimentară sunt bogate în substanţe organice uşor biodegradabile.
-Reziduurile zootehnice – provin de la creşterea animalelor şi sunt caracteristice
mediului rural. Este vorba de reziduuri complexe ce conţin paie, resturi de
furaje, dejectele animalelor. Este un gunoi bogat în substanţe organice, ceea ce
face ca el să fie folosit ca îngrăşământ.
-Reziduurile speciale – cuprind reziduurile cu un înalt grad de periculozitate
provenite din spitale ( în special cele de boli infecto-contagioase, umane şi
animale, ce sunt bogate în floră microbiană patogenă sau condiţionat patogenă).
Clasificarea pe categorii a deşeurilor rezultate din activitatea medicală se face
pe criterii practice, după cum urmează:
• deşeuri nepericuloase – sunt deşeuri rezultate din activitatea serviciilor
medicale, tehnico-administrative, de cazare, a blocurilor alimentare şi a
oficiilor de distribuţie a hranei; aceste deşeuri se colectează şi se
îndepărtează la fel ca cele menajere; următoarele materiale se includ în
această categorie: ambalajele materialelor sterile, flacoane de perfuzie
care nu au venit în contact sângele sau cu alte lichide biologice, ghipsul
necontaminat cu produse biologice, hârtia, resturile alimentare ( cu
excepţia celor provenite de la secţiile de infecto-contagioase), sacii şi alte
 ambalaje din material plastic, recipientele de sticlă ce nu au venit în
contact cu sângele sau alte lichide biologice;

