EVOLUTIA ADMINISTRATIEI ROMANESTI DE LA

CENTRALISM LA DESCENTRALIZARE

Etimologic , cuvântul administraţie provine din limba latină şi este format din propoziţia
ad =la, către şi minister = servitor, supus mai mic.
Plecându-se de la sensul etimologic s-a ajuns la o primă semnificaţie a noţiunii de
administraţie = serviciului celui mai mic ; activitatea subordonată.
Noţiunea de administraţie publică în accepţiunea organică1 evocă următoarele autorităţi
publice : Preşedintele României , Guvernul , ministerele şi alte organe subordonate direct
Guvernului, organe centrale de specialitate autonome, instituţii subordonate ministerelor şi
conduse de prefect , organe autonome locale (consiliul judeţean , consiliul local, primarul) şi
instituţiile subordonate acestora.
În sens material – funcţional , naţiunea de administraţie publică evocă acte juridice şi
operaţiuni materiale prin care se execută legea, fie emiterea de norme subsecvente , fie prin
organizarea sau, după caz, prestarea directă de servicii publice.
Într-o formulare concentrată, administraţia publică poate fi definită ca ansamblu
activităţilor Preşedintelui României ,Guvernului, autorităţilor administrative autonome locale şi,
după caz, structurilor subordonate acestora , prin care, regim de putere publică, se aduc la
îndeplinire legile sau, îndeplinitele legii, se prestează servicii publice.
Din definiţii se desprind următoarele trăsături dominate :
a) activitate realizată numai de autorităţi executive şi administrative numite autorităţile
administrative publice ;
b) activitate de aducere la îndeplinirea a legii (ceea ce înseamnă şi adoptarea de acte
normative cu forţa juridică inferioară legii) sau, după caz, de organizare sau realizare
efectivă a serviciilor publice;
c) activitate ce se realizează în regim de putere publică, adică prin intermediul
prerogativelor , acordate de Constituţie şi legi , ce fac să prevaleze interesul public
(general) atunci când este în conflict cu interesul particular.

Chiar dacă nu este exprimat expres din definiţia rezultată că administraţi publică este
clasicul ,,Executiv” sau ,,forma fundamentală de activitate a statului” cum se susţine pe baza
Constituţiei din 1965. La ora actuală, doctrina operează cu noţiunea de Executiv pentru a evoca

1
Autonie Iorganu , Tratat de drept administrativ , vol.I, adiţia a III-a restucturată , revăzută şi adăugită, All Beack,
Bucureşti, 2001,p.70
activitatea publică realizată de autorităţile cu caracter constituţional şi cu origine politică, care
impulsionează administraţia publică, formând, de fapt, conducerea acesteia. Faptul că unele
autorităţi administrative prin care se realizează autonomia locală au şi atribuţii de administraţie
de stat nu înseamnă că toată activitatea lor este stabilă. Autonomia locală nu poate însemna ,,stat
în stat”, motiv pentru care în toate statele democratice din lume întâlnim ,,tutela administrativă”
(controlul reprezentanţilor Guvernului sau chiar ai şefului statului asupra autorităţilor
administrative autonome locale, cu drept de atac în conteciosul administrativ).
I.2.Autorităţile care realizează administraţia publică
Subiectele care fac administraţia publică se pot grupa astfel1 :
a) cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul);
b) ministerele şi alte organe centrale subordonate Guvernului ;
c) organe centrale de specialitate care nu sunt în subordinea Guvernului (autorităţi
administrative centrale autonome );
d) instituţii bugetare , regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic sau,
după caz, funcţional ministerelor;
e) instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic sau,
după caz, funcţional organelor centrale autonome ;
f) prefectul ;
g) comisia consultativă judeţeană ,,dezbate şi îşi însuşeşte prin consens programul anual
orientativ de dezvoltare economică şi socială a judeţului, respectiv al municipiului
Bucureşti, pe baza Programului de guvernare acceptat de Parlament 1”;
h) organe locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect;
i) organe autonome locale(consiliul judeţean, consiliul local, primarul);
j) instituţii bugetare, regii autonome şi societăţi comerciale subordonate organic sau,
după caz, funcţional consiliul judeţean sau consiliul local;

În definiţie se enumeră numai autorităţile publice de bază ale organizării administraţiei

publice (organele de vârf, administraţia ministerelor , administraţia centrală autonomă,
administraţia locală autonomă), dar se adaugă de la caz la caz şi structurile subordonate acestora.
Subordonarea administrativă , în sens organic , presupune :
a) dreptule de organizare a autorităţilor inferioare;
b) dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii;

1
Autonie Iorgogan , Op.cit, p.71-72

1
Art. 147 (1) din Legea nr. 2152001, Legea administraţiei publice locale publicată în Monitorul Oficial nr
2042001
 c) dreptul de supraveghere generală a activităţii;
d) dreptul de tragere la răspundere prin aplicarea sancţiunilor administrativ –
disciplinare;
e) dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a actelor.
În literatura juridică se teoretizează şi o subordonare funcţională, care cuprinde nu numai
unele din elementele subordonării organice, existând , însă, deosebirii de păreri cu privire la
numărul acestora.
Profesorul Romulus Ionescu înţelege subordonarea funcţională ca fiind subordonarea pe
linie verticală (adică între organele de aceeaşi competenţă materială dar cu o competenţă
teritorială diferită) care ar prinde2:
a) îndrumarea activităţii organelor subordonate, prin acte normative sau individuale;
b) sprijinirea organelor subordonate pentru a putea să-şi realizeze atribuţiile;
c) supravegherea permanentă a activităţii;
d) controlul posterior al actelor juridice emise de organele subordonate, cu posibilitatea
anulării actelor administrative ilegale;
Fără elimina dreptul de anulare , este clar că faţă de Preşedintele României nici un organ
al administraţiei de stat nu se subordonează funcţional, cu atât mai mult nu poate fi vorba de o
subordonare organică. De aceea, în cazul subordonării unor miniştri faţă de Preşedintele
României este vorba de o subordonare funcţională specială care nu cuprinde dreptul de anulare a
actelor. Nimic nu opreşte pe Preşedinte să pună în direcţia Guvernului asemenea acte, cerând
revocarea lor, iar actele conducătorilor serviciilor de informaţii ale statului le poate pune în
discuţia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Constituţia , în art. 115, precizează că ministerele se pot organiza numai în subordinea
Guvernului (alin.1), iar organele centrale de specialitate cu altă denumire (evident şi alt regim
juridic; în primul rând conducătorul lor nu este membrul guvernului) se pot organiza :

a) în subordinea Guvernului;
b) în subordinea ministerelor şi
c) ca autorităţi administrative autonome.

Cele care se organizează ca autorităţi administrative autonome nu pot fi în subordinea

nici a şefului statului. Desigur, ele trebuie să respecte hotărârile Guvernului ,deoarece acesta
,,exercită conducerea generală a administraţiei publice”(art.101 din Constituţie), ca orice organ
administrativ, potrivit art. 110, se află sub controlul parlamentar , iar actele lor, în baza art.48

2
Romulus Ionescu, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1970, p.69.
sunt susceptibile de atac în faţa instanţelor de contencios administrativ. Constituţia României nu
admite constituirea de organe administrative nici ,,în subordine” şi nici ,,pe lângă” Preşedintele
ţării. În schimb în cazul Guvernului, formular cu ,,structuri subordonate” relevă atât subordinea
directă a organelor centrale (ministere, alte organe de specialitate) ori a celor locale (prefectul) ,
cât şi subordonarea indirectă (prin ministere, alte organe centrale) a unor instituţii centrale şi
locale.
Pe de altă parte , în cazul ministerelor (alte organe centrale), autorităţile administrative
autonome centrale sau, după caz, autorităţile administrative autonome locale, expresia enunţată
evocă atât o subordonare organică, cât şi o subordonare funcţională, după cum este vorba de
organe administrative propriu – zise, de regii autonome sau de societăţi comerciale.
Societatea omenească organizată într-un stat nu au interesul, dar şi calitatea, ca între
persoanele fizice şi juridice să domnească ordinea, să păzească graniţele ţării şi securitatea
statului, să asigure o instruire a populaţiei, venituri băneşti necesare acoperirii cheltuielilor
funcţionării organelor sale, gospodărirea domeniului public şi alte necesităţi pentru buna
funcţionare a acestui angrenaj care este statul.
Atât administraţia publică centrală , cât şi administraţia publică locală îşi realizează
sarcinile prin servicii publice administrative pe care le înfăţişează pentru a satisface continuu în
mod permanent interesele generale, la nivel central, de către administraţia publică centrală şi la
nivel local de către administraţia publică locală. După Valentin I. Prisăcaru1, raporturi juridice
dintre organele administraţiei publice, precum şi dintre aceste organe şi particulari (persoane
fizice sau juridice) sunt reglementate de normele dreptului administrativ şi devin raporturi
juridice de drept administrativ.
Doctrina administrativă din ultimii ani, dezvoltând doctrina interbelică, când se reface la
modul de organizare a administraţiei teritoriale, administraţia locală, în sensul larg al termenului,
se opreşte la trei principii fundamentale :
a) principiul centralizării;
b) principiul desconcentrării;
c) principiul descentralizării.
Astfel , principiul centralizării , ca principiu de bază al organizării administrative locale,
presupune exclusiv dependenţa organelor de organele administraţiei centrale. Din punct de
vedere juridic, organele centrale sunt singurele care adoptă decizii aplicabile în teritoriu, iar
autorităţile din teritoriu, fiind vorba exclusiv de autorităţi statale, au doar competenţa executării
deciziilor autorităţilor centrale.

1
Valentin I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, All,Bucureşti, 1996,
p.14
 Profesorul Anibal Teodorescu arată că 2:,,centralizarea este sistemul de administraţie în
care raportul de dependenţă între cele două categorii de organe este atât de strâns încât interesele
judeţene sau locale sunt conduse după normele de reglementare venite de la centru , de către
organe instituite, de către funcţionari numiţi direct de puterea centrală cu mijloace financiare
procurate de la centru”.
Desconcentrarea este , în realitate, o formă a centralizării constând în recunoaşterea
instituţiilor statului , repartizate pe întreg teritoriul ţării , cu o anumită putere de decizie.
Desconcentrarea administrativă constă , după cum susţinea profesorul Auiban Teodorescu, în ,,a
lărgi cât mai mult atribuţiile agenţilor puterii centrale aşezate în judeţe sau comune”1. Această
desconcentrare administrativă este o formă de dominare a centralizării administrative şi nu un
aspect al descentralizării administrative.
Descentralizarea presupune existenţa unor persoane publice locale, desemnate de
comuniunea teritoriului, care au atribuţii proprii , intervenind direct în gestionarea şi
administrarea ,,afacerilor” comunităţii. Ideea de descentralizare , cum susţine şi doctrina din
perioada interbelică, implică ideea de autonomie locală. Nu de puţine ori , cele două noţiuni se
folosesc împreună, aşa cum procedează şi Legiuitorul constituent român din 1991.
Descentralizarea administrativă este, după cum susţinea profesorul Auiban Teodorescu ,,sistemul
în care autorităţile judeţene sau locale au puterea de a priveghea singure la satisfacerea
intereselor lor respective , prin organe alese de administraţi şi cu mijloace financiare proprii”.
La ora actuală, ca regulă, principiul descentralizării sau ideea autonomiei locale comportă
două forme:
a) descentralizarea teritoriale;
b) descentralizarea tehnică.
a) Descentralizarea teritorială presupune existenţa unor interese comune ale locuitorilor
dintr-o ,,fracţiune geografică”, ce reprezintă o porţiune din teritoriul unui stat ,
interesele ce conduc la ,,facerea” locale, în cale mai diverse domenii de activitate,
distincte de ,,afacerile” naţionale. În alţi termeni, descentralizarea teritorială
presupune existenţa unor autorităţi locale alese, care au competenţa arterială generală.
b) Descentralizarea tehnică presupune existenţa unor persoane morale de drept public,
care prestează anumite servicii publice. Aceste persoane morale sunt denumite ,
tradiţional , stabilimente publice locale.
Potrivit opiniei lui Antonie Iorgovan prin aceste principii se încearcă a se rezolva două
tendinţe care se manifestă în administrarea unei ţări : tendinţa la unitate şi tendinţa la diversiune.

2
Anibal Teodorescu , Tratat de drept administrativ Bucureşti, 1929, Vol I,p.240
1
Anibal Teodorescu , Tratat de drept administrativ Bucureşti, 1929, Vol I,p.247
 În aceşti termeni este vorba de tendinţe centralizatoare şi tendinţa descentralizatoare ,
organizarea administrativă nu exprimă niciodată numai centralizare sau numai descentralizare,
existând întotdeauna un dozaj între una şi alta.
În baza legii nr. 2152001- Legea administraţiei publice locale1 art.2, alin (1) şi în
conformitate cu Constituţia ţării (art.119), administraţia publică locală se întemeiază pe
principiile autonomiei locale şi a descentralizării serviciilor publice. Aceste principii sunt
definitorii pentru administraţiei publice locală a unui stat modern, fiind în conformitate cu
prevederile ar.3 paragraf 1 din cartea Europeană a Administraţiei Publice Locale unde se arată că
autonomia locală este ,,principiul stabilit prin Constituţiei sau prin legile statelor părţi, care
conferă colectivităţilor ca cale dreptul şi capacitatea de a rezolva şi de a gestiona, în cadrul legii,
sub propria sa răspundere şi în interesul populaţiei acestora , o parte importantă din treburile
publice”. Acest paragraf a fost preluat aproape în aceeaşi formă în Legea nr. 2152001.

Aceste două principii – al autonomiei locale şi cel al descentralizării serviciilor publice –

acţionează concomitent iar cerinţele lor se întrepătrund astfel încât se asigură atât autonomia
locală cât şi conducerea unitară a ţării. Astfel, autonomia locală se manifestă în cadrul statului
unitar , în limitele prevăzute de Constituţie şi de legile statului şi are numai caracter
administrativ.
Respectarea caracterului de stat naţional unitar implică în mod firesc necesitatea
exercitării unui control administrativ din partea statului asupra colectivităţilor locale. Astfel,
autorităţile administrative publice centrale au dreptul de control asupra serviciilor descentralizate
locale, control care se manifestă în temeiul principiul ierarhiei administrative potrivit căruia
organele ierarhic superioare au dreptul de control asupra exigenţei şi activităţii organelor
subordonate.
Descentralizarea serviciilor publice administrative înseamnă organizarea în unitatea
administrativ – teritoriale a unor servicii publice, care realizează, în teritoriul, sarcinile unui
minister sau ale altui organ de specialitate al administraţiei publice centrale (şi aceste servicii
publice).
Consacrând principiul descentralizării serviciilor publice administrative, constituantul din
1991 a avut în vedere numai organizarea de servicii publice – de organele de specialitate ale
administraţiei publice centrale. Că este aşa ne-o dovedesc prevederile art.122(2) din Constituţie
potrivit cărora prefectul ,,conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ - teritoriale”.

1
Publicată în Monitorul Oficial , Partea I, nr.204 din 23 aprilie 2001
 Din cele arătate mai sus , ministerele şi celelalte organe de specialitate la administraţiei
publice centrale sunt alcătuite , în vederea realizării atribuţiilor proprii, de specialitate, dintr-o
sumă de servicii publice şi că cea mai mare parte din aceste organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale au şi servicii care îşi desfăşoară activitatea în teritoriul ţării, în
unităţile administrativ – funcţionale, altele au asemenea servicii care funcţionează în străinătate ,
iar altele nu au servicii decât în aparatul ministerului sau al altui organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, situaţie în care ele nu au servicii publice descentralizate.
Din prima categorie de organe de specialitate ale administraţiei publice centrale –
ministere şi celelalte organe centrale - fac parte cele mai multe ministere şi unele din celelalte
organe centrale. De exemplu, Muncii şi Solidarităţii Sociale are ca servicii publice
descentralizate în unităţile administrativ – teritoriale : inspectoratele de stat teritoriale pentru
protecţia muncii şi direcţiile teritoriale de muncă şi protecţie socială, organizate în judeţe şi în
municipiul Bucureşti.
Din categoria celorlalte organe de specialitate de administraţiei publice centrale, care au
servicii descentralizate în unităţile administrativ – teritoriale ale ţării sunt : Comisia Naţională
pentru Statistică , care are direcţii judeţene se statistică şi Direcţia Generală de Statistică a
municipiului Bucureşti.
Din categoria ministerelor care au servicii descentralizate ce sunt organizate în străinătate
face parte Ministerul Afacerilor Externe : misiuni diplomatice şi servicii consulare.
În ce priveşte ministerele ca organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care
nu au servicii publice descentralizate în teritoriu se încadrează aici : Ministerul Justiţiei ,
Ministerul Transporturilor ; Ministerul Comunicaţiilor.
Cele două principii – principiul autonomiei locale şi principiul descentralizării serviciilor
publice – îşi pot demonstra finalitatea lor care constă , pe o parte , în acordarea autonomiei
locale, iar pe de altă parte, în asigurarea conducerii unitare a puterii executive – administraţiei
publice – în statul unitar român.

Literatura occidentală postbelică a continuat tezele din perioada interbelică, dezvoltând

aspectele de interferenţă dintre public şi privat în ceea ce priveşte administraţia publică, o
contribuţie deosebită aducându-şi Hans Kelsen , prin celebra sa Teorie pură a dreptului din
1962. Autorii occidentali , inclusiv cei francezi , mai ales după 1958, nu au mai fost foarte
riguroşi în ceea ce priveşte naţiunile. Clasicele puteri şi , în particular, ,,puterea executivă” au
numai dimensiunea administrativă a acestuia fiind evocate prin noţiuni ca : organisme, organ,
instituţii, structuri, servicii publice, stabilimente publice, întreprinderi publice 1.
Relaţia dintre puterea executivă şi administraţie, în concepţia tradiţională franceză , reţine
următoarele 2:
a) Termenul se administraţie a fost folosit în două sesiuni , un sens funcţional (material)
– de exemplu , consiliul municipal şi primarul sunt însărcinaţi cu administraţia
oraşului şi un sens derivat, organic (personalul care îndeplineşte sarcini de
administraţie )- de exemplu ,,Acesta e punctul de vedere al Administraţia Finanţelor”.
b) Dreptul administrativ a fost construit pe două idei :
1) administraţia nu este singura problemă a Executivului, dar
2) administraţia este exclusiv o problemă a Executivului.

Se observă că doctrina franceză a fost categorică , dintotdeauna , în a circumscrie sfera

administraţiei publice exclusiv în sfera Exclusivului. Despre activităţile sau actele Parlamentului
ori ale tribunalelor, judiciare, ce au avut ca scop menţinerea ordinii publice şi funcţionarea
serviciilor publice s-a spus că ,,nu au caracter administrativ ”. Autorii francezi trec la analiza
instituţiilor , organelor sau structurilor administrative fără prea multe discuţii asupra conceptelor
şi fundamentelor generale, mulţumindu-se să le clasifice doar persoane publice.
După teoria clasică, profesorul Georges Vedel 1
arată că persoanele morale de drept
public se caracterizează prin deţinerea prerogativelor de putere publică şi prin supunerea lor
sugestiilor corespunzătoare acestor prerogative , fiind categoric pentru menţinerea cunoscutei
taine : statul , colectivităţile locale şi stabilimentele publice. Autorul se opreşte la următoarea
definiţie administraţiei publice : ,,Administraţia este ansamblul activităţilor Guvernului şi
autorităţilor descentralizate, străină conducerii relaţiilor internaţionale şi raporturilor dintre
puterile publice, care se exercită sub un regim de putere publică”2.
Spre deosebire de optica autorilor francezi , în viziunea autorilor germani şi sfera
relaţiilor externe face parte din administraţia publică , aplicându - i- se , alături de normale de

1
Andre de Laubadere , Jean – Claude Venezia, Yves Gaudement, Traite de droit administratf , tome I, 13 edition,
1994, L.G.D.J, Paris, p.18 apud Antonie Iorgovan Op.Cit,p .259
2
G. Vedel, Pierre Delvolve, Droit administraif , teme 2, 12 edition, P.U.F. , Paris 1992, p.62, apud Autonie
Iorgovanu, Op.cit, p.260

1
G.Vedel ,P.Delvolve, Op.cit, p.69 apud Antonie Iorgovan Op.cit,p.260
2
Ibidem , p.96
drept internaţional şi norme de drept administrativ special. Administraţia se ocupă de propriile
sale afaceri şi, în principiu, din propria sa iniţiativă.3
Datoria administraţiei este să modeleze societatea în cadrul legilor şi în baza dreptului. În
felul acesta administraţia apare ca o formă activă a statului, având şi o funcţie autonomă alături
de legislativ şi de justiţie.

Prin organ administrativ se înţelege organul abilitat prin lege să exercite drepturi şi
obligaţii sub forma juridică a actelor administrative4.
Noţiunea de ,,organ administrativ” este specifică structurilor organizatorice constituite în
sistem, deci bazate pe subordinea ierarhică, nu pe autonomie.
Din categoria organelor administrative fac parte : Guvernul, ministerele şi alte organe
centrale de specialitate din subordinea acestora (a ministerelor) , servicii publice ale ministerelor
organizate în unităţile administrativ – teritoriale şi prefecţi.
Noţiunea de autoritate administrativă are un conţinut mult mai larg (decât cea de organ
administrativ), fiind totuşi condiţionată de conferirea , de către organul abilitat de stat prin lege, a
unor drepturi şi obligaţii a căror exercitare în forma juridică a actelor administrative.
Noţiunea de autoritate administrativă caracterizează în principal, dar nu în exclusivitate,
structuri organizatorice bazate pe principiul autonomiei (aşa cum este cazul consiliilor locale,
primarilor şi consiliilor judeţene).
Deci orice organ administrativ este totodată o autoritate administrativă , dar nu orice
autoritate administrativă este şi organ administrativ.
De asemenea ,este improprie folosirea noţiunii de organ administrativ pentru desemnarea
consiliilor locale, primăriilor şi consiliilor judeţene. Ea este corectă atunci când sunt desemnate
acele autorităţi ale administraţiei publice organizate în sistem , pe baza principiului subordonării
ierarhice (nu este cazul Guvernului, ministerelor , inclusiv Prefecţi).

În sprijinul acestei teze pot fi invocate organele de text , deduse din prevederile art.115
şi art.116 din Constituţia României. Astfel, prin.art.115 din Constituţia se statuează că :
,,ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului ”, iar ,,alte organe se specialitate
se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau a autorităţilor administrative
autonome”. Guvernul şi ministerele au posibilitatea de a înfiinţa în subordinea lor , cu avizul
Curţii de Conturi, ,,organe de specialitate ”, în timp ce ,,autorităţile administrative autonome se
pot înfiinţa numai prin legea organică ”.
3
E.Fordthoff , Traite de droit administratif albemand, traduit de l’allemand per Michel Fromont, Etaglissement
Emile Bruylant, Bruxelles, 1969, p.37, apud Antonie Iorgovan Op.cit
4
Mircea Preda , Discuţii în legătură cu natura juridică a instituţiilor şi prefecturii , în Dreptul nr 121992,p.19
 Orice organ al administraţiei publice este persoană morală de drept public, intrând în
raporturi juridice de drept administrativ în nume propriu.
De exemplu , o facultate din cadrul universităţii nu are personalitate juridică, dar are
personalitate administrativă, este deci, organ al administraţiei publice, pe care o catedră din
facultate este o structură organizatorică internă a facultăţii , adică a organului administrativ,
catedra, evident, nu are personalitate de drept public.
Deci, organul administraţiei publice este acea structură organizaţională care, potrivit
Constituţiei şi legii , are personalitate de drept public şi acţionează , din oficiu, pentru executarea
legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sau controlul direct sau indirect al
Parlamentului.
Un organ este sau nu un organ al administraţiei publice atunci când întruneşte o serie de
trăsături , dar există şi situaţii când întruneşte o serie de trăsături , dar există şi situaţii când o
scrie de instituţii sau regii autonome de interes public întrunesc unele din aceste trăsături , fără a
fi însă organe ale administraţiei publice.
Organele administraţiei publice pot avea următoarele trăsături specifice şi anume 1:
a) organele administraţiei publice sunt organe de stat , ceea ce implică , pentru
asigurarea realizării sarcinilor specifice , posibilitatea de a folosi forţa publică a
statului;
b) organele administraţiei publice sunt înfiinţate , prin lege sau în baza legii , înfiinţarea
în alt mod a acestor organe ar duce la lipsa de autoritate publică de care au nevoie în
îndeplinirea atribuţiilor ce le revin;
c) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară pe baza şi în vederea executării legii;
d) actele juridice adoptate sau emise de aceste organe sunt supuse unui control de
legalitate prevăzut de lege;
e) activitatea acestor organe este realizată în practică de un personal de specialitate –
funcţionari publici;
f) întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară în interesul statului, judeţului şi
comunei, precum şi particularilor (persoane fizice şi juridice).
O clasificare a organelor administraţiei publice , după Valentin Prisăcaru , arată astfel:
- după modul de formare : organele alese şi organele numite. Ca exemplu de organe
alese sunt consiliile locale (municipale, orăşeneşti şi comunale), iar organele numite :
miniştri , prefecţi şi conducătorii serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ – teritoriale;

1
Valentin Prisăcaru , Op.cit , pag .69
 - după natura lor : organele colegiale alcătuite din mai multe persoane - guvernul ţării
şi consiliile locale şi cele judeţene, şi organe individuale, adică organe conduse de o
singură persoană : miniştri , prefecţi, primarii municipiilor, oraşelor şi comunelor;
- după competenţa teritorială: organele centrale şi organe locale , iar după competenţa
materială: organe cu Competenţă generală: Guvernul , consiliile locale şi cele
judeţene precum şi organe cu competenţă de specialitate : ministerele , servicii
publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe se specialitate ale
administraţiei publice centrale care sunt organizate în unităţile administrativ –
teritoriale în care funcţionează şi serviciile publice locale şi judeţene.
Faţă de dispoziţiile Constituţiei , există următoarea structură administrativă externă după
Antonie Iorgovan1:
a) organe supreme ale administraţiei publice – Preşedintele României şi Guvernului
b) organele centrale de specialitate:
- ministere şi alte organe subordonate Guvernului
- autorităţile autonome
c) instituţii centrale subordonate ministerelor sau autorităţile autonome (inclusiv cele
organizate ca regii sau societăţi naţionale).
II. Administraţia de stat din teritoriu:
a) Prefectul
b) Comisia judeţeană consultativă.
III. Administraţia locală:
a) Consiliul local şi primarul
b) Consiliul judeţean.
În toate ţările democratice, unităţile administrativ – teritoriale la nivel cel mai înalt au
câte un reprezentant al statului , al puterii executive, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii
de către autorităţile administraţiei publice locale, organizate pe baza autonomiei administrative.
Autonomia locală într-un stat unitar nu poate fi concepută decât în anumite limite. Nu
se poate admite ca într-un stat de drept să fie nesocotită legea sau autoritatea executivului
central şi a justiţiei datorită aplicării principiului autonomiei locale. Colectivităţile locale
dispun, în baza prevederilor legii, de autorităţi administrative proprii, autonome faţă de stat.
Aceste autorităţi (consiliile locale, primarii) sunt reprezentate colectivităţilor locale,
rezultate din alegeri libere. Pentru rezolvarea operativă a treburilor locale este necesar ca
aceste autorităţi să dispună de o competenţă care să le confere autonomie faţă de organele
administraţiei publice a statului.

1
Antonie Iorgovan, Op.cit, pag.263
 Autorităţile publice centrale supraveghează activitatea colectivităţilor locale, exercitând
asupra un anumit tip de control numit tutelă administrativă, control care vizează legalitatea şi nu
oportunitatea actelor emise.
După sistemul francez, acest rol, de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile
administraţiei publice locale, in România îl îndeplineşte prefectul.
Potrivit reglementărilor constituţionale, prefectul este reprezentant al guvernului pe plan
local, conducător al serviciilor statului in judeţ si un rol de a efectua controlul administrativ
pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Ciudin Andreea
Masterand – anul 1