Psihologia Eului din tragedia antică greacă

Vol. 1

Cuprins

Psihologia Eului feminine din tragedia antică greacă

1. Puterea femininã în apãrarea familiei şi a obligaţiilor____________________________7

1.1. Ritualul sacru de înmormântare________________________________________7

1.2. Pedeapsa pentru adulter ____________________________________________13

1.3. Rãzbunarea familiei ucise ____________________________________________19

2. Rãzbunarea între urã şi iubire _____________________________________________ 24

2.1. Încarcerarea între urã şi iubire “complexul Electrei”______________________24

2.2. Sinucidere rãzbunãtoare, din iubire transformatã în urã___________________29

3. Motivul sacrificiului în valoare sa simbolicã___________________________________35

3.1. Imaginea sacrificiului calculat politic___________________________________35 3.2.
Jertfa, ca mijloc de evadare din captivitatea interioarã____________________44

4. Inteligenţa femininã, aducãtoare de pace şi echitabilitate_______________________49

4.1. Oprirea unui rãzboi stupid, prin refuzul femeilor de a mai plãti soţilor “taxele
conjugale”________________________________________________________________49
4.2. Comunismul avant la letter, combinat cu un feminism stupid______________55

5. Şezãtoarea celor zece femei din tragedia greacã_______________________________59

5.1. Întrunirea femeilor_________________________________________________59

5.2. Dezbaterea provenienţei rãului, intra şi inter-uman_______________________60 5.3.
Cauzã şi efect, ca variabile dependente, în tulburãrile psihice, şi recunoaşterea lor
_________________________________________________________________________64

1
 5.4. Dragoste şi fidelitate, generatoare de moarte pasionalã ____________________71 6.
Concluzii finale __________________________________________________________75

Psihologia Eului masculin din tragedia antică greacă

Conceptul de simplitate al filosofului în naturalețea înțelepciunii

7.Tradiționalismul ca și concept generator al răutății masculine, susținută și justificată prin

respectarea lui.

7.1.Discriminarea femeii prin tradiționalism

7.2.Tirania ca și formă de guvernare patriarhală

7.3.Perfidia și ingratitudinea umană

7.4.Declanșarea răului în lanț sub robia iraționalului

7.5.Traumele psihice devastatoare generate de patricid și incest

8.Întrunirea bărbăților

8.1.Maltratarea feminină prin prisma miturilor masculine

9.Adunarea femeiilor și bărbaților din tragedia antică greacă

9.1.Convertirea tragismului în mirajul bucuriei

9.2.Cunoașterea imaginară a perfecțiunii, și-a purității universului infinit

9.3.Concluzie

Introducere

Din dorinţa de a înfãţişa şi o altã imagine a femeii din tragedia anticã greacã, faţã de cea
cunoscutã din operele scrise de cei trei mari autori tragici greci - Eschil, Sofocle, şi Euripide din
perioada secolului al V-lea î. Hr, iatã cã s-a nãscut idea acestei lucrãri ce are ca temã,
Psihologia Eului feminin din tragedia anticã greacã. .

2
Protagoniştii acestei lucrãri sunt personajul tragic feminin şi propriul Eu. Pe acest considerent
am gãsit de cuviinţã cã dezbaterea faptelor şi trãirilor interioare, având loc între personajul
tragic şi propriul Eu, guvernat de o raţiune obiectivã poate ilustra într-o oarecare mãsurã în
funcţie de interpretare fiecãruia, şi o altã imagine a femeii din tragedia anticã greacã, imagine
mai puţin lizibilã datoritã tragismului conjunctural în care se zbate personajul. La drept
vorbind, aceastã dezbatere între cei doi protagonişti poate naşte ambiguitate, ori o falsã
obiectivitate asupra trãirilor psiho-cognitiv-comportamentale, ce au influenţat personajul la
comiterea faptelor descrise în operele tragediei greceşti. Posibilitatea acestui derapaj
poate avea loc prin aceastã dualitate (femeia tragicã în faţa propriului Eu) ţinând cont cã fac
parte din acelaşi întreg, dualitate aflatã imaginar într-o balansare suspendatã care treptat,
treptat, sã facã echilibru prin judecatã între luciditate şi iraţional.
.
Primul capitol are scopul de a prezent puterea femininã în apãrarea valorilor familiei şi a
obligaţiilor, susţinut de subcapitolele reprezentând; ritualul sacru de înmormântare,
întâlnit în opera Antigona scrisã de Sofocle, pedeapsa pentru adulter, prin opera Medeea
scrisã de Euripide, şi rãzbunarea familiei ucise, prin opera Hecuba de Euripide. .
Primele douã opere, Antigona şi Medeea, fac parte din sacrificiul-penitenţã. Antigona
înfãptuieşte datinile strãmoşeşti de înmormântare a fratelui mort, împotriva voinţei regelui
Creon, fiind conştientã cã o astfel de faptã îi va aduce condamnarea la moarte, ea asumându-
şi datoria drept valoare absolultã prin alegerea deliberatã a auto-sacrificãrii ca mod de
penitenţã. Medeea prin toate crimele comise, culminând cu uciderea propriilor copii,
conştientã fiind cã totodatã îşi va ucide şi propriul suflet, astfel comiţând infanticidul cu
intenţia de a se rãzbuna cât mai crunt pe soţul Iason simbol reprezentativ al misoginismului
patriarhal. Prin aceastã rãzbunare odioasã având valoare de auto-sacrificiu, însemnând
decãderea Medeei într-o cruntã dezumanizare şi plãtind un preţ mult prea mare prin
întinarea celui mai nobil sentiment al unei mame, iubirea faţã de proprii copii, ea alege
deliberat acest mod de penitenţã prin auto-sacrficiu. .
Opera Hecuba de Euripide, face parte din sacrificiul-execuţie. Hecuba prin iubirea pãtimaşã
faţã de proprii copii, dusã la extremã pânã la dorinţa de auto-sacrificare pentru a-şi salva
copiii de la moarte (o stare normalã pe care ar trebui sã o aibã orice pãrinte, fãrã nici un fel
de condiţionare) ajunge să sãvârşeascã fapte monstruoase lipsite de orice raţionament uman,
justificat pe un tradiţionalism bolnãvicios al rãzbunãrii susţinut de sintagma “dinte pentru
dinte şi ochi pentru ochi”. .
Prin dialogul purtat între personajul tragic şi propriul Eu, dialog ce este condus de către Eul
într-un mod manipulant interogativ determinã, şi-n acelaşi timp ajutã personajul sã-şi
exprime trãirile interioare simţite de el în mod direct, ajungând la aceastã posibilitate prin
rezultatul obţinut în urma actului de introspecţie, şi autoevaluare. .
În capitolul al II-lea, sunt prezentate tulburãrile psihice trãite de personajele tragice aflate sub

3
presiunea afectelor de rãzbunare între urã şi iubire, susţinut de subcapitolele; .
încarcerarea între urã şi iubire “complexul Electrei” reliefat în Electra de Euripide, şi
sinucidere rãzbunãtoare, din iubire transformatã-n urã, din opera Hipolit de Euripide, având
aici ca personaj de studiu pe Fedra. Opera Electra face parte tot din sacrificiul-execuţie.
Personajul tragic Electra cade pradã aceluiaşi tradiţionalism de rãzbunare prin legea
pumnalului, dar oarecum diferit ieşind din sfera sintagmei “dinte pentru dinte şi ochi pentru
ochi”pentru cã la ea este mult mai complexã trauma psihicã, fiind prizoniera între dragostea
pe care i-o purta tatãlui Agamemnon, şi ura nãscutã-n ea faţã de Clytemnestra mama sa. Urã
care este dezbãtutã în cadrul lucrãrii de către Electra si Eul propriu, dezbatere în urma cãreia
se simte suferinţa complexului care îi poartã numele având ca manifestare instinctul
bolnãvicios al incestului similar cu oponentul de gen şi anume “complexul lui Oedip”.
În opera Hipolit a lui Euripide, personajul tragic feminin şi anume Fedra, se încadreazã în aria
sacrificiului-penitenţã. Fedra se sinucide prin spânzurare ca act de auto-pedepsire, prin
cãderea-n pãcatul unei iubiri interzise, şi astfel poate fi privitã ca personajul feminin tragic
reprezentant al erotismului antic, prin depăşirea limitelor admise interdictului erotic. Dar
totodată, acest sacrificiu-penitenţã are şi mesaj corector asupra misoginismului exacerbat de
care a dat dovadã Hipolit. . .
În capitolul al III-lea, este prezentat motivul sacrificiului în valoarea sa simbolicã susţinut de
subcapitolele; imaginea sacrificiului calculat politic, întâlnit în opera Ifigenia la Aulis de
Euripide, avand continuare desfãşurãrii evenimentelor prin opera Ifigenia în Taurida de
acelaşi autor, şi jertfa, ca mijloc de evadare din captivitatea interioarã, cunoscutã prin opera
Alcesta de Euripide. Aceste opere încadrându-se în sacrificiu-jertfã. .
Cele douã eroine tragice, Ifigenia, şi Alcesta au aceiaşi calitate de fiinţe sacrificate dar cu o
anume diferenţã; Ifigenia este contrar voinţei sale sacrificatã de cãtre tatãl ei Agamemnon,
deşi ulterior ea acceptã sacrificarea ca şi act voluntar cum şi de ce vom vedea pe parcursul
dezbaterii, iar Alcesta deliberat se oferã spre sacrificare pentru a-şi salva soţul de la moarte.
Ifigefnia în Aulis este captivã şi în acelaşi timp victimã a autoritãţii paterne reprezentând
imaginea sacrificiului calculat politic, şi totodatã ca mediator în comuniunea cu spaţiul sacru
devenind element uman manipulat în ambele sfere, cea umanã muritoare, si-n sfera sacrã a
divinitãţii.

Alcesta, victimã benevolã a sacrificiului-jertfã personaj cu o trãire psihicã extrem de complexã

şi profundã, cu trãiri interne greu de depistat şi ilustrat, suferind de acea captivitate
interioarã cu tendinţe de evadare excamotate şi totuşi depistate prin jertfa ei voluntarã, fiind
conştientã de valoarea sa simbolicã.

În capitolul al IV-lea, am recurs la douã opere din creaţia poetului dramatic grec cel mai de
seamã autor comic al antichitãţii şi anume Aristofan. În acest capitol dorim sã ilustrãm
inteligenţa femininã, aducãtoare de pace şi echitabilitate, susţinutã de subcapitolele; oprirea

4
unui rãzboi stupid, prin refuzul femeiilor de a mai plãti soţilor “taxele conjugale”, extrasã prin
dezbatere din opera Lysistrata de Aristofan, si comunismul avant la letter, combinat cu un
feminism stupid, ilustrat în opera Adunarea femeilor de acelaşi autor. Cele douã personje
feminine, Lysistrata din opera cu acelaşi nume, şi Praxagora din Adunarea femeilor,
reprezintã etalonul de contrapunere vis a vis de femeia tragicã mai sus menţionatã supusã
victimizãrii. În cele douã eroine sunt înglobate toate calitãţiile posibile pe care le poate deţine
o femeie, calitãţi care ilustreazã adevãrata valoare femininã, forţa pe care ar putea s-o deţinã
femeia cu adevãrat în viaţa socialã prin puterea inteligenţei sale, şi de asemeni gradul de
influenţã major pe care îl poate deţine cu adevãrat în rândul misoginismului patriarhal. În
capitolul al V-lea, am recurs la întrunirea femeilor mai sus menţionate, printr-o adunare
organizatã spre a dezbate urmãtoarele teme; dezbaterea provenienţei rãului intra şi inter-
uman; cauzã şi efect ca variabile dependente în tulburãrile psihice, şi recunoaşterea lor;
dragoste şi fidelitate, generatoare de moarte pasionalã. Dezbaterea acestor subiecte este
fãcutã în mod direct între Eurile femeilor din tragedia greacã, şi de asemenea concluziile sunt
trase tot de cãtre ele notate în ultimul capitolul.

Bibliografie

1- Antigona. de Sofocle, Traducere George Fotino – 1965 editura pentru literaturã Bucuresti
2- Medeea. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, ( în cadrul antologiei Tragicii Greci. 1958
ESPLA; Bucureşti, smnat cu pseudonimul Alexandru Pop. 3–
Hecuba. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, 1976 Editura Univers Bucureşti.
4– Electra. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, 1976 Editura Univers Bucureşti.
5- Hipolit. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, 1976 Editura Univers Bucureşti.
6– Ifigenia la Aulis. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, 1976 Editura Univers Bucureşti.
7- Ifigenia în Taurida. de Euripide, Traducere Alexandru Miran, 1976 Editura Univers
Bucureşti. 8-
Alcesta. de Euripide, Traducerea Alexandru Miran, 1965 BPT; Bucureşti. 9-
Lysistrata. de Aristofan (ro. Scrib. Com./doc/24835598/Aristofan.)
10- Adunarea femeilor. de Aristofan, Traducere Alexandru Miran, 1974 Editura Univers
Bucureşt
11– Oedip rege. de Sofocle, Traducerea George Fotino – 1965 editura pentru literature
București.

5
 Puterea femininã în apãrarea valorilor familiei şi a obligaţiilor

Ritualul sacru de înmormântare

Antigona

de Sofocle

Scurtã prezentare

Antigona a fost fiica lui Oedip regele cetãții Teba, nãscutã din dragoste incestuoasã a
acestuia cu mama sa Iocasta. Antigona a mai avut încã trei fraţi; pe Ismena, Eteocles și
Polynices. Dupã ce oracolul i-a dezvãluit lui Oedip crima și incestul sãvârșit, acesta s-a
pedepsit scoțându-și ochii și pornind orb în pribegie. Antigona și-a însoțit tatãl devenit
cerșetor. Dupã moartea lui Oedip, s-a întors în Teba unde a aflat cã cei doi frați muriserã în
luptã ucigându-se reciproc. Încãlcând porunca tiranului Creon, ce oprise ca Polynices sã fie
îngropat, Antigona presarã pãmânt peste trupul neânsuflețit al fratelui ei îndeplinând ritualul
înmormântãrii. Pentru acest gest, Creon a ordonat încarcerarea ei și condamnatã sã fie
îngropatã de vie. Antigona se spânzurã în grotã, iar Haemon, logodnicul ei (fiul lui Creon) se
sinucide. Antigona nu mai recurge la ajutorul zeilor, faptul fiind nou, și totodatã încãrcat de
semnificații. Gãsește în inima ei suficiente temeiuri cu care sã-și înfrunte destinul și eventual
sã accepte chiar martirajul, sfideazã o seamă de legi ale conducerii statale și nu se teme de
sancțiuni. În fața ei se aflã Creon, sfidãtor la adresa umanitãţii prin autoritatea regalã, și
temându-se sã nu piardã puterea printr-un astfel de comportament, el întãreşte şi mai acut
rigiditatea și egoismul acestei autoritãți. Sufletul liber și generos al Antigonei nu se lasã
impresionat de rigorile autoritãții, singurã, fãrã niciun alt sprijin decât îndemnurile interioare
ale cugetului, înfruntã pe rege și odatã cu acesta un întreg lanț de prejudecãți statale. Vede în

6
decizia regelui o nelegiuire, și aceasta îi e de ajuns pentru a protesta fãrã nici o teamã
împotriva ei. Odatã ce a luat hotãrârea nimic nu o mai împiedicã de a o aduce la îndeplinire:
nici amenințãrile crude ale lui Creon, și nici intervențiile calde, iubitoare ale surorii ei Ismena,
în care o ruga ape Antigona sã renunţe la intenţia de al înfrunta pe Creon, pentru cã acest
lucru îi va aduce moartea.
Antigona se sacrificã pentru legi care nu sunt scrise, ci țin de permanența conștiinței umane.
Ea nu se manifesta ca o luptatoare, mergând la moarte ca din datorie, aceasta îi dã o
dimensiune aproape supraomeneascã. Atunci când declarã: "m-am nãscut ca sã aduc în lume
iubire, nu urã" are în vedere datoria ei fațã de fratele sãu mort, mai mult decât sentimentul
sãu de dragoste fațã de Hemon. Întreaga ei viațã s-a țesut din devotament pentru ai sãi, ani în
șir a mângâiat bãtrânețea nefericitã a tatãlui sãu orb, a încercat între zidurile Tebei sã-și
împace frații. Rareori s-a putut gândi și la ea, la problemele ei intime ca femeie tânãrã, ca
îndrãgostitã, datoria fațã de alții ca și cea fațã de legea moralã i-a poruncit sã uite de sine.
Gãsim în misiunea ei o frumusețe severã de proporții eroice. Aceasta se pãstreazã pânã la
sfârșit, spre grota unde va fi ca și înmormântatã de vie. Antigona va pãși demnã, hotãrâtã,
fãrã ezitare, slãbiciunile ori regretele noastre obișnuite. Ideea de dreptate, e mai puternicã în
ea decât sentimentul.

Dezbatere.

Ajuns pe culmile tebei,

cãtre colinã mã îndrept, acolo,

unde Antigona a fost închisã spre vecie,

în scorbura umedã,

şi rece de sub stânci,

în al sãu mormânt,

deşi ea era vie.

Mã apropiu de intrare,

7
stânca grea de-o parte era datã,

intru înãuntru,

şi-n ea ce vãd?

o vãd pe Antigona aşezatã pe ceva,

ceva ce nu se vede,

parcã levita.

În spate pe perete,

o umbrã se tot mişcã,

era umbra ştreangului în atârnare,

ce dintr-o parte în alta balansa,

pendul al timpului trecut,

în care Antigona prea de vreme,

viaţa şi-a pierdut.

Pãşesc şi mai adânc în grotã,

în faţa ei eu mã opresc,

privesc cu multã stimã şi respect,

întreaga ei fãpturã.

Spre mine ea priveşte,

şi scoate un oftat,

în el limpede se vede,

durerea ei nestinsã în care a trãit,

vãzându-şi întregul neam,

ce tragic a pierit.

Acum cu multã grijã,

8
Antigonei îi vorbesc.

-Antigona!

.iartã-mã pe mine dacã poţi,

eu nu am venit acuma,

liniştea sã-ţi tulbur,

sau sã te supãr cu ceva.

Eu sunt aici cu tine pentru a vorbi,

de cele întâmplate,

în ale voastre funeste tragedii.

Antigona

-Dar cine eşti tu oare?

de-ţi pasã aşa de mine,

de intri cu sfialã,

ca sã vorbesc cu tine.

Eul

-Eu sunt Eul!

Antigona

-Eeeeul?

şi mã rog! al cui?

şi de unde vine?

9
Eul

Mai întâi de toate,

de unde vin?

nici eu nu ştiu!

şi ca sã-ţi rãspund la întrebare,

prea limpede nu cred cã pot,

probabil de undeva,

de prin “abisuri”

de nimenea ştiute,

din minţile noastre,

ale raţiunii Euri auto-bãnuite,

conştientizarea de sine,

prin sinele sinelui intuit.

Iar la întrebarea,

al cui Eu sunt?

nici asta nu ştiu prea bine,

dar dacã vrei,

şi eşti de-acord cu mine,

hai te rog!

acceptã!

să fiu Eul din tine,

din voi toate femeile prigonite,

în astã lume nedreaptã,

despre care s-a tot scris,

10
în tragedia greacã.

Antigona

Durerea îmi este mare,

şi-mi vine acum sã urluuu!,

soarta mi-a fost cruntã,

sã mã nasc din tatã,

care îmi devine frate,

m-a zãmislit cu a lui mamã bunã,

şi pentru mama,

eu sunt totdeodatã,

şi fiicã, şi nepoatã.

În acea soartã blestematã,

mi-a fost dat sã vãd,

pe Oedip tatã,

cu ochii smulşi,

şi pe Iocasta mamã spânzuratã.

A neamului meu soartã,

blestematã de cãtre zei,

mi-a fost dat sã-mi vãd fraţii,

omorându-se-ntre ei.

Şi acum Creon el vine,

cu legea lui nedreaptã,

ce a fãcut din mine,

11
o Antigona spânzuratã.

Eule spune-mi!

suferinţa mea cum este,

tulburându-mi mintea,

şi sufletul mi-l rãscoleşte.

Eul

-Aş vrea sã ştii, cã eu,

n-am venit sã judec,

şi nici sã dau sentinţe,

stând de vorbã tu cu Eul,

vei avea prilejul tu şi celelante,

sã vã spuneţi pãsul vostru,

chiar voi prin cuvinte,

prin cuvintele voastre,

sã poatã omul cântãrii,

de sunteţi ori nu motivate.

Sã te stârnesc la vorbã,

îţi spun din ce cred eu,

cã-n astã lume,

suferinţa omeneascã,

vine din al nostru rãu,

ce stã cu binele în concurenţã,

luptându-se în mintea noastrã,

12
şi care e mai tare,

iese la suprafaţã.

Dar suferinţa omeneascã,

poate fi de multe feluri,

de la durerea unui deget,

ce de corporalitate ţine,

pânã la cea sufocantã,

de suflet sfâşiat,

culminând cu a conştiinţei,

raţionament,

de pãcate zbuciumat.

Antigona

Nu este nici una!

din spusa celor rostite,

de limba pe care o grãieşti,

ci este strigãtul de suferinţã,

de revolt, al tuturor femeilor,

din întreaga lume,

al tuturor femeilor,

din toate timpurile trãite înainte,

trãite acum,

şi cu siguranţã,

mult timp de-aici înainte,

13
în faţa fãrădelegilor bãrbãteşti.

Dar tu cine eşti?

de unde te-ai nãzãrit,

aşa într-o doarã,

şi-mi tulburi suferinţa mea,

sã nu crezi cã sunt uitucã,

ştiu!

te-am mai întrebat o datã,

şi te mai întreb,

pentru cã încã nu-mi este limpede,

oare cine eşti?

Eul

-Eu sunt sufletul tãu,

raţiunea ta de femeie,

şi al tuturor femeilor,

pe care le-ai amintit mai înainte,

şi aş dori cu mine sã vorbeşti,

la întrebãri de-mi poţi rãspunde,

despre tine ca sã aflu,

trãirile sã ţi le pot pãtrunde.

Antigona

-Te ascult!

14
întreabã precum vrei.

Eul

Acum vorbesc cu Antigona în timpul ei de viaţã,

pe când era vie şi nevãtãmatã,

poate sã se transpunã înainte şi înapoi,

pe când era în viaţa,

şi moartã mai apoi.

-Antigona tu ca şi femeie,

nu ar fi mai bine oare,

pentru tine,

sã fi cuminte, supusã şi ascultãtoare?

nu de alta,

tiranul te va pedepsi,

fãrã sã-i pese cã tu vei suferi,

în fãrdelegea lui,

orbit de îngâmfare,

ajuns acuma rege,

doar din întâmplare.

Antigona

-Grãita-i ca un bãrbat nãscut în tradiţia masculã,

mã dezamăgeşti acum,

15
asemenea cuvinte,

mi-a fost dat ca sã ascult,

din gura sorei mele Ismena,

sfioasã şi plãpândã,

oare nu eşti tu un prefãcut?

sã mã sminteşti cu ale tale vorbe,

sau gândul tiranic,

al lui Creon rege,

ce peste urbe stã întins,

ca vulturul în veghe.

Eul

-Nu ieste nici una, nici alta!

ci doar am zis şi eu aşa,

într-o doarã,

sã te încerc acuma,

sincer sã fiu,

nici nu mi-am dorit sã aud din gura ta,

vorbe de îndoialã.

Rogu-te femeie,

de-ai putea a-mi spune,

ce te supãrã aşa de tare?

dacã fratele,

în al cărui trup moartea zace,

16
şi nu stã sub ţarânã,

acoperindu-i leşul,

sortit sã se descompunã în soare,

sfâşiat de pãsãri,

câini şi alte lighioane.

Antigona

Tradiţia strãbunã,

de la zei poruncã,

cu dãruire aleasã eu o respect,

pentru al trimite pe Polynikes,

în tãrâmul morţilor la Hades,

şi acolo,

întrunirea cu ai mei pãrinţi şi frate,

sã se înfãptuiascã,

cu îmbrãţişãri înlãnţuite,

în dragoste eternã,

şi în aşteptarea mea sã stea,

cu ochii aţintiţi spre poartã,

sã pot ajunge şi eu,

sã-i îmbrãţişez cu dragoste curatã,

ce pe pământ,

nu ne-a fost datã.

17
Eul

O nevinovatã fatã,

ce fericitã eşti,

crezând în altã lume,

o dragoste curatã,

eternã şi ferice,

convinsã eşti de ea.

Pustiit la moarte ateule vei fi!

lipsit de orice speranţã,

cã tu cândva ai sã mai vii,

pe astã lume,

ce cu îndârjire,

cu dinţii ţii de ea.

Dar pe deasupra,

mai vãd ceva la tine,

o lecţie de conduitã,

regelui ai da,

doreşti de astã data,

cu ea sã îndrepţi ceva?

Antigona

Creon,

al meu unchi dinspre mamă,

ce rege în cetate,

18
ajuns nemeritat sã fie,

pe nefericirea noastrã,

de crimã şi pedeapsã,

acum el îngâmfatul,

amestecã pe zeii ai cerului înãlţime,

cu legile-i tirane,

din mândrie bãrbãteascã,

cã zeii,

prin considerentul de trãdare,

pe Polinikes sã-l lase mort,

la voia întâmplãrii,

fãrã înmormântare,

cãci chiar ei,

au lãsat a lor poruncã,

prin legea cea divinã,

sã înfãptuim mortului trecerea la Hades,

prin ritualul sacru de înmormântare,

iar legile statale de Creon impuse,

sunt doar pentru a lui mãrire,

de faimã bãrbãteascã şi îmbogãţire.

Eul

Dar am vãzut femeie la el o rãzgândire,

sã te elibereze din grota rece,

19
mormântu-ţi pe vecie,

dar din pãcate,

prea târziu a fost,

cãci tu,

apucasei deja sã-ţi legi,

ştreangul din funii noduroase,

de gâtu-ţi alb ca neaua,

ce viaţa ţi-o curmase.

Antigona

O Eule! pomeneşti de-a lui rãzgândire,

precum ar fi din milã,

dar nicidecum aşa ceva,

Creon şi-a-ntors privirea spre a lui sortire,

privitã prin ochii orbi,

ai bãtrânului profet,

ce-l avertizase cã de-o fi sã mor,

din a sa poruncã,

mare zarvã va fi în popor,

şi mare nãpastã,

cu semn de moarte,

va fi pe a lui casã.

Eul

20
Cu mirare eu mã-ntreb,

de unde atât curaj femeie?

cu Creon rege sã dai piept,

nu pentru faptul ca el e bãrbat,

ci pentru cã este rege,

peste al vostru stat,

şi ştii cum este un rege porunca de i-o-ncalci,

amar va fi de tine când îi devii vrãjmaş.

Şi de aceea,

în presupunere te întreb,

temerarã ai fost tu oare,

ca omul,

care nimic nu mai are de pierdut,

când cade-n disperare?

Antigona

Sã nu mai am nimica de pierdut?

nu poate fi adevãrat!

pentru cã o mai am pe sora mea Ismena,

şi pe mine,

deci un singur neam în viaţã,

şi-o singurã viaţã de trãit.

Dar mai presus,

mi-a fost idealul de dreptate,

21
de cât sã mã târãsc prin viaţã,

nedemnã, şi în laşitate.

Nu mi-a plãcut deloc,

cum ai pronunţat cuvântul femeie,

stigmatizându-ne,

cu nepunticioasa muiere.

Ca un misogin tu ai fãcut-o,

dar trec şi peste asta cu vederea,

cum facem noi de-o viaţa lungã,

lungã chiar din începuturi.

Vai mie!

dar ce fac?

te dojenesc pe tine Eule oare?

cãci tu Eule,

nu eşti ei,

tu eşti eurile noastre din femei,

acum înţeleg mai bine!

tu vorbeşti în fel şi chip,

a ivi din noi,

stãrile ce le-am trãit,

ca sã fie înţelese,

de cãtre generaţii vechi şi noi.

22
Eul
Naşterea ta în astã lume,

prin zãmislire incestioasã,

de ruşine te-a fãcut,

sub privire în cetate?

sau vreo vinã sã purtaţi,

voi copiii patru la numãr,

tu consideri cã aţi avea,

dacã e sau nu,

te rog!

vreu să știu părerea ta.

Antigona

Mai târziu când am aflat,

odioasa întâmplare,

ruşine n-am avut,

pentru obârşia nãscare,

ci mai degrabã ea a fost,

o amarã indignare.

Pãrinţii când ne-au fãcut,

ei nevinovaţi au fost,

evitând ce le-au fost scris,

tocmai le-au ieşit pe dos.

Nu înţeleg şi nu admit!

23
ca o astfel de întamplare,

a lui tata Oedip,

sã-i dea zeii grea sortire,

ce-n oracol a fost scris,

ca pe Laioş,

al lui tatã sã-l omoare,

cu Iocasta,

a lui mamã sã se însoare.

Iarã noi,

vinã sã avem,

nicidecum!

pe astã lume când venim,

cu toţi suntem Tabula Rasa,

iar de soartã,

se ocupã zeii dupã cum le vine,

amuzându-se divinii,

cu mult rãu şi mai puţin bine.

Eul

Tu pupila unui rege,

ferice trãiai cândva,

prinţesã înfloritoare,

în belşug te desfãtai,

când familia era în viaţã,

24
domnitoare în cetate,

era linişte şi pace,

vis frumos real trãiai.

Daaar,

dintr-o datã se destramã,

în ruinã sã ajungã,

al tãu neam regal în Teba,

sub strivirea soartei crunte.

Roata vieţii nu te iartã,

fericirea e întoarsã dupã crimã în pedeapsã,

în pieire aţi fost duşi,

şi prin astã întorsãturã,

al tãu unchi Creon ajunge,

sã domneascã în cetate,

nemeritat cum tu ai spus,

cã pe drama vieţii voastre,

rege-n Teba a ajuns.

Amintindu-ţi aceste fapte petrecute în trecut,

sã te întreb acum pe tine;

oare a ta revoltã,

împotriva lui Creon,

nu cumva ea e stârnitã,

de invidia din om?

25
Antigona

Eule!

a ta întrebare este îndreptãţitã,

în bãnuialã sã mă bagi,

cãci invidia lumească,

în om e adânc sãditã,

prin nãscarea firii noastre,

în noi toţi pizma existã.

Cã e aceasta, sau e alta,

sau mai multe la un loc,

sincer!

nu-mi pot da acuma seama,

cam ce-a fost şi ce mai este,

pot mãrturisi de faţã,

cã din indignare e revolta,

de Creon e ea stârnitã,

prin porunca ce a dat,

ca al meu frate Polynikes,

sã nu fie înmormântat.

Eul

Din câte am vorbit cu tine,

înţeleasã tu ai fost,

şi de unii, şi de alţii,

26
dupã cum le este mintea,

mai optuzã sau înţeleaptã,

din culturi şi ere diferite,

judecând pot cântãrii,

cam ce s-a întâmplat cu tine,

şi cu multele femei,

din tragedia grecã,

zugrãvite în condei.

Dar te las acum femeie,

fãrã supãrare,

sã-ţi întâlneşti toţi morţii,

în râvnita îmbrãţişare,

pe tãrâm la Hades cu ei sã fi,

nu de alta,

dar aud strigãt de durere,

colo peste zare,

pare a fi Medeea,

soţia înşelatã,

aflatã în mare jale.

Ramâi acum cu bine!

ne vom întâlnii,

sã stau de vorba şi cu celelalte,

femei aflate-n tragedii.

27
 Pedeapsa pentru adultery

Medeea

de Euripide

O scurtã prezentare.

În mitologia greacã, Medeea era fiica regelui Colchidei, Eetes. Prin urmare era nepoata
lui Hecate, patroana tuturor vrãjitoarelor. Fãrã Medeea, Iason nu ar fi putut sã obținã Lâna de
Aur, ea fiind cea care i-a dat alifia destinatã sã-l protejeze de arsurile taurilor lui Hephaistos și
care a adormit dragonul prin farmecele sale. O variantã târzie, pomenește faptul cã Medeea
era în realitate o prințesã plină de omenie, care se opunea politicii tatãlui sãu de a-i ucide pe
toți strãinii ajunși în ținutul sãu. Iritat de opoziția ei, Eetes a întemnițat-o, de unde nu i-a fost
greu sã scape, ceea ce s-a și întâmplat exact în ziua în care Argonauții au debarcat pe țãrmul
din Colchos. Medeea și-a legat imediat soarta de cea a lor, fãcându-l pe Iason sã promitã cã o
va lua în cãsãtorie dacã îl va ajuta sã gãseascã Lâna de Aur. Iason i-a promis, și profitând de
cunoașterea ținutului, Medeea a reușit sã deschidã templul unde se afla prețiosul obiect, în
timp ce Argonauții îi atacau pe soldați punându-i pe fugã. Dupã obținerea Lânei de Aur,
Medeea a fugit cu Iason și cu Argonauții. Pentru a-l urma și a-i asigura victoria, Medeea nu
numai cã și-a trãdat, şi abandonat tatãl, ci îl luase ostatec pe propriul frate, Apsirtos, pe care
nu a ezitat sã-l ucidã. Ea l-a tãiat în bucãţi și l-a aruncat în mare, întârziindu-i astfel pe
urmăritorii trimiși de Eetes, deoarece ei trebuiau sã adune fiecare bucatã din corpul fratelui.
Cãsãtoria lui Iason cu Medeea nu a fost celebratã imediat în Colchida, dar Medeea a avut cu
iubitul ei un fiu, Medeios și o fiicã, Eriopis. Întorcându-se în Iolcos cu Iason, Medeea vrea sã
se rãzbune pe regele Pelias, cel care încercase sã scape de soțul ei trimițându-l dupã Lâna de
Aur. Convingându-le pe fiicele regelui cã poate sã întinerească orice ființã vie, fierbând-o într-
o licoare magicã știutã doar de ea, le determinã pe acestea sã-și omoare tatãl. Fiul lui Pelias,
mânios îi gonește pe Iason și Medeea, iar Pleiadele, fiicele regelui ucis fug îngrozite de ceea ce
au făcut. Iason și Medeea ajung în Corint, unde regele Creon îi oferã de nevastã lui Iason pe

28
fiica sa Creuse. Medeea este izgonitã și i se dã o amânare de o zi pentru a pãrãsi cetatea,
îndeajuns pentru ca vrãjitoarea sã ticluiascã o rãzbunare. Ea îmbibã o rochie în otrãvuri
cunoscute doar de ea, și le trimite prin copii ei prințesei Creuse. Imediat ce a îmbrăcat-o,
aceasta a fost cuprinsã de un foc misterios, la fel ca și tatãl ei ce i-a sãrit în ajutor. Dupã care
îşi omoară propii copii nãscuţi cu Iason, şi aceasta sub ochii pãrintelui lor, iar în final îşi va lua
zborul într-un car tras de cai înaripaţi, şi dispare în vãzduh. Tragedia Medeea de Euripide
prezintã povestea din momentul în care Medeea este pãrãsitã de Iason.

Dezbatere

Medeea stã în şezut,pe creanga unui smochin viguros, cu rãdãcini adânci şi plin de rod.

Discret, îi privesc chipul trist, secãtuit de-o privire întrebãtoare, îndreptatã spre picioarele-i
lungi si albe,desculţe, obosite,de atâta pribegie,ce atârnau molatice și calde,cu vinișoare
albăstrui, spre firele de iarbã.Din când în când,îşi dãdea capul pe spate,cu gâtul încovoiat, şi
vene puternic pronunţate,rãgnind ca o leoaicã,pentru puii sfârtecaţi,ce zãceau imaginar in
iarba,la rădăcina smochinului insangerat. Dupã ce şi-a terminat un rãget sfasietortor, îşi
reazãmă bãrbia în piept, privind inertã la durerea copiilor.Atunci, sfios,mã apropiu de ea atât
de aproape,încât îi simţeam toate mirosurile,cele ale trãirilor prin care trecuse acest suflet
zbuciumat;îi simţeam izurile rafinate ale cochetariei feminine, izurile naturale de
femeie,izurile tulburãrilor psihice, pânã la mirosul de sânge,al crimelor sãvârşite de ea, şi
însoţind acest simţ olfactiv,imagini difuze ce fuzionau între ele într-o mişcare ameţitoare;
Imagine de eroinã, de victimã, de posedatã, de patimaşã, de criminalã,şi în momentul în care
s-a stabilizat o singurã imagine concretã, de sine stãtãtoare, am vãzut imaginea femeii
deznãdejduite,în mintea cãreia,se da acea luptã crâncenã dintre bine şi rãu, chinuind-o
remuşcarea crimele comise de cãtre ea.Sfios atuncea cutez a o-ntreba.

Eul

Medeea!

al tãu suflet în pribegie,

m-ar putea privi?

sã fiu eu oare privilegiatul,

29
cãruia, tu vrei ai vorbi?

Dupã un timp,

de linişte paralizantã,

în a cãrui matcã,

încremenise natura toatã,

Medeea,

din piept bãrbia şi-o ridicã,

atât de lin şi maestos,

privindu-mã în ochi cu semeţie,

de sus in jos,

cu chipul alb,

ce se lumina ca un zori de zi,

de sub cortina grea,

stralucind sfidator cand se dezgoli,

de sub parul negrului de abanos,

ce cu gâtul contrasteazã,

în alb şi negru si flacari in priviri,

revãrsându-se în jos unduit,

pe pieptu-iagitat,

simbol al pamantuluifertil.

Medeea

-Oare cine eşti tu?

apariţie ciudatã,

30
ce Medeei,cutezi ai vorbi,

ce-şi plânge soarta-i cruntã,

aici pe-o creangã suspendatã.

Eul

-Eu sunt voi,

sunt Eul din femeia toatã,

prin cuget şi simţire cu tine stau de faţã,

ca sã vorbim acuma,

cu tine, cu ele, cu voi toate,

ce-nseamnã a fi femeie,

în astã lume,

de bãrbaţi fiind dominatã,

pentru a fi mai bine înţelese,

sufletele voastre,

în faptele ce le-aţi fãcut,

pricinã acum,

în vârf de deget acuzate.

Ca sã mã-nţelegi mai bine,

doresc ca voi sã le vorbiţi,

acelora ce-n ignoranţa şi trufie,

pe voi v-au prigonit.

Medeea

31
Eule!

tu sã vorbeşti cu mine?

tu sã vorbeşti cu noi?

crezi cã m-aş lãsa înduplecatã?

în faţa ta a mã deschide?

te crezi cu suflet bun de om adevãrat,

cum ar trebui normal sã fie,

un om cu raţiunea dreaptã,

de la naturã dat?

ori crezi atât de mult în tine,

în rasa ta de om,

cã explicându-le cu mine,

cu noi toate la un loc,

ar înţelege toti mai bine,

trãirile din noi,

atunci când vatra noastrã conjugalã,

e batjocura unor nerozi?

emoţiile noastre,

în iubire sincerã şi-adevãratã,

s-a adeverit tot timpul,

în care noi trãim,

cã n-a fost preţuitã,

ci doar mereu trãdatã.

32
Eul

Medeea!

în faţa mea a te deschide,

nu trebuie s-o faci,

ci vorbind Eul cu tine înţeleasã te vei face,

aşaaa,

cum tu crezi cã ar trebui sã fie,

o dragoste adevãratã,

între un bãrbat şi o femeie,

în egalitate necondiţionatã.

Medeea

-Bine! sã fie!

Eule!

ia uitã-te tu bine,

la acest smochin,

şi spune-mi!

despre el ce crezi?

Eul

-Uitându-mã la el,

constat cu bucurie,

cã este falnic, roditor,

şi are rãdãcini adânci,

33
înfipte bine în ogor.

Medeea

-Înţelept ai grãit tu Eule,

iatã!

întocmai aşa am fost şi eu cândva,

şi pe deasupra,

un suflet bun de om aveam,

din a cãrui pricinã,

pedeapsã mi-am atras,

de la al meu tatã rege,

ce în a cãrui tiranie,

pe strãini îi ucidea,

rãtãcind din întâmplare,

ce în Colchos poposeau.

Înfruntându-i fapta criminalã,

ce-o avea faţã de strãini,

al meu tatã rege pedeapsã îmi dãdea,

întemniţându-mã în carcerã cea rece,

spre a putrezi în ea.

Raţiunea mea,

pentru fapta bunã avea temei,

dar în astã lume bãrbãteascã,

vezi bine,

34
cã nu-i îngãduit unei femei,

a se amesteca în treburi bãrbãteşti,

vezi tu doamne!

masculii au nãdragi,

iar noi doar în vatrã pleozi cu ei,

cãci tradiţia masculã ce pe femeie o priponeşte,

legând-o strâns de vatrã,

cu lanţ greu,

din copii fãcut,

spre ai fãuri lãcaşul sacru,

de aşezãmânt,

potent în a sa sãmânţã de urmaşi,

lãsaţi sã-i ducã mai departe,

vestitu-i nume în al sãu neam.

Pentru ei suntem utile doar la împerechere,

în a zãmisli fãptura,

şi de e dat sã fie de parte bãrbãteascã,

dupã şapte ani de viaţã,

de partea lui îl ia,

ca sã-l educe în tradiţia masculã,

iar de e dat sã fie de parte femeiascã,

ea va ramâne ca noi celelalte,

în vatrã strâns legatã.

Utile noi mai suntem pentru menaj în casã:

35
sã-i spãlam, sã-i cinuim,

sã-i hrãnim, sã-i curãţim,

sã-i adoarmem, sã-i trezim,

sclave de rang întâi sã fim.

Sã scap de-o asemenea sortire,

refugiu eu am cãutat,

în acea dragoste,

mai înainte pomenitã,

dar din pãcate,

aici mi-a fost greşeala,

m-am avântat ca o nebunã,

pãtimaşã,

şi-n nechibzuinţa mea,

cu orice preţ pe Iason,

dorita-m a-l avea.

Pe regele Eetes,

al meu tatã l-am trãdat,

reuşind prin farmece şi viclenie,

pe Iason sã-l fac scãpat,

de taurii lui Hepaistos şi de dragonul pãzitor,

Lânei de Aur din templu de la noi,

şi astfel Iason,

Lâna de Aur a furat,

jurând cu voce tare,

36
cã îmi va fi bãrbat.

În promisiunea de iubire,

cã eu îi voi fi soţie,

fugind cu Argonauţii cu corabia pe mare,

ca sã fim mai siguri,

fratele mi-am luat,

ca drep ostatec şi-n bucãţi eu l-am tãiat,

zvârlind-ul în valurile mãrii,

pentru scãparea noastrã,

ca sã-i întârziem pe urmãritori,

adunându-l bucatã cu bucatã.

Şi-am mai comis un fel de crimã,

prin viclenie!

pe fiicele naive le-am determinat,

sã-şi ucidã tatãl,

pe regele Pelias.

Recunosc aceste crime ca fapte odioase,

comise de mintea mea nebunã,

crezând de astã datã,

cã nu voi fi înşelatã,

în promisiunea datã a virtutei de bãrbat,

convinsã fiind prin ajutorul dat.

Prin crimã si trãdare,

Medeea,

37
din rãdacini pe veci e retezatã,

de aceea stau aicea,

pe aceastã creangã suspendatã,

din ruptura rãdãcinii,

îmi sângereazã cicatricea,

de vânt eu sunt purtatã,

pribeagã pe pãmânt,

stând aici pe creanga,

smochinului înrãdãcinat,

urlându-mi soarta,

sufletului abandonat,

în gheara urei,

turbatã disperare,

în nemernicia mea cea mare,

am comis crimã dupã crimã,

în odioasa rãzbunare.

Eul

Medeea!

ca sã înţeleg mai bine,

tu ajutându-l pe Iason,

crezut-ai cã nu vei fi înşelată ca şi soţie,

doar pentru faptul cã îţi era dator,

pentru sacrificiul fãcut de tine,

38
cu unica ta viaţã,

cea de muritor?

Medeea

Da Eule da!

aşa am fost convinsã,

cã un bãrbat,

atunci când îşi dã cuvântul,

el va fi pãstrat,

bãrbatul fiind din neam mare,

neam aristocrat,

sfinţenie e în virtutea cuvântului dat,

dar şi de astã dată,

n-a fost sã fie,

promisiuni deşarte,

o înşelãtorie.

Eul

-Bine!

pânã aicea am înţeles,

fatala nebunie,

în al ei vârtej,

te-ai prins ca şi femeie,

dorind prin ea sã ieşi,

39
din condiţia ingratã ca femeie obiect.

Dar ce ai fãcut pe urmã,

a fost şi mai dramatic,

ai ucis prin viclenie,

pe prinţesa Creuse,

logodnica lui Iason,

cu ea o datã pe tatãl ei Creon,

încercând sã îşi salveze fiica de la moarte,

şi cea mai odioasa crimã,

din tragedia scrisã,

ooo... tu mamã!

zãmislitoare,

de te-aş putea aşa numi,

ţi-ai ucis cu sange rece,

nevinovaţii tãi copii.

Medeea

Aşa a fost Eule!

precum spui,

îţi înţeleg dojana,

pentru ea îţi mulţumesc,

cã aşa îmi dai prilejul,

lumii întregi sã mă explic,

nu pentru a fi iertatã,

40
sau înţeleasã,

spre a mea compãtimire,

de femeie înşelatã,

nu! nu! nu! nicidecum!

ci ca sã pricepeţi voi bărbați cu toţii,

cum era femeia din cultura veche grecã.

Ferecatã prin sortirea zeilor,

cu ale lor legi,

nãscocite tot de “oameni”

nu şi de cãtre femei,

erau numiţi oameni,

doar purtãtorii de nãdragi,

spunând cã numai lor,

le-a dat zeii gândirea bunã,

cumpãtatã,

iar femeiei minte slabã,

cu gândire de copil,

bunã de ţinut în casã,

cã de nu,

în pericol ea va fi.

Eul

-Mai limpede mi-ai putea vorbii?

cã sã-ţi explici tu fapta,

41
în omorul de copii?

Medeea Atunci când

mi-am ucis copiii,

cu durere mare am fãcut-o,

cu ei o datã,

mi-am ucis şi propriul suflet,

ştiam prea bine asta,

chiar dacã toţi s-au întrebat,

şi încă se mai întrebã,

de ce ca o nebunã prin oţelul rece,

copiii mi i-am tras,

nevinovaţi fiind micuţii,

de-al meu odios pãcat.

Dar iatã şi motivul,

femeii revoltate:

tradiţia patriarhalã,

din cultura veche greacã,

unde dominã masculul,

pe femeie în orice casã,

tratându-şi soţia ca pe o sclavã,

îi impunea să nascã ca pe o datorie sacrã,

urmaşi sã-i facã,

mai ales de parte bãrbãteascã,

42
ca să fie sigur,

cã are cine sã-i ducã,

mai departe al sãu neam,

şi al sãu nume,

sã-i trâmbiţeze orgoliu,

în viaţa şi dupã moarte,

la mormânt ca sã-i aducã,

prinoasele libaţii,

turnându-i vin şi lapte,

peste a lui ţãrânã,

din pãr şuviţã proaspãtã tãiatã,

pe mormânt,

lângã flori aşezatã,

sã fie pomenit în astã lume şi-n cealaltã.

La fel a fost şi Iason,

nu cã şi-ar fi iubit copiii,

cã de-i iubea cu adevãrat,

nu-şi pãrăsea el copilaşii,

pentru fiica regelui bogat.

Eu ucigându-i-o pe Creuse,

viitoarea lui soţie,

durerea i-a fost mare,

urmaşi nu mai putea sã fie,

şi dupã aceea,

43
urmaşii ce cu mine îi avea,

omorându-i,

durerea lui fuse şi mai mare,

vãzând atunci un Iason,

bãrbatul prãbuşit,

în mare disperare,

fãrã urmaşi rãmas masculul,

rãgnind de îndurerare.

Dar m-am gândit şi la a lor soartã,

fugarã fiind din acea ţarã,

de Creon obligatã ca sã plec,

copiii mei rãmaşi acolo,

ce s-ar fi ales de ei,

atât le-ar fi rãmas,

în neamul lor aristocratic,

batjocurã ar fi fost,

stigmatizaţi pe viaţa toatã,

ca bastarzii lui Iason.

Recunosc!

cã pãtimaşa rãzbunare,

mi-a bântuit întreaga fiinţã,

mai simplu era sã-l ucid pe Iason,

dar n-am fãcut aşa,

căci mai mare era rãzbunarea,

44
ca sã-l las în viaţã,

sã simtã suferinţa,

sfredelindu-l pânã-n oase,

văzând cu ochii-i lacomi,

nesãtulia ce-o avea,

pentru avuţie şi prea-mãrire,

prin trãdare în neam regesc sã intre,

acuma a vãzut el ticãlosul,

unde s-a ajuns,

fiind nesãtul,

pãrãsindu-şi copiii şi soţia,

în egoismul lui mascul.

Eul

-Medeea!

dupã cele povestite,

din viaţa ta amarã,

acum te compãtimesc femeie,

deşi ieşti criminalã.

Eu am înţeles,

precum mulţi alţii la cele auzite,

cã ieşti propria ta victimã,

prin faptele împlinite,

în aceastã lume a speciei umane,

45
îngrãditã şi condusã,

prin precepte religioase şi norme sociale.

Doar toate acestea la un loc,

n-au fãcut altceva,

decât sã-l denatureze pe bietul om,

pentru ca omul,

are înrãdãcinat în el,

chiar de la nãscare,

douã mari instincte,

de ordin primar,

cel al violenţei,

şi cel sexual.

Tu ţi-ai dorit ca Iason,

fidel sã-ţi fie, nu poligam,

si sã traiţi-n monogamie,

dar sã înfãptuiascã asta omul,

e aproape imposibil,

pentru ca omul sã fie poligam,

chiar de la nãscare,

prin a sa naturã îi este dat.

Te rog!

tu ia aminte!

la ce-ţi voi spune acuma;

omul,

46
prin natura-i datã,

poate trãi mai multe,

douã, trei iubiri deodatã,

sincere, curate,

în dragoste adevãratã.

Ori tu aceasta n-ai ştiut sã fie,

şi-ai recurs la violenţã,

pentru supravieţuire,

cãci violenţa,

este un instinct primar,

cu care omul,

a reuşit sã supravieţuiascã,

în milioanele de ani.

Aceste douã mari concepte,

de perpetuare, şi supravieţuire,

le-aţi disputat voi doi,

Iason şi Medeea,

în duşmãnoasã osârdie,

aducând motiv de temã,

în greca tragedie.

Vãd cã ai tãcut acuma,

cãzutã greu pe gânduri,

eu voi pleca sã mã preumblu,

prin tabãra Troianã,

47
unde Hecuba reginã mamã,

zace-n suferinţã,

jelindu-şi a ei dramã.

Rãzbunarea familiei ucise

HECUBA

De Euripde

Scurtã prezentare.

Hecuba, cea de-a doua soţie a lui Priam, regele Troiei, având numeroşi copii care mai
toţi au murit sub zidurile Troiei, sau dupã distrugerea cetãţii, au fost duşi în captivitate.
Înainte de naşterea lui Paris, Hecuba a avut un vis ciudat. Prezicãtorii i l-au tãlmãcit

48
spunându-i cã fiul pe care avea sã-l nascã va atrage ruina cetãţii sale. La naşterea lui Paris,
Hecuba pregetã sã-şi ucidă însã copilul, şi temându-se totuşi de împlinirea destinului, îl
abandoneazã pe muntele Ida. Mai târziu Paris vine însã la Troia şi prezicerea se împlineşte.
Dupã distrugerea Troiei, Hecuba a devenit drept pradã de rãzboi lui Odysseu. Copleşita de
durerea de a-şi fi vãzut rând pe rând copiii ucişi, înainte de a pleca în captivitate, e nevoitã sã
asiste neputincioasã la sacrificiul fiicei ei Polyxena. Apoi vede trupul neînsufleţit al fiului ei
Polydorus, aruncat de valuri la ţãrm. Polydorus având asupra lui o cantitate de aur
însemnatã, fusese dat în custodie de cãtre Priam, regelui barbar Polymnestor pentru
ocrotirea acestuia, dar el îl ucide şi îl pradã. Înainte de plecare Hecuba gãsește totuşi rãgazul
şi puterea necesarã ca sã rãzbune moartea fiului ei. Ea îl atrage pe ucigaş într-o capcanã
promiţându-i o comoarã, dar îl sfãtuieşte sã-şi aducã şi pe cei doi copii ai sãi ca sã ştie şi ei de
comoarã. Cãzut în aceastã capcanã, Hecuba îi ucide copiii sub privirile lui, dupã care îl
orbeşte şi pe Polymnestor. Îmbarcându-se apoi din nou, Hecuba scapã de urmãrirea
însoţitorilor lui Polymnestor care vor s-o pedepseascã, şi-şi gãseşte refugiul şi moartea în
valurile mãrii. Dupã o altã versiune, ea ar fi fost metamorfozatã într-o cãţea, dupã cum
aminteşte Ovidiu în Metamorfoze. S-a pãstrat expresia Durerea Hecubei pentru ilustrarea
unei suferinţe insuportabile. Numele ei a rămas un simbol al durerii şi al refuzului de a
accepta fatalitatea.

Dezbatere.

Ajuns la poarta troiei, din care rãmãsese numai urma ei,precum urma unei fantome ce
scârția agățată într-o singură balama, gãsesc o troie jefuitã, dãrâmatã şi incediatã, ce gemea
cumplit în fază terminală muribundă,sub un cer încã fumegând dupã mistuirea în foc a întregii
cetãţi. Într-un asemenea cumplit moment, femeile şi fiicele învinşilor, erau îngrozite, năucite-
n interiorul lor de ființe suferinde într-un psihic bulversat, continuu exploziv în durerea
provocată de către învingători la cheremul cărora rămăsese. O parte dintre femeile captive au
fost luate în stãpânire şi siluite, iar celelalte, îngrozite îşi asteptau destinul, aflându-se la
îndemâna cruzilor învingători ce aveau mințile și sângele înfierbântat, excitați în porniri
violente la simțirea mirosului de carne proaspătă umană. Printre aceste femei se afla
decãzutã din splendoarea regeascã de altã dată, femeia cea mai amarnic lovitã de fatidicul
deznodământ, fosta regina din Troia, Hecua mamă.

49
Pãtrund în cortul ponosit şi apãsãtor,

ce-n datã te striveşte,

cu miros pãtrunzãtor,

de sudoare şi sânge putrezit,

mustind în ţãrâna cea cleioasă,

peste pulberea ei cândva,

atâtea vieţi s-au prãbuşit,

prin sãbii însângerate,

şi de-ar putea vorbii acuma,

sângele vãrsat,

el ne-ar povesti,

istoria vieţii crunte de soldat.

Dar eu nu pentru asta am venit,

şi nici nu-mi este rostul,

ci doar cu Hecuba sã discut,

despre suferinţã şi durere,

tânguire-n mare jale,

şi de ura ce-o împinge,

pe Hecuba-n rãzbunare.
Dupã un paravan prãfuit,

Hecuba este prãbuşitã,

50
cu genunchii strânşi sub ea,

tremurând din toata fiinţa,

pe pãmânt ea stã lipitã,

şi cu degete-ncleştate,

ţãrânã îşi turna pe cap,

pe părul ei cărunt și încâlcit,

iar fruntea încrâncenatã şi-o lovea cumplit,

de durere disperatã.

Eu mã aşez pe un butuc,

folosit la multe cele,

de care nici nu vreu sã ştiu,

socot cã e mai bine,

de vorbã cu Hecuba vreau sã stau,

când vremea va decide.

Dupã un timp,

Hecuba iatã,

cu greu fruntea şi-o ridicã,

întorcând capul spre mine,

cu privirea sângerie,

mã mãsoarã, mã socoate,

cine sunt, ce e cu mine,

cum de stau atât de-aproape,

de regina cea bãtrânã,

cam ce vreau eu de la dânsa,

51
unul din dușmani sã fie,

sau nãlucã din cetate,

neam cu ea sã fiu,

ca în viaţã nu mai este,

nici soţ, şi nici vreun fiu,

şi atunci sãrmana mamă,

în genunchi ea se ridicã,

şi privind prelung la mine,

rãguşitã prinde a-mi zice,

cu grai moale, vorbã rarã,

din adâncuri fiind rostitã.

Hecuba

În genunchi mã uit la tine,

şi un gând mã cam strãbate,

sã-ţi cuprind genunchii,

bãrbia sã ţi-o ating,

implorându-ţi ajutorul,

sã-mi aduci morţii-napoi,

trezindu-i iar la viaţã,

la viaţa de odinioarã ce ferice am trãit-o,

împreunã cu cei dragi.

Tãcerea ta e limpede ca ziua,

tu nu poţi sã mã ajuţi,

52
te simt!

te simt ca şi pe mine!

ştiu acuma cine ieşti,

tu ieşti nimeni, tu ieşti eu,

ieşti Eul din mine,

în suferinţã ieşti şi tu.

-Pentru ce-ai venit acuma?

ca povarã tu sã-mi fii,

mi-e deajuns sã-mi simt durerea,

în-lãuntru-nãbuşitã,

acum, o mai şi vãd prin tine,

Eule!

ca într-o oglindã spartã,

în zeci de cioburi îmulţită,

ce de cap mã zãpãceşte,

de nu ştiu cine mai sunt, şi cine ieste.

Eul

-Hecuba!

mamã de copii ucişi,

sã te linişteşti, nu pot sã-ţi spun!

cã liniştea din tine,

e ca vulcanul clocotind gata sã erupã,

cu lava-i încinsã, ucigãtoare,

53
si amar va fi,

vinovatului pe care-l va cuprinde,

eu atâta vreau,

doar sã vorbesc cu tine.

Rãzboiul, o nenorocire!

pe care doar bãrbaţii voştrii îl înţeleg,

nu şi Eul din tine,

acum la terminare nu s-ar cuveni,

ca biruitorii,

alte crime de vieţi nevinovate,

a mai sãvârşi.

În rana ta cuţitul,

eu nu doresc sa-l rãsucesc,

dar te întreb Hecuba,

copiii nevinovaţi,

cu ce oare ei greşesc?

Hecuba

-Asta mã întreb şi eu,

cu ce-a greşit Polyxena mea,

copilã gingaşã şi suavã,

de a trebuit sã moarã,

sacrificând-o pe mormântul lui Ahile,

ca pe-o cãprioarã?

54
bãrbaţi nãrozi la minte,

convinşi de alţi tâmpiţi,

cã de-mi omoarã fiica,

pe ţãrâna unui mort,

îl înduplecã pe Ahile,

în a le purta noroc.

Şi cine a fost Ahile?

o brutã nesãtulã,

de-a ucide-ntruna,

fãrã de mãsurã,

din mama lui puternic s-a nãscut,

iar în astã lume cruntã,

de bãrbaţi ea fiind condusã,

altceva sã ştie a face,

Ahile n-a putut,

cu forţa lui de bou,

doar atâta face,

sã ucidã întruna,

viaţã dupã viaţã,

şi e declarat apoi erou.

Eul

-Stai puţin Hecuba!

eu asta nu înţeleg,

55
Ahile este mort,

şi-n mormânt el putrzeşte,

iar Polyxena era o femeie vie,

şi pe pãmânt era-n viaţa,

iartã-mã te rog!

şi mã lumineazã,

sunt nedumerit,

pierdut de tot în ceaţã.

Hecuba

-Stai ca sã-ţi explic!

Ahile, a murit ucis,

de sãgeata trasã din arcul lui Paris,

el a ţintit sãgeata în cãlcâiul lui Ahile,

dupã cum se ştie,

calcâiul era slab,

rãmas din scãldãtoare,

cãci apa nu-l udase, acolo,

de unde fuse apucat,

de cãtre a lui mamă,

când în vraje l-a scãldat.

Eule, pânã aicea ai înţeles,

cã a murit Ahile, înainte de succes?

hei bine!

56
el n-a mai apucat sã vadã,

biruinţa lor, şi nici ca sã primeascã,

drept rãsplatã,

o femeie din spiţa cea regeascã,

pentru ai fi amantã.

Şi s-au gândit aheii,

mortului sã-i dea,

trupul copilei mele,

sângele sã-i verse,

peste ţãrâna de mormânt,

a cadavrului în putrezire,

şi astfel mulţumindu-l, şi pe-acel Ahile.

Eul

-Întradevãr!

îngrozitoare este fapta lor,

chiar dupã biruinţã,

continuã sã omoare,

vieţi nevinovate,

jertfa sã aducã,

de ce şi pentru cine,

e doar în mintea lor,

şi dacã cred atât de tare,

în menirea ei,

57
în caz cã li s-ar cere,

de cãtre adoratii zei,

propria lor jertfã,

atuncea, s-ar jertfi pe ei?

Hecuba

-Sigur n-ar face asta!

viaţa şi-o pãstreazã ca pe-o comoarã vie,

unicã în astã lume, şi primordialã,

ce o aşazã-n centru,

buric de univers,

învârtind atuncea totul,

în jurul lor cu interes.

-Şi cã veni vorba despre interes,

iatã un exemplu de ticãloşie,

ce-a putut sã facă Polymnestor regele barbar,

când l-a ucis pe Polydorus,

bãiatul meu cel mic,

cãruia Priam în custodie i l-a dat,

sã-i ocroteascã viaţa,

dar el din lãcomie,

l-a ucis şi l-a prãdat.

Eule dupã cum vezi,

încã doi copii morţi,

58
eu acum jelesc.

Când pe Polyxena de lângã mine au luat-o,

în genunchi cu umilinţã,

eu i-am implorat,

sã-mi lase fata-n viaţã,

şi în locul ei,

sã mã ia pe mine,

şi sã mã omoare,

pe mormântul lui Ahile,

în sacrificare.

Nici n-au vrut sã audã ruga,

cãci Ahile mortul,

trupul meu bãtrân nu-l vrea,

el vrea femeie tânãrã la vreme,

cu trupul proaspãt,

şi sânge clocotind în vene.

Eul

Alãturea de tine,

Hecuba,

eu suferinţa ţi-o-nţeleg,

dar fapta îngrozitoare,

pe care ai fãcut-o,

prin sintagma blestematã”ochi pentru ochi”

59
Eul,înţelegere nu are,

pentru aceastã odioasã rãzbunare.

Ce s-ar fi întâmplat în lume?

dacã sintagma blestematã,

ar fi fost aplicatã de fiecare data,

acestei sintagme,

de i-am fi fost cu toţii robi,

cu siguranţã!

am fi trãit în lumea celor orbi.

Polymnestor,

prin marea-i lãcomie,

uşor a cãzut tiranul,

în capcana vie a femeiilor captive,

şi sub privirea lui îngrozitã,

tu femeie mamã,

copiii i-ai ucis,

iar dupã aceea,

pe al lor tatãl l-ai orbit.

Super-Egoul din tine,

mai presus de Eul tãu,

nu admite cã e bine,

pecetluitã,

chiar de raţiunea firei voastre,

omeneascã,

60
că”dinte pentru dinte” ori ”ochi pentru ochi”

nu este bunã în viaţã aplicatã,

cunoaştere universalã,

prin vorba veche e proverbialã;

”ceea ce ţie nu-ţi place,

altuia nu-i face” dar vezi acum Hecuba,

pe mine asta mã intrigtã,

cã mai înainte tu ai condamnat,

fapta odioasã,

de-a ucide copil nevinovat.

Şi tocmai asta!

femeie ai fãcut,

ucigându-i copiii,

şi tu la rându-ţi,

fãrã sã gândeşti,

ce e rãu şi ce e bine,

în suflete umane pãrinteşti.

Hecuba

-Eule!

tu te-ai ivit acuma limpede la suprafaţã,

sufocat ai fost,

în întunecimea minţii mele,

ferecat ai fost,

61
în subconştient,

de cãtre fiara ce zace-n noi,

cãci ea o datã slobozitã,

s-o stãpâneascã omul,

nu e cu putinţã,

atunci când furtunoasa ei pornire,

e dezlãnţuitã,

distruge totul în cale,

pânã când ajunge,

la odioasa rãzbunare.

Asta sa-ntâmplat cu mine,

copleşitã de necaz,

vãzându-mi Troia prãbuşita,

cu ea o datã neamul meu,

distrusã şi mãcelãritã,

de cãtre ticãloşii de ahei,

dupã cum vezi aici de faţã,

douã leşuri eu jelesc,

ultimi copii rãmaşi-n viaţã,

i-am avut şi nu-i mai am,

şi acum,

sunt osânditã spre sclavie sã pornesc,

sã-i fiu roaba lui pe viaţã,

62
a ingratului Odiseu.
Eu regret şi mi-e ruşine,

pentru crima odioasã,

ce-am comis-o în nebunia minţii mele,

întunecatã de ura morţii,

tot prin moarte rãzbunatã.

Eule!

îndreptãţit tu eşti,

în dojeana ta cinstitã,

nu e bine sã ucizi vieţi,

pentru vieţi ucise.

Rãul,

ca sã-l îndrepţi tot prin rãu,

nu este bine,

nici posibil nu poate fi,

cãci sãrind din rãu în rãu,

tu îl faci din ce în ce mai mare,

şi atunci praful se alege,

şi pulberea tãrâmului lui Hades.

Acuma stau şi cuget!

înlãuntru mã privesc,

eu sunt singura în lume,

cea nebunã de legat?

nu cumva aşa-i tot omul,

63
în defectul lui cel mare,

de a fluctua din om, în neom,

pânã la dezumanizare?

dupã cele întâmplate,

şi din câte am trãit,

convinsã sunt acuma,

cã menirea omului cea scrisã,

în precepte şi în norme,

ipocrit le-a stabilit,

prin natura lui nãscare,

astfel este definit,

labil în moralitate,

utopie grea povarã,

pe care o încalcã chiar şi zeii,

în lumea lor stelarã.

Pe cine sã dau pricina,

pe natura omului,

s-au chiar pe natura mamã,

matrice nãscãtoare,

oare care-ar fi aceea?

dar stai puţin!

ce fac eu acuma,

de mã întreb ca proasta,

cine ne-a fãcut,

64
mai bine zic aşa!

şi nu-mi mai bat eu capul;

cã suntem fãcuţi de zei,

ca trup şi soartã scrisã,

iarã ceea ce fac ei,

în lumea lor cereascã,

îi imitãm şi noi,

în cea pamânteascã.

Eul

-Dupã cum gândeşti,

în a ta judecatã,

declarând rãspicat convingerile tale,

mã întreb sã fie oare,

Eul tãu care vorbeşte?

nu cumva vorbeşte el,

subconştientul,

ca prin învãluire sã-ţi adoarmã,

veghea raţiunii,

a crimei grea povarã?

şi astfel invocând,

a omului natura mamã,

sã-ţi justifici lipsa de moralã?

65
Hecuba

-Lasã-mã! lasã-mã!

Eule te rog!

mã înebuneşti mai tare,

dupã cum am fost,

faţa eu mi-o zgârâi,

ţãrânã-n cap îmi pun,

sã mã sinucid acuma,

nu mã simt în stare,

o mai am pe Casandra,

fiica mea cea mare,

ce este sechestratã,

de cãtre Agamnenon,

pentru a-i fi amantã.

Eul

Spre liniştirea ta,

te las Hecuba,

reginã mamã,

şi zbor acum ca gândul,

spre o altã dramã.

66
 Rãzbunarea între urã şi iubire

Încarcerarea între urã şi iubire. “Complexul Electrei”

ELECTRA

de Euripide

scurtã prezentare.

Acţiunea se petrece la hotarele Argolidei, unde se aflã o umilã casã ţãrãneascã, într-o
privelişte aridã, muntoasã, în care locuieşte Electra izgonitã de la curte şi obligatã la
mezalianţã, prin cãsãtoria forţatã a ei, cu un plugar. Scopul acestei exilãri, prin separarea cât
mai departe a Electrei de palat, a fost acela de a înlãtura posibilitatea naşterii unor urmaşi ca
potenţiali rãzbunători. S-a ajuns la aceastã situaţie, prin crima comisã de cãtre Clytemnestra
asupra soţului Agamnenon, care abia întors dupã zece ani de rãzboi purtat împotriva Troiei.
Agamnenon fiind ucis cu toporul de cãtre Clytemnestra, în timp ce acesta fãcea baie. La
comiterea crimei complicitar cu ea, a fost Egist, amantul ei şi totodatã vãr cu Agamnenon.
Oreste, fiul lui Agamnenon şi-al Clymntenestrei a fost salvat în ultimul moment de la moarte,
de cãtre bãtrânul cel crescuse în copilãrie şi pe tatãl sãu şi astfel Oreste rãtãceşte în exil.
Faptul cã Euripide lasã desfãşurarea acţiunii undeva la poalele munţilor, într-un cadru mai
arid de naturã sãlbatecã, simbol al luptei pentru supravieţuire, luptã dusã-n sãrãcie materialã
şi spiritualã, face şi mai expresiv tragicul uman, expresie filosoficã de aducere cât mai
aproape de realitatea pãmânteanã. În faţa acestui bordei apare Oreste împreunã cu prietenul
sãu Pylade, ce abia sosiserã în ţarã pe ascuns. Electra îl credea mort pe Oreste. În faţa lui
Oreste, Electra apare ca o ţãrancã, pe care la început n-o recunoaşte ca fiind sora lui. O aude
cum îşi vaitã soarta ei şi a fratelui fugar, dupã ce tatãl ei întors victorios a fost omorât cu

67
securea de cãtre mama ei, în timp ce se afla în baie. Ea îşi punea toatã speranţa în întoarcerea
şi rãzbunarea lui Oreste, singurul în stare sã-l înfrunte pe criminal. Acesta o întreabã dându-
se drept un prieten de al lui Oreste – dacã ea ar avea îndrãzneala sã-şi ucidã mama împreunã
cu el. Ea este gata s-o facã chiar cu aceeaşi secure cu care a fost omorât tatãl ei. Oaspeţii sunt
gãzduiţi în colibã, iar Electra este nevoitã sã trimitã dupã mâncare şi bãuturã tocmai la un
moşneag din apropiere, care de fapt era chiar bãtrânul care îl crescuse şi îl salvase pe Oreste
din palatul Atrizilor în ziua crimei. Prin apariţia bãtrânului, începe treptat sã se producã
emoţionanta recunoaştere dintre frate şi sorã. Dupã care urmeazã punerea la cale a unui
plan de pedepsire a criminalilor. Oreste reuşeşte sã-l omoare pe Egist în timpul unui ritual de
sacrificare în cinstea Nimfelor, invitat fiind de acesta care nu l-a recunoscut, şi l-a luat drept
strãin. Urmeazã momentul în care Electra pune la cale uciderea mamei ei, şi îi transmite
Clytemnestrei ştirea mincinoasã a lãuziei. În calitate de mamã, aceasta aleargã s-o întâlneascã
iar dialogul celor două femei devine prilej de ceartã despre trecut. Dar intrarea în colibã a
Clytemnestrei înseamnã de fapt, trecerea ei în nefiinţã. Electra, pãtimaşã participã la crimã
alãturi de fratele ei. Gândul rãzbunãrii, este singura ei stare de spirit, zi de zi, noapte de
noapte, datoritã oşcilãrii între urã faţã de mama criminalã şi iubirea faţã de tatãl ucis. Dar
dupã nor, răsunã triste lamentaţii între sorã, frate şi cor. Sufletul chinuit de urã al Electrei,
acum se cãieşte. Înainte de a fi ucisã, Clytemnestra justificã într-un fel fapta ei în faţa Electrei,
motivând cã este rãsplata pentru omorârea fiicei ei, Ifigenia, de catre soţul Agamemnon,
pentru a putea avea vânturi prielnice spre Troia, unde se afla sora ei, Elena (soţia lui
Menelau) şi pentru cã a adus-o în aşternutul conjugal pe Casandra, fiica Troiei. Electra nu o
crede; ea ştie bine cã mama ei avusese şi alte apucãturi uşuratice, şi făcuse cãsãtoria forţatã
cu Egist, declanşând exilul propriilor copii care nu mai era justificat prin nimic. În colibã fusese
adus cadavrul lui Egist, Electra ştie cã mama ei va muri ucisã de ea, când va trece pragul
casei. Astfel cei doi copii vor ramãne peste timp, mânjiţi cu sângele mamei lor. În final apar
Dioscurii fraţii divini, pentru ca sã prevesteascã sorţile personajelor. Electra urmeazã sã fie
datã de soţie prietenului Pylade care o va lua cu el, iar Oreste va trebui sã plece pentru cã nu i
se mai îngãduie sã ramânã în cetate dupã ce şi-a ucis mama, el purtând miasma pãcatului.
Cumplitele kere (care întruchipeazã forţele destinului şi care erau în timpurile primitive
fantomele morţilor – devenind mai târziu divinitãţi independente) ele iau chipuri de cãţele, şi
îl vor urmãri pe Oreste care va rãtãci, ieşit din minţi. Este ceea ce menţioneazã Dioscurii, care
amintesc şi de judecata lui Oreste de cãtre Areopagul din Atena, şi norma juridicã ce se va
institui cã la voturi egale, acuzatul sã fie achitat.

Dezbatere.

68
Am ajuns în faţã la coliba sãrãcãcioasã,

a plugarului cinstit,

în care cu Electra el a locuit.

Priveliştea e tristã,

sumbrã şi apãsãtoare,

cu cele întâmplate-n ea,

e desacralizare.

E goalã şi pustie,

cu pereţii albi stropiţi,

de sângele-nproşcat,

când cei doi fraţi,

din aceeaşi mamã,

cu pumnalul pieptul i-a străpuns,

luându-i viaţa mamei lor,

din al cãrui piept,

cândva laptele au supt.

Cobor cu paşi de plumb,

în vale la mãslini,

unde sta Electra,

ascunsã în mãrãcini.

Avea trupul ghemuit,

sugrumat în a ei strânsoare,

cu genunchii strânşi sub bãrbia-i rezematã,

şi cu ochii tulburi plãngând,

69
brãzdând faţa ei-ncruntatã.

Uluită ea priveşte,

spre nãluca ce-i apare,

în tufişurile încâlcite,

ce-i era ascunzãtoare.

Speriatã se retrage,

în tufiş şi mai adânc,

în cãmaşa-i cândva albã,

ruptã toatã zdrenţuitã,

şi cu sângele de mamã,

peste tot era stropitã.

Mã priveşte îngrozitã,

capu-i tremurã întruna,

scuturat ca şi de friguri,

zguduind toatã fãptura,

şi înlãuntru, şi-n afarã,

nãucitã e Electra,

şi privind acum la dãnsa,

mã cuprinde toatã mila,

de-al ei suflet chinuit,

pentru fapta ce-a fãcut-o,

de regrete bântuit.

Încet, încet,

mã aşez pe iarba crudã,

70
cât mai aproape lângã ea,

o cuprind de dupã umeri,

cu blândeţe pãrinteascã,

îi aplec capul pe-al meu umãr,

faţa umedã i-o şterg,

curãţ paiele şi frunza,

agãţate-n pãrul ei,

lin îi netezesc şi fruntea,

pãrul peste creştet i-l aşez,

în cãuşul palmelor obrajii îi cuprind,

desmierdând atunci copilul,

orfan rãmas de amândoi pãrinţi.

Speriat, rãmas singur pe lume,

orfanul nimãnui,

privindu-mã cu rugãciune,

ochii i se luminau,

tremurând în colţul gurii,

zâmbet de copil iertat.

Dupã o vreme,

ridicând capul spre mine,

temãtoare,

prinse a-mi vorbi,

cu glas stins, feminin, subţire,

parcã pentru sine e rostii,

71
chiar în şoaptã mã întreabã,

cine sunt, de unde vin?

Eul

M-am obişnuit de-acuma,

cu aceastã întrebare,

pusã de fiecare femeie,

ce de vorbã stã cu mine,

ca sã aflii cu mirare,

cã eu sunt, Eul din tine.

Electra

Tu eşti, Eul din mie?

înţeleg totul acuma!

degeaba m-am bucurat,

cã ar putea ca sã existe,

un om adevãrat,

sã-nţeleagă,sã socoate,

la fel ca şi mine,

ce e rãu şi ce e bine,

dupã faptã şi rãsplatã,

pusã-n fapt de judecatã,

între mama şi-al meu tatã.

Tulburatã sunt acuma,

72
sigurã eu nu mai sunt,

ce-am fãcut dacã e bine,

de când tata a fost ucis,

un singur gând,

am avut în minte,

sã-i rãzbun moartea prin cuţit.

Iar acum,

la împlinirea gândului ce l-am avut,

remuşcarea crunt mã prinde,

cãci pe mama am ucis.

Eul

Stai Electra! stai copilă!

sã vorbim pe îndelete,

haide! sã ne-ntoarcem,

cu ceva ani în urmã,

pe când tu erai copilã,

fãrã griji, şi fãrã teamã,

ziua toatã te jucai,

iar la lãsarea nopţii,

sub baldachin erai culcatã,

rãsfãţatã, desmirdatã,

mama ta te adormea,

mângâindu-ţi faţa toatã,

73
sãrut pe frunte îţi lãsa,

urându-ţi noapte bunã,

şi în lumea viselor treceai.

Parcã te vãd aievea,

dimineaţa la trezire,

o zbugheai din baldachin,

cu cãmaşa lungã pe tine,

tu desculţă alergai,

clipocindu-ţi tãlpile pe lespezi,

prin palat se auzeau,

şi cu plete sãltãreţe,

chicotind de bucurie,

cu ale tale braţe-ntinse,

la pieptul mamei te-aşezai.

Electra

Fierul înroşit,

tu rãsuceşti în mine,

acum,

când în amintire m-ai întors,

pe vremea când în palat,

copilã eu eram,

cu suflet cald, curat,

pe Clytemnestra mama o iubeam,

74
iar pe Agamnenon tatãl,

eu îl adoram.

Recunosc!

de când am fost copilã,

cel mai mult pe tata îl iubeam,

îl iubeam atât de tare,

cã-l divinizam.

Eul

Eu, dacã te-am întors în timp,

în copilãrie,

n-am fãcut-o cu dorinţa sã te doarã,

pierderea celor dragi,

nici regretul copilãriei de odinioarã,

nici chiar uciderea de mamã.

Toate, cele de mine amintite,

dintr-un anume scop fãcut,

sã vedem cum a fost,

Clytemnestra mamă în trecut.

Pânã sã se întãmple cele regretate,

Clytemnestra mamă, şi soţie,

la curtea regelui a fost,

cinstitã şi devotatã în a ta copilãrie.

75
Dar marea tragedie,

în care aţi cãzut,

chiar al tãu tatã,

a declanşat-o atunci,

când pe sora ta Ifigeania,

a sacrificat-o.

De aceea,

Clytemnestra mamã iubitoare,

n-a putut sã-i ierte fapta crimnalã,

când pe Ifigenia fiica lor cea mare,

o cheamã la logodnã,

ca sã o omoare,

printr-o scrisoare mincinoasã,

îi promite a lui copile,

logodna cu marele erou Ahile.

Aş vrea sã-ţi spun Electra,

cã a ta sora,

când pe altar a fost suitã,

înainte de-ai tãia gâtul,

cu lacrimi în ochi,

tremurând de fricã,

îl implora pe al tãu tatã,

s-o cruţe, s-o lase-n viaţã,

sã n-o omoare,

76
cã viaţa îi este dragã,

lumina soarelui îi sfântã,

dar degeaba!

cu inima frântã,

ea se resemneazã,

spunând,

cã dacã trebuie sã moarã,

ca sã fie adusã glorie în ţarã,

atunci se va supune,

a tatãlui dorinţã,

şi sã o omoare,

spre a lui biruinţã.

Electra

Toate acestea, mama,

a-ncercat sã mi-le spunã,

dar eu în seama n-am luat-o,

nedându-i crezare,

având mintea pornitã,

doar spre rãzbunare.

Confirmându-mi toate acestea,

acum,

regretul îmi este şi mai mare.

Rãtãcitã între urã şi iubire,

77
mult am pãcãtuit,

târându-l şi pe Oreste,

cu mintea mea deloc lucidã,

în odioasa faptã matricidã.

Când mi-ai povestit momentul,

Ifigenia sus pe altar,

vedeam imaginea ei clarã,

când de al nostru tatã se ruga,

ca sã n-o omoare,

pur şi simplu,

simţeam cã-nnebuneam.

Zbuciumatã,

între milã şi revoltã,

acum sunt nãucitã,

din ce-am trãit, şi acum trãiesc,

mã întreb; eu sunt eu,

ori sunt nãlucã?

cãci pamântul nu-l mai simt,

nu vãd deal, nu mai vãd stâncã,

cerul,

în nevãzut el s-a topit,

eu vãd doar un strigãt mare,

mare, unu-ntraltul se înghite,

cu ecouri multe, multe,

78
în multiple tragedii,

de noi muritori trãite,

în care vina e a noastrã şi a zeilor sortire,

farã vlagã, fãrã suflet,

fãrã umbra de-nceput,

acum simt doar atâta;

regretful,

cã pe lume m-am nãscut.

Eul

-Ce se-ntâmplã acum cu tine,

nu e cauza cuiva,

este starea ta de sine,

în care ai alunecat,

dupã ce-a vorbit Eul cu tine,

judecând cele-ntâmplate,

cândva judecate doar cu firea,

nu şi cu raţiunea,

cãci raţiunea dreaptã,

pusã-n fapta de dreptate,

ea nu dã greş strãbuna,

ce pe om l-a ridicat,

din toatã lumea animalã,

prin gândire evoluat.

79
Electra! ia aminte! la ce-ţi spun;

cã omul când regretã,

regretã faptele lui,

regretã faptele fãcute,

regretã fapte nefãcute,

dar ca sã regreţi,

cã te-ai nãscut,

este de-a dreptul imposibil,

sã regreţi naşterea ta,

pentru cã te-ai nãscut în astã lume,

fãrã voia ta.

Fãrã a noastrã voie,

noi venim pe lume,

iar la luminã când ieşim,

pe naturala cale,

prima exprimare este cea de jale.

Când alunecãm în lume,

plângem şi urlãm,

de ce-o facem oare?

lãsând toate la o parte,

a instinctelor necesitate,

spuse de-acei oameni,

cu foarte multã carte,

eu spre a ta linişte aş spune,

80
că jelim durerea fricii,

ce-o simţim în astã lume.

Dacã la naştere,

cu plânsete venim,

la moarte,

ar trebuii sã fie invers,

în zâmbet sã pierim.

Dar din pãcate,

vezi bine nu-i aşa,

în durere, vine omul când se naşte,

în durere pleacã omul,

în a lui eternã moarte.

Ciudat mai este omul,

în natura lui,

sãrmanul nu mai ştie,

când sã plângã, şi când nu.

Dacã a omului nãscare, ar fi,

prin divina programare,

predestinat cu-n scop anume,

sã-ndeplineascã,

parcurs spiritual în astã lume,

spre a preamãrii,

slujii, iubii, şi lãuda,

bunãtatea divinã,

81
întemeietoare a omului în chip şi asemãnare,

mã încearcã întrebarea;

pentru ce ne-a creat atuncea?

dacã-n infinitul univers,

Principiul Prim e suveranul,

la ce i-ar folosi,

aceastã hibridare,

a omului sãrmanul?

cineva,

are nevoie de faimã trâmbiţatã,

doar atunci,

când de altã entitate,

este concuratã.

Dar vezi bine,

cã-n gãoacea minţii noastre,

este doar El,

pentru altceva nu mai este loc,

şi atuncea logic,

eu rostul nu-l mai vãd deloc.

Dar dacã logica mã-ndeamnã,

sã nu consider c-ar fi asta,

oare naiv cum sunt,

mã-ntreb,

cumva a fãcut aceastã hibridare,

82
doar din plictiseala singularitaţii universale?

gândirea mea e aberantã,

sã mã uit spre cer,

cu întrebãri stupide,

în loc sã judec,

în mintea mea de om,

stând de vorbã cu Nietzsche,

despre al lui supra-om.

Te rog sã ma ierţi Electra,

c-am bãtut câmpii,

într-un astfel de moment,

dar acum femeie,

ai un argument.

Şi îl vei alege pe cel care-ţi convine,

sã justifici fapta unei crime.

Ai douã variante;

una este aceia, a predestinãrii,

şi venind cu ea pe lume,

astfel programatã,

te-ai comportat anume,

aşa cum ţe-au dat zeii,

chinuitoarea soartã.

A doua ar fi,

cã doar tu Electra,

83
ca om porţi aceastã vinã,

fãrã a mai invoca,

sortirea cea divinã.

Electra

Eule!

nu trebuie sã-ţi ceri iertare,

ale tale vorbe,

le-am ascultat cu interes mare,

sã nu crezi,

cã eşti singurul în astã lume,

care se întreabã,

cum şi de ce venim pe lume,

un rãspuns limpede şi clar,

nu are nimeni,

indiferent ce convingeri ar avea,

mintea-n ceaţã e la toatã lumea,

şi cu ea trãim,

trãim cu speranţa-n viaţã,

ca dupã ce murim,

vom avea parte,

doar de mãntuiri.

Sã-mi justific fapta,

a crimei ce-am comis-o,

84
prin oarba rãzbunare,

în acest moment,

n-am justificare.

C-am fost unealta soartei,

sau doar vina mea ca om,

justã,

nu poate fi nici una,

sã ucizi un om.

În mintea mea ceţoasã,

zãcea datina tradiţionalã,

sã fac dreptate,

prin legea cea pumnalã.

Tot ce e vechi, şi tradiţional,

nu înseamnă că e bun, etic, şi moral,

la toate,eu trebuie sã socot,

caci omul e mãsura, la absolut tot.

Eul

Electra!

cum pui acum problema,

bucuria îmi este mare,

vãd cã te-ai aşezat în tine,

cãtre cugetare.

Sã stai acum sã cugeţi,

85
pe-ndelete,

de unde se trage rãdãcina rãului din om,

şi dupã constatare,

sã cauţi tu femeie,

o posibilã salvare.

Aş vrea,

sã-ţi mai spun ceva,

atunci când ţi-am vorbit,

de Clytemnestra mama ta,

pãrea a fii fãră de prihanã,

dar nu e chiar aşa.

Ea a fost tare nedreaptã,

cu Casandra, femeia troianã,

pe carea Agamnenon,

cu forţa a adus-o în palat,

pentru a-i fi amantã,

iar Clytemnestrei rivala ei de pat.

Casandra,

pe Agamnenon însoţind,

n-o facea de bunã voie,

ci capturã de rãzboi fiind,

şi tocmai de aceia,

Clytemnestra,

trebuia sã ţinã cont,

86
mai ales ca şi femeie,

trebuia sã înţeleagã,

prin groaza ce trecea,

siluita femeia troianã.

Clytemnestra,

o ucide pe Casandra,

o altã victimã ucisã,

ce-a fost urgisitã,

în-traltã tragedie scrisã.

Electra!

acum cã liniştea cugetãrii,

peste a ta fiinţã s-a lãsat,

vreau sã zbor discret,

cãtre alte femei,

ce lacrimi au vãrsat.

Rãmâi cu bine!

curând ne-om revedea.

Sinucidere rãzbunãtoare din iubire, transformatã în urã

Hipolit

87
de Euripide

scurtã prezentare.

Acţiunea se desfãşoarã în palatul din Trezena, unde regele Tezeu petrece de bunã voie un
an de exil, drept ispãşire pentru o vãrsare de sânge. Hipolit, fiul lui Tezeu, regele Atenei, este
un tânar dedicat în exclusivitate vânătoarei şi cultului zeiţei Artemis, ignorând complet totul
ceea ce era legat de femeie, familie și sexualitate. Detestând tot ce era legat de femeie şi
sexualitatea ei, mai era şi ignorant, infatuat, şi plin de mândrie pentru virginitatea lui. Din
acest motiv, Afrodita, zeiţa iubirii, decide sã-l pedepseascã şi astfel intervenind prin calitatea
ei divinã, asupra Fedrei, implementând în aceasta o pasiune nebunã pentru tânãrul prinţ,
care totodatã îi era şi fiu vitreg, prin cãsãtoria ei cu Tezeu tatãl lui Hipolit. Mama lui Hipolit a
fost prima soţie a lui Tezeu, şi anume Hippolyta Aamazoana. Acest sentiment produce Fedrei
mari frãmântãri, marcatã de o ereditate pasionalã, se îndrăgosteşte violent de fiul vitreg,
fapt ce o macinã pânã la disperare, şi ne mai putãnd sã pãstreze secretul pentru sine, ea se
încrede în doica ei, destãnuindu-i acesteia totul. Doica din dragoste pentru Fedra stãpâna ei,
cu intenţia de a o ajuta, îi dezvãluie lui Hipolit secretul iubirii pe care i-o purta Fedra, dar nu
înainte de a-i promite sub jurãmânt, cã nu va mai spune nimãnui acest secret. Acesta îi
respecta condiţia sub jurãmânt, iar dupã aflarea secretului, Hipolit se aratã extrem de
indignat, manifestând un comportament de respingere şi dezgust violent. Fedra cãzutã în
umilinţã şi deznãdejde, îşi pune capãt zilelor, sinucigându-se prin spânzurare, lãsând drept
rãzbunare, o epistolã prin care Hipolit era învinuit de iubire impudentã faţã de soţia tatãlui
sãu. Tatãl sãu, Tezeu, citind scrisoarea o crede adevãratã, Hipolit încearcã sã se disculpe în
faţa tatãlui, dar cã nu poate sã-i spunã exact care este adevãrul datoritã faptului cã a jurat sã
pãstreze secretul, dar tot ce poate spune este faptul că el este total nevinovat. Şi totuşi Tezeu
nu-i dã crezare, izgonindu-l în exil, şi totodatã invocând asupra fiului sãu blestem greu de
moarte prin forţa zeului Poseidon. În timp ce Hipolit pãrãsea cetatea îmbarcat în car şi însoţit
de cãtre oamenii sãi, atunci Poseidon dezlãnţuie un taur fioros din marea învolburatã, ce
sperie caii, şi înebuniţi aleargã rasturnând carul şi astfel Hipolit este grav rãnit. În timp ce
muribundul Hipolit trãgea sã moarã, îşi face apariţia zeiţa Artemis, care spune exact care este
adevãrul, şi astfel este doveditã nevinovãţia lui. Regele, tatãl lui Hipolit la aflarea adevãruli
cade într-o mare dublã durere, cerându-i acestuia iertare în pragul morţii, pe care o şi
primeşte.

88
 Dezbatere.

Ajuns pe plaiurile însorite ale trezenei, unde pãmântul vãlurea iluzoriu în pâcla de cãldurã
toridã, ce-ţi înceţoşa privirea, aburindu-ţi ochii, respirând greu şi insuficient, aveam impresia
cã mai mult înot decât sã merg. Priveam iscoditor prin preajmã, şi deodatã mã pomenesc în
faţã cu mirajul zeiţei Artemis, care plana deasupra ţãrânei înroşite şi îmbibate cu sângele
vãrsat din rãnile lui Hipolit, loc în care îşi dãduse ultima suflare, dupã ce îşi iertase tatãl
pentru nedreptatea pe care i-o fãcuse. Atunci, încet, încet, mã retrag cu spatele, uşor, uşor,
pentru a nu-i tulbura contemplaţia, asupra celui ce o venerase, şi mã îndrept cu paşi mãrunţi
spre palat.

Pãtrund în palatul gol şi pustiit,

cu ecou prezent la tot pasul,

praful din belşug plutea,

în lumina razelor pãtrunse,

în sala tronului Tezeu zãcea,

prãbuşit pe al sãu scaun,

iar în capãtul coridorului cel lung,

în camera din spate,

pãtrund încet în ea,

şi deodatã,

la vederea mea,

zeiţa Afrodita o zbugheşte speriatã.

89
Fedra în şezut stătea,

pe scaunul rãsturanat,

pe care-l folosise,

când s-a spânzurat.

Stătea,

cu privirea lãsatã-n poala ei,

şi pãrul îi atârna,

despletit în valuri, valuri,

peste umeri îi cãdea,

în mâini ţinea scrisoarea,

mototolind-o între genunchii,

de sub camaşa-i lungã, vaporoasã,

picioarele-i albe şi desculţe strãluceau.

În faţa ei, Eul,

în lotus se aşazã,

şi fãrã a sta prea mult pe gânduri,

prinde şi o întreabã;

Eul

Spune-mi te rog Fedra,

cea care a zbughit-o pe fereastrã,

a fost Afrodita,

zeiţa cea frumoasã?

dupã un timp ea cuvânteazã,

90
sã ridice privirea din a ei poalã,

Fedra nu cuteazã,

dã încet din cap,

cu voce rãguşită,

cu vorbã rarã şi tare adâncitã.

Fedra

Daaa, chiar ea a fost,

zeiţa Afrodita,

divina cea frumoasã,

de n-ar mai fi fost afurisita.

Eul

Hei…stai uşor femeie!

şi ia aminte la ce spui,

cum de îndrãzneşti,

a rostii aceste vorbe,

şi astfel sã huleşti,

ale noastre divine zeitãţi cereşti?

bagã tu de seamã,

la cele ce vorbeşti,

iar acuma Fedra,

pe loc sã te cãieşti!

91
Fedra

Sã mã cãiesc?

nici vorbã de aşa ceva!

nu regret deloc,

ceea ce am spus,

regret doar foarte tare,

fapta ce-am fãcut.

Pentru cã-n pãtimaşa dragoste impundentã,

chiar ea Afrodita afurisita,

este influentã.

Între aceste zeitãţi,

invidia e mare,

iar bieţii muritori,

batjocurã le este,

în ale lor jocuri murdare.

Având mare ciudã pe bietul Hipolit,

c-o venera pe Artemis,

fãrã asemuire,

aşezând-o mai presus,

de orişice dumnezeire,

Afrodita,

pe el sã se rãzbune,

de-al meu suflet ea se foloseşte,

şi-n dragoste semiincestioasã,

92
tot îl adânceşte.

Spune-mi Eule!

cu judecata ta dreaptã,

şi cinstitã, în îndrăgostire,

de Afrodita sunt ademenitã,

ca pe o unealtã banalã,

al meu suflet folosit,

pentru a-l distruge,

pe castul Hipolit.

Ea, pentru a-şi satisfice nedreapta rãzbunare,

nu-i pasã afurisita,

şi alte vieţi ca sã omoare,

noi nevinovaţi fiind,

capriciile zeieşti în ea clocotind.

Dupã cum vezi,

de mine ea se foloseşte,

c-o iubire nedoritã,

inima-mi biciuieşte,

cu împletitura biciului de sare,

zbiciuindu-mi sufletul atât de tare,

iatã unde m-a împins,

la spânzurãtoare.

Chiar şi cu virginul Hipolit,

ce-avut invidioasã,

93
cã el castitatea şi-a dorit?

de ce s-a ofensat atât de tare,

că tânãrului atlet,

îi plãcea la vânãtoare,

prin codru el cutreiera,

pãstrându-şi virginitatea,

pe Artemis venera.

Eul

-Fedra, te rog iartã-mã cã m-am pripit,

la cele spuse de tine,

eu te-am dojenit.

În încercarea ta,

de a-mi tãlmãcii povestea,

vreau acum cu tine,

la cele întâmplate,

o recapitulare, sã vãd,

bine am înţeles eu oare?

dupã cum am înţeles eu de la tine,

zeiţa Afrodita s-a simţit jignitã,

pentru cã Artemis a fost preaslãvitã,

de cãtre prinţul Hipolit,

ce castitaţii el s-a dãruit.

94
Fedra

Da! întocmai, aşa a fost.

Plãcerea lui cea mare,

era la vânãtoare,

şi-n virginitate dorind ca sã trãiascã,

ş-a ales tovãraşia,

doar parte bãrbãteascã.

Eul

Dacã bine ne gândim,

zeiţa Afrodita, cu ce putere are,

doar pe Hipolit,

putea ca sã-l omoare,

fãrã a mai comite şi victime colaterale.

Dar nu aşa a procedat,

pe tine Fedra ea te-a implicat,

c-o dragoste nedoritã,

ea te-a blestemat,

târându-te-n ruşinea,

a incestului pãcat.

Aceastã procedurã cu cinism o face,

ca moartea acestui tânãr,

alţii s-o provoace.

Aşadar,

95
de siluire este acuzat,

de către Tezeu,

dupã ce scrisoarea el a lecturat,

scrisoare scrisã chiar de tine,

cu fapte mincinoase,

care sã dezbine.

Dar în final,

adevãrul iese la ivealã,

când Artemis vine,

cu marea ei dojanã,

pe capul lui Tezeu nãvalã.

Certându-l pentru a lui nesãbuinţã,

cã prin dovezi n-a cercetat,

şi nici profeţi n-a-ntrebat,

şi cu mânie blestem a invocat,

ucigându-şi fiul,

total nevinovat.

Fedra

-Înradevãr!

ai înţeles prea bine cele întâmplate,

trãite în ruşine,

pe pãmânt în viaţa,

şi acuma dupã moarte,

96
pe tãrâm la Hades,

în al lui infern,

sufletul îmi plãnge,

în regret etern,

confuz mai e sãrmanul,

cã nici el nu mai ştie,

cu care ochi sã plângã,

lacrimã vãrsatã,

dilema sã-i alunge,

simţind cã este vinovat,

în nevinovaţie.

Eul

Noi pânã acuma Fedra,

tot ce-am discutat,

despre drama petrecutã,

tu pe alţii ai inculpat,

ca purtând mai toatã vina,

prin sortirea cea zeiascã,

lamentându-ţi suferinţa,

te cam scoţi nevinovatã.

Dar aş vrea acuma Fedra,

apelând la raţiune,

obiectiv Eul din tine,

97
sã dezbatã şi-alte laturi,

de femeie îndragostitã,

muritoare pe pamânt,

refuzatã în iubire,

de bãrbatul cel iubit.

Fedra

Eule pregãtitã sunt de faţa,

la-ntrebãri ca sã-ţi rãspund,

ca muritoare sunt vinovatã,

dar atunci,

n-am recunoscut.

Eul

Vãd că dupã moarte,

vina tu ţi-o recunoşti,

dar aş vrea sã stãm de vorbã,

ca-nainte tu sã mori,

sã-nţeleagã lumea toatã,

femeia grav rãnitã,

în iubire refuzatã.

Pãrãsind tãrâmul lui Hades,

Fedra, cu Eul ei,

în viaţa pãmânteană se întoarce,

98
în momentul critic,

când scrie mincinoasa acuzare,

cea de siluire,

de cãtre Hipolit,

fiul ei cel vitreg, deşi neprihãnit.

Când a terminat scrisoarea,

de mânã şi-o agaţã,

pe scaun ea se urcã,

de gâtul gol,

laţul şi-l pune,

şi cu vorbã duşmãnoasã,

zice cãtre sine;

Fedra

-Sã te vãd acuma!

virgin înfumurat,

pe unde-ţi scoţi cãmaşa,

când va citi Tezeu,

cã i-ai pângărit nevasta.

Nu s-a nãscut bãrbat în astã lume,

sã-mi refuze amorul,

în stare sã sugrume,

bãrbãţia oricãrui misogin,

sã fie el,

99
chiar şi androgin!

şi acel bãrbat,

din sferã despicat,

gãsindu-şi jumãtatea,

tot un alt bãrbat,

nici pe acela,

eu nu admit,

ca sã mã refuze pe mine la iubit.

Eul

Aşteaptã o clipã Fedra!

nu fi aşa pornitã,

jignitã în orgoliu,

de dragoste ne-mpãrtãşitã.

Jignirea Afroditei,

cândva ai criticat-o,

şi ce-a fãcut cu al tãu suflet,

tu ai condamnat-o.

Stai puţin femeie,

ca drept sã judecãm,

în dragoste fireascã,

iubirea este-n doi,

în cazul tãu acuma,

cea îndrãgostitã,

100
eşti numai tu!

de ce pe Hipolit îl duşmãneşti,

dragostea e ne-nplinitã,

cãci doar tu iubeşti,

consideri cã e obligatoriu,

atunci,

când te-ndrãgosteşti de un bãrbat,

acesta sã te iubeascã,

sincer şi adevãrat?

în dragoste femeia,

are mare calitate,

emoţii puternice,

profund ancorate,

sentimente suptile,

speciale, cu fineţe exprimate,

faţã de care bãrbatul,

ca sã-ţi raspundã sincer şi curat,

cu acelaşi patos,

ar trebuii sã fie și el,

îndrãgostit cu-adevãrat.

Iatã! vezi bine!

Hipolit nu te iubeşte şi nu-l poţi obliga,

ca sã-mpartãşeascã dragostea ta.

Aceastã stare minunatã,

101
a omului trãire,

nu ştim mirifica misterioasã,

cum, şi pe ce cale vine.

De aceea Fedra,

încearcã sã-nţelegi,

priveşte adânc în tine,

ura tu să o dezlegi,

sã vezi dacã e bine,

sã faci ce ţe-ai propus,

provocându-ţi moartea,

în veşnicul apus.

O evadare laşã,

din viaţa pãmânteanã,

lãsând în urma ta o mãrturie mincinoasã,

care sã provoace moartea monstruoasã,

a lui Hipolit virginul,

nevinovat fiind,

cãzând acuma pradã,

doar cã a fãgãduit,

viaţa-n castitate liber s-o trãiascã,

iarã pe Artemis,

sã o preaslãveascã.

Fedra

102
De-aici de sus,

Eule,

eu te privesc,

de pe acest scaun,

ce-n viaţã încã mã mai ţine,

la cele auzite,

sunt cuprinsã de ruşine,

sã m-ascund în umbra morţii,

tare îmi doresc,

defãimând femeia,

nu merit sã trãiesc.

Prin fapta mea meschinã,

de femeie imoralã,

am descreditat acuma,

femeia universalã.

Din pãcate,

nu sunt singura în lume,

care a adus femeii,

imoralitatea ca renume,

Eule tu le ştii prea bine,

cândva pe toate le convoacã,

femeile celebre,

din tragedia greacã.

Vezi bine!

103
vina eu mi-o recunosc,

dar hai Eule cu mine!,

o privire s-aruncãm,

spre Hipolit,

ca a lui manifestare,

sã o judecãm.

-Când de la doicã,

Hipolit, de a mea iubire a aflat,

parcã a luat foc misoginul,

pe gura lui ieşea,

ocarã mare pe femeie pusã,

spunând cã femeia,

e nemernicie şi pãcat,

iar dacã zeus,

a dorit sã semene spiţa omeneascã,

în astã lume, pentru asta,

nu trebuia sã se slujascã,

de partea femeiascã.

Cu bogaţie-n aur ce-o are fiecare,

sãmânţa de copii,

sã aibã cumpãrare,

şi astfel,

în casã liber sã trãieşti,

de prezenţa femeiascã,

104
ca bãrbat sã te lipseşti.

Şi a mai zis zgârcitul,

cã prin tradiţia lãsatã,

ca bãrbatul sã-şi ia nevastã-n casã,

mai trebuie sã cheltuiascã,

a lui agonisealã,

cu podoabe puse,

pe pãcãtoasa, statuie carnalã.

Iar al ei pãrinte,

care a zãmislit-o şi a crescut-o,

când o dã din a lui casã,

cãtre mãritat,

zestre multã sã plãteascã,

cãtre alt bãrbat.

Şi tot misoginul spune,

cã e cel mai bine sã te-nsori,

cu o nimenea,

cu o proastã,

da tot nu e bine,

cã şi nerozia e primejdioasã.

Şi mai zice el,

cã urãşte femeia cea şireatã,

ori mai deşteaptã,

decât i s-ar cuveni unei femei,

105
de parcã s-ar fi pus femeii,

limitã de minte,

de cãtre nişte zei.

Prea bine!

i-am înţeles virginia,

şi pentru aceasta detestã cununia.

Dar sã-i înţeleg, şi sã-i accept,

mitocănia,

asta n-am sã fac!

de-asta am scris minciuna,

în victimă sã îl prefac.

N-am crezut cã-i cu putinţã,

sã denigrezi aşa,

femeia ce altãdatã,

a fost mama ta,

în chinurile facerii,

pe lume te-a adus,

în al ei pântec conceput,

te-a ţinut la piept,

din ţâţã laptele i-ai supt,

iar acuma misogine,

ce gânduri ai cu noi,

mă întreb,

putere zeiascã de-ai avea,

106
fãptura femeiascã,

tu ai desfinţa?

Eule!

am stat de vorbã mult cu mine,

în toate eu am cugetat,

conştientă sunt,

şi-n acord cu Tine,

doresc sã intru în pãcat.

De bunã voie,

viaţa mi-o sacrific,

exemplu de sentinţã,

pentru misogini sã fie.

Femeia sacrificabilã,

ce o ai în faţa ta,

simbol ca sã rãmânã,

misoginismului patriarhal,

în veci sã poarte teama,

feminismului justiţiar.

Eul

Prea bine Fedra,

sã fie voia ta!

dacã tu crezi,

cã prin nesãbuinţa faptei tale,

107
misoginii,

înţelepciune ei vor cãpãta.

Dar aş vrea sã clarificãm ceva;

ai spus,

cã ai stat de vorbã mult cu tine,

în toate tu ai cugetat,

conştientã tu fiind,

şi în acord cu Eul tãu,

doreşi sã intrii în pãcat.

Sã ştii! cã te afli într-o eroare mare,

crezând în acordul dat,

cã Eul ar fi pãrtaş cu tine,

la intrarea în pãcat.

Tocmai el ce poartã grija,

echilibrului psihic intra-uman,

atitudini şi reacţii,

dezirabile sã ai,

tocmai El!

stãpânul vostru,

ce permanent se aflã-n luptã,

cu subconştientul cel şiret,

având instinctele primare,

arme grele de temut,

la care Eul,

108
ne face auto-apãrare,

sã le ţinã dedesupt,

sã nu iasã la ivealã,

fãrã cenzura Eului din noi,

pãstrandu-şi omul şansa realã,

sã devinã supra-om.
Rogu-te pe tine Fedra,

înainte, de a te spânzura,

mai aruncã-ţi odatã privirea,

în mintea-ţi tulburatã,

sã vezi de rezolvi ceva.

Eu mã retrag acuma!

din pãcate,

nu îţi pot spune,

cã te las cu bine,

plec de lângã tine,

cãci nu vreau sã-ţi vãd femeie,

chinuindu-ţi-se trupul,

în spasme zgâlţâite.

Ne vom revedea la convocare,

în a noastrã adunare.

109
 Motivul sacrificiului în valoarea sa simbolicã

Imaginea sacrificiului calculat politic.

Ifigenia la Aulis

de Euripide

Scurtã prezentare.

Agamemnon aflându-se în Aulida cu întreaga flotã sub comanda cãruia era, flotã
pregãtitã de a ataca Troia, sub pretextul recuperãrii soţiei lui Menelau, fratele lui
Agamnenon. Elena, soţia lui Menelau fiind “rãpitã” de către Paris, fiul lui Priam, cu ocazia
unei misiuni diplomatice în Sparta. Zeiţa Artemis fiind supãratã pe Agamemnon pentru
vânarea unei cãprioare sacre din pãdurile ei, faptã ce a ofensat-o, iatã acum ea se rãzbunã,
nemai trimiţând vânturi prielnice pentru navigaţie. Dupã o lungã staţionare în port, în rândul
armatei şi ai conducãtorilor apare nervozitate şi agitaţie, fapt care determinã consultarea
ghicitorului Calchas, care expune supãrarea zeiţei Artemis, şi ca atare ea cerând sacrificiu
uman, şi anume pe fica cea mare Ifigenia, fiica lui Agamemnon. Agamemnon s-a învoit sã-şi
jertfeascã fiica doar la insistenţele fratelui sãu Menelau, trimiţând o solie la Argos ca Ifigenia
sã vinã în tabãrã. Pretextul oferit era seducãtor, înainte ca oastea sã plece la Troia, ea se va
cãsãtori cu Ahile cãpetenia mirmidonilor. Dar remuşcãrile l-au fãcut pe Agamemnon sã se
rãzgândeascã, şi scrie o altã scrisoare prin care anuleazã venirea Ifigeniei în Aulis. Cheamã un
slujitor cãruia îi încredinţeazã scrisoarea şi îi cere sã se grãbeascã la Argos. Dar din pãcate
scrisoarea cade în mâinile lui Menelau, deşi supãrat pe Agamemnon, acesta dupã o discuţie
cu fratele sãu revine la sentimente mai umane, spunând cã nu ar trebuii sã-şi sacrifice copila.
Cu toate acestea, Agamemnon cade pradã abandonãrii proiectului de a-şi salva fiica, cãci
oastea elenã aţâţatã de ghicitorul Calchas, va pretinde sãvârşirea sacrificiului. Nimic din
conduita lui Agamemnon nu indicã un erou: nici şovãiala, nici minciunile, nici dezminţirile,
nici şiretlicurile. A profitat de absenţa lui Ahile pentru a se învălui de faima lui. Agamemnon

110
îşi iubeşte patria şi în acelaşi timp îşi iubeşte şi fiica. Are pentru Grecia proiecte mãreţe: o
doreşte mândrã prin victoriile obţinute, pe fiicã ar dori-o fericitã, iubitã de soţ, bogatã. Ar
pãrea cã dragostea dintre tatã şi fiicã este neclintitã, Iubirea lui paternã e laşã, e ucigaşã.
Clytemnestra, deşi obişnuitã sã-şi asculte soţul, se revoltã când Agamemnon îi cere sã nu
asiste la „nunta“ Ifigeniei, dat fiind faptul cã ea ţine mult la tradiţie şi la onorurile ce se
datorează rangului sãu. Reuşeşte totuşi sã treacã peste aceastã mândrie atunci când, în
genunchi, îi cere ajutor lui Achile. Aflând din nedumerirea lui Achile cã în locul nunţii,
moartea o aşteaptã pe fiica ei, groaza şi uimirea o copleşesc, dar îşi gãseşte repede echilibrul
pentru a-i adresa teribile imprecaţii lui Agamemnon, sã-i facã prevestiri sinistre. Plinã de
bucurie şi dragoste, tânãra fatã îşi îmbrãţişeazã tatãl într-un elan spontan, ea este cea care
dintre toţi copiii, îşi iubeşte cel mai mult pãrintele. Ifigenia, deşi plinã de naivitate, de
prospeţime, observã totuşi cã tatãl ei este mâhnit, cerşeşte tatãlui o sãrutare, o privire, îi
cuprinde genunchii, cheamã amintiri duioase, îl roagã, îl asociazã în ruga ei şi pe Oreste.
Concepţia ei despre viaţã şi moarte fiind, cã mai bine e sã trãieşti o viaţa frumoasã decât o
moarte glorioasã. Îşi implorã tatãl sã nu-i rãpeascã lumina ce îi este atât de scumpã, sã n-o
oblige să coboare în spre tenebre înainte de vreme, căci spaima o copleşeşte. Dar vãzând cã
ruga ei este zadarnicã, ulterior, sentimentele tinerei fete se schimbã, devin pure şi
înãlţătoare. Printr-o hotãrâre eroicã, printr-un elan de patriotism, mândrã de a fi o grecoaicã
şi nu o barbarã, ea va renunţa sã lupte pentru viaţa ei contribuind la victoria poporului sãu
asupra rasei inferioare a barbarilor. În sufletul Ifigeniei are loc un fel de revelaţie bruscã care
îi lumineazã sensul misiunii grandioase pe care zeii i-au rezervat-o ei. Prin faptul cã îşi acceptã
soarta, prin sacrificiul consacrat de preotul Calchas, Ifigenia va cãpãta o condiţie
supraomeneascã. Din acest moment Ifigenia înceteazã a mai fi o victimă care se resemneazã
în faţa morţii. Devine o eroină care se îndreaptã, cu o oarecare doză de entuziasm, spre un
sacrificiu glorios. Ifigenia s-a hotărât sã-şi sacrifice viaţa, dar aceasta n-o împiedicã sã se
tânguiascã, alãturi de mama ei, pentru soarta ce-o aşteaptã, sã-şi exprime regretul şi durerea.
Totuşi nu vrea sã fie înconjuratã de plânset, vrea ca ceremonia religioasã prin care ea va fi
jertfitã întru salvarea tuturor sã fie o sãrbãtoare în care femeile o vor celebra prin dans pe
Artemis. Cere Clytemnestrei sã nu-l urascã pe Agamemnon din cauza ei. Urând elenilor
succes în expediţia lor contra frigienilor, Ifigenia îşi ia rãmas bun de la tot ce are mai scump şi
pleacã spre locul de sacrificiu. Apoteoza Ifigeniei este relatatã de un mesager care povesteşte
Clytemnestrei ce s-a întâmplat în incinta altarului în momentul sacrificãrii, toţi au fost
impresionaţi de sufletul ei nobil şi de curajul cu care s-a oferit drept victimã întru asigurarea
victoriei grecilor. Mai spune cã între timp, zeiţa Artemis, printr-o apariţie fulgerãtoare o
înlocuieşte pe Ifigenia pe altar cu o cãprioarã.

111
Ifigenia în Taurida

de Euripide

Scurtã prezentare

Artemis a rãspândit o ceaţã la adãpostul cãreia a ridicat pe fecioarã în Taurida, unde

domneşte regele Thoas şi unde ea devine preoteasa templului sãu. Daca în Ifigenia la Aulida
eroina e mai îngãduitoare şi mai supusã faţã de tatãl ei, în noua piesã, gãseşte drept oribil
sacrificiul la care a fost supusã de cãtre acesta. Zadarnic l-a implorat, i-a îmbrãţişat genunchii,
i-a cerut îndurare ca sã nu-i ia viaţa. Atitudinea ei faţã de tatã este actualmente una de
mustrare, de condamnare a rătãcirii lui. Ifigenia a avut un vis: un cutremur a darâmat casa
pãrinteascã, ramânând întreg doar un stâlp care s-a transformat într-un cap de om ce trebuia
jertfit. Interpretarea pe care Ifigenia o oferã acestui vis este cã fratele ei, Oreste, a murit. În
acest sens, se retrage în templu pentru a-i oferi acestuia libaţiunea morţilor. Un boar îi
anunţa Ifigeniei cum au fost prinşi doi strãini ce urmeazã a fi sacrificaţi zeiţei Artemis. Acesta
era cultul pe care Ifigenia trebuia sã-l prezideze: un cult barbar prin care orice strãin rãtãcit pe
acele meleaguri era sacrificat pe altarul amintitei zeiţe. Dacã pânã acum Ifigenia avea milã
faţa de cei sacrificaţi şi îndeplinea ritualul cu repulsie, acum se simte duşmãnoasã faţã de
aceşti strãini cãci "Nefericitul urãşte pe cel mai puţin nefericit decât el". Aflatã în prezenţa
celor doi prizonieri, care sunt greci, Ifigenia se intereseazã de numele şi soarta lor şi când aflã
cã provin din Micene, le pune întrebãri despre familia ei, pânã aici totul e verosimil. Le face
apoi o propunere absolut naturalã: promite sã salveze viaţa celui care va duce o scrisoare pe
care ea vrea s-o trimitã la Argos. Acest mesaj va deveni un mijloc de recunoaştere. Ifigenia se
întoarce având tãbliţa în mânã, ea îl roagã pe Pilade, pe care prietenul nu l-a lasat sã moarã în
locul sãu, s-o ducã nu lui Oreste, ci printr-un mod de exprimare destul de vag, prietenilor ei.
Dacã Ifigenia ar fi pronunţat numele fratelui sãu, nici acesta n-ar fi fost de ajuns ca
recunoaşterea sã se producã imediat. Când ea pronunţã numele lui Oreste, prizonierii sunt
extrem de miraţi, întrucât nu aveau cum sã înţeleagã cã în faţa lor se aflã Ifigenia, cãci ei o
credeau ucisã în Aulida. Trebuia, deci, ca Ifigenia sã se numeascã în acelaşi timp când ea îl
numea pe Oreste şi de asemenea sã ofere explicaţii. Astfel Pilade, dupã ce a jurat sã
îndeplineascã misiunea, face observaţia cã un naufragiu ar putea distruge scrisoarea iar el ar

112
putea sã scape. Ifigenia remarcã justeţea observaţiei şi, pentru a preveni aceastã eventualã
întâmplare, se hotãrãşte sã-i comunice lui Pilade conţinutul scrisorii: "Iatã ce-ţi scrie Ifigenia,
cea jertfitã la Aulis, care trãieşte, desi pentru voi e moartã ... (...) Frate drag, vino şi du-mã la
Argos, mai înainte sã pier în tãrâmul acesta barbar. Dezleagă-mã de aceastã preoţie
sângeroasã, care mã sileşte sã ucid strãinii la altar ... (...) Iar dacã nu mã iei, blestematã sã-ţi
fie casa, Oreste!". Vorbele acestea au fost de douã ori întrerupte de strigãtele de uimire din
partea lui Oreste, care nu poate sã-şi creadã urechilor. Ifigenia insistã şi vrea ca Pilade,
reântors la Argos, sã-i explice "prietenului" ei cum zeiţa Artemis a salvat-o de la sacrificiu
punând în locul ei o cãprioarã şi purtând-o apoi în zbor spre Taurida. Îndoiala nu-şi mai are
rostul şi Pilade se întoarce spre prietenul sãu: "Iatã, iţi aduc şi-ţi dau scrisoarea, Oreste,
primeşte-o din partea surorii tale!". Ifigenia tocmai a fost recunoscutã de Oreste: trebuie însã
ca şi Oreste sã fie recunoscut de Ifigenia, cãci cuvintele rostite de Pilade nu au fost de ajuns.
Oreste aminteşte Ifigeniei de covorul ţesut cu drumul Soarelui unde este reprezentatã cearta
dintre Atreu si Thyestes, de apa sfinţitã adusã la nuntã de Clitemnestra, de şuviţa de pãr
trimisã mamei înainte de sacrificiu, de lancea lui Pelops care a fost ascunsã în camera tinerei
fete. Pentru a-i scãpa pe cei doi de jertfire, Ifigenia inventeazã strategema plecãrii: va spune
lui Thoas cã Oreste e necurat cãci e ucigaş de mamã şi statuia a fost pângãritã prin faptul cã el
a atins-o. Cei doi trebuiau purificaţi prin contactul cu apa mãrii, templul trebuia purificat prin
foc, cu torţa, iar statuia putea fi îndepãrtatã de contactul cu crima prin expunerea ei sub cerul
liber. Astfel cei trei fugari, ducând statuia cu ei, reuşesc sã ajungã la mare şi sã se îmbarce.
Dar vântul îi mâna la mal şi sunt gata a fi prinşi. Apare însã Palas Atena care anunţă cã fugarii
executã porunca lui Apollo, deci trebuie sã-i lase sã plece, eliberându-le şi pe tinerele sclave
care au slujit templul lui Artemis. Pe Oreste îl îndeamnã sã ducã statuia în Atica, sã instituie
acolo cultul lui Artemis, şi care va fi cunoscut drept Artemis Tauropolos. Ifigenia va fi marea ei
preoteasã la templul din apropierea sfintelor coline din Brauron. Thoas, "cel cu picior mai
sprinten ca pasãrea", este un rege barbar, al cãrui popor şi al cãrui obicei de sacrificare a
strãinilor sunt dispreţuite de Ifigenia: "un rege necioplit porunceşte unor neciopliţi". Ţine
foarte mult la obiceiul jertfirii astfel încât se lasã indus în eroare de Ifigenia, ceea ce îl face sã
parã ridicol. El laudã zelul şi devotamentul preotesei care cere ca la ritualul de purificare sã nu
asiste nimeni. Când aflã cã a fost trãdat de preoteasã, devine mânios şi cere ca fugarii sã fie
urmãriţi în grabã pe mare şi pe uscat dar, la apariţia Atenei se calmeazã, supunându-se
cuvântului acesteia şi se asociazã bunelor urãri ale zeiţei pentru fugarii care, dupã ce valurile
s-au liniştit, navigheazã spre patrie.

Dezbatere

113
 În sfârşit! dupã un urcuş lung şi anevoios ajung tocmai sus, sus pânã pe colinele sfinte ale
Brauronului, unde Ifigenia era marea preoteasã a templului zeiţei Artemis. Vlãguit şi plin de
nãduf, iatã-mã poposit în portalul templului, de unde o zãresc pe Ifigenia care fãcea incantaţii
cu douã vase în mâini, din care ieşea fum galben-albastru şi cu miros intens de smirnã. Printre
dârele arcuite de fum, plutitoare-n aer, iatã cã Ifigenia mã obsearvã fãrã a mã lua în seamã
continuâdu-şi ritualul pânã la finalizarea lui. Dupã ce-şi face ultima închinãciune în faţa statuii
zeiţei Artemis, se-ndreaptã spre mine cu zâmbet limpede de bunãvoinţã, şi lundu-mã de braţ,
mã conduce sub un umbrar gros şi rãcoros de pin, aşezându-ne pe lespezi largi şi netede.
Ifigenia mã priveşte cu multã bucurie, şi cu glas duios, familiar îmi zice;

Ifigenia

În sfârşit iatã-te!

de când te tot aştept, Eule!

am auzit multe despre tine,

abia aşteptam sã te cunosc,

în vorbã şi-n faptã,

ecoul vestei în lume trâmbiţatã,

cum tu ai mers din femeie în femeie,

intrând în mintea lor ca o scânteie,

lumina raţiunii în suflete-negrite,

de vorbã stând cu tine,

în minte chibzuite,

ale lor fapte odioase alãturea cu tine,

pe multe feţe-ntoarse,

ce-a fost rãu,

114
şi ce-a fost bine,

de ce au procedat aşa,

dându-le prilejul de-a justifica,

femeia denigratã,

din tragedia greacã.

Eul

Nu ştiu de ce lauzi aşa de tare,

Eul din faţa ta,

el nefiind o entitate separată,

de sine stãtãtoare,

ci este Eul,

chiar din mintea ta,

din mintea voastrã a tuturor,

inşilor din spiţa omeneascã,

ce grija vã tot poartã,

să facã echilibru,

în a voastrã judecatã.

Ifigenia

Întocmai! precum spui,

Euuul,

tovarãş de nãdejde,

întodeauna el mi-a fost,

115
slujindu-mã pe mine,

în cumpãtare şi cu rost,

atât cât mi-a fost dat sã fiu,

o fiinţã vie,

zmulsã prea devreme,

din pãrinteasca glie.

În viaţa scurtã ce-am trãit-o,

Eul, încercat n-a fost,

sã trãiascã clipe disperante,

sufletul sã-mi rãvãşeascã,

în fapte oripilante,

ce cândva au fost fãcute,

în situaţii grele,

de cãtre unele femei,

care acuma sã regrete,

cele-nfãptuite,

zbuciumate, bântuite,

încarcerate-n a lor minte,

chinuri fãrã de scãpare,

torturând sufletul lor,

şi vorbind ele cu tine,

în judecata faptelor,

cu putinţã sã arate,

lumi întregi cele întâmplate,

116
şi atuncea fiecare,

judecând în felul lor,

înfierând în acuzare,

nu înainte de-a privii,

înlãuntru minţii voastre,

sã vedeţi voi cum aţi fi,

în situaţii similare,

voi cum aţi proceda,

ne uitând de spiţa voastrã,

cã e aceiaşi ca a lor,

este spiţa omeneascã,

ce-aţi venit cu ea pe lume,

cu dar mare de la zei,

şi anume raţiunea,

a omului temei,

care poate sã discearnã,

ce e rãu şi ce e bine,

şi atuncea fiecare,

îşi alege cei convine.

Eul

E drept!

omul când se naşte-n astã lume,

cu dar mare el se naşte,

117
dat de mama lui naturã,

sau de la zei tu dacã vrei,

darul este raţiunea,

cu ea unii au fiinţat,

mai mulţi zei şi semizei,

alţii doar fãptura omeneascã,

care stã la baza lumii,

fãrã nici o îndoialã,

sã iubeascã universul,

în etica şi în moralã.

Tu, din toatã tragedia greacã,

împreunã cu Alcesta,

sunteţi altfel situate,

în privirea tuturor,

ca fiind sacrificate,

cu sau fãrã voia voastrã,

pentru ca alţii sã trãiascã,

gloria în viaţa lor,

egoişti fiind aceia,

în oportunismul lor,

sã profite de candoare,

prin instinct de conservare,

fãrã a le pãsa de alţii,

dacã suferã oriba,

118
primitiv le e instinctul şi-l urmeazã ca-atare,

chiar de au şi raţiunea,

fãrã Eul în ascultare,

nu sunt oameni cu gândire,

ci bipede animale.

Ifigenia

O uşoarã bãnuialã,

mã încearcã acum pe loc,

ai dorii ca sã dezbatem,

prin întoarcere în timp,

acele fapte întâmplate,

în port la Aulis,

când tata mã ademeneşte,

promiţându-mi cununie,

înainte de plecare,

cu marele erou Ahile.

Fie! haide sã dezbatem!

ca sã-mi fie clar şi mie,

cele întamplate,

în judecatã limpede s-o facem,

apelând la raţiune,

fãră a fi subiectivi,

judecata aş vrea sã fie,

119
într-un mod imparţial,

judecatã validatã,

în acord universal.

Nu de alta,

dar cum tu le ştii pe toate,

ai vãzut prea bine,

c-am avut reacţii alternante,

în cinci ipostaze;

una a fost cea de bucurie pentru cununie,

a doua de rugã-n durere şi jale,

ca tata sã nu mã omoare,

a treia cea de resemnare,

acceptând sacrificiul,

în glorie şi onoare,

a patra la altar în Taurida,

cea de urã şi-acuzare,

iar a cincea, este cea de faţã,

dornicã sã aflu,

prin dreapta judecatã.

De mânã te iau acuma,

cu tine ca sã zbor,

pe când eram tânãrã copilã,

la mine-n pridvor.

Haide Eule! zboarã, zborã, zboarã…..

120
Eul

Ce iute ai fost fãtucã,

în zborul tãu prin timp,

dispari, şi-apari ca o nãlucã,

şi cât ai clipii,

mai adus aici cu tine,

sub pridvorul de-altã datã,

unde leneveşti la umbrã,

prinţesã rãsfãţatã.
-Hai lasã rãzgãiala!

şi nu te fandosi,

oi fi tu acum prinţesã,

dar haide sã vorbim,

de-asta mai adus cu tine,

nicidecum sã lenevim.

Ifigenia

Haaai Euuule,

nu fi rãu,

nu fi hain,

mai lasã-mã te rog acuma,

sã mã-ntind puţin,

ce atâta grabã,

121
ce mã tot zoreşti,

mereu ieşi la suprafaţã,

şi mã dojeneşti,

mai du-te tu în spate,

în subconştient,

şi lasã-mi te rog ID-ul,

ca sã mã rãsfeţe,

cãci el e primitivul,

care-n mod vital,

îmi trãieşte viaţa în hedonism total.

Eul

Biiine!

în felul tãu,

tu ai dreptate,

fiind simbolul concepţiei aristocrate,

vouã aşa vã place sã trãiţi,

semi-zei consideraţi cã sunteţi,

în viaţã huzurind.

Când scopul vreţi sã vil atingeţi,

voi nu mai ţineţi cont,

de oamenii cei simplii,

doar în sãrãcie,

servindu-vã pe voi supuşi,

122
în slugãrnicie,

şi nu numai pe ei,

chiar şi între voi,

prin lãcomia voastrã,

sã porniţi rãzboi.

Rãzboi de cotropire,

atunci când îl porniţi,

o faceţi doar cu scopul,

ca sã jefuiţi.

De pildã Agamnenon,

al tãu tatã rege,

când a declarat troienilor rãzboi,

motivul cel real,

nu a fost acela,

sã o recupereze pe Elena,

soţia lui Menelau,

ci altul a fost motivul,

cel de cucerire,

al cetãţii troiei,

plinã de bogãţie.

Mai ales pe tine,

când pe altar te-a sacrificat,

a arãtat armatei,

cât e de devotat,

123
cauzei pornite,

cea de cotropire,

motivul nefiind altul,

doar de jefuire.

Ifigenia

Gata! gata Eule gata!

iatã! m-am trezit!

iartã-mã te rog,

că te-am necãjit,

eu fiind transpusã,

prin timpuri diferite,

ajunsã acum în odinioara viaţã,

ai văzut şi tu, cum trãiam odatã.

Dar când de al meu tatã,

tu ai pomenit,

ca din altã lume,

eu m-am şi trezit.

Dornicã eu sunt acuma,

ca noi doi sã discutãm,

iar cele întâmplate,

lumii întregi sã arãtãm.

Eul

124
Bine Ifigenia bine!

am vãzut cum tu trãiai.

Ce-ai simţit atuncea,

când vestea tu aflai?

prin scrisoarea cea trimisã,

de-al tãu tatã mincinos,

fiind invitatã tu cu Clytemnestra,

în tabãra armatã,

la fasta ceremonie,

tu şi cu Ahile pentru cununie.

Ifigenia

Îmi amintesc prea bine,

la aflarea veştii,

sãream de bucurie,

cã mã mãrit degrabã,

şi nu cu orişicine,

ci cu marele erou,

vajnicul Ahile.

Grabnic a mea mamã,

ea m-a pregãtit,

şi cu tot alaiul,

spre Aulis noi am pornit.

Dupã cum se pare,

125
Ifigenia,

nu era o fiinţã specialã,

ci doar o simplã muritoare.

Eul

Ai putea ca sã-mi explici,

tu ca tânãrã fatã,

ce te bucura aşa de tare,

sã fi mãritatã?

Ifigenia

Deşi nu eram rebelã,

îmi fãcea plãcere,

sã scap de sub tutelã,

de sub tutela pãrinteascã,

în naivitatea mea,

fãrã sã-mi dau seama,

cã intram în alta şi mai grea.

Îmi mai plãcea ideea,

stãpânã-n casã sã devin,

slugi şi servitoare eu ca sã deţin.

Dar era aceea,

cea primordialã,

doar gândidu-mã la ea,

126
fiinţa mi-o-nfioarã,

sã am în vatra-mi cojugalã,

soţul meu, în trãirea sexualã,

şi sã-i nasc copii,

din dragoste curatã,

şi sã n-aibã soţul,

viaţã desfrânatã.

Vezi bine,

cã tot ce îmi doream,

era simplitatea omului banal,

nimica special,

în cele mai sus spuse,

comparativ, cu ce-am devenit,

prin a mea soartã,

o Ifigenie la Aulis,

de tata sacrificatã.

Acum probabil,

voi vã întrebaţi,

care-i rostul acestei comparaţii,

simplu!

luaţi şi judecaţi;

Eu fiind, de Agamnenon sacrificatã,

zugrãvitã am fost în tragedia greacã,

şi lumea toatã acuma mã priveşte,

127
ca pe femeia sfântã,

din mitica poveste,

cãci de nu era aşa,

tragedia greacã,

fãrã mine, era mai sãracã,

Eul

Dupã cum dezbaţi povestea,

o privim cu admiraţie,

pe Ifigenia onestă.

Imparţialã îţi este judecata,

de parcã n-ai vorbi despre tine,

ci despre alta.

Ca sã înţeleg mai bine,

ai vrut sã spui cumva,

cã nu ajungeai celebrã,

de nu te sacrifica?

Ifigenia

Întocmai! eu am ajuns celebrã,

nu de la zei predestinare,

ci accidental,

prin sacrificare.

Contribuţia zeiascã,

128
a fost prin prostia omeneascã,

convinşi fiind atuncea,

de cãtre Calchas ghicitorul,

cã doar aşa va bate vântul,

prin vele purtãtorul,

sã-i ducã cãtre Troia,

ca s-o cucereascã,

şi astfel ei cu prada,

acasã sã se-ntoarcã.

Cu laşitate şi nemernicie,

vinovatul a fost tata,

comiţând el sacrificiul,

doar sã linişteascã armata.

Dacã Agamnenon,

ar fi fost un tatã iubitor,

nu-mi trãgea el gâtul prin fierul rece,

de viaţa curmãtor.

Copila inocentã ce eram,

pe tata îl îmbrãţişam,

arãtându-i multã bucurie,

pentru cununie,

dar euforica mea stare,

devine disperare,

cu rugã înlãcrimatã,

129
implorând pe al meu tatã,

ca sã nu mã omoare,

sã-mi trãiesc viaţa sub soare,

viaţa pe pãmânt mi-e dragã,

nu-n tenebrã ca pribeagã,

ruga el mi-o ignora,

sabia şi-o pregãtea,

şi vãzând cã nu-i scãpare,

am picat în resemnare,

acceptând eu sacrificiul,

îndurãtoare în supliciu,

am declarat sus şi tare,

cã pentru a patriei onoare,

accept moartea pe altar,

ca voluntarã,

cãci sunt femeie greacã,

nicidecum barbarã,

iarã jertfa mea sã fie,

celebratã prin dans şi veselie,

virginei Artemis pe vecie.

Şi asta a fost povestea,

a celor trei ipostaze,

ale Ifigeniei la Aulis,

prin prezentarea catastazei.

130
Şi acum sunt nedumeritã,

ce-au avut cu mine zeii,

prin mitologie,

ce-au avut cu mine oamenii,

prin antologie,

prin vocea versului,

dintr-o gurã-ntralta sã mã treacã,

fiind eu zugrăvitã,

în tragedia greacã,

purtatã vie, sau nevie,

de la Argos la Aulis,

de la Aulis la Taurida,

de la Taurida la Brauron,

cine am fost,

şi ce mai sunt încã,

mutatã dintr-o parte-ntralta,

prin multe stãri eu sunt transpusã,

locul nu ştiu care-mi este,

sã vedem ce se mai întâmplã,

în mitica poveste.

Am acea nedumerire,

cãci pe altar eu n-am murit,

sângele vãrsat la sacrificiu,

a fost de la cãprioarã,

131
ce Artemis a adus-o,

şi cu ea m-a înlocuit.

Luându-mã cu ea în zare,

în Taurida ea m-a dus,

dându-mi misiunea monstruoasã,

la altarul ei sã fac,

în preoţia sângeroasã,

pe strãini ca sã-i ucid,

rãtãciţi prin Taurida,

la altar îi pregãteam,

şi ucişi dupã aceea,

jertfã ei îi aduceam.

Spune-mi Eule acuma,

despre mine ce sã cred,

în Aulis am fost sacrificabilã,

iar în Taurida sacrificatoare,

mai am indentitate,

la asemenea schimbare?

Aş putea sã fiu normalã,

Eule cu tine-n minte,

eu ştiind ce simţi atuncea,

privindu-ţi cãlãul-n ochi,

când îţi taie jugulara,

în tenebre aruncatã,

132
pe tãrâm la Hades,

pe vecie scufundatã.

Şi cu aceste simţãminte,

ce cândva eu le-am trãit,

le am vii, încã în minte,

şi le vãd în ochii lor,

implorându-mi îndurarea,

viaţa sã nu le omor.

Oare cum sunt eu privitã?

în judecata voastrã,

în povestea ticluitã,

de facturã religioasã?

Eul

La a ta ultimã întrebare,

sã-ţi rãspund este uşor;

nu porţi nici o vinã,

ai fost unealta tuturor,

vina este purtãtoare,

de cãtre cei din jurul tãu,

sã-şi atingã interesul,

în jocul lor murdar,

te-a ucis biatã copilã,

în sacrificiu pe altar.

133
Nici chiar zeii n-au moralã,

cãci salvându-te pe tine,

Artemis a fãcut-o,

în interesul pentru sine,

ca pe ea sã o slujeşti,

pe altare criminale,

sânge mult sã-i dãruieşti.

Dar atuncea în final,

vãzând cã nu mai ai scãpare,

când erai sus pe altar,

cãzutã-n resemnare,

acceptând tu sacrificiul,

cu intenţii voluntare,

aveai doar douã stãri determinante,

sã te facã sã declari,

cã tu de bunã voie,

accepţi moartea prin sacrificare,

pentru biruinţã şi a patriei onoare;

O stare ar fi aceia,

în care se braveazã,

tânãrã copilã,

adoleşcentinã fazã,

Iar a doua stare,

ar putea sã fie,

134
de moarte speriatã,

cu mintea rãtãcitã,

te laşi sacrificatã.

Fac remarca aceasta,

vãzându-te pe tine,

la altar în Taurida,

într-o revenire,

la cea de acuzare,

pentru fapta odioasã,

de crimã primitivã,

a omului deficienţã,

psiho-cognitivã.

Ifigenia

Eul meu scump şi drag,

sã-nţeleg de la tine,

cã sunt absolvitã,

de orice vinã,

chiar de cãtre tine,

cel mai-nverşunat,

cel ce-n mintea noastrã,

ne judecã pe noi,

cel ce iartã sau condamnã,

faptele comise,

135
cel datoritã cãruia,

noi oameni ne simţim,

separaţi de animale,

prin faptul cã gândim?

Eul

Mai este o faptã,

demnã de consemnat;

în acea scrisoare,

lui Oreste destinatã,

îi cereai fratelui tãu,

sã vinã sã te ia,

sã te ducã acasã,

şi astfel sã te scape,

de preoţia sângeroasã.

Prin cererea ta denotã,

cã ceea ce fãceai,

fãceai fiind tu “obligatã”

de puterea cea zeiascã,

cãreia a te opune,

vlagã în voinţã nu puteai avea,

cã o datã,

ce în mintea omului e implementatã,

idea existenţei puterilor divine,

136
de ea,

nici “Hades”nu te mai scapã,

şi uite aşa fãtucã,

intrãm în contraziceri,

cãci mai sus spuneai,

de contribuţia zeiascã,

ca fiind prostia omeneascã.

Atunci este scuzabil,

şi pentru tine, şi pentru ei,

justeţea faptelor voastre,

comise, în a religiei idei.

Dar vãd ca omul poate,

o clipã, la ele sã renunţe,

când psihic cade-n disperare,

sau pe cineva iubeşte,

cu mare-nflãcãrare.

Şi iatã paradoxul,

în care am cãzut,

fãcând noi analiza,

la cele întâmplate,

nisipuri mişcãtoare,

în tãrâm sensibl,

celor ce gândesc,

cã le-ar şti pe toate,

137
adevãrurile lumeşti,

vã poftesc pe fiecare,

cu pãrerea sã vã daţi,

din a înãlţimilor tribune,

din burţi să filozofaţi,

pe om,

sãrmana fiinţã,

rãtãcitã-n univers,

sã-l ridicaţi,

dincolo de calea Lactee,

cu degetul sã-i arãtaţi,

de unde vine,

şi-ncotro se duce,

cã sãrmanul,

niciodatã n-a ştiut,

nepunticioasa umbrã,

prin viaţã s-a zbãtut.

Ifigenia!

stai liniştitã,

nu te întrista,

cã cei care te judecã,

sunt tot de teapa ta.

Dacã te-nţelege,

şi te consoleazã,

138
este felul lor,

de te acuzã, şi condamnã,

sunt moralizatori.

Hai gata, gata,

linişteşte-te acuma,

şi zboarã înapoi,

la Brauron sus pe coline,

în altarul cel umbros,

îndeplineşte-ţi ritualul,

în tãmâiosul lui miros.

Rãmâi cu bine Ifigenia,

curând ne-om întâlnii,

la o şezãtoare,

cu toate iarã vom vorbi.

139
 Jertfa, ca mijloc de evadare din captivitatea interioarã

Alcesta

De Euripide

Scurtã prezentare.

Alcesta, fiica lui Pelias, regele din Iolcos, se cãsãtoreşte cu unul dintre cei 50 de
argonauţi, şi anume cu regele tesalian Admetos. Pentru a reuşi s-o cucereascã pe Alcesta,
Admetos este ajutat de cãtre Apollo, drept dovadã a recunoştinţei acestuia faţã de Admetos,
pentru faptul ca l-a gãzduit pe când cãzuse-n dizgraţia lui Zeus. Apollo a fãcut în aşa fel încât
eroul sã depãşeascã anevoioasa încercare pe care i-o impusese tatãl fetei, şi anume aceea de
a înjuga la carul de nuntã douã animale duşmane între ele, cum sunt leul şi mistreţul. Dupã
reuşita acestei încercãri, Admetos însã uitã sã ofere o jertfã Artemisei în ziua nunţii, şi astfel
şi-a atras mânia zeiţei. Mulţumitã intervenţiei lui Apollo, Artemis s-a potolit. Moirele,
prezente la banchetul regal au fost îmbãtate şi determinate mai întâi sã prelungeascã viaţa
regelui, iar mai apoi sã-i promitã un dar de nuntã cu totul aparte; astfel, el avea sã devinã
nemuritor, dacã altcineva (tatãl, mama sau soţia sa) s-ar fi oferit ca voluntar, sã moarã în
locul lui. Ziua fatalã s-a apropiat; Apollo a pãrãsit curtea lui Admetos, iar Moartea a venit sã-şi
cearã victima. Însã nimeni din casã nu s-a oferit sã-şi sacrifice propria viaţã pentru tânãrul
suveran: nici bãtrânul sãu tatã, nici mama sa, la rândul ei înaintată în ani. Numai Alcesta a
fost gata sã se ofere ca jertfã. Dar, în timp ce ea îşi lua rãmas–bun de la soţ şi de la copii, la
curtea lui Admetos şi-a fãcut apariţia Heracle, care se îndrepta spre casa lui Diomede unde
avea sã se ocupe de una dintre muncile sale. Casa rãsuna de plânsete funebre, însã, pentru a
nu-şi întrista oaspetele, Admetos nu i-a spus ce se întâmplã. Eroul şi-a dat seama de adevãr
atunci când a vãzut-o pe Alcesta îndepãrtându-se, şi nu a ezitat sâ intervina smulgând-o din
ghearele Morţii. Acest episod este povestit cu nuanţe diferite, în funcţie de autori: cînd este
pomenitã lupta corp la corp a lui Heracle cu Moartea, când înşişi zeii subpãmânteni o
elibereazã pe Alcesta, surprinşi fiind de o victimă atât de tânãrã. Potrivit unei interpretãri
care s-a bucurat de o largă rãspândire, faptele Alcestei ar fi fost strâns legate de o tradiţie
strãveche (legatã de ciclul vegetaţiei, şi de reânoirea periodica a vieţii) ce o înfãţişeazã ca o

140
zeitate subpãmânteanã, la fel ca pe Admetos. Şi ea, dupã ce coboarã în lumea
subpãmânteanã, se întoarce pe pãmânt, potrivit unui ciclu moarte – reânviere caracteristic
religiilor iniţiatice. Expresia Dragostea Alcestei este folositã pentru indicarea unui
devotament şi a unei abnegaţii fãrã margini, ca dovadã a iubirii.

Dezbatere

Ajuns pe înserat în preajma asfinţitului, la porţile palatului din Phera, mã uitam în sus şi-n
jos fiind tare nedumerit pentru cã nu zãream nici ţipenie de om. Liniştea era pe deplin
stãpânã peste parfumul de smochine, şi miros de pâine coaptã. Traversez curtea somptuoasã
a palatului, pânã-n mijlocul grãdinii unde Alcesta murmura un cântec vechi, şi duios,
împletind coroniţe din floricele mãrunte şi multicolore, pentru copiii ei. Aşezatã în iarba-
naltã, unduioasã, de sub mãslinul cel mai mare şi mai bãtrân, de parcã era stãpânul tuturor
mãslinilor din grãdina palatului. Oprindu-mã-n faţa ei, îmi dreg glasul zgomotos pentru a-mi
face cunoscutã apariţia, ea, ridicã privirea cãtre mine, privindu-mã cu ochi senini şi negrii, fãrã
a se opri din murmurat, continuând sã împleteascã floare cu floare-n coroniţã, iar privirea îi
emana zâmbet de luminã caldã, şi tot din privire mã îndeamnã sã mã aşez lângã ea.

Eul

Te rog sã ma ierţi Alcesta,

dacã eu cumva,

prin prezenţa mea acuma,

liniştea ţi-am speriat,

c-am venit pe neaşteptate,

în aceste raiuri pãmânteşti,

în care tu,

simbolul dragostei curate,

141
coroniţe împleteşti.

Alcesta

Mai întâi de toate,

bine ai sosit!

sã-mi ceri iertare mie,

nu s-ar cuvenii,

stãpânul minţii mele,

ai fost, şi pe veci vei fi.

De sperieturã,

nici vorbã de aşa ceva,

nici moartea nu m-a speriat,

când a venit,

sã mã ducã jos la Hades,

în tãrâm întunecit.

Dar ai mai zis ceva,

ce curioasã m-ai fãcut,

la ce te gândeşti?

spunând de raiuri pãmânteşti.

Ce-ai vrut sã spui stãpâne?

în vorba ta,

cã raiuri multe,

pe pãmânt ar exista?

şi dacã da!

142
care sunt acelea,

sã le vãd şi eu,

prin ochii minţii tale,

sã le privesc mereu.

Eul

Când am pomenit de raiuri pãmânteşti,

m-am referit la cele douã raiuri,

prezente aici de faţa,

la raiul din grãdina aceasta,

scãldatã în lumina apusului de soare,

descrisã-n vorbe,

vorbele ar fi sãrace,

ea n-ar avea asemãnare,

iar raiul cel de-al doilea,

este raiul omenesc,

reprezentat prin tine,

prototipul dragostei,

idealul femeiesc.

N-ar trebuii sã te întrebi,

de ce?

numai idealul femeiesc,

pentru cã doar femeia,

prin natura ei este matriţatã,

143
în conceptul dragostei,

sincerã şi adevãratã.

Pe când bãrbatul,

în prefãcãtoria lui,

mimeazã cã aderã,

ca liant în acest concept,

mascul de turmã ca semãnãtor adept,

instinct primar de perpetuare,

plantând sãmânţa-n femele,

a obârşiei valoare,

stãpâni în asta lume,

considerându-se cã sunt ei,

iară pe voi,

oricând vã sacrificã,

închipuiţii semi-zei.

Alcesta

La ceea ce tu ai afirmat,

consideri,

cã al meu sacrificiu,

soţul Admetos nu l-a meritat?

Închipuindu-se pe sine,

cã semi-zeu ar fi,

sã moarã a lui soţie de la naturã-i dat,

144
ca pentru a lui trãire,

ea viaţa sã-şi reprime,

cã prin tradiţia strãbunã,

înrãdãcinatã-n mintea tuturor,

tiranica voce de bãrbat sã spunã,

cã o mie de femeii,

nu valoreazã cât o viaţã de bãrbat.

Am mai înţeles,

cã bãrbatul,

în dragostea-i masculã,

cea sincerã şi adevãratã,

ea doar la atâta se rezumã,

la instinctul lui primar,

cea a specie perpetuare,

într-un mod vital.

- O asemenea vorba,

la Medeea am auzit,

că femeia este bunã,

în faţa bãrbatului iubit,

doar sexual ea e iubitã,

copii în neamul lui sã-i facã,

de vatrã priponitã.

Iar o altã vorbã spusã,

pe care o combat,

145
cã o mie de femei,

nu ar valora,

cât o viaţa de bãrbat,

chiar de o femeie spusã,

de Ifigenia,

în Taurida la altar,

ştiu foarte bine!

nu este a ei convingere,

ci e social ereditar.

Eul

A voastrã denigrare,

defãimare, subestimare,

de bãrbaţi e cultivatã,

chiar de la genezã,

când femeia este prezentatã,

ca precursoarea rãului în lume,

la barbari,

prin Eva cea şireatã,

iar la greci,

prin Pandora cea curioasã.

Şi iată aşa,

sticmatizate pe vecie aţi rãmas,

şi-n social alimentate,

146
cu aceleaşi denigrãri,

în vârf de deget acuzate,

arãtându-se spre voi,

ca simbol al rãului reprezentante.

Şi iatã acuma misoginul,

pe acest teren propice,

sã punã pe voi pecetea,

cu inscripţia pe frunte,

cã femeia e non-valoare,

pentru bãrbat ca sã fie,

o femelã servitoare,

în vatrã menajerã,

incubatoarea urmaşilor sã fie,

şi şefa sclavelor în casã.

Şi toate acestea la un loc,

de voi asimilate,

aţi ajuns pânã-ntracolo,

sã le consideraţi adevãrate,

dar iatã!

cã au devenit tradiţie strãbunã,

ca literã de lege,

sã le respectaţi,

cu sau fãrã voia voastrã,

în jug sã vã-plecaţi.

147
În discuţie cu Fedra atuncea am aflat,

ce-a spus Hipolit virginul,

misogin înverşunat,

cã ar fi ideal sã cumperi,

sãmânţa de copii,

sã poţi avea urmaşi-n casã,

fãrã a te folosi,

de femeia pãguboasã.

Prin ceea ce afirmã,

masculul semi-zeu,

e paroxism al frustrãrii,

misoginismu-n apogeu.

Prin faptul cã bãrbatul,

din oricare culturã,

susţine cã femeia,

doar pentru împerechere-i bunã,

acela,

este misoginul exagerat,

dar iatã cã se poate şi mai grav,

prinţul Hipolit ne-a demonstrat.

Deşi femeia,

este nucleul universului uman,

hiper-misoginul,

desfiinţeazã total femeia,

148
pânã la ideea,

sã ne înmulţim prin ban.

Alcesta!

tu ca şi femeie,

ai dorii, sã nu fie adevãrat,

cã cele spuse de Eul tãu,

ar fi Eul misandrinismului înverşunat.

Din câte am trãit în lumea aceasta,

eu am observat,

cã faţã de femeie,

misoginul,

e frustrate şi complexat,

şi de aceea el se-ascunde,

în brutalitate,

travestindu-şi nepuntinţa,

în superioritate.

Dar sã nu te resemnezi,

crezânând cã nu mai ai ce-i face,

cã aşa divinul l-a croit,

de la facere încoace.

Spre bucuria voastrã,

sã ştiţi cã mai existã,

şi bãrbaţi pe astã lume,

de convingere feministã.

149
Alcesta

Vai Eule!

m-ai bulversat total,

dã-mi te rog puţin rãgaz,

sã-mi revin mental.

Şi totuşi!

aş vrea sã cred,

cã gestul meu de sacrificiu,

n-a fost gratuit,

pe soţul meu Admetos,

necondiţionat eu l-am iubit,

la fel şi el,

am convingerea aceasta,

cã Admetos,

ş-a iubit necondiţionat nevasta.

Eul

Alcesta!

în gândire fii raţionalã,

dacã ai convingerea aceasta,

te afli în cofuzie totalã.

Ia aminte!

şi încearcă logic sã gândeşti;

150
tu! pentru faptul,

cã l-ai iubit necondiţionat,

ca el sã trãiascã,

tu viaţa ţi-ai cedat,

iar la rândul lui,

dacã la fel,

te-ar fi iubit necondiţionat,

nu-ţi accepta sacrificiul,

ca tu în locul lui sã mori,

nici bãtrânii lui pãrinţi,

nu au fãcut-o,

deşi era copilul lor.

E limpede!

cã în egoismul lui major,

a preferat, ca tu în locul lui sã mori.

Conceptul, de dragoste necondiţionatã,

este o utopie,

viaţa ne-o aratã,

cã mai existã,

pe ici, pe colo-n lume,

excepţie accidentalã,

asta nu ne dã dreptul,

s-o considerãm valabil universalã.

Dar o micã rezervã,

151
la aceastã utopie aş avea,

ca dragostea neconditionat,

totuși ea ar exista,

exista sincera si adevãratã,

doar iubirea pãrinteascã,

sã fie necondiţionatã.

Cãci dragostea pãrinţilor,

poate fi necondiţionatã,

doar pentru copiii lor,

sacrificându-şi viaţa din dragoste totalã,

copiii sã-şi salveze,

de moarte accidentalã,

şi astfel sã-şi trãiascã a lor viaţa toatã,

ca orice muritor de rând,

de la naturã datã.

Alcesta!

cu toatã convingerea îţi spun,

în viaţa de pãrinte iubitor şi bun,

durere mai mare n-ar putea sã fie,

vãzându-ţi ca pãrinte,

copilul mort sub glie.

Dar şi în cazul acesta,

regula e contrazisã,

iacã!

152
de egoismul pãrintesc,

din tragedia greacã.

Şi sã-mi justific afirmaţia de faţã,

iatã câţiva copii,

ce n-au avut parte,

de dragoste necondiţionatã;

Ifigenia, Electra, Oreste,

Paris, Oedip, Meddea,

copiii Meddeiei, Hipolit, chiar și Admetos,

sunt câteva exemple,

din lumea muritoare,

urmate ca modele,

din a zeilor comportare,

zei ce-şi ucideau copiii,

în vârtejul inerţiei,

în dorinţa oarbã,

a supremaţiei.

Alcesta

Eul meu, spune-mi te rog,

dacã dragostea necondiţionatã,

este utopie,

în gestul meu sacrificial,

ce-ar putea sã fie?

153
Eul

Alcesta!

eu ţi-am explicat,

însă-şi prin genezã,

femeia e inferiorizatã de cãtre bãrbat,

şi a continuat tiranul,

perpetum sã o facã,

şi-n societate cu înverşunare,

femeia s-o plaseze,

pe trepte inferioare.

Tranzitând în timp,

prin erele trecute,

a mii şi mii de ani,

generaţii de femei,

una dupã alta,

ce lasã moştenire,

prin ereditatea socialã,

legându-vã de vatrã,

prin cultura cojugalã,

ce de bãrbat este impusã,

spre beneficiul lor,

aţi ajuns pânã întracolo,

sã credeţi şi voi,

154
cã ãsta vã e locul în societate,

cel care-l aveţi,

si ca neveste-n case.

Şi astfel limitate,

în viaţa voastrã de femei,

sã n-aveţi libertate,

nici în actul de-a gândii,

aţi devenit încarcerate,

în propriul psihic,

ca şi-n colivii,

deşi îndoctrinate,

dorinţa-n voi e mare,

din captivitatea interioarã,

sã scãpaţi,

prin propria evadare.

Alcesta

Eule! în final,

la cele de tine afirmate,

am înţeles cã-n propriul psihic,

suntem încarcerate,

şi-n noi dorinţa-i mare,

din captivitatea interioarã,

sã scãpãm prin evadare.

155
Cum m-ai putea face a-nţelege,

aceste vorbe de mine nepãtrunse,

ca noi femeile captive,

sensul sã-l dezlege.

Eul

Mai întâi de toate,

e vorba de tradiţia strãbunã,

în care orânduielile unei culturi,

în aceasta se adunã,

o mulţime de concepţii,

obiceiuri, datini, şi credinţe,

transmise prin viu grai,

din gurã-n gurã,

din generaţii-n generaţii,

şi astfel înrãdãcinate,

în a neamului culturã.

În aceastã tradiţie,

femeia e cuprinsã,

cu-n statut impus în social,

de bãrbat constrâsã,

în aşa fel decretatã,

prin care femeia,

în tradiţionalism e-ncarceratã.

156
Bãrbatul,

pe femeie pune presiune,

prin forţa musculară dominate,

misoginismul patriarhal,

o subjugã-n toate.

Dacã prin forţa fizică,

femeia nu-l poate egala,

atuci considerã masculul,

cã e superior total,

şi astfel femeile sunt sticmatizate,

cu debilitate.

Aceastã tradiţie strãbunã,

forţat respectatã,

din generaţie, în generaţie,

în mentalul vostru,

adânc înrãdãcinatã,

aţi ajuns sã credeţi,

cã acela vã e locul.

Închise-n scoica sorţi,

voi perlelor ascunse,

lumina întrezãriţi,

prin deschizãtura finã,

prin ea doriți ca sã fugiţi,

dar loc nu e pentru evadare,

157
doar prin moartea benevolã,

în spirit transformare,

şi astfel,

prin sacrificiul tãu benevol,

din femeia tradiționalistă evadezi,

prin sfera mirificã de spirit,

te eliberezi.

Alcesta

Fenomenul, acum îl înţeleg.

În actul ei Alcesta,

de sacrificiu benevol,

a fost Alcesta cea ascunsã din subconştient,

o Alcesta travestitã,

ieşitã la suprafaţã,

o Alcesta aservitã,

ce pozeazã în soţie iubitoare,

sã respire liber,

doar prin evadare,

din obidienţa sufocantã,

în care n-a mai rezistat,

pentru a ei eliberare,

alege calea cea mai scurtã,

cea de autosacrificare.

158
Cu alte cuvinte,

Alcesta femeia şi soţie,

cea mai elogiatã,

din toatã tragedia greacã,

este doar faţadã,

cu altruism spoitã,

matriţã idealã de bãrbat doritã,

matriță în care el sã toarne,

femeie la comandã,

dupã bunu-i plac,

la cherem sã-i fie,

ca prostituatã, amantã,

concubinã, soţie,

şi mamã la copiii lui în neam,

şi astfel masculul semizeu,

sã traiascã în hedonism total.

Eul

Fenomenul, tu l-ai dezluşit!

alãturea de mine,

prin maieuticã gãsit.

Dar te las acuma,

în cugetarea ta,

spre alte femei mã duc,

159
în pribegia mea.

Rãmâi cu bine! curând,

cu celelante surate,

la şezãtoare,

ne vom revedea cu toate.

Inteligenţa femininã aducãtoare de pace şi echitabilitate

Oprirea unui rãzboi stupid, prin refuzul femeilor de a mai plãtii soţilor, “taxele conjugale”

Lysistrta

de Aristofan

Scurtã prezentare

Comedia a fost scrisã la scurtã vreme dupã înfrângerea catastrofalã a expediţiei ateniene
în Sicilia, şi puţin înaintea revoltei Celor patru sute din Atena, care a dus la întemeierea unui
regim oligarhic dispus sã facã pace cu Sparta (411). Descrie ocuparea Acropolei şi a tezaurului
Atenei de cãtre femeile din oraş, sub conducerea Lysistratei prima eroinã din istoria comediei
greceşti şi unul dintre personajele cele mai reliefate din teatrul lui Aristofan. Lysistrata
împreuna cu femeiile pune la cale un plan ingenios: femeile vor refuza bãrbaţilor favorurile
dragostei pânã când aceştia vor renunţa la rãzboiul purtat între cele douã pãrţi combatante,
Sparta şi Atena. Ea adunã câteva femei din Atena, Sparta şi din alte cetãţi şi dupã ce le

160
convinge, cu destulã dificultate, le pune sã jure cã nu se vor abate de la planul propus.Toate
au jurat şi se îndreaptã spre stânca sfântã de la Acropole unde femeile mai în vârstã au luat
deja poziţie. Sexul slab se revoltă, societatea bineînţeles, este în fierbere şi se opune unei
astfel de acţiuni. Provoulos, furios, ajunge la Atena şi cere fonduri din trezoreria statului, care
este sub protectoratul Lysistratei şi a susţinãtoarelor ei, dar fuge panicat când femeile, mai
ales cele în vârstã ţipã revoltate la el. Ele, totuşi, trebuie sã-i înfrunte pe luptãtorii de vârsta
lor, cu figuri demne de milã. Lupta fizicã se dã între cele douã tabere, prin corul femeiesc
format din femeile mai vârsnice, şi corul bãrbãtesc, de aceiaşi vârstã. Tactica de luptã se
desfãsura astfel; corul bărbãtesc încearcã sã alunge corul femeiesc, prin afumarea lor cu
lemne aprinse, iar femeile de sus de pe ziduri, turna apa cu ulcele din lut peste foc, pentru
stingerea lui, şi în acelaşi timp, udându-i şi pe ei.
Kinisias, primul bãrbat întors de pe câmpul de luptã, revine în stare de urgenţã, cãutându-şi
tânãra soţie, pe Mirini. Ea îi promite totul, urmând sfatul Lysistratei, îl incitã, îl excitã, şi când
îl aduce-n apogeul erectiei, foloseşte numeroase scuze, şi în cele din urmã, îl lasã în sudori
reci, şi-ntr-o excitaţie disperantã, astfel el devenind o victimã a propriilor sale pulsiuni
sexuale. Acelaşi fenomen se întâmplã cu toţi bãrbaţii purtãtori de rãzboi, şi alte organe
erectile, ce intrã în contradictoriu, şi astfel ieşind victorioasã dorinţa sexuala, vs. dorinţa de
rãzboi. În sfârşit, Lysistrata şi eroinele Greciei gusta victoria. Acum ele vor sărbãtori pacea cu
soţii lor. Totuşi, spectacolul va continua, dupã cum subliniazã Lysistrata, în dormitor pentru
fiecare cuplu.Totul se finalizeazã cu cântec, dans, şi veselie.

Dezbatere.

Agale, urc scãrile cãtre piscul de piatrã al Acropolelui, trecând mai întâi prin intrarea
numitã Propilaea, urc şi urc pânã sus, la umbra Partenonului. De aici, de pe Acropole numit şi
“Piatra Sfântã a Atenei” albul oraşului se-nvãluie în tumultul vieţii greceşti. Obosit, mã aşez la
rãcoarea coloanelor din piatrã cioplitã, de atâtea mâini aspre şi noduroase, ce mânuiau cu
dibãcie maiul şi dalta, mâini arse-n dogoarea soarelui şi pudrate de praful pietrei jlefuite.
Stând rezemat de o coloanã imensã cu privirea ridicatã spre înãlţimea ei, admirându-i
monumentalitatea falnicã, simţeam o prezenţã, o prezenţã de umbrã uşoarã şi jucãuşã, ce se
furişa printre coloane, alergând de la o coloanã la alta, chicotind discret şi feminin,
apropiindu-se din ce în ce mai mult de mine, mã prefac cã nu bãnuiesc prezenţa cuiva,
contemplând netulburat mãreţia Partenonului. Dupã scurt timp, pe coloana de vis-à-vis, se
proiectezã o umbrã lunguiaţã, era umbra umbrei jucãuşã, ce trepta coboara pânã lângã mine,
şi dintr-o datã mã sperie, strigând cu veselie “stai! te-am prins” fãrã a schiţa nici cel mai mic

161
semn de sperieturã, o privesc de sus şi pânã jos, zâmbidu-i familiar, ca parte din întregul fiinţe
sale. Era Lysistrata! înaltã, despletitã şi desculţã, îmbrãcatã într-un himation lug şi alb.

Lysistrata

Ce-ai crezut tu Eule?

cã poţi da nãvalã peste mine,

prin surprindere sã mã iei,

sã mã iei pe neaşteptate,

şi apoi sã mã tachinezi,

sã mã descoşi pe pãrţile toate,

şi sã mã moralizezi?

eu de tine nu m-am ascuns,

şi nu mã ascund, ştiu asta!

cã mã poţi gãsi oriunde,

cã tu pretutideni în fiinţele umane,

eşti prezent în toate,

şi ştii tot,

cum ar spune un deştept cu carte,

eşti omniprezent şi omniscient.

Dupã cum am spus, Eule,

tu conştiinţa noastrã,

de tine,

noi oamenii nu putem scãpa,

162
ori cât am fugii aiurea,

şi oriunde am apuca,

tu persişti în fiinţa noastrã,

calea dreaptã ne-o arãţi,

sã facem parte separatã,

între bine, şi ce-i rãu,

omul e dotat cu raţiune,

şi-i arãţi s-o foloseascã,

fãrã de greşalã,

astfel omul se separã,

de lumea animalã.

Ce te uiţi aşa la mine?

şi întruna îmi zâmbeşti,

zi-mi ceva!

ia-te de mine,

sunt gata,

pregãtitã pentru tine,

sã mã dojeneşti,

iatã!

mã aşez chiar lângã tine,

zi-mi acum ce doreşti.

Eul Din
întâlnirile toate,

163
pe care le-am avut,

greu mi-a fost în judecata ce-am fãcut,

dar cu tine,

e o simplã joacã,

faţã de femeia zugrãvitã,

din tragedia greacã.

Pe când tu sprinţaro,

cu curaj şi veselie mã întâmpini,

ştiind cã fapta ta,

de curaj şi fantezie,

a eroinei,

unicã din lumea greacã,

ce pacea stabileşte,

fãrã a scoate sabia din teacã,

şantajând,

vulnerabilitatea bãrbãteascã,

de nu vor face pace,

în abstinenţã sã trãiascã.

Veselia ta e justificatã,

pentru fapta ce-ai fãcut-o,

fiind unicat în lumea greacã.

Lysistrata

Întradevãr!

164
recunosc şi îmi asum,

pacea stabilitã,

printr-un neetic drum.

Altã cale n-am avut,

sã aduc pacea,

între bãrbaţi nebuni,

ce purtau rãzboaie între ei,

ca fraţi având acelaşi neam,

culturã, şi credinţã-n zei,

bãrbaţi orgolioşi,

mãcelãrindu-se între ei.

Pe mine, şi suratele,

istoria ne iartã,

scopul scuzã mijloacele,

ca scop de pace primordial,

orice mijloc, e etic şi moral.

Eul

Bine! stai liniştitã,

le-nţeleg pe toate,

aş vrea sã-mi povesteşti,

pentru a mea curiozitate,

ce te-a determinat,

pentru modul cum ai procedat,

165
de unde ţi-a venit idea,

pe femei sã le aduni,

la unison cu toate,

sã-i convingeţi pe nebuni,

de armuri sã se dezbrace,

la arme sã renunţe,

şi alãturea de voi,

sã trãiascã-n pace.

Lysistrata

Eule!

stai tu şi gândeşte la a noastrã soartã,

ca soţii supuse în conjugala vatrã,

suntem mãritate cu soţii noştrii buni,

pe câmpurile de luptã,

urlã de nebuni,

urlã şi rãgneşte,

unii cãtre alţii,

cu picioare rupte şi capetele sparte,

se bat ca chiorii şi ca orbii,

întreabã-i pentru ce anume,

şi sigur!

nu ştiu a rãspunde.

În pauza de bãtãlie,

166
mai trag câte o fugã pe-acasã,

şi în mare grabã,

se urcã pe nevastã,

mai fac şi ei ce pot,

în mare repezealã,

descalecã de pe nevastã,

la arme se reped,

încalecã pe iapã,

la luptã iar purced.

Iarã femeiaaa…,

în dezamãgirea ei,

nedumeritã ea se-ntreabã,

ce-a fost asta?

mi s-a pãrut cã al meu soţ,

ş-a cãlãrit un pic nevasta?

se uitã-n urma fugii lui,

a-l mai vedea odatã,

cum se duce ca nebunul,

cãlãrind pe iapã,

se duce ca nãluca,

în goanã nebuneascã,

pe câmpul de bãtãlie,

sã se mãcelãreascã.

Dar asta-i partea cea mai bunã,

167
ce se poate întâmpla,

dar sunt mulţi,

dintre bãrbaţii noştrii,

care abia se mai întorc,

cu oase rupte,

şi capetele sparte,

cu pântece tãiate,

şi maţe atârnate,

agonizând,

târându-se pânã-n bãtãturã,

unde muribundul,

îşi dã sufletul pe gurã.

Dar sunt alţii şi mai hotãrâţi,

nu se dau bãtuţi nebunii,

pânã nu sunt omorâţi,

dar durerea cea mai mare,

e pentru mamele sãrmane,

când fiii lor cei tineri,

cu tuleii abia ieşiţi,

sunt trimişi cu oastea,

pe câmpurile de luptã,

vãzându-şi în faţã moartea,

luptând alãturea de ei,

doar din naiva bãrbãţie,

168
fãrã de temei.

Şi toate acestea,

pentru ce anume,

sã poarte acest rãzboi stupid,

cu proştii fraţii din Sparta,

atenieni tâmpiţi,

mânaţi şi unii şi alţii,

de orgolii bãrbãteşti,

care sunt cei mai bogaţi,

mai viteji, şi mai deştepţi.

Eul

Da! tu aidreptate,

motivaţia îți este justã,

sã apelaţi ca şi femei,

la ce-aveţi pe sub fustã.

Procedura a fost deşteaptã,

ca sã faceţi pace,

doar cu puţinã ceartã.

Dar mai înainte,

de a dezbate procedura,

aş vrea sã aflu de la tine,

femeia Lysistrata,

femeia intelingentã,

169
ce a uimit cetatea,

cum vezi tu rãzboiul,

ca act uman comis,

logica de are,

de mintea omului emis.

Lysistrata

Dupã cum ştiu eu,

de regulã,

când un rãzboi este purtat,

de o singurã parte este declanşat,

fiind partea atacatoare,

iar cealaltã parte,

fiind în apãrare.

Dupã cum ai vãzut,

eu rãzboiul,

întotdeauna l-am urât,

doar partea atacatã o-nţeleg,

iarã pe cea atacatoare o detest.

Când peste tine,

atacatorul dã nãvalã,

sã-ţi omoare neamul şi poporul,

familia toatã,

sã-ţi ardã casa, şi ogorul,

170
sã-ţi ia copiii în sclavie,

bãtrânii îţi omoarã,

neveste şi fiice-n siluire,

pe apãrãtori îi aprob,

ca punând mâna pe arme,

cu duşmanul sã se lupe,

fiind în auto-apãrare.

Apãrându-i pe cei dragi,

dându-ţi viaţa pentru ei,

fapta-ţie justificatã,

în al sacrificiului idei.

Dar tu atacator nenorocit,

avid de îmbogãţire,

peste alţii dai nãvalã

şi-i ucizi spre jefuire,

vieţi cu miile omori,

fãrã ca sã-ţi pese,

ba mai mult,

te fãleşti ca şi erou,

cu numele înscris,

în istorie pe veci,

pe fila cărnii vie,

în mii şi mii de fleici.

Şi de aceea eu consider,

171
cã omul,

a rãmas tot primitiv,

sã obţinã tot mai multe,

el doreşte a avea,

bunuri multe acaparate,

tropoind peste cadavre,

sã creeze lenea-i mare,

pentru cã le-e mai uşor,

ca mãcelãrind pe alţii,

sã prospere prin omor.

Decât a da nãvalã,

şi cotropi alte popoare,

în lumea noastrã micã,

a fiinţelor umane,

mai potrivit ar fi,

prin demnitatea raţiunii,

primitivismului,

sã dãm noi atitudini,

cu adevãrat umane,

raţiune purã,

cuprinsã în canoane,

de înţelepţii noştrii,

ce cândva au spus,

pentru a nu cârmuii,

172
un popor în fãrãdelegi,

ar fi mai bine,

ca filosofii sã fie regi,

iar regii sã fie filosofi.

Dupã cum am spus,

motivul de rãzboi,

pentru cotropire-i dus,

dar mai este unul,

stupidã absurditate,

a impune prin rãzboi,

o divinitate.

Argumentele aduse,

uni cãtre alţii,

prin ele sã impunã,

ale lor divinitãţi,

de cãtre ei create,

urlând din multe pãrţi,

prin susţinere forţatã,

cã a lor divinitate,

e cea adevãratã.
Şi iatã!

fanatismul religios,

ce repede se naşte,

în rândul unor proşti,

173
ce ca somnabulii,

orbeşte îi urmeazã,

pe regi şi gaşca clericalã,

pe alţii,

în a lor ţarã îi omoarã,

pentru cã au religie mai bunã,

şi nici una în astã lume,

cu a lor nu se comparã.

Sub pretextul acesta,

de misiune sfântã,

atacatorii,

mai au şi altã ţintã,

cea de cotropire,

pe alţii sã-i subjuge,

şi uite aşa eroii,

la imperii vor ajunge.

Dar din pãcate,

pentru specia umanã,

degeaba are raţiune,

cãci ea nu se diferã,

de lumea animalã.

În ceea ce priveşte,

instinctul de conservare,

la cea animalã este naturalã,

174
mai mult de atât nu poate,

decât sã-şi ducã lupta,

între naştere şi moarte.

Animalul,

prin instinctul lui primar,

mai mult el nu acapareazã,

decât strictul necesar,

cel de existenţã şi perpetuare,

instinct primar de bazã,

ce-l are din nãscare.

Aceastã gamã instinctualã,

o gãsim şi la specia umanã,

dar ea trebuie depãşitã,

educatã, şlefuitã,

cã de aceea omul,

are un plus anume,

cãci aşa el se separã,

prin universul raţiunei,

de lumea animalã.

Dacã se întâmplã,

din popor sã se ridice,

o voce curajoasã,

mai limpede la minte,

şi încearcã sã explice,

175
cã fapta nu e bunã,

sã măcelărești pe alţii,

o divinitate a impune,

acela,

vorba bine nu ş-a terminat,

cã urgent pe loc,

eretic este declarat,

şi dupã o judecatã doar mimatã,

este ars pe rug,

sau trs pe roatã.

Şi cum în mintea clericalã misoginã,

femeia este rãu famatã,

atuncea cand e depistatã,

cã ar fi mai deşteaptã,

de vrãjitorie este acuzatã,

şi fãrã judecatã,

este dusã-n piaţã,

la stâlpul caznelor legatã,

de vreascuri înconjuratã,

şi punând focul pe ele,

se aprind în vâlvãtaie,

limbi de flãcãri o cuprinde,

pârjolind-o pe tot corpul,

în chinuri groaznice ea ţipã,

176
şi murind nevinovatã,

astfel este interzis femeii,

ca sã fie şi deşteaptã.

Mai am o singurã speranţa,

cã în timpuri viitoare,

se va naşte un om sub soare,

care vine să declare,

un nou concept de transformare,

a omului, în supra-om.

Şi atunci femeia,

va fi respectatã ca iubitã,

soţie, şi mamã,

va dispare misoginismul,

inegalitatea, violenţa,

criminalitatea, şi rãzboaiele în lume,

va fi bucurie, armonie între popoare,

pe pãmânt cu toţii,

sã trãim liberi sub soare,

şi datoria noastrã cea comunã,

va fi sã iubim cu toţii Terra,

ca pe mama noastrã bunã.

La ceea ce mai întrebat,

acesta îmi este rãspunsul,

de femeie revoltatã,

177
din cultura acestui stat.

Aşa a fost, încã mai este,

şi mult timp va mai fi,

sã vinã supra-omul,

model în filosofii.

Eul

Da! cu mult interes te-am ascultat,

eşti demnã de tot respectful,

şi prin vorbã, şi prin faptã,

mi-a fost dat sã am în faţã,

o femeie revoltatã,

curajoasã,frumoasã şi deşteaptã,

calitãţi ce toate la un loc,

înglobate într-o singurã femeie,

bãrbatului nu-i place,

sã aibã de-a face cu ele,

îl iritã, îl streseazã,

îl sperie, şi-l complexeazã,

vrea sã aibã calitãţi femeia,

doar atât,

plãcerile sã-i facã,

nu cum eşti tu femeie,

atâta de dotatã,

178
sã nu te poatã ţinã în casã subjugatã.

Spune-mi Lysistrata,

dar sã nu mi-o iei în glumã,

despre procedura ta,

puţin cam nebunã,

fãcutã fãrã nici o sfialã,

procedurã cu tentã sexualã,

spre uimirea tuturor,

a dat rezultate,

în vãzul mulţimilor,

cã şantajându-i pe domnii bãrbãţei,

excitaţi cu toţii,

de erecţie purtaţi,

acceptã pacea ca s-o facã,

cu toţii ca-ntre fraţi.

Spune-mi!

pe ce criterii te-ai bazat?

când te-ai decis,

la aceastã procedurã,

cã bãrbaţii pot fi şantajaţi,

sã renunţe la arme şi armurã,

şi pace între ei sã facã,

la case sã rãmânã,

soţ şi tatã bun sã fie,

179
gospodar în bãtãturã.

Lysistrata

Eule!

dacã tot mai întrebat,

sã ştii,

cã pentru o femeie e uşor,

sã citeascã un bãrbat,

citit doar într-o filã,

cam aceeaşi pentru toţi,

mici nuanţe diferite,

amprentate,

deosebindu-se-ntre ei,

prin a lor personalitate,

diferenţã ce îi face,

a nu semãna unul cu altul,

sã nu fie cu acelaşi calapod,

matriţat bãrbatul.

Aceste particularitãţi,

dau individului unicitate,

în fizionomie, caracter,

şi personalitate,

toate la un loc,

însumând doar o anume parte,

180
ce face ca bãrbatul,

sã aibã a lui particularitate.

Însã……. Eule ascultã aici la mine!

ce-ţi spune Lysistrata,

în moravuri,

sunt toţi la fel ca apa,

sunt toţi o apã şi-un pãmânt,

în egoismul lor feroce,

faţã de femeie,

exploatând-o-n toate,

şi-o ţine strâns sub cheie.

Femeia faţã de bãrbat,

nu are drepturi,

ci numai îndatoriri,

şi strict sã le respecte,

pe aceasta se bazeazã,

pe tradiţia cea veche,

cu nepãsare la noi se uitã,

şi ridicând din umeri,

în zeflemea ne zice;

ce sã-ţi fac femeie?

aşa eşti de la zei lãsatã,

foarte guralivã,

şi cu mintea proastã.

181
Noi n-avem dreptul la opinii,

în viaţa socialã,

cãci pentru ei noi suntem,

muierile naive,

din vatra conjugalã,

fiind doar bune,

pe post de clocitoare,

în care şi-a incubat masculul,

sãmânţa moştenitoare.

Şi atunci,

când ne însãmânţeazã,

o face, doar pânã la a lor plãcere,

pânã se elibereazã,

iar noi ramânem cu veşnica blazare,

nevoite fiind,

sã apelãm la propria metodã,

pentru a avea și noi finalizare.

Acum,

dupã tot ce-am spus,

vei înţelege şi tu Eule,

metoda la care am recurs,

şantajând bãrbaţii,

pânã nu vor face pace,

pe noi în pat,

182
ridicând spre tavan picioare,

sau stând ca leoaica,

pe o rãzãtoare,

n-o sã ne mai vadã pe sub ei,

pânã nu renunţã,

la acest rãzboi stupid,

fãrã de temei,

şi-ntre ei ca fraţii,

pacea sã o facã,

viaţa sã şi-o schimbe,

şi mai domestic sã trãiascã.

Acum sunt linistitã,

cã a mea faptã,

nu va fi în van, urmeazã,

Praxagora sa actioneze,

în umbra acestui paravan.

Eul

Ca tot veni vorba,

acum am sã te las,

ca sã merg la Praxagora,

sã vad ce-a mai urmat.

Cu bine Lysistrata,

ne vom revedea,

183
şi cu celelalte fete,

la convocarea mea.

Comunismul avant la letter combinat cu un feminism stupid

Adunarea femeilor

de Aristofan

Scurtã prezentare

Poetul imagineazã un stat atenian condus de femei şi întemeiat pe comunitatea

bunurilor. „Voi face sã creascã o singurã viaţã comunã, la fel pentru toţi”, în care va curge
„belşug tuturor şi din toate”, spune Praxagora, stratega, conducãtoarea revoltei care
convoaca femeile din cetate în mare secret. În zori adună femeile îmbrãcate în mantii
bãrbãteşti, dotate cu ciomege şi bãrbi. Dupã o repetiţie generalã, a planului de acţiune bine
gândit de cãtre Praxagora, care consta în luarea de cuvânt în adunare de cãtre ea. La
începutul cuvântãrii critica fosta conducere şi orânduire, dupã care propune la conducerea
cetãţii sã fie femeile, datoritã faptului cã ele sunt mult mai chibzuite şi mai corecte, având o
experienţã mult mai mare în gestionarea bunurilor şi vor elimina fãrădelegile comise de fosta
orânduire în cetatea lor. Propunerea este supusã la vot, ieşind câştigãtoare prin majoritatea
de voturi ale femeilor deghizate în bãrbaţi, şi astfel reuşesc sã preia puterea în cetate.
Praxagora prezintã cu o siguranţã de invidiat noua alcãtuire socialã în care totul devine
comun, spre mirarea lui Blepyros, soţul Praxagorei şi a vecinului sãu, „cetãţeanul sceptic”.
Euforia nebuneascã a înfãţişãrii noii ordini sociale în care nu va mai fi nevoie de tribunale
(uriaşã deziluzie pentru aristocraţia atenianã) pentru cã nimeni nu va mai avea de ce sã fure

184
sau sã înşele, iar în oraş va exista „un singur lãcaş”, prin dãrâmarea zidurilor dintre încãperi,
atinge apogeul când bãrbaţii încep sã-şi scoată lucrurile din casã pentru a le preda în Agora
„averii obşteşti”. Revoluţia nu se reduce la atât. Bãrbatul şi femeia va fi bun comun, desigur
dupã anumite reguli care trebuie sã-i mulţumeascã pe toţi. „Bãrbaţii mai neizbutiţi vor pândi
dupã cei mai frumoşi, când se-ntorc / de la prânzuri acasã, vor sta sã-i aştepte pe strãzi şi pe
la răspântii. / Femeilor nu le va fi-ngăduit sã-nnopteze cu cei minunaţi şi voinici, / dacã nu îi
vor fi bucurat mai întâi pe cei pirpirii şi scãlâmbi” şi invers, acelaşi lucru se va întâmpla şi în
rândul bãrbaţilor, proclamã Praxagora spre stupoarea asistenţei. Nici cele mai negre proiecţii
egalitariste nu ating aceasta viziune, pe care o ridiculizeazã Aristofan în „Adunarea femeilor”.
Dacă poetul comic scria pentru actualitatea imediatã a epocii sale, geniul sãu satiric i-a
asigurat universalitatea. Comunismul avant la lettre se combinã ridicol cu un feminism stupid,
deznodãmântul „orgiastic” fiind o soluţie la rândul ei grotescã. Aristofan atacã vremurile de
falsã democraţie, decãderea moravurilor, superficialitatea, acceptarea snoabã a modei noi,
credulitatea într-un limbaj adesea licenţios.

Dezbatere.

În Agora, este forfotã mare,

un du-te vino ameţitor,

larma veseliei,

rãspânditã peste tot,

strigãte de nume,

dupã iniţiale,

pentru ocuparea locului la mese,

chemãri şi-ndemnuri,

sã pofteascã cu toţi la mâncare,

aşezându-se laolaltã,

185
bãrbaţi, femei, copii,

fãrã nici o separare,

ademeniţi de miresmele multiple,

plutind în aburi de mâncare.

Printre mese iute, iute,

cu tãvi pline încãrcate,

circulau femei grãbite,

a-i mulţumi pe toţi,

sã le punã în faţã bliduri,

cu mâncare aburindã,

foamea sã şi-o potoleascã,

salivând de pofta mare,

la vederea atâtor bunãtãţuri:

stridii umplute,

iepuri în frigare,

salate de verdeţuri,

mere coapte şi banane,

plãcintele înfoiate,

umplute fiecare cu brânzã şi cu miere,

dupã poftã sã-şi aleagã,

raţe fripte stau pe varzã,

gâşte grase sunt umplute,

cu ciuperci şi ficãţei,

si bibanii copţi în tavã,

186
cu lãmâi pe lângã ei,

pâinea coaptã rumenitã,

în cuptoarele încinse,

alãturea fiind însoţitã,

de pastrama ruginie,

sfârâitã în frigare,

şi udatã cu plãcere,

de vinuri bune ne-ndoite.

Şi-n frumoasa armonie,

în comun mâncau cu toţii,

ciocnind cãnile cu vinuri,

de sãnãtate urãtoare,

pentru stratega Praxagora,

femeia conducãtoare.

Dintr-un colţ al pieţei,

priveam toatã scena,

la Agapa cea frãţeascã,

era veselã Atena,

veselã şi gãlãgioasã,

plinã de culoare,

lumea se preumblã,

printre resturi de mâncare,

sãtui fiind acuma,

la discuţii se aşazã,

187
cu cănile de vin în mânã,

discutã şi gesticuleazã,

ca temã principalã,

ca e bunã orânduiala,

în trãirea cea obşteascã,

e dreaptã şi corectã,

în egalitatea ei,

dar cam bizarã,

în amorul, dintre bãrbaţi şi femei.

Şi cum stam acolo,

uitându-mã la ei,

m-am simţit bãtut pe umăr,

întorc capul,

şi vãd mulţime de femei.

Cu mâinile în şolduri,

şi mâneci suflecate,

falnicã sta Praxagora,

dominându-le pe toate,

mã privea zâmbind complice,

legãnându-se din şolduri,

bãtând ritmul cu piciorul,

pieptul sãltareţ şi-l mişcã,

şi fãcând semene cu ochiul,

dintr-o datã prinde-a zice;

188
Praxagora

Bine ai sosit!

oaspete de seama,

te voi primi cum se cuvine,

cu vin şi cu pastramã,

ia haida tu cu mine,

la braţ sã mă-nsoţeşti,

sã ne-aşezãm la umbra deasã,

sub mãslin sã te odihneşti.

Şi atuncea Praxagora,

braţul mi-l cuprinde,

ţanţoşe calcã femeia,

ca purtându-mã cu sine,

mã duce sub mãslinul,

pletos şi rãcoros,

la rãdãcina-i groasã,

ne aşezãm pe jos,

de-ndatã ea comandã,

femeilor sã aducã,

în cãni vinul dulce,

şi pãturã din lânã.

Aşa Eule!

stai şi te odihneşte,

189
zi-mi te rog acuma,

cu menirea ta umanã,

de la mine ce doreşte?

întreabã-mã ce vrei,

în mine scormoneşte,

pentru ce-am fãcut în urbe,

dacã-i rãu, sau dacã-i bine,

făcând noua orânduire,

prin înşelãtorie.

Eul

Eu nu mã aflu aicea,

verdicte ca sã dau,

ci discutând cu tine,

o analizã ca sã facem,

la cum ai gândit tu,

o nuã societate,

în care cetãţeni greci,

renunţând la orânduire,

şi legile mai vechi,

au acceptat cu toţii sã trãiascã,

în a ta orânduire comunistã,

fãrã conducere bãrbãteascã.

Vorbeşte-mi de motive,

190
cauze, determinare,

dacã comunismul,

viitor el are,

ori feminismul,

pe care l-ai impus,

va putea fi suportat,

ţinând cont de faptul,

cã este exagerat,

impunând chiar actul sexual,

sã fie negociat,

prin reguli sociale a fi condiţionat.

Praxagora

Mai întâi de toate,

durerea noastră mare ce ne preocupã,

sã-i dãm rezolvare,

este aceea a rãzboiului stupid,

iscat între Sparta şi Atena,

dorim,

sã-l oprim cât mai rapid,

şi pacea sã o facem,

prin noua orânduire,

viaţa s-o refacem,

sã trãim ca oameni în menirea-i datã,

191
prin natura noastrã,

născuţi pe-acest pãmânt,

având noi raţiunea,

s-o folosim corect,

prin care omul sã supravieţuiascã,

în atitudine onestã,

etica şi moralã,

nu prin legea junglei,

selecţie naturalã.

Altã cauzã majorã,

ar fi aceea,

sã desfiinţãm sclavia,

josnicã trãire,

în care ai noştrii semeni,

sunt robiţi,

de cetãţenii liberi şi-nstãriţi,

ce deţin pãmânturi multe,

pe întindere mare,

iar sãrmanul sclavul,

nici pentru mormânt nu are.

Un alt motiv,

ar fi cel de egalitate,

de care femeia şi bãrbatul sã aibã parte,

dar mi-a fost teamã,

192
s-o proclam aşa,

pentru cã bãrbatul,

n-o va respecta,

de fiecare datã a susţinut ideea,

cã faţã de bãrbat,

inferioară e femeia,

şi-atunci am hotãrât,

sã luãm toatã puterea.

La conducerea cetãţii,

sã fie doar femeia,

cinstit ea va conduce,

pentru toatã lumea,

eliminând corupţia şi asuprirea.

Şi ar mai fi ceva,

pentru femeii de mare însemnãtate,

sã simtã şi ele,

ce-nseamnã libertate,

chiar de nu o au totalã,

cum o aveau bãrbaţii-odinioarã,

pentru cã ele au grija casei,

a copiilor din vatrã,

sã curãţe, sã spele,

şi multe sã mai facã,

chiar şi pe soţ sã-l îngrijeascã.

193
Motivul pe care l-am avut,

sã desfiinţez tribunalul,

edificiul cel mai de temut,

a fost acela,

cã dreapta judecatã în el se fãcea,

dupã greutatea-n aur,

justeţea cântãrea,

şi pe deasupra era şi nefolositor,

în comunismul nostru,

fãrã furturi, tâlhãrii, şi omor.

Socotind toate acestea la un loc,

politica noastrã se realizeazã,

între femei,

pe deschisul dialog,

şi iatã cum dispare,

bãrbosul demagog.

Noi am câştigat puterea,

de conducere în stat,

în adunarea cea obşteascã,

de votare,

prin ridicãri de mâini,

cu toate am votat,

cu straiele pe noi furate,

de la soţii noştri,

194
sandalele, ciomegi,

şi bãrbi pe faţã puse,

deghizate-n bãrbaţi,

doar aşa puteam obţine,

sã cârmuim cetatea,

prin viclenie femeiascã,

şi-nfãţişare de bãrbat.

Asta-i calea ce-am gãsit-o,

şi nu mã ruşinez de ea,

cãci de fapt femeia,

a fost acceptat votatã,

tot de cãtre bãrbaţi,

chiar dacã miezul e femeia,

şi coja e bãrbat.

Şi dupã cum bine vezi,

în comun vom trãi cu toţii,

în comun vom munci, şi-agonisi,

în comun ne educãm copiii,

pe bolnavi şi nevoiaşi îi oblojim,

în comun lucrãm pãmânturi,

ce aparţin tuturor,

roadele şi bunurile folositoare,

pentru traiul necesar,

în comun sunt ele produse,

195
şi-n comun sunt consumate,

şi-n comun cu bucurie,

sãrbãtori şi mese-ntinse,

împreunã le petrcem,

bucuria este mare,

cã pacea este stabilitã,

Atena e unicã sub soare,

cã în ea domneşte bucuria,

veselia, egalitatea înte oameni,

fãrã clase sociale.

Iatã! acesta este comunismul,

pe care dorim sã-l stabilim,

în aceastã formã transparentã de veşmânt,

o consider idealã,

noua forma de guvernãmânt,

în care puterea sã nu subjuge,

şi sã prigoneascã,

ci sã ocroteascã,

şi sã îngrijeascã,

populaţia cetãţii este principalã,

fãrã o guvernare dictatorialã.

Iarã feminismul,

ce l-am proclamat,

considerat de urbe,

196
cam exagerat,

recunosc şi eu,

cã forma în care l-am decretat,

el este exagerat,

dar tocmai de aceea am procedat aşa,

eliminâd posibilitatea,

pe la colţuri,

sã discute bãrbaţii noştri în complot,

sã găseascã vreo portiţã de scãpare,

ca noua guvernare sã rãstoarne,

şi-n tainã,

lovitura de stat sã pregãteascã,

sã vinã iar la putere,

oligarhia bãrbãteascã.

Iar partea sexualitãţii,

fiind cea mai ciudatã,

fãrã sentimente,

între ei sã se iubeascã,

de sex sã aibã parte,

fãrã discriminare,

şi cei urâţi, bãtrâni, bicisnici,

la sex fãrã de chemare,

cu toate acestea,

şi-n ei,

197
pulsiunea sexualã este mare,

necesitate fiziologicã,chinuitoare,

nesatisfãcând-o din lipsã de dotare,

atunci am considerat,

fiind totul la comun,

sã-l ajutãm şi pe cel frustrat.

Ştiu! pe aceştia i-am avantajat,

iar cei dotaţi devin frustraţi,

dar cei dotaţi,

ar trebui altfel sã gândeascã,

sã se bucure cum sunt,

mamei naturi sã-i mulţumeascã,

cã s-au născut dotaţi în lume,

plãcerea sã cunoascã,

cu emoţie în suflet,

şi împreunarea cea trupeascã,

din ea sã se înfrupte,

pe calea cea fireascã,

nu ca bieţii sarmani,

dragoste sã cerşeascã.

Eu astfel am dorit,

sã corectez ce le-a dat natura,

dându-le doar neputinţa,

boala, urâţenia, şi ura,

198
din plãcerile vieţii,

şi ei puţin sã guste,

în emoţii,

sã simtã flutureii,

a nu mai privi în sus,

si sã-njure de toţi zeii.

Ştiu ca am exagerat,

cu sexul condiţionat,

de mine decretat,

dar dacã totul,

la comun vrem ca sã trãim,

am inclus şi-aceasta,

actul sexual condiţionat,

sã-l înfaptuim.

Vezi şi tu!

chiar dacã sunt conducãtoare,

nu mi-am fãcut parte mie,

ca o profitoare,

nu mi-am luat obolii,

sau bunuri materiale,

pãmânturi întinse,

ori din visterii parale,

cum fãceau bãrbaţii noştrii odinioarã,

când erau ei demagogii,

199
la conducere de ţarã,

nu suntem corupte,

şi nu prigonim,

nu umblãm cu vrajbã,

între fraţi sã ne rãzboim,

familia o respectãm,

ne îngrijim copiii,

şi pe soţi,

casa şi gospodãria,

în orânduialã o pãstrãm,

sãrbãtorile le ţinem,

şi le cinstim ca atare,

prin datina cea veche,

strãbune rituale,

nu ne uitãm nici morţii,

la mormânturi ducându-le libaţii,

ajutãm nepunticioşii,

bolnavii, şi bãtrânii,

rãmaşi în izbeliştea sortirii,

educându-ne copiii,

în spirit pur uman,

în virtute sã trãiascã,

sã iubeascã pacea,

prieteni sã-şi facã din duşmani,

200
pe soţii noştrii,

nu-i ţinem închişi în casã,

cum fãceau ei misoginii,

cu a lor nevastã,

amanţi, si concubini,

pe lângã soţi noştrii,

nu vrem a deţine,

cum fãceu ei mitocanii,

având si concubine,

şi nici prin gospodãrie,

nu-i punem sã trãbãluiascã,

din zori şi pânã-n noapte,

cum face a lui nevastã.

Bãrbatul şi-acum are libertate,

sã meargã sã se plimbe,

cu fraţii prin cetate,

fãrã a fi legat la vatrã,

precum o nevastã,

dar la fel ca toatã lumea,

în comun,

cu toţii sã munceascã,

şi aceleaşi obligaţii,

în obşteasca orânduire,

şi ei sã îndeplineascã,

201
chiar dacã feminismul este exagerat,

pe bãrbat nu l-am discriminat,

cu o singurã excepţie,

ce intenţionat mi-a scãpat,

bãrbatul,

sã nu mai fie,

la conducerea de stat.

Cam asta s-a-ntamplat,

cu adunarea femeilor,

din grecescul nostru stat.

Eul

Eu nu îţi judec fapta,

ci las posteritatea.

Ne vom revedea,

şi cu celelante,

în şezãtoare noaptea,

la convocarea mea.

202
Şezãtoarea celor zece femei, din tragedia greacã

Întrunirea femeilor

Pe undeva,

prin ţinuturile greceşti,

nici eu nu ştiu pe unde,

rãtãceam eu,

Eul din femei,

pe vârfuri de coline,

rãtãceam, urcam,

şi iar urcam şi rãtãceam,

prin vãi, pe creste,

prin pãduri de conifere,

203
urc şi caut,

şi iarã caut, ce anume?

nici eu nu ştiu precis,

dar pasul nu mi se opreşte,

el continuã sã urce,

tot mai sus ,

şi tot mai sus,

pânã Eul îl opreşte,

şi spre mare Eului mirare,

dintr-o datã se trezeşte,

într-o pajişte ca-n palmã,

cu iarba verde,

deasã şi moale,

are forma chiar rotundã,

şi mare,

cam o sutã de picioare,

pe margini stau de strajã,

zece brazi înalţi şi falnici,

iarã adunate mai spre centru,

tot în formã circularã,

zece lespezi mari şi negre,

stau una alãturea de alta,

în egalã distanţare,

iar ceva mai încolo,

204
chiar în centru,

pregãtite-n aşteptare,

stau aşezate lemne în stivã piramidalã,

numai focul sã-l primeascã,

şi va lumina bolta cereascã,

cãci pajiştea se aflã,

pe cea mai-naltã creastã.

Soarele s-a ascuns de-acuma,

sub orizont în mare,

s-a lãsat şi înserarea,

pânã jos în urbe,

stele mici şi sclipitoatre,

ce timide licãresc,

luna,

cu faţa-i lãptoasã de fecioarã,

prinde şi ea a zâmbii,

cãtre pajiştea-nseratã,

proaspãtã şi-nmiresmatã,

cu miros de verde,

nãrile ţi le dilatã,

şi o brizã moale,

de munte primitor,

sã vii la el în gazdã,

cu respect şi prietenos,

205
acuma stã în aşteptare,

pe femei sã le primeascã,

in pajiştea rotundã,

pentru o noapte înstelatã.

În sinfonia vântului discret,

acompaniat de cãtre greieri,

abia sunt sesizaţi şi ei,

de sus, de printre stele,

în coborâre lentã, plutitoare,

ca în vraja cântului,

al sirenelor ademenitoare,

iatã cum coboarã,

în pajiştea paradisiacã,

zece femei,

înveşmântate-n alb,

din tragedia greacã.

Deasupra brazilor plutesc,

printre crengi,

femeile albe scoboarã,

se preling încet, încet,

la radãcinã poposesc,

şi toate în acelaşi timp,

cãtre centru lent pornesc,

de parcã leviteazã,

206
la lespezi se opresc,

pe ele se aşazã,

şi de la sine focul se aprinde,

în vâlvãtăii înalte,

ce bolta lumineazã,

ca-ntro baie de luminã,

de culoare caldã.

Cu privirile aţintite,

spre limbile de foc,

împletindu-se-ntre ele,

cale luminoasã,

spre cer ele brãzdeazã,

împreunã cu Eul personal,

sã discute,

în anacronicã apocatastazã,

sã audã toatã lumea,

din orice timp,

şi orice culturã,

a lor tragicã poveste,

din propria lor gurã.

Şi-n aceastã atmosferã,

o linişte deplinã se aşeazã,

şi deodatã se aude,

rostiri de nume,

207
ca de ecou purtate,

reverberaţia persistã,

de la un nume la altul,

având continuitate,

prezentarea începe astfel;

Eu sunt Antigonagonagonagona,

iarã eu Meddeadeadeadea,

eu sunt Hecubacubacubacuba,

sunt eu Electraectraectraectra,

eu sunt Fedraedraedraedra,

din Aulis sunt Ifigeniaeniaeniaenia,

din Taurida sunt Ifigeniaeniaeniaenia,

sunt eu Alcestaestaestaesta,

sunt eu Lysistratatratatratatrata,

eu sunt Praxagoragoragoragoa.

Dezbaterea provenienţei rãului, intra şi inter-uman

Şi acum Eul general,

din femeile prezente,

salutându-le pe toate,

urându-le bunã-ntrunire,

le invitã sã vorbeascã,

208
care vor, şi cum le place,

căci reguli nu existã,

cu toate fiind egale,

având dreptul la liberã exprimare.

Lysistrat

Îndrãznesc,

sã iau prima cuvântul,

cunoscutã sunt de voi,

ca fiind mai guralivã,

şi uşor, de pudoare mã despoi,

sã cuvântez în adunare,

fãrã teamã, fãrã stres,

sã vorbesc de ce mã doare,

în auzul tuturor.

Lãudându-mã cu acestea,

o fac, pentru a noastrã adunare,

cu sincerã prietenie,

sã vorbim cu relaxare,

sã nu ne linguşim una pe alta,

în reciprocã gratulare,

dacã-i cazul,

sã ne criticãm surata,

dupã fapta ce-a fãcut,

209
sã nu dãm pe altceva vina:

pe misoginismul în bãrbaţi zãcut,

ori pe toatã asuprirea conducerii patriarhale,

sau pe norme sociale,

religioase, conjugale,

tradiţii, şi obiceiuri tradiţionale,

nu de alta, dar e uşor,

sã dai vina pe alţii,

fãrã a privi în noi,

sã vorbim cu sinceritate,

de faptele ce le-am fãcut,

în acea lume îndepãrtatã,

în care toate ne-am nãscut.

Praxagora

-Stai un pic mãi Lysistrata!

cã tu razna ai cam luoat-o,

oi fi tu cea decoltata,

dar bine nu ai procedat,

înşirându-le pe toate,

motive de neatacat.

Scuzã-mi spontaneitatea,

cã ţi-am vorbit aşa,

dar chiar tu ai propus,

210
sã vorbim deschis,

fãrã a bate iapa pe şa.

Nu de alta,

dar tu ne-ai paralizat,

înşirându-le pe toate,

motivele ni le-ai luat,

pentru cã faptele comise,

de cãtre fiecare,

au fost determinate,

de anumite cauze,

din a ta enumerare.

Sã nu mã crezi redusã,

cã eu n-am înţeles,

şi intenţia cea bunã,

de îndemn,

ca privind profund în suflet,

cu judecatã dreaptã,

pusã-n slujba raţiunii,

sã recunoaştem şi greşeala noastrã,

nu la toatã lumea,

ci dupã cum e cazul,

sunt femei aici de faţã,

a căror comportare,

uneia! la sute de ani,

211
i se dã nãscare.

Lysistrata

-Fii liniştitã Praxagora!

şi scuze nu-ţi mai cere,

vorbeşte liberã ca o muiere,

mãcar acuma,

cât suntem între noi,

prilej unic în lumea scrisã,

ce Eul ni-l oferã,

în şezãtoarea convocatã,

a femeilor citate,

din tragedia greacã.

Meddea

În numele Praxagorei,

îţi mulţumesc suratã,

cã nu te-ai supãrat,

spunându-ţi decoltatã.

Dialogul l-ai deschis,

îndemnându-ne pe toate,

la destãnuire sincerã,

în prietenie adevãratã,

încurajându-mã mailes pe mine,

212
ce am coştiinţa,

groaznic de-ncãrcatã.

Iar, în ceea ce priveşte,

motivele de tine enumerate,

mã regãsec în toate,

ca şi cauze determinante,

la crimele comise,

oribilante fapte,

dar asta nu-i o scuzã,

ca sã mã sustrag,

de la judecata Eului,

a voastrã celor de faţã,

a lumii-ntregi de mine ştiutoare,

pentru câte am fãcut,

nu cer îndurare, sau iertare,

ci doar ascultându-mã,

prin judecata voastrã,

fapta s-o clasaţi,

fãrã pãrtinire,

onest sã judecaţi.

Ifigenia la Aulis

Oooooo… voi femei,

în primãveri mai coapte,

213
ce tot vorbiţi,

de judecãţi şi fapte condamnate,

eu tânãrã copilã,

sau fragedã femeie,

consider,

doar sã vorbim de ele,

sã lãsãm pe alţii,

sã dea în noi cu pietre,

sã dea atât,

cât de curatã conştiinţa o are,

nu apelaţi femei,

la autoflagelare,

destul aţi fost lovite,

şi în suflet, şi în carne,

aduse-n halul ãsta,

de cãtre cine?

spune-ţi! haide-ţi!

femei mature,

spuneţi-le pe nume;

Ifigenia în Taurida

Ce dor îmi e de tine,

de când eu m-am nãscut,

te am şi-acum în mine,

214
mã recunosc acuma,

cãt de mult îmi semeni,

cu cea de început.

Dreptate ai copilã,

rãtãcitoare în lume,

sã spunem rãilor pe nume;

Ei sunt taţii noştrii,

iubiţii noştrii,

soţii noştrii,

regii noştrii,

cotropitorii noştrii,

conducãtorii noştrii,

şi din pãcate, uneori,

chiar şi zeii noştrii.

Dupã cum vedeţi,

am enumerat numai partea bãrbãteascã,

asta nu înseamnã,

că eu aş suţine,

cã ar fi sfântã partea femeiascã.

Şi totuşi!

de ce ne vine rãul tot din partea lor,

sã fim noi oare mai bune,

şi ei tot mai rãi?

un rãspuns la aceastã întrebare,

215
aş avea şi eu,

dar aş prefera acuma,

sã vã aud pe voi.

Antigona

Eu mi-am iubit familia cu înverşunare,

mai ales pe Oedip tatã,

dupã automutilare,

rebelã am fost,

faţã de conducerea statalã,

în tirania ei patriarhalã.

Iar la întrebarea pusã de tânãra suratã,

în nevinovãţia ei,

sacrificatã de propriul tatã,

aş vrea ca pãrerea sã mi-o spun,

fãrã a categorisi,

cine-i rãu şi cine-i bun.

În disputa dintre rãu şi bine,

care-i mai puternic,

acela va învinge.

Puterea însemnâd,

de la înzestrarea spiritualã,

pânã la forţa fizicã,

cea muscularã,

216
dar şi aici,

diferenţa muscularã,

uşor ea subjugã,

prin brutalitate,

pe cea spiritualã.

Prin inegalitatea dotãrii musculare,

a celor douã genuri,

speciei umane,

nãscute-n astã lume,

de la natura mama,

ori de la zei anume,

ne determinã pe noi acuma,

prin retorica întrebare,

să desluşim dilema.

Eu mi-aşi permite sã vã-ntreb pe voi:

cele musculoase,

sã fi fost chiar noi,

atunci femeile,

cum ar fi procedat?

fiind condusã lumea,

în matriarhat.

De-o asemenea poveste s-a mai discutat,

cã matriarhatul cândva a existat.

Se zice,

217
cã erau foarte severe în erarhia lor,

luptãtoare desãvârşite,

crude şi neiertãtoare cu duşmanul,

aceste Amazoane,

cu sânul drept tãit,

pentru a putea tage cu arcul,

cãlãrind pe cai,

desfaşurând atacul.

Şi se mai spune,

cã erau şi cele de prãsilã,

cu pieptul bine dezvoltat,

pãstrând ţâţele amândouã,

pentru alãptat,

iar la naştere copilul era selectat,

dacã era parte femeiascã,

era pãstrat,

iar de nu, era decapitat.

Iar partea masculinã,

din societatea lor,

puţini erau la numãr,

ţinuţi doar pentru prãsilã,

în cuşti înferecate,

ducându-le femei,

pentru a fi de ei montate.

218
Fedra
Antigona!

eu îţi respect pãrerea,

dar cum ai pus problema,

din ea clar reiese,

cã e sãlbaticã muierea,

sau mã rog,

cã ar putea sã fie,

şi mai groaznicã,

conducerea matriarhalã,

decât cea patriarhalã.

Alcesta

Cu îngãduinţa voastrã,

şi în special a Fedrei,

eu sunt convinsã,

ca Antigona,

nu asta a vrut sã spunã,

ci doar a relatat o poveste,

spusã din gurã-n gurã,

şi totodatã,

spre judecata noastrã a lansat,

problema inversãrii,

219
între femeie şi bãrbat.

Şi dacã Eul nostru,

apel la raţiune face,

nu fiţi pãrtinitoare,

ci firul-n patru voi desfaceţi,

ca-n neutrã judecatã,

a genului de apartenenţã,

sã fim corecte în dezbateri,

având ca chintesenţã,

comportamentul uman,

singurul cu raţiune,

din regnul animal.

Electra

Înţelept ai mai grãit Alcesta.

Dar sunt convisã,

că povestea spusã despre Amazoane,

a fost inventatã,

tot de cãtre bãrbaţi,

pentru a noastrã denigrare,

sã arate lumii-ntregi,

cruzimea femininã,

oribilantã comportare,

de care am da dovadã,

220
ca femei conducãtoare,

punând matriarhatul şi patriarhatul,

în cântar de comparare,

sã parã atunci bãrbatul,

îngeraşul bun, fãrã aripioare.

Hecuba

Ca femeia cea mai în vârstã,

dintre voi toate,

am vãzut şi am trãit multe,

şi vã dau dreptate.

Dar la cele spuse,

de cãtre Electra,

despre conducerea comparatã,

prin care femeia,

iar e defãimatã,

iatã cum Praxagora,

practic!

la toţi ne demonstreazã,

preluând conducerea femeia,

cetatea o administreazã,

corect, cinstit,

având la toate cheia,

alungã nedreptatea,

221
asuprirea, inegalitatea,

stabileşte pacea,

şi astfel sã rãreşte,

între oameni moartea,

elibereazã sclavii,

îi face oameni liberi,

pe bolnavi, şi sãraci,

bãtrâni lãsaţi-n pãrãsire,

le dã de toate, îi oblojeşte,

le dã adãpost, mâncare,

şi-i ocroteşte,

iarã pe bãrbaţii din cetate,

chiar dacã au fost aşa,

cum ştim noi toate,

i-au inclus cu aceleaşi drepturi ca pe toţi,

fãrã nici o discriminare,

având aceleaşi îndatoriri,

exceptând,

pe cel de administrare,

la conducerea cetãţii,

sã nu mai fie iarã,

tirania uzurpatoare.

Iatã!

cum Praxagora a demonstrat,

222
la modul practic,

ce linişte şi pace,

e în matriarhat.

Femeia dã dovadã,

de multã chibzuinţã,

în avutul obştesc,

fãrã sã sustragã bunuri,

pãmânturi, din visterii banii sã-i fure,

fãrã asuprire,

şi sclavi în robie, fãrã rãzboaie,

tâlhãrii, şi crime în cetate,

fãrã deosebiri de gen,

rasã şi familii dominante,

fãrã aristocraţie sã domine cetatea,

influente şi corupte,

să producã nedreptatea.

Meddea

Ce bine ai pus problema,

surata mea Hecuba,

se vede!

cã n-ai fost reginã de pomanã,

ai mintea luminatã,

sub urma de coroanã.

223
Prezentându-ne,

prin logica de comparare,

diferenţa dintre cele două forme,

de conduceri statale,

cea bãrbãteascã,

pe care din pãcate,

prea bine o cunoaştem,

şi cea femeiascã,

ca fiind cea idealã,

noi o recunoaştem.

Te-am lãudat pe tine,

pentru diferenţa demonstratã,

dar mai presus de toate,

e Praxgora!

eroina între surate,

ce prin iscusinţa de femeie,

reuşeşte sã ia puterea,

în fruntea urbei ca sã steie.

Praxagora

Uşurel Meddea,

sã nu uitãm ceva,

de mare-nsemnãtate,

ce vâlvã mare,

224
a produs ea în cetate.

Aceea,

fiind cocheta Lysistrata,

care reuşeşte pacea sã o stabileascã,

manipulând dependenţa,

sexualã bãrbãteascã.

Vã daţi voi fetelor seama,

sã reuşeascã o femeie,

sã facã pace-n lumea greacã,

fãrã a scoate sabia din teacã?

sã ştii că-i fost grozavã,

suratã Lysistrata,

ai toatã stima noastrã,

inspirându-mã pe mine,

deşi controversatã,

adunând femeile în mare tainã,

acţionând prin viclenie,

puterea o rãstoarnã.

Alcesta

Vreau sã vã amintesc la fiecare,

cã surata Lysistrata,

ne-a fãcut o avertizare,

sã nu ne linguşim una pe alta,

225
în reciprocã gratulare,

lucru,

care acum se-ntâmplã,

riscãm sã ne dezamăgim Eul,

prin dezbatere prea simplã.

Scopul nostru în aceastã convocare

adunate laolaltã,

prin a Eului chemare,

este acela de a dezbate,

imaginea femeii,

în tragedii ilustratã,

sã analizãm cauze,

determinare,

motive inspiratoare,

ce stau la baza operelor scrise,

în lumea-ntreagã cunoscute,

a femeilor proscrise,

condamnate, sacrificate,

sã vã auzim în destãinuire,

frãmântarea interioarã,

psihicã trãire,

şi astfel a noastrã demnitate,

cum este ea clastã, în posteritate.

226
Cauzã şi efect ca variabile dependente, în tulburarile psihice şi
recunoaşterea lor

Meddea

-În Colchos am avut eu rãdãcina,

de-acolo îmi porneşte toata tevatura,

când Iason,

cu Argonauţii au debarcat,

să fure lâna de aur,

de el viaţa mi-am legat,

ajutându-l s-o fure,

pe tata l-am trãdat.

În acea zi nefastã,

cu Iason am negociat,

ca sã mã ia de nevastã,

pentru ajutorul dat,

şi uite aşa,

fugind cu ei pe mare,

fratele ostatec l-am luat,

tãindu-l bucatã cu bucatã,

în valurile mãrii l-am împrãştiat,

227
sã ne fie fuga mai uşoarã,

pe urmãritori i-am întârziat,

pierzând vremea cu adunatul bucãţilor,

din fratele tranşat.

Ajunsã-n Iolcos,

pe naivele fete ale regelui Pelias,

le-am manipulat,

determinâdu-le sã-şi ucidã tatãl,

şi astfel,

pe Iason eu l-am rãzbunat.

Dupã aceastã faptã,

în Corin noi am fugit,

acolo Iason, m-a şi pãrãsit,

pentru prinţesa Creuse,

fica regelui Creon.

Atunci drept rãzbunare,

pe prinţesã o omor,

cu ea murind deodatã,

Creon al ei tatã,

sãrindu-i în ajutor,

iar pe-ai noştrii copii,

ce-i adoram,

sub privirile lui Iason,

pe amândoi îi omoram,

228
ca Iason trãdãtorul,

sã sufere şi mai tare,

sã simtã pânã-n oase,

a mea rãzbunare.

Iatã!

aceasta e abominabila Meddea,

prin odioasa rãzbunare,

am denigrat total femeia,

regretul acuma mã-nneacã,

c-am sticmatizat pe veci femeia,

din tragedia greacã.

V-am reamintit pe scurt povestea,

sã o aveţi proaspãtã în minte,

judecând fãrã menajamente,

în emoţii rãscolite.

Fedra

Sunt sideratã!

încerc sã mã adun,

ca sã pot vorbi,

cât mai degajatã.

Mai întâi de toate,

greşeala ta fatalã,

a fost aceea,

229
mãritându-te-n tocmealã.

Dupã câte ştim în tradiţia masculã,

cãsãtoria noastrã,

tatãl şi-o asumã,

el ne hotãreşte soţul,

alegerea noastrã fiind nulã,

el negociazã cu viitorul soţ,

valoarea zestrei,

tocmealã de negoţ,

ca pe un schimb de marfã femeiascã,

fãrã sã conteze dragostea fireascã,

noi pentru asta tare suferim,

într-o cãsnicie nedoritã,

noi ne chinuim.

Dacã femeia e constrânsã,

la măritişul prin tocmealã,

eu nu te-nţeleg Medeea,

cum de-ai fãcut?

o astfel de greşealã.

Medeea

Dreptate ai tu Fedra,

aşa gândeam şi eu cândva,

şi pe deasupra,

230
un suflet bun de om aveam,

din a cãrui pricinã,

pedeapsã mi-am atras,

de la al meu tatã rege,

în a cãrui tiranie,

pe strãini îi ucidea,

rãtãcind la întâmplare,

ce în Colchos poposeau.

Înfruntându-i fapta criminal,

ce-o avea faţã de strãini,

cu urã demenţialã,

în carcerã m-a închis,

în temniţa mortalã,

viaţa sã mi-o sting.

Raţiunea mea,

pentru fapta bunã avea temei,

dar în astã lume bãrbãteascã,

vezi bine,

cã nu-i îngãduit unei femei,

sã avem şi noi opinii,

prin gândirea noastrã,

sã putem lua atitudini,

în sfera omeneascã,

de parcã am fi lighioane,

231
ce nu pot sã gândeascã,

fiind doar bune,

a lor sãmânţã s-o cloceascã.

Din temniţã,

am scãpat prin evadare,

având puterea,

sã desfac zãvoare,

şi din pricina aceasta,

din Colchos,

obligatã eu am fost,

sã fug în altã parte,

sã-mi gãsesc un rost,

panicatã-n disperare,

am comis marea greşealã,

forţând maritişul cu Iason,

prin nesãbuita mea tocmealã.

Acesta a fost cauza,

cãsãtoriei prin tocmealã,

din Colchos sã fug cu Iason,

sã scap cu viaţã,

de rãzbunarea paternalã.

Antigona

Medeea!

232
situaţia iscatã,

între tine şi Eetes,

al tãu rege tatã,

înfruntându-i fapta criminalã,

rãnindu-i orgoliul de autoritate statalã,

şi astfel,

a lui duşmãnie ţe-ai atras,

dorind sã te omoare,

că l-ai înfruntat.

Cunosc! acest sentiment frustant,

pe propria-mi viaţã,

fãrã avea scãpare,

eu m-am spânzurat.

Dar tu,

având acea oportunitate,

sã negociezi cu Iason,

ca sã capeţi libertate,

puteai s-o faci,

prin reciprocitate,

pentru ajutorul dat,

sã te scoatã din cetate,

fãrã condiţionarea nefastã,

fiind Iason obligat,

sã te ia şi de nevastã,

233
şi culmea ironiei,

fãrã sentimente,

sã te şi iubeascã.

De aceea!

mã declar surprinsã,

cum Medeea,

femeia atât de instruitã,

sã fac o negociere atât de proastã,

obligând pe un bãrbat,

sã te ia de nevastã,

şi pe deasupra,

cu emoţii adevãrate,

sã te şi iubeascã,

tatã şi soţ devotat sã-ţi fie-n casã,

şi fidel în a ta iubire închipuitã,

ce-o trãiai imaginar,

de raţiune pãrãsitã.

Electa

Eu am înţeles,

cauza ce te-a determinat,

sã te mãriţi cu Iason,

prin act verbal negociat.

Odată înţelegerea fãcutã,

234
ajunsã în Iolcos,

alãturea de Iason ca şi iubitã,

ne poţi spune Medeea,

acolo ce te-a mai forţat,

lui Pelias sã-i aduci moartea,

spre patricid,

pe fiice le-ai manipulat.

Am înţeles!

cã fãcând aceastã faptã,

pe Iason tu l-ai rãzbunat,

ca el sã-şi recupereze tronul,

Pelias, sarcina i-a trasat,

sã-i aducã Lâna cea de Aur,

sperând astfel,

cã de Iason a scãpat.

Îţi pun o astfel de întrebare,

pentru cã iubitul tãu Iason,

nu ţi-a cerut aceastã rãzbunare,

ai fãcut-o prin propria dorinţã,

adunâd încã o crimã,

în a ta conştiinţã.

Şi dacã îţi cerea,

o astfel de rãzbunare,

puteai sã te opui,

235
cu înverşunatã refuzare,

pentru cã erai a lui soţie,

nicidecum o criminalã,

sã ucidã oameni la comandã.

Medeea

Aşa a fost Electra,

precum spui,

lui Pelias i-am adus moartea,

fãrã îndemnul nimãnui.

Aveam mintea tulburatã,

de parcã aveam turbare,

eram foarte panicatã,

sã-i aduc lui Iason,

mai multã îndatorare,

sã fie înţelegerea,

mai strâns legatã,

am recurs la crimã,

de nimeni comandatã.

Am procedat aşa,

simpţindu-l pe Iason,

cã nu mã iubea,

şi îndatorându-l,

cu ale mele fapte criminale,

236
am mizat pe faptul,

cã-şi va respecta promisiunea,

prin cuvântul de onoare.

În a mea nemernicie,

ca şi fiinţã umanã,

ce raţiunea şi-o suprimã,

devine inumanã,

lãsându-mã purtatã,

doar de instinctele primare,

urmându-l orbeşte,

pe cel de conservare.

Cu mine asta s-a întâmplat,

suspendându-mi raţiunea,

prin egoism exacerbat,

eram convinsã,

cã sunt unicã în astã lume,

cu orice chip,

eu trebuia ca sã trãiesc,

fiind nucleul existenţei,

acestui univers.

Sã ştii Antigona,

la cele spuse de tine mai înainte,

în momentul acesta,

vãd lucrurile mult mai clare,

237
şi mai limpede,

le vãd cu ochii raţiunii,

nu ca panicatã,

în sufocarea pulsiunii,

a fricii devastatoare,

atunci când te cuprinde,

raţiunea îţi dispare,

suţin aceasta,

pentru cã ai dreptate,

trebuia sã negociez,

doar pentru libertate.

Dar m-a cuprins teama de singurãtate,

fugind în pribegie,

pe meleaguri îndepãrtate,

şi de aceea l-am condiţionat,

sã-mi fie alãturea,

ca soţ legitim,

sprijnire de bãrbat.

Ştiind cã voi ajunge,

într-o ţarã strãinã,

în care Iason urma,

rege sã devinã,

tentaţia a fost mare,

sã devin soţie şi reginã,

238
sã-i nasc copii moştenitori,

sã înrãdãcinez a mea tulpinã.

Hecuba

Aş dori sã-ţi adresez,

şi eu o întrebare,

am înţeles!

cã doreai sã-l pedepseşti pe Iason,

prin cruda-ţi rãzbunare,

dar cu Creusa fica lui Creon,

de ce-ai ţinut morţiş,

ca şi pe ea sã o omori?

consider,

ca nu putea fi invinuitã,

cã ai fost de cãtre Iason pãrãsitã.

Cu ea deodatã şi Creon,

al ei tatã moare,

sãrindu-i-n ajutor,

spre a ei salvare,

trecându-l în a ta conştiinţã,

la victime colaterale.

Antigona

Cu îngãduinţa ta Hecuba,

239
mai înainte,

de a-ţi primi rãspunsul la întrebare,

o remarcã!

vã rog sã acceptaţi,

şi anume,

iubirea cea fireascã dintre fraţi.

De aceea, în asentimentul tuturor,

lãmuriri, de ne poţi da Medeea,

despre al tãu frãţior.

Ne-ai spus despre el,

cã ostatec l-ai luat,

în fuga ta pe mare,

în bucãţi tu l-ai tãiat,

şi-n valurile mãrii l-ai aruncat,

pentru a-i întârzia pe urmãritori,

ce-au zãbovit,

cu adunatul bucãţilor.

Am fãcut remarca aceasta,

ţinând cont de faptul,

ca eu mi-am riscat chiar viaţa,

pentru al meu frate Polynices,

deşi el era mort.

Meddea

240
Sã ştii dragã Antigona,

ca şi consideraţie personalã,

te respect, şi îţi admir,

vertebrala ta moralã,

pentru legile nescrise,

din cultura tradiţionalã,

sã nu fie interzise drepturile,

de înmormântare ritualã.

Iar în contrast cu mine,

tu ţi-ai iubit familia toatã,

pentru ea ţi-ai dat viaţa,

fiind martirizatã,

pe când eu,

invers am procedat,

familia eu mi-am trãdat.

-Şi în momentul de faţã,

mă întreb,

ce-a fost în mintea mea turbatã?

când pe loc eu m-am decis,

sã-mi iau fratele cu mine,

şi cu cruzime l-am ucis.

Prin fapta mea terifiantã,

îmi permit ca sã declar,

dintre sãlbaticile fiare,

241
cel mai periculos exemplar,

este omul!

cu raţiunea-n suspendare,

fiind pornit,

în nebuneasca-i tulburare,

sã ucidã totul în jurul lui,

chiar şi razele de soare,

lumina pãmântului s-o stingã el pe veci,

cã-n demenţa nebunului,

nimic loc nu mai are,

decât vocea!

instinctelor primare.

Sã ştii Hecuba,

reginã înţeleaptã,

ce alãturi de Priam,

ai fost respectatã şi bogatã,

cã-n privinţa Creusei,

am decis instinctual,

viaţa sã-i suprim,

prin invidia omeneascã,

ce toţi o moştenim.

Ea avea totul;

tinereţe, frumuseţe, bogãţie,

tutelã regeascã ca ocrotire,

242
şi pe deasupra,

mai dorea sã aibã şi ce era al meu,

chiar dacã am fost concubini mereu.

Este adevãrat,

cã Iason nu-mi aparţinea,

nedrept ar fi,

ca un om sã aibã,

pe altul în stãpânirea sa,

mai ales cã unirea noastrã,

nu s-a înfiripat,

pe declaraţii de iubire,

a emoţiilor fireşti,

când îţi întâlneşti jumãtatea sferei,

şi de ea te îndrãgosteşti.

În întunecimea minţii mele,

atâta doar vedeam,

sã elimin tot ce-mi sta în cale,

în bântuirea mea,

pe drumul sângeros de rãzbunare.

Hecuba

Faţã de voi toate,

cu scuzele de rigoare,

mai am pentru tine Medeea,

243
încã o întrebare.

Tu ca mamã iubitoare,

cum de-ai putut sã-ţi ucizi copiii?

ce-i iubeai, pânã la adorare.

Te întreb aceasta,

dupã cum ştiţi fiecare,

ca mamã am suferit cumplit,

când ticãloşii,

opiii mi-au ucis,

unul jertfit,

şi altul în mare azvârlit.

Iarã, ce-a urmat dupã aceea,

în suflet, cu regret mare,

recunosc acuma,

al meu pãcat de rãzbunare.

Dacă mi-am exprimat acum regretul,

sã nu mã credeţi ipocritã,

cã întrebând-o pe Medeea,

aş avea conştiinţa izbãvitã.

Medeea

Mã bântuie tot timpul,

aceastã întrebare,

mintea mi-o loveşte,

244
ca ciocanele pe nicovale,

sufletul mi-l zdrobeşte,

a lor privire rugãtoare,

cu mânuţele întinse,

implorându-mi,

a lor cruţare.

Dar nemernica de mine,

vedeam doar roşu,

şi negru în faţã mea,

sã-nroşesc moartea,

prin sângele-nspumat,

iarã lui Iason,

sã-i înegresc viaţa,

prin sufletu-i îndoliat.

Nu cred cã ar exista vreun muritor,

în lumea pãmânteanã,

fãrã sã constate,

cã nu am fost normalã,

în diabolica cruzime,

de demenţã oarbã,

având-o în mintea mea bolnavã,

aceea de sângeroasã rãzbunare,

total lipsitã,

de simţiri umane.

245
Vouã celor de faţã,

şi femeilor din întreaga lume,

vã implor iertare,

cãci prin fapta-mi odioasã,

v-am adus grea sticmatizare,

arãtatã fiind femeia,

cu degetul în acuzare,

cât poate fi de inumanã,

dacã şi proprii copii,

ea şi-i omoarã.

Aceastã stare rãtãcitoare,

prin tenebroasa minte goalã,

unde sunt doar afecte violente,

lipsitã de raţiunea pur umanã,

ea se manifestã,

fãrã deosebire,

cã e femeie sau bãrbat,

ca întruchiparea rãului în lume,

greu de imaginat.

Praxagora

Prin intervenţia ta Hecuba,

dând acum citare,

încã unei file negre,

246
în care stau înscrise fapte criminale,

unde sunt copii victimizaţi,

aducându-le moartea,

demenţii ucigaşi,

inexplicabilã absurditatea,

sã ucizi copii nevinovaţi.

De aceea!

ţinând cont,şi de fapta ta,

de doreşti a ne vorbi,

noi te-om asculta.

Hecuba

Dupã cum bine ştiţi,

dupã ce aheii,

pe troieni i-au învins,

ne-au luat captive,

cu toate la grãmadã,

în a lor tabãrã închise,

sub a lor comandã.

Mai înainte, vorbeam,

de uciderea copiilor nevinovaţi,

prin motivele absurde,

de ticãloşi asasinaţi.

Asta m-am întrebat şi eu,

247
cu ce a greşit,

Polyxena mea,

copilã gingaşã, şi suavã,

de a trebuit sã moarã,

sacrificând-o pe mormântul lui Ahile,

ca pe-o cãprioarã?

bãrbaţi nãrozi la minte,

convinşi de alţi tâmpiţi,

cã de-mi omoarã fiica,

pe ţãrâna unui mort,

îl înduplecã pe Ahile,

în a le purta noroc.

O mare ticãloşie,

ce-a putut sã facã,

şi Polymnestor,

regele barbar,

când l-a ucis pe Polydorus,

bãiatul meu cel mic,

cãruia Priam,

în custodie i la dat,

sã-i ocroteascã viaţa,

dar el din lãcomie.

l-a ucis, şi l-a prãdat.

Aflându-mã,

248
în postura de mamã disperatã,

ce-şi jelea copiii ei ucişi,

treptat,

mintea îmi este invadatã,

de o urã groaznicã,

de nestãvilit.

Din acel moment,

total m-am transformat,

suprimându-mi raţiunea,

pe instincte m-am bazat,

având în judecatã,

doar plan de rãzbunare,

alegând, ca victimã sã-mi cadã,

cel mai permisibil,

cu mintea-n lãcomie,

şi apãrare slabã,

acela fiind, Polymnestor,

regele barbar,

şi copiii lui nevinovaţi total.

Ştiut este faptul,

cã omul este o fiarã,

când mintea-i dominatã,

pornitã sã omoare,

prin sintagma “dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”

249
legea talionului lasat din stramosi,

şi astfel el omoarã,

pentru un alt omor.

Explicând aceastã stare,

a omului turbat,

prin a sintagmei enunţare,

motiv de rãzbunat,

mai peste tot ea se aplicã,

devenind obişnuinţã,

şi de aceea nefiind prea tare criticatã,

pãrând în viața noastră,

ca justificatã.

Prin aceastã obişnuinţã de rãzbunare,

ripostând cu aceeaşi monedã,

declar,

fãrã mare remuşcare,

că orbindu-l pe Polymnestor,

regretul tare nu mã-ncearcã,

spre a mea ruşine,

iatã eu am declarat,

că Polymnestor,

pedeapsa el şi-a meritat,

prin legea talionului,

în tradiționalism înrădăcinat.

250
În schimb!

ticãloşia mea,

a fost atât de mare,

când i-am ucis copiii lui nevinovaţi,

incluşi, în planul meu de rãzbunare,

ca o dementã am procedat,

comiţând pãcatul cel mai mare,

în devianţa omului degenerat.

Prin postura mea de mamã,

ce groaznic am suferit,

cã mi-au fost ucişi copiii,

trebuia sã fi gândit,

cã pentru faptele criminale,

ale pãrinţilor turbaţi,

ei nu trebuie sã plãteascã,

fiind total nevinovaţi.

Ceea ce, copiii mei nevinovaţi,

au îndurat fapta odioasã,

pe care eu,

cu fermitate am criticat,

iatã!

cum în demenţa mea,

repet aceiaşi crimã,

considerându-mã şi mai vinovatã,

251
decât ceilanţi criminali,

având exemplul suferinţei,

a copiilor ucişi,

murind în groaznicele chinuri,

sub privirea îngroziţilor pãrinţi.

Electra

Dupã atâta tãcere şi ascultare,

simt nevoia sã vorbesc,

sã vorbesc cu voi de faţã,

trãirile sã-mi destãinuiesc,

sã-mi descarc povara grea,

ce sufletul mi-l apasã,

în prezenţa Eurilor noastre,

responsabile,

de moralã aleasã,

cu sinceritate doresc cã sã vorbesc,

ca unor surate de suferinţã,

din tragicul grecesc.

Cunoscutã îmi este povestea,

în lumea toatã,

în orice culturã,

oricât ar fi de îndepãrtatã,

şi ca urmare,

252
prin subiectul discutat,

al copiilor ucişi,

de cãtre pãrinţi asasinaţi,

consider cã intervenţia mea,

ar fi oportunã,

comparându-mi fapta criminalã,

ca invers sã judecaţi,

adicã,

părinţii fiinduciși,

de cãtre ai lor copii asasinaţi.

Dupã cum ştim cu toate,

povestea este arhicunoscutã,

şi de aceea acum evit prologul,

ca-n dezbatere cu voi,

sã pot a înţelege,

ce se întâplã de fapt cu noi,

când crima o alegem,

ca şi calea cea mai bunã,

pe care mintea noastra întunecatã,

aleargã ca nebunã.

Lysistrata

Electra!

tu când o urai pe a ta mamã,

253
cu atâta înverşunare,

pentru cã şi-a ucis soţul,

fiind şi al tãu tatã,

ţi-ai pus vreodatã întrebarea,

ce a determinat-o,

pe soţia Clytemnestra,

sã aleagã rãzbunare?

luaţi aminte voi surate!

şi analizaţi,

cazul ce-l avem în faţã,

e foarte interesant.

Cu prietenie adevãratã,

Electra te atenţionez!

cã motivul Clytemnestrei,

se aflã aici de faţã,

prin Ifigenia a ta sorã,

şi a noastrã dragã suratã.

Alcesta
Dacã tot avem norocul,

de cãtre Eul nostru acordat,

sã ne-ntrunim aici cu toate,

sub cerul înstelat,

la dezbateri convocate,

254
în rotonda pajiştei,

ce este strãjuitã,

de cãtre zece brazi,

de lume separatã,

lucind în a focului luminã,

de lunã parcã-i suspendatã,

stând pe lespezile voastre,

atunci,

haideţi! discutaţi.

Dacã eu fac provocarea,

acum am sã continui,

prin pertinenta întrebare,

chiar dacã nu aţi fost cu toate mame,

şi anume;

ce-aţi fi simţit atuncea?

când copila ta cea dragã,

din braţe îţi este smulsã,

şi spre sacrificare,

pe altar ea este pusã,

ca tãindu-i jugulara,

prin sângele vãrsat,

s-o îmblânzeascã pe Artemis,

sã sloboade vânt propice,

pentru navigat.

255
Praxagora

Dupã întrebarea ta Alcesta,

toate,

timp îndelungat,

am stat cu capetele plecate,

privind în poalele albe,

cu multã amãrãciune,

o vorbã n-am scos nici una,

la unison,

rãspunsul a fost dat,

cel de revoltã omeneascã,

pentru ce s-a întâmplat,

cu Ifigenia copilã,

nevinovat suflet,

de al ei tatã sacrificat.

Şi aş mai vrea sã zic ceva,

deşi voi fi acuzatã,

ca precursoare de comunism forţat,

la mine în cetate,

ştiuţi sunt comuniştii,

de ateism înverşunat.

Dar nu voi ţine cont de asta,

şi îmi asum tot ce voi zice,

256
de primitiva poveste inventatã,

despre zei, şi despre zeiţe.

Mai înainte de a continua,

eu vã cer iertare,

în cazul în care,

la ceea ce voi zice,

am sã vã aduc vreo supãrare.

Mã pun în locul Clytemnestrei,

a ei durere ca s-o simt,

când Agamnenon,

i-a luat copila,

şi pentru o convingere primitivã,

în public Ifigenia a fost ucisã,

ca sã îmblânzeascã o zeitate imaginarã,

sã le dea vânt prielnic,

sã le umfle vele,

ca sã ajungã-n Troia,

sã comitã crimele,

iar la întoarcere acasă,

ca să aibă mult noroc,

o sacrifica pe Polyxena copilă,

pe mormântul unui mort,

acela fiind Ahile,

implicat fără voia lui,

257
în ambele crime,

la-nceput și la sfârșit,

de război cumplit,

în care ucid prin sacrificare primitivii,

vieți nevinovate de copii.

E limpede pentru noi toate,

durerea Clytemnestrei,

mamã îndureratã,

cu sufletul ei sfâşiat,

cãzând ca şi Hecuba,

în acelaşi greu pãcat,

cu moarte pentru moarte,

ea s-a rãzbunat.

Lysistrata

Iatã dragã Electra,

rãspunsul ţi-a fost dat,

sã înţelegi şi tu acuma,

motivul determinant,

deşi cândva a ta mamã,

a încercat ca sã-ţi explice,

ce s-a întâmplat,

cu una dintre fiice.

Nu aş dori sã se-nţeleagã,

258
cã aş pleda pentru a ta mamã,

cã ar fi nevinovatã.

Şi am sã te mai întreb ceva,

cum ai gândi tu suratã,

dacã în locul Ifigeniei,

erai tu cea sacrificatã.

Fedra

Dragã mea Electra,

matricidul,

tu ţi l-ai justificat,

pentru rãzbunarea tatãlui ucis,

motiv de tine invocat,

ca fiind singurul,

ce spre crimã te-a împins.

Eu aşi dori,

sã pun şi altfel problema;

haideţi sã ne imaginãm,

cã dupã ce al tãu tatã a fost ucis,

tu şi cu fratele Oreste,

în continuare aţi fi locuit,

în palatul regal,

ca şi prinţii într-o poveste,

aţi fi fost iubiţi şi ocrotiţi,

259
respectaţi de toatã urbea,

daruri multe sã primţi,

prin bogãţiile voastre,

sã fiţi cãsãtoriţi,

cu alte vlãstare aristocrate,

bogaţi, frumoşi, şi ei tot prinţi,

şi între timp,

mama voastrã sã vã explice,

cã l-a ucis pe al vostru tatã,

pentru cã voi,

aţi mai avut o sorã,

Ifigenia a ei fatã,

şi hainul de Agamemnon,

a ucis-o pe altar,

doar ca sã meargă în Troia,

s-o aducã pe Elena,

ce fugise cu Paris,

iubindu-l pe acesta,

singurã ea soarta şi-a decis.

Acuma eu mă întreb;

oare?

ai mai fi dorit sã-ţi ucizi mama,

ca motiv de rãzbunare?

nu cumva gândeai tu altfel,

260
fapta lui Agamnenon,

judecând-o prin altã prizmã,

când el s-a întors din Troia,

a mai adus încã un motiv de pizmã,

aducând-o pe Casandra în palat,

obligând-o sã-i fie amantã,

şi mamei tale ca rivala ei de pat?

Dacã tu Electra,

cântãreai aceste fapte,

cu luciditatea raţiunii,

pusã-n slujba de dreptate,

cu echilibrul de femeie,

şi potenţialã mamã,

spune-ne Electra!

mai deveneai tu criminalã?

Hecuba
Aceastã judecatã,

propusã de tine Fedra,

are mult temei,

sã fie cântãritã,

de prezentele femei,

aici!

la focul convocãrii,

261
fãrã pãrtinire şi acuzatorii,

spun aceasta,

cã sufletul mã doare,

pentru cã fica mea Casandra,

nevinovatã moare,

fiind asasinatã de către Clytemnestra.

Aici a fost tare nedreaptã cu Casandra,

femeia troianã pe care Agamnenon,

cu forţa a adus-o în palat,

pentru ai fi amantã,

iar Clytemnestrei rivala ei de pat.

Casandra,

pe Agamnenon însoţind,

n-o fãcea de bunã voie,

ci capturã de rãzboi fiind,

şi tocmai de aceia,

Clytemnestra trebuia sã ţină cont,

mai ales ca şi femeie,

trebuia ca sã înţeleagã,

prin ce trecea femeia siluitã,

traumatizându-i existenţa întreagã.

Clytemnestra,

o omoarã pe Casandra,

o altã victimã ucisã,

262
ce-a fost urgisitã,

în altã tragedie scisã.

Dragoste şi fidelitate, generatoare de moarte pasionalã

Alcesta

N-aşi dori ca noi sã pãrem judecãtoare,

dar iatã cã-n mintea mea,

se mai naşte o întrebare,

şi anume,

cea a fidelitãţii,

unde mi-aş permite,

chiar o comparare,

între Clytemnestra şi Penelopa soţia iubitoare.

Dupã ce Agamnenon,

în Troia plecã la rãzboi,

Egist şi Clytemnestra devin amanţi,

conducând cetatea amândoi.

Deci Clytemnestra,

nu-şi aşteaptã soţul,

cuminte şi rãbdãtoare,

fiindu-i lui fidelã,

263
până la înturnare.

Pe când Penelopa,

fidelã i-a fost lui Ulise,

în 20 de ani de aşteptare,

pãstrându-şi cinstea, şi demnitatea,

de soţie iubitoare.

Lysistrata

-La comparaţia de tine enunţatã,

sã ştii Alcesta,

cã eu personal,

sunt puţin cam rezervatã.

De ce?

dacã bine stãm sã ne gândim,

recunoscând sincer,

ca şi femeie,

fiind curtate bine ne simţim,

când în jurul nostru,

bãrbaţii tot roiesc,

în ei dorinţa o sãdim,

cu cãlcâile aprinse,

uşor îi mânuim,

dupã placul nostru,

dându-le puţin, câte puţin,

264
fãrã sã-şi dea seama,

cã femeia îl duce pe bãrbat,

pânã-l prinde total flama,

de iubire excitat,

și ca femeie faci ce vrei,

fiind uşor de manipulat,

devenind supuşi ca nişte miei.

Fãcând aceastã micã prezentare,

între cele douã sexe,

ca relaţie existentã,

de dependenţã sexualã,

la bãrbat fiind mai ridicatã,

comparativ cu a femei,

din cauza naturi date,

de mascul în turmã,

cu instinct de însãmânţare,

dispus oricând la sex,

instinctul şi-l confirmã.

Şi de aceea!

o femeie,

poate fi oricât de cuminte,

de suavã, liniştitã,

rãbdãtoare, timidã,

chiar introvertitã,

265
per total fidelã,

ea,

într-un fel sau altul exploateazã,

când are un inters,

pe aceastã dependenţã,

pe bãrbat îl manipuleazã.

Aceastã relaţionare prezentatã,

demonstreazã clar!

cã Penelopa teoretic,

nu i-a fost fidelã lui Ulise,

cum este ea în Odiseea,

de Homer în versuri scrisã.

Şi discutând direct pe caz,

Penelopa,

e în aşteptare,

rãmânând cu toate pe cap,

ea trebuie sã se descurce,

de Ulise nimic nu ştie,

de e viu sau mort,

tânãrã şi frumoasã,

simte timpul cum îi trece,

emoţionatã şi nedecisã,

când în curte se petrece,

peţitorii îşi dau în stambã,

266
întrecându-se între ei,

care cum s-o cucereascã,

fãlindu-se ca nişte zei,

care e mai tare, mai frumos,

mai grozav, mai drãgãstos,

mai bogat, mai generos,

şi care mai de care,

daruri multe şi scumpe,

îi aduce la picioare.

Cu multã gingãşie şi cochetãrie,

le zice la fieşcare,

sã-i dea rãgaz,

ca sã-şi termine,

ea ţesându-şi voalul,

cu toţii sã aibã rãbdare,

pânã când se hotãreşte,

soţia cui sã-i fie,

cu voalul terminat,

mireasã-n cununie.

Pe frumoasa Penelopa,

n-o bãnuiesc de fidelitate,

dupã cum aţi vãzut şi voi,

nu şi-a respins peţitorii cu fermitate,

ba chiar dimpotrivã,

267
i-a încurajat, i-a ademenit, i-a ameţit,

pânã când de ea s-au îndrãgostit,

cadorisând-o care mai de care,

cu daruri multe şi scumpe,

puse la picioare.

Ori toate acestea,

ce-ar putea sã însemne,

spune-ţi voi surate,

cu simţuri de femeie,

Penelopa de ei a profitat,

dupã ce i-a amãgit şi excitat.

Spre a subiectului încheiere,

gândiţi în parte fiecare,

sincer,

cu simţuri de muiere,

când în plasa vrãjilor ademenitoare,

prinzi bãrbatul ameţit,

de dorinţe sexuale,

atuncea noi momentul îl simţim,

în funcţie de conjuctura datã,

alãturea de el, trãim şi iubim,

fiind capabile până la moarte,

dacã valoarea lui umanã,

are bunã calitate.

268
Fedra

Numai când mã gândesc,

la fapta ce-am fãcut,

mã cutremur toatã,

ca frunza rãtãcitã-n vânt,

sã iau cuvântul,

aici cu voi de faţã,

sincer îmi este ruşine,

preferând,

sã mai mor încă odatã.

Dar mizând pe înţelegerea voastrã,

sper,

şi a celor ce ecoul îl aud,

mã destãinui la întrunirea noastrã,

judecându-mi fapta,

sufletele vã ascult.

Vă daţi voi fetelor seama,

cât de pãcãtoasã,

situaţia a fost,

pentru cã Hipolit misoginul,

în patronajul Artemisei,

sub a castitãţii adapost,

nu dorea iubirea de femeie,

269
doar vânãtoarea el iubea,

cât era ziua de lungă,

prin pãduri vânatul alerga.

Din pricina aceasta,

frumoasa Afrodita,

zeiţa iubirii,

pe Artemis o invidia,

pentru cã Hipolit virginul,

pe ea o venera,

jurându-i credinţã,

în castitate sã trãiascã,

ducându-şi viaţa prin codrii,

vânãtoarea sã iubeascã.

Atuncia Afrodita,

ţesând plan de rãzbunare,

prin puterea ei zeiascã,

de Hipolit mã face,

sã mã îndrãgostesc cu disperare,

lipsitã,

de orice raţiune omeneascã,

comit o ticãloşie mare,

prin scrisoarea micinoasã,

pe nedrept,

pe Hipolit l-am acuzat,

270
cã m-a siluit virginul,

soţia a lui tatã cu mine cununat,

şi totodatã,

al meu fiu vitreg fiind,

rãzbunându-mã pe el,

cã nu m-a iubit.

Atât am fost de disperatã,

şi m-am rãzbunat,

încât renuţ la viaţã,

cu scrisoarea-n mânã,

eu m-am spânzurat.

Alcesta

Draga mea Fedra,

noi am înţeles toate,

cã prin jocul necinstit,

a celor douã zeiţe,

de voi doi s-au folosit,

cã în râca dintre ele,

poliţele şi-au plãtit,

victimizându-vã pe voi,

fãrã a mai ţine cont,

de sufletele voastre,

în reciprocul lor afront,

271
comiţând dezastre.

Dar totuşi,

ca sensibilã femeie,

de care dai dovadã,

stau acuma şi mã-ntreb;

cât ar fi fost de mare,

influenţa cea zeiascã,

oare dragã Fedra,

erai total lipsitã,

de demnitatea femeiascã?

pun aceastã întrebare,

ţinând cont de faptul,

cã în dragoste femeia,

demnitate are.

Praxagora

Finutã eşti Alcesta,

prin scuzarea Fedrei,

în a ta prezentare,

ştiutã eşti de toate,

cât eşti de delicatã,

sensibilã, iubitoare,

devotatã, pentru soţ şi familia ta,

autosacrificatã.

272
Unicã eşti în tragedia greacã,

cea care,

pentru iubirea conjugalã,

din lumea pamânteanã,

de bunã voie pleacã,

pe tãrmurile lui Hades,

în lumea morţilor sã treacã.

Dar asta nu mã poate face,

ca sã-ţi dau dreptate,

la fãrãdelegile divine,

de tine invocate,

dând pe ele toată vina,

curatã absurditate.

Foarte simplu ar fi în viaţã,

greşind de fiecare datã,

sã dãm vina noi pe alţii,

de vinovaţie achitate,

mai ales în cazul acesta,

sã gãseşti ca vinovaţi,

nişte entitãţi divine,

de cãtre oameni inventaţi.

Cu regret!

dragã mea Fedra,

din capul locului ţi-o spun,

273
vinovatã eşti în toate,

fãrã scuze a avea,

pentru cele întâmplate,

acum le vom analiza.

Lysistrata

Eu ştiu cã femeia,

putere mare are,

sã manipuleze bãrbatul,

pe dependenţe sexuale,

dar nu în totalitate,

în oricare caz,

el trebuie sã îndeplineascã,

dorinţa iubirii în extaz,

sã fie receptibil stârnirilor tale,

sã poatã trãi şi el,

stãri emoţiontale,

ca în timp fiind accentuate,

sã se transforme,

în dorinţe disperate.

Sã ştii!

cã şi bãrbaţii sunt capabili,

de mari iubiri,

sincere şi adevãrate,

274
sã iubeascã cu tãrie,

şi devotament total,

chiar dacã se întâmplã,

din când în când,

şi tot mai rar,

dar trebuie sã recunoaştem,

cã sunt şi dintre aceiea,

care pot sã iubeascã,

pãtimaş femeia.

Dar în al tãu caz,

ai forţat la maxim nota,

intrând în mare necaz,

ai ţinut morţiş,

ca Hipolit sã te iubeascã,

fãrã a ţine cont de el,

cã-n castitate,

dorea ca sã trãiascã.

Meddea

În acel vârtej de disperare,

în care ai fost prinsã şi tu Fedra,

femei multe,

au fost puse la încercare,

sã iasã din el cu biruinţã,

275
fãrã acte imorale.

În acel vârtej,

şi eu am intrat,

forţându-l pe Iason,

sã mã iubeascã ca bãrbat,

cu sentimente sincere şi adevãrate,

în dragoste sã-mi fie devotat,

dar din nefericire,

aţi vãzut şi voi,

forţând o imposibilã iubire,

catastrofa dintre noi.

Ifigenia

-Eu sunt mai rezervatã,

a mã pronunţa,

n-am cunoscut niciodatã,

dragostea realã,

dintre un bãiat şi-o fatã,

din lumea pãmânteanã,

prea devreme fiind plecatã.

Dar prin intuiţia mea,

de parte femeiascã,

nu vi se pare a fi,

curatã nebunie,

276
sã forţezi îndrãgostirea cuiva,

neştiind pe ce cale vine,

sentimentul iubirii,

adevãrata fericire?

Praxagora

Suavã copilã,

purã şi nevinovatã,

ce-ai spus cu al tãu suflet,

e înţelepciunea toatã,

în care e cuprinsã,

misterioasa tainã,

calea cea necunoscutã,

pe care dragostea ne vine,

în sfera minţii noatre,

sacrele emoţii,

ce le declar divine.

Declarându-le divine,

o fac,

prin convingerea mea,

cã divinul,

la care se închinã toatã lumea,

e un fals,

produs al minţii noaste,

277
ce din fricã l-am nãscut,

în faţa neştiinţei noastre,

închipuitã apãrare ca un scut,

ca o ultimã speranţã,

spre salvarea noastrã,

în faţa fricii,

cu care ne-am nãscut,

instinct primar de animale deţinut.

Dar dacã tot ne place,

sã avem ceva divin,

s-avem religiozitate,

haideţi!

pe semeni sã-i iubim,

sã ne iubim sincer şi curat,

fãrã gândurile ascunse,

de interes purtat,

sã iubeşti ca pe tine însuţi,

total necondiţionat.

Şi revenind la acea iubire,

dintre femeie şi bãrbat,

îl includ cu bucurie,

în contextul, mai sus citat şi declar;

îndragostirea sincerã şi adevãratã,

venitã pe calea neştiutã,

278
cea misterioasã,

o declar la rang de divinitate,

ce mintea ne exaltã,

unica fericire,

trãire adevãratã,

din ea religie sã facem,

sã-l privim pe îndrãgostit,

ca pe acea divinitate,

la care deunãzi ne închinam,

sã-l veneram pe el atuncea,

ca îndrãgostit aureolat,

cã şi-a deschis larg sufletul,

sã gãzduiascã-n el,

dragostea curatã,

a fiinţei îndrãgostie,

jumãtatea sferei datã.

Dacă noi,

pentru cel îndrãgostit,

ne bucurãm, îl respectãm,

şi simţirea-i venerãm,

atuncea un mare rãu dispare,

cel al geloziei,

pentru care posesivul,

e-n stare sã omoare.

279
Mai ales atunci,

când jumãtatea noastrã,

ştiut fiind faptul,

cã fãrã voia ei,

ajunge de altã jumãtate,

sã se îndrãgosteascã,

respect şi bucurie,

pentru ea noi sã avem,

cã razele divine ale îndrãgostiri,

peste ea coboarã,

ca fiind aleasa sã poarte-n suflet,

dragostea cea sacrã,

divinã-n mintea omeneascã.

Dacã noi am crede,

cu adevãrat, în iubirea sacrã,

dintre femeie şi bãrbat,

respectând cu pioşenie,

iubirea ca pe o sfinţenie,

omul,

ar putea fi înconjurat,

de un rai real,

pe pãmânt adevãrat.

Şi încã o concluzie,

din acest concept rezultã,

280
cã oamenii,

între ei nu se mai luptã,

având ca religie sacrã,

pacea şi iubirea adevãratã.

Eul

Eul vostru acum vibreazã,

mai tare ca niciodatã,

de sus cerul vã vegheazã,

starea voastrã emoţionatã,

vorbesc pentru voi toate,

sã grãiţi nu mai puteţi,

fiind total paralizate,

de religia cea nouã,

ideal concept.

Praxagora a fost,

purtãtoarea noastrã de cuvânt,

având curajul sã rosteascã,

ce aveam cu toate în gând,

în gând şi în simţire,

în suflet de femeie,

sã facem din iubire,

altarul dragostei-scãnteie,

în toţi sã se aprindã,

281
în iubire sã trãim,

sã disparã duşmãnia,

invidia, şi ura între popoare,

real sã simţim noi fericirea,

liberi fiind cu toţi sub soare,

şi astfel spiţa cea umanã,

sã-şi ocupe locul în univers,

genezã nouã,

prin acest genom,

sã ducã omenirea,

spre viitorul Supra-Om.

Concluzii finale

Eul

-Concluzii multiple,

cu diferenţe în interpretare,

sunt de noi trase acum,

gândite şi rostite,

în parte de fiecare,

şi de aceea te rog Medeea,

tu sã fii prima care grãieşti,

282
despre specia umanã,

în vastul univers.

Medeea

Definit e omul,

prin ale lui comportamente,

ce stau la baza raţiunii,

cele douã mari concepte,

binele şi rãul,

care zac în noi,

luptându-se între ele,

universal rãzboi.

Luându-mã pe mine,

în analiza noastrã,

din lupta celor douã,

am preferat,

partea rãului aleasã,

de ce,

şi cum am fãcut aceasta,

nici eu nu ştiu ca sã explic,

dar prin conceptul rãului,

eu m-am definit.
Ca şi concluzie finalã,

declar prin prizma mea de om,

283
prin viaţa ce-am trãit-o,

de simplu muritor;

Mântuirea de dupã moarte,

e o utopie,

de cãtre omenire doritã,

sã aibã o ultimã salvare,

de fricã copleşitã,

şi mizând pe mântuire,

pãcate multe omul face,

sperând ca dupã moarte,

iertarea divinitãţii sã obţinã,

şi uite aşa isteţul,

trãind în pãcãtuinţã,

în viaţa lui de muritor,

iar în ceasul morții ipocritul,

îngenunchind în rugã,

cerşindu-şi mântuirea,

ca o pioasã slugã.

Dându-mi cu pãrerea,

la presupusa de-a-poi judecatã,

n-ar trebuii sã fie,

pãcãtoasa fiinţã umanã,

de către divinitate iertatã,

în tãrâmurile-ntunecate,

284
ale lui Hades sã fie aruncatã,

şi pe vecie condamnatã.

Susţin!

aceastã veşnicã condamnare,

prin faptul cã omul raţiune are,

şi bazându-se pe ea,

prin alegerea ce-o face,

în infern,

sufletul îi va zãcea.

Fedra

Asprã mai eşti Medeea,

în concluzia ta,

sã fie oare o concluzie trasã,

prin raţiunea purã a omului obiectiv?

sau sã fie a omului disperare,

având conştiinţa prea încãrcatã,

de multiplele pãcate,

rãmânând fãrã speranţã,

cã de mântuire nu mai are parte.

Spunând aceasta,

iatã cã rezultã ideea,

ca fiind cea mai pãcãtoasã,

surata noastrã Medeea.

285
Şi considerându-se aşa,

pierzându-şi orice speranţã,

în cea de mântuire,

concluzioneazã cu multã siguranţã,

cã toatã lumea pãcãtoasã,

dupã moarte,

în infernul lui Hades,

veşnic va fi condamnatã.

În concluzie pot spune,

cã Medeea,

considerând cã nu mai are nici o scãpare,

aceeaşi soartã,

ne-o doreşte la fiecare,

cã invidia lumeascã,

în fiecare om are zãcare.

Alcesta

Ce a spus Medeea,

e concluzia unui om,

prin trãirea crâmpeiului de viaţã,

în condiţia de muritor.

Pe aceste trãiri individuale,

eu mã axez,

cã orice concluzie trasã,

286
are în a sa esenţã,

un adevãr în miez.

Şi mergând pe firul vieţii mele,

şi prin felul meu de a fi,

susţin împlinirea mântuirii,

dupã ce cu toţii vom muri,

prin înfãptuirea binelui în viaţã,

sufletul ni-l premenim,

murind în corporalitate,

a sufletului mântuire,

noi o pregãtim.

Praxagora

Am ascultat douã concluzii,

total fiind diferite,

prin viaţa pe care au trãit-o,

de douã suflete rostite,

trãire,

ce-au avut-o pe pãmânt aleasã;

alegere prin sine?

sau predestinarea cea zeiascã?

pun aceastã întrebare,

pentru cã indiferent,

cum ar fi trãirea datã,

287
responsabilitatea e a noastrã,

având ca dotare raţiunea,

iar judecata de-apoi,

sã fie conştiinţa voastrã,

atunci,

când veţi trãii momentul morţii,

socotealã voi sã daţi,

conştiinţei judecãtoare,

de puteţi murii,

cu voi însiva-impãcaţi.

Electra

Din toate cele spuse,

prin orice concluzie trasã,

vom obţine mântuirea,

prin aşteptare şi speranţã,

de la zei ca sã ne vinã,

iertarea de pãcate,

responsabilitatea cea divinã,

ce faţã de noi o are,

însãşi prin genezã de lume creatoare,

fãrã voia noastrã,

noi fiind de ei creaţi.

Noi ca şi fiinţe umane,

288
prin actul procreãrii,

copiilor când le dãm nãscare,

responsabili suntem faţã de ei,

cãci îi naştem în astã lume,

cu moştenirea omului din noi,

educaţia le-o facem,

tot în vatra noastrã,

şi când va pãcãtuii faţã de noi,

sã vã asumaţi vinovãţia,

produsului din voi.

Antigona

Te aprob şi te susţin,

în cele spuse de tine,

responsabile de noi,

sunt zeitãţile divine,

pentru câte ne-au prescris,

în oracole a noastrã predestinare,

în jocul lor celest,

creatori rãutãcioşi,

ce în pãcate chinuim ca fiiniţe muritoare,

şi dupã moarte pãtimim,

în infern la Hades,

eterna condamnare.

289
De aceea,

eu nu vãd salvarea noastrã,

nãscându-ne cu predestinarea cea zeiascã,

sã luptãm împotriva sorţii,

putere în voinţã,

mai multã nu avem,

decât ne permite,

dorinţa unor zei,

şi venind la judecatã,

pe noi sã ne condamne,

pedeapsã cea divinã cu rol disciplinar,

prin infernul lui Hades,

unealtã corectoare,

pentru pãcatele predestinate,

în viaţa muritoare.

Lysistrata

Din cuvântãrile voastre,

a concluziilor multiple,

contrazicerea se naşte,

prin faptele de voi trãite,

şi astfel cã se ţese,

contradicţii în idei,

şi nu vom ajunge cu ele,

290
sã dãm concluziei temei.

Prin neştiinţa noastrã,

cum am venit noi pe lume,

prin apariţia spontanã,

a vieţii pe pãmânt,

sau actul creaţiunii,

de cãtre zei înfãptuit,

noi nu vom reuşi,

sã dãm real verdict.

Polemica s-o înlãtur,

propunere eu am,

sã nu învinuim predestinarea,

ci responsabile sã fim,

sã ne acceptãm caracterizarea,

prin pãcatele trecute,

pe care le-am fãcut,

prin liberul arbitru aşa cum ne-am dorit,

dând frâu liber instinctelor primare,

în tragedia vieţii noastre,

ce pe noi ne-au definit.

Ifigenia

Prin înfãptuirea binelui în viaţã,

dupã cum a spus Alcesta,

291
sufletul ni-l primenim,

murind în corporalitate,

a sufletului mântuire,

noi o pregãtim.

Sã facã binele omul în viaţã,

prin felul lui de-a fi,

nu-i prea stã la îndemânã,

prin egoismul moştenit.

Altruismul nu existã,

fiind doar un concept abstract,

nu este obligatoriu în viaţã,

sã faci binele,

ca sã nu cazi în pãcat,

obligatoriu este,

rãul sã nu-l faci!

şi uite cât de simplu este,

omule!

sã nu mai cazi tu în pãcat.

Hecuba

Amestecate sunt toate,

concluziile voastre,

sã le dãm de capãt,

cu siguranţã nu se poate,

292
pãrerile sunt împãrţite,

în convingerile noastre,

adevãrul,

nu existã de sine stãtãtor,

adevãrurile sunt multiple,

în minţile de muritori.

Realitatea este aceea,

pe care mintea noastrã o percepe,

prin simţurile din dotare,

şi necesitãţi fireşte,

ce stau la baza noastrã,

ca fiinţe muritoare,

controlate de raţiunea sfântã,

a omului dotare.

Praxagora

Sunt de acord cu tine suratã Lysistrata,

prin raţiunea din dotare,

sã aibã omul toatã libertatea,

prin liberul arbitru,

sã-şi hotãrascã soarta.

Şi gândind profund,

fiind obiectiv cu sine,

punându-şi faptele-n balanţã,

293
revizuindu-şi atitudini,

şi comportamente,

sã vadã el unde se situeazã,

pe ce treaptã de dezvoltare,

şi judecând obiectiv,

va constata cu stupoare,

că este încã primitiv.

Şi atunci contemporanul nostru,

trezindu-se în primitivism,

speriat de-a sa posturã,

un salt uriaş ar trebuii sã facã,

peste bătrâna puntea,

de la om,

la supra-om,

fãurind o erã nouã,

a omului în universalitate,

sã nu se mai lamenteze muritorul,

dând vina pe divinitate.

Eul

Din discuţiile purtate,

între eurile noastre,

asupra omului finit,

ca şi fiinţã superioarã,

294
între animale definit,

vedem din ce în ce mai bine,

contradicţiile din noi,

intrând în contradicţie,

cu contradicţiile dintre noi.

Cu adevãruri multiple,

şi crezând în ele,

cãutãm sã le impunem,

ca universale concepte,

modele de referinţã sã fie pentru om,

trãind în ele muritorul,

ghidat de normele moralitãţii,

matriţate în şablon.

Şi de aceea,

ca Eurile noastre,

libere sã poatã respira,

lãsaţi liberul arbitru sã decidã el,

atitudinea şi comportamentul,

ce ca om vã va defini,

prin calitãţile umane,

zãcute-n universul raţiunii,

pe care doar omul o are,

în dotarea sa ca fiinţã,

s-o conducã pe Terra Mamã,

295
spre existenţã infinitã,

şi tronând pe dânsa ca om,

fãcând schimