Scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, despre Marele Sinod adresată

patriarhului Athenagoras

Rândurile de mai jos reprezintă scrisoarea Sfântului Ierarh Filaret de New-York, Întâistătătorul Bisericii
Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (1964-1985), ce a fost adresată în anul 1969 Patriarhului Ecumenic
Athenagoras (1948-1972).
Sanctităţii Sale Preafericitului Athenagoras I, Arhiepiscop al Constantinopolului şi Patriarh Ecumenic
Preafericite,
În luminatele zile de Paşti, când Sfânta noastră Biserică prăznuieşte Praznicul Praznicelor și Sărbătoarea
Sărbătorilor, toţi Întâistătătorii Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu vestesc în pastoralele lor pascale bucuria
Învierii lui Hristos. Nu aţi ezitat să o faceţi nici Sanctitatea Voastră.
Însă bucuria Învierii vestită de Sanctitatea Voastră se întunecă pentru râvnitorii Ortodoxiei de o altă veste
pe care aţi binevoit să o aduceţi Lumii Ortodoxe în aceeaşi epistolă ca pe „încă o bucurie”. Dvs. anunţaţi
că aţi decis să purcedeţi la convocarea unui Mare Sinod „cu scopul de înnoire a Bisericii şi de stabilire a
unităţii tuturor Bisericilor Creştine”.
Intenţia Scaunului Ecumenic de a convoca un Mare Sinod alcătuit din reprezentanţii tuturor Bisericilor
Ortodoxe ar putea, în anumite condiţii, să fie un eveniment cu adevărat îmbucurător. Dar nu orice convocare
de Sinod ne provoacă bucurie şi nu orice Mare Sinod, oricât de mulţi reprezentanţi ai Bisericilor autocefale
ar fi luat parte la el, s-a învrednicit de recunoaşterea Bisericii ca exprimând adevăratul ei glas, care este
credincios predaniei apostolice şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru asta orice Sinod trebuie să fie în conglăsuire
deplină cu toate Sinoadele Ecumenice ce au avut loc înainte. S-ar părea că reprezentarea Bisericilor a fost
destul de deplină la Sinodul din Efes condus de Dioscor, însă el a intrat în istoria Bisericii sub denumirea
tristă de „sinod tâlhăresc”.
Harul Sfântului Duh luminează Sinodul şi face din glasul său glas al Bisericii Ortodoxe Soborniceşti atunci
când el este convocat pentru ca, în conglăsuire cu vechea predanie, să osândească şi să înlăture inovaţia
exprimată în forma unei învăţături samavolnice, care este rod al mândriei omeneşti, al slugărniciei în faţa
puternicilor lumii acesteia şi al adaptării Bisericii la o rătăcire ce capătă o răspândire largă.
Între altele în mesajul Sanctităţii Voastre nu se aude grija pentru întărirea şi vestirea adevărului Ortodoxiei
Sfinţilor Părinţi în faţa rătăcirilor nou-apărute, ci dimpotrivă, introducerea a ceva nou, ceva ce Dvs. numiţi
„înnoire a Bisericii”. Sanctitatea Voastră vorbiţi în aşa o formă despre „stabilirea unităţii tuturor Bisericilor
Creştine”, de parcă nu observaţi că ele toate se deosebesc mult atât de Biserica Ortodoxă, cât şi chiar una
de alta. În acest fel Dvs. puneţi drept scop al viitorului Sinod unirea adevărului cu rătăcirea, ceea ce acum
se obişnuieşte a fi numit „ecumenism”. În acelaşi timp Sf. Biserică ne învaţă că unitatea cu ea a celor de alt
cuget în privinţa dogmelor se făureşte în nici un alt fel decât „când venind la credinţă Biserica cea adevărată
au considerat-o a lor proprie şi într-însa crezând în Hristos, au primit Sfintele Taine ale Treimii, despre care
este învederat că toate sunt adevărate şi sfinte şi dumnezeieşti, şi întru acestea este toată nădejdea sufletului,
şi cu toate că mai ales îndrăzneala precedentă a ereticilor se obrăzniceşte a predanisi unele lucruri potrivnice
sub numele adevărului” (Canonul 57 al Sinodului din Cartagina).
Noi deja ne-am văzut nevoiţi în anul 1965 să înălţăm glasul nostru împotriva păşirii Sanctităţii Voastre pe
calea unei rătăciri răspândite astăzi pe larg, numită ecumenism, care atât de mult a devenit la modă, încât
proclamarea sa înseamnă urmare a căii celei largi „a lumii acesteia” despre care ne-a prevenit Mântuitorul
(Mt. 7:13-14).
Atât în această pastorală pascală a Sanctităţii Voastre, precum şi în alte declaraţii ale Dvs., noi auzim cu
amărăciune acelaşi glas ce îndeamnă să mergem nu pe calea cea îngustă a mântuirii întru mărturisirea
unicului adevăr, ci pe calea cea largă a unirii cu cei ce mărturisesc felurite rătăciri şi erezii, despre care
Apostolul Petru a spus că „calea adevărului va fi hulită” (2 Petru 2:1-2). Nu asta ne învaţă Sf. Biserică prin
pildele unor sfinţi ca Maxim Mărturisitorul sau Marcu al Efesului, care au apărat curăţia Ortodoxiei de orice
compromis în domeniul dogmelor.
Suntem cu toţii martorii acelor tulburări, acelei slăbiri interne şi creşterii noilor rătăciri pe care le-a adus în
Biserica Romano-Catolica recentul lor Conciliu Vatican II, ce avea aproximativ aceleaşi scopuri pe care
Sanctitatea Voastră le puneţi în faţa viitorului Mare Sinod. Fără să se îndrepte înapoi spre Ortodoxie, ci
dorind o „înnoire” de dragul adaptării la societatea contemporană cu tot cu ispitele şi smintelile sale,
Biserica Romană a introdus aceste ispite în propria sa viaţă, care capătă tot mai mult un caracter de anarhie.
Să ne păzească Domnul de introducerea unei asemenea sminteli în viaţa lumii ortodoxe.
Nouă, fiilor Bisericii Ruse, ea ne este bine întipărită în memorie prin bine cunoscuta experienţă a aşa zisului
„renovaţionism” sau „Bisericii Vii”. În Rusia de după revoluţie ea s-a arătat ca o periculoasă schismă şi
erezie, având protectoratul puterii Sovietice ateiste duşmănoase faţă de Biserică şi faţă de orice religie în
general, asta în numele adaptării sale la comunism pentru a servi scopurile politico-economice ale acestei
puteri, neglijând total învăţătura ortodoxă şi sfintele canoane. Slavă lui Dumnezeu, conştiinţa bisericească
a poporului credincios rus a respins această sminteală a modernismului spurcat.
Noi am vrea să credem că reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe, cunoscând această tristă experienţă istorică
a Bisericii Ruse şi văzând evenimentele actuale din Biserica Romană, se vor feri să păşească pe această
cale pierzătoare, de aceea, până vor fi luate deciziile Consultării Presinodale convocate de Sanctitatea
Voastră, noi nu vom mai reveni asupra îngrijorărilor serioase ce ating această problemă în pastorala
Sanctităţii Voastre.
Însă noi considerăm drept datorie a noastră să înştiinţăm de pe acum Sanctitatea Voastră şi pe cei ce se vor
aduna sub cârmuirea Dvs., că oricât de mare ar fi numărul de participanţi la Marele Sinod pe care îl
convocaţi Dvs., el nu poate avea autoritate ortodoxă universală, căci acolo nu va fi auzit adevăratul glas al
celei mai mari Biserici după numărul de credincioşi, al Bisericii Ortodoxe Ruse muceniceşti.
Bineînţeles că atât la Comisia Presinodală, cât şi la Sinodul propriu-zis veţi avea ierarhi cu titlu de eparhii
ruseşti, care să pretindă că ei reprezintă Biserica Rusă. Dar de fapt ei nu pot fi recunoscuţi ca având acest
drept şi această putere.
Istoria Bisericii Creştine nu cunoaşte un alt exemplu de o asemenea subjugare lăuntrică a Bisericii faţă de
duşmanii ei precum înfăţişează lumii de astăzi Patriarhia Moscovei. Fără să se limiteze la îngăduinţa tacită
a persecuţiei religiei, ceea ce încă poate fi înţeles, ea s-a pus pe sine în slujba minciunii ateştilor, lăudându-
i pe prigonitorii Credinţei ca pe unii ce, chipurile, i-au dăruit libertatea, pe chinuitorii poporului ca pe
binefăcători ai săi, pe cei ce agită conflictele şi tulburările mondiale ca pe făcători de pace. Înşişi comuniştii
au dat pe faţă nenumăratele fărădelegi ale lui Stalin ca pe ale unui criminal fără de egal în istoria lumii, iar
întretimp Patriarhia Moscovei îl proslăvea ca pe cel mai vrednic şi virtuos stăpânitor dat de Dumnezeu.
Întreaga lume ştie că, dorind a fi primită în Consiliul Mondial al Bisericilor, Patriarhia Moscovei a declarat
că are 20.000 de biserici. Dar nu e secret pentru nimeni că din acest număr abia o treime au rămas deschise,
iar în timp ce puterea Sovietică închidea bisericile, reprezentanţii Patriarhiei declarau de multe ori că
informaţiile despre închiderea lor sunt născocite de duşmanii Sovietelor.