• deşeuri periculoase – ce se pot clasifica în: deşeuri anatomo-patologice şi

părţi anatomice ce cuprind material biopsic, părţi anatomice rezultate din
sălile de operaţii sau de la autopsie, cadavre de animale rezultate din
activităţile de cercetare; deşeurile infecţioase sunt cele ce provin sau care
au venit în contact cu sângele sau alte lichide biologice, cu virusuri,
bacterii, paraziţi ( seringi, sonde, comprese, pansamente, perfuzoare);
deşeuri înţepătoare-tăietoare sunt reprezentate de ace, ace cu fir, catetere,
seringi cu ac, branule, lame de bisturiu de unică folosinţă); deşeuri
chimice şi farmaceutice includ serurile, vaccinurile cu termen de
valabilitate expirat, medicamente expirate, reziduuri de substanţe
chimioterapice.
Nocivitatea reziduurilor solide
Depozitate şi neutralizate incorect, ele reprezintă un factor important de risc.
Principalele nocivităţi pot fi astfel grupate:
-poluarea solului la nivelul suprafeţei de depozitare;
-poluarea bazinelor naturale de apă prin spălarea de către apele de precipitaţie;
-poluarea apelor subterane prin infiltrarea apelor de precipitaţie poluate;
-poluarea aerului prin produşii rezultaţi în urma descompunerilor;
-dezvoltarea muştelor şi a altor insecte, ce sunt vectori a numeroase
microorganisme patogene;
-reprezintă locuri de dezvoltare a rozătoarelor: şoareci, şobolani;
-conţin numeroşi germeni patogeni şi paraziţi;
-influenţează nefavorabil individul din punct de vedere psihic.
Colectarea reziduurilor solide
-La locul de producere ele se colectează în condiţii care să asigure izolarea, să
împiedice accesul insectelor şi eliminarea mirosurilor. Reziduurile menajere se
colectează în saci din material plastic ce se îndepărtează cu totul. Se pot utiliza
şi recipienţi metalici sau din material plastic de capacitate mică (5 – 10 l). De
la locul de producere gunoiul este evacuat în containere mari, metalice,
amplasate la 15 m de locuinţă, pe platforme special amenajate. Colectarea poate
fi în sistem unitar ( un singur recipient colector) sau separat ( colectarea
făcându-se separat pentru materiale celulozice, resturi alimentare, metale).
-Ambalarea deşeurilor de spital se face diferit în funcţie de natura lor. Cele
nepericuloase se ambalează în saci de culoare neagră. Cele periculoase în
ambalaje galbene. Pentru deşeurile infecţioase (care nu sunt tăietoare-
înţepătoare), de laborator sau anatomice se folosesc cutii din carton prevăzute
în interior cu saci de polietilenă sau saci de polietilenă galbeni ( trebuie
confecţionaţi din polietilenă de mare densitate pentru a avea rezistenţă
mecanică mare). Deşeurile tăietoare-înţepătoare se colectează în cutii din
material rezistent la acţiunea mecanică. De asemenea, ele vor fi prevăzute cu
un capac special care are un sistem de închidere definitivă ce permite
introducerea deşeurilor, dar împiedică scoaterea lor. Ulterior ele sunt depozitate
temporar într-un spaţiu special existent în fiecare unitate şi care are un
compartiment pentru deşeurile periculoase şi unul pentru cele nepericuloase.
Acest spaţiu trebuie separat fucţional de restul construcţiei şi asigurat cu sisteme
de închidere. Încăperea va fi prevăzută cu sifon de pardoseală pentru evacuarea
apelor uzate ( rezultate în urma curăţării şi dezinfecţiei) în reţeaua de
canalizare.
Transportul reziduurilor solide
-Trebuie făcut la întervale cât mai mici: cel mult 2 zile vara şi 5 zile iarna.
Transportul se face cu maşini compactoare, etanşe, de preferat în timpul nopţii.
Maşinile sunt încărcate de personalul specializat manual sau prin schimbarea
containerelor.
-Transportul deşeurilor periculoase se face cu respectarea strictă a normelor de
igienă. Vehicolul care le transportă trebuie să corespundă următoarelor cerinţe
minime: compartimentul destinat contaierelor să fie separat de cabina şoferului;
să aibă dispozitive de fixare a containerelor; să fie dotat cu sisteme etanşe de
închidere a uşilor compartimentului ce conţine containerele; să fie dotat cu
sisteme de asigurare împotriva răspândirii deşeurilor periculoase în caz de
accident.
Neutralizarea reziduurilor solide
Metodele de neutralizare a reziduurilor solide trebuie să respecte câteva cerinţe
principale:
-evitarea contaminării şi poluării factorilor de mediu;
-evitarea dezvoltării insectelor şi a rozătoarelor;
-după epurare, reziduurile rezultate să devină inofensive din punct de vedere
epidemiologic;
-reziduurile rezultate după neutralizare să poată fi folosite economic.
Depozitarea controlată – este o metodă practicată pe scară largă. Sistemul
constă în depozitarea reziduurilor în gropi naturale, râpe sau depresiuni
provenite din diferite exploatări şi plasate la periferia colectivităţilor.
Reziduurile vor fi dezintegrate de flora microbiană din sol. Locul de depozitare
va fi plasat la cel puţin 1000 m depărtare de colectivitate, iar apa subterană va
fi la o adâncime minimă de 3 – 4 m. Reziduurile se depun în straturi succesive
de 1,5 – 2,5 m grosime, ce vor fi apoi acoperite cu un strat de pământ de 20 –
30 cm. În acest mod temperatura din interiorul depozitului ajunge la 70°C ceea
ce determină distrugerea germenilor microbieni.
Compostarea reziduurilor – impune depozitarea lor pe o platformă amenajată
în afara localităţii. Platformele sint din ciment, argilă (impermiabile) cu lungimi
de 10 – 25 m plasate în rânduri paralele. Depozitarea se face în stive de 1,8 – 2
m înălţime, în straturi succesive ( un strat de gunoi, unul de sol).
Camere biotermice – sunt construite din cărămidă sau beton, spaţii în care se
introduc reziduurile şi unde circulă un curent de aer cald ce permite dezvoltarea
florei termofile.
Incinerarea – se realizează în cuptoare speciale, denumite crematorii de
gunoaie. Problema majore ridicate de incinerare este legată de riscul de
poluarea atmosferică.
Evacuarea reziduurilor în mare – este o metodă folosită de unele centre
populate plasate pe litoral. Reziduurile măcinate trebuie transportate în larg la
distanţe convenabile, în zone unde curenţii marini au direcţie numai către larg.
Deşeurile periculoase – vor fi incinerate în instalaţii ce respectă normele legate
de emisiile de gaze în atmosferă; depozitate în depozitul de deşeuri al unităţii şi
apoi neutralizate prin autoclavare, dezinfecţie chimică, dezinfecţie cu
microunde, încapsulare, iradiere înainte de a fi eliminate final prin depozitare
în depozitul de deşeuri.
Reziduurile lichide
Reziduurile lichide numite şi ape reziduale apar din apele folosite în diferite
scopuri. Clasificarea acestor ape se face pornind de la provenienţa lor şi
caracteristicile majore de componenţă.
-Apele uzate menajere – rezultă din folosirea apei potabile în locuinţă. Volumul
lor este egal cu cel al apei potabile distribuite. Ele sunt bogate în materii
organice şi în agenţi biologici. Materiile organice provin din activităţile casnice
(resturi menajere) şi din dejecte. Agenţii biologici ( bacterii, virusuri, fungi,
paraziţi) sunt eliminaţi odată cu dejectele şi îndepărtaţi cu apele uzate. În
ultimul timp utilizarea crescută a detergenţilor, dezinfectanţilor în gospodărie
duce la prezenţa acestora în apele uzate.
-Apele uzate industriale - rezultă în urma folosirii apei în diverse procese
industriale. Ele se caracterizează prin variaţii mari de volum, compoziţie şi ritm
de producere. Compoziţia lor depinde de procesul de producţie.
-Apele uzate din zootehnie – provin de la unităţile de creştere a animalelor. Ele
sunt bogate în agenţi patogeni, în substanţe organice.
-Apele uzate speciale – provin din spitalele de boli infecţioase, umane şi
animale. Conţin cantităţi mari de agenţi biologici, alături de medicamente
eliminate de pacienţi prin dejecte.
-Apele meteorice – provin din precipitaţiile căzute pe teritoriul colectivităţii.
Colectarea şi transportul apelor uzate
Colectarea se face în instalaţiile tehnico-sanitare. Apele menajere se colectează
la chiuvete, căzi, grupuri sanitare, cele meterorice în sifoanele de curte şi stradă.
Apele industriale sunt colectate de sisteme similare, chiuvete, sifoane, guri de
canalizare. Reziduurile lichide colectate sunt îndepărtate prin reţeaua de
canalizare. Se deosebesc trei sisteme de canalizare:
• sistemul unitar în care îndepărtarea tuturor apelor uzate se face prin o
singură reţea de canalizare;

• sistemul separativ în care există două reţele de canalizare: una pentru

apele uzate orăşeneşti şi una pentru apa meteorică;

• sistemul mixt utilizabil în zonele cu teren denivelat şi cuprinde sistemul

unitar pe terenuri plane şi separativ pe cele în pantă.
Indiferent de tipul de sistem folosit acesta trebuie să îndeplinească câteva
caracteristici:
-să fie corespunzător dimensionat;
-conductele să fie etanşe;
-timpul de evacuare (de la punctul de colectate până la cel de neutralizare)
să fie de 5 – 7 ore;
-reţeaua de canalizare să fie plasată sub zona de îngheţ.
Neutralizarea apelor uzate
În mod normal aceste ape sunt întoarse în natură după o prelucrare prealabilă.
-Deversarea apelor uzate în sursele naturale de apă se foloseşte doar pentru
situaţia unui volum mic de apă uzată. Neutralizarea se face prin diluţie şi prin
procese de autoepurare naturală.
-Tratarea apelor reziduale bogate în poluanţi se face prin metode fizice şi
biologice.
Ø Epurarea prin metode fizice realizează îndepărtarea substanţelor şi
corpurilor în suspensie; înstalaţiile de strecurare sunt reprezentate de
grătare cu ochiuri de diferite dimensiuni prin intermediul cărora
suspensiile sunt reţinute; instalaţiile de sedimentare sunt formate din
bazine de sedimentare verticale, orizontale sau cu două etaje în care se
realizează depunerea suspensiilor; flotoarele sunt instalaţii de
îndepărtare a substanţelor plutitoare.
Ø Epurarea prin metode biologice se realizează natural sau artificial.
Metodele biologice naturale sunt reprezentate de: câmpurile de irigare
(suprafeţe de teren cu şanţuri în care se deversează apele uzate ce vor
fertiliza terenul agricol), câmpurile de asanare (servesc pentru epurarea
apelor uzate), irigaţia subterană (apele sunt aduse prin drenuri plasate
la 30 cm adâncime astfel că nu există riscul contaminării solului), lacuri
biologice, puţuri absorbante ( trebuie să aibă pereţii căptuşiţi pentru a
nu exista riscul poluării majore a solului). Metodele biologice
artificiale sunt reprezentate de: filtrele biologice ce sunt formate din
bazine de ciment în interiorul cărora se află un material filtrant pe
asigură reţinerea germenilor microbieni (zgură, piatră, cărămidă pisată
pe care aderă organismele acvatice – bacterii, alge, protozoare);
nămolul activat reproduce procesele de autoepurare din apă - instalaţia
este formată din bazine de ciment cu nămol activat şi în care se insuflă
 aer sub presiune ( nămolul activat este format din materii organice şi
floră oxidantă, iar prin aerare puternică se realizează amestecul dintre
apa uzată şi nămolul activat).
Ø Dezinfecţia apelor uzate este obligatorie mai ales pentru apele
provenite de la spitale, laboratoare de microbiologie şi virusologie.
Aceste ape se dezinfectează înainte de a fi îndepărtate prin reţeaua de
canalizare a oraşului.