Adevărul despre situaţia tristă a Bisericii în URSS acum este pe larg cunoscut din feluritele petiţii ce au
ajuns în Apus, din Scrisoarea deschisă a doi preoţi Moscoviţi, precum şi din alte documente, a căror
autenticitate este adeverită de reacţia ierarhilor moscoviţi la acestea. Din toate acestea se vădeşte că
stăpânirea ateiştilor a făcut, prin episcopii săi ascultători, o selecţie artificială a ierarhiei, care astăzi nu
numai că trece sub tăcere fărădelegile stăpânirii lumeşti, ci şi colaborează frecvent şi activ cu aceasta.
Recent au devenit cunoscute scrisorile fostului Arhiepiscop Ermoghen de Kaluga, care îi declară direct
Patriarhului Alexie că motivul real al îndepărtării sale de la catedră nu a fost vreo nelegiuire de-a sa, nu
incapacitatea de administrare şi nici vreo încălcare canonică, ci cerinţa Preşedintelui Sovietului pe
problemele Religie de pe lângă Sovietul Miniştrilor URSS, Kuroedov. Arhiepiscopul explică şi cauza unei
asemenea cerinţe: „Prima cauză a agravării a fost refuzul meu de a-l ajuta pe Împuternicitul Voronicev de
a închide biserica din satul Lunaciar de sub Taşkent”. El lămureşte că după permutarea sa în altă eparhie
au apărut dificultăţi în relaţiile cu Împuternicitul Guvernului, dat fiind că cel din urmă vroia de sine stătător
să numească unii preoţi şi să-i oprească din slujire pe alţii, cerându-i Arhiepiscopului să semneze astfel de
decizii ca şi cum ar fi luate de el însuşi.
Subjugarea ierarhiei Moscovite se vede deosebit de clar din următorul caz, relatat în aceeaşi scrisoare a
Arhiepiscopului Ermoghen către Patriarhul Alexie din 20 februarie 1968. Dumnealui expune sfatul pe care
l-a primit de la răposatul membru permanent al Sinodului, mitropolitul Pitirim de Krutiţi: „Spre evitarea
oricăror dificultăţi procedaţi astfel: când va veni în audienţă la Dvs. un preot sau un membru de consiliu
parohial cu vreo chestiune bisericească, ascultaţi-l, după care îndreptaţi-l la împuternicit pentru ca, mergând
la acela, să vină iarăşi la Dvs. Când va reveni şi veţi fi înştiinţat despre asta, sunaţi-l pe împuternicit şi
întrebaţi-l ce i-a spus vizitatorului Dvs. Şi exact ceea ce i-a spus împuternicitul, spuneţi-i şi Dvs.”. În acest
fel cel mai vechi Mitropolit, în afară de Patriarh, îi indica episcopului unei eparhii că, în administrare
bisericească pentru preoţii şi turma sa, acesta trebuie să fie purtător de cuvânt al indicaţiilor ateistului, al
reprezentantului acelei puteri comuniste, care îşi propune drept unul din scopuri distrugerea completă a
religiei.
Şi dacă Arhiepiscopul Ermoghen a refuzat să se pună în situaţia unui executant orb al poruncilor duşmanului
Bisericii şi a fost lipsit de catedră pentru asta, atunci patriarhul Moscovei şi colaboratorii săi, dimpotrivă,
s-au lăsat demult şi pe deplin în stăpânirea comuniştilor, înfăptuind orice dorinţă şi poruncă a lor. Poate că
la început cineva dintre ei chiar a vrut să-I slujească doar lui Dumnezeu, dar apoi acela trebuia fie să sufere
prigoană, fie se obliga să-i slujească totodată şi lui Veliar, făcând asta în ciuda avertismentului Apostolului
Pavel (II Cor. 6:14). În curând ei trebuiau să vadă că, după cuvântul Mântuitorului „Nimeni nu poate să
slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt
îl va dispreţui” (Mt. 6:24).
Dar fiii Diavolului nu îi rabdă pe cei ce Îl aleg pe Dumnezeu şi, în acest fel, ierarhii conducători ai Patriarhiei
Moscovei, de dragul auto-conservării, vrând-nevrând au devenit în primul rând ascultători acestora şi nu
lui Dumnezeu.
Din acest motiv glasul lor la Sinod nu va fi glasul liber al Bisericii, ci de multe ori se va dovedi a fi glasul
duşmanilor ei, sub a căror stăpânire se află aceştia. Cu toate că în spatele acestui glas se va afla prestigiul
exterior al Bisericii Ruse pentru cei ce nu cunosc sau nu vor să cunoască adevărata stare a ei, noi, ca unii
ce cunoaştem adevărata stare a lucrurilor, nu putem să acordăm însemnătate canonică sau morală nici unei
hotărâri luate cu participarea ierarhiei subjugate de ateişti.
Considerăm drept obligaţie să înştiinţăm Sanctitatea Voastră despre cele de mai sus, rămânând slugă
smerită a Sanctităţii Voastre.
Mitropolit Filaret, 1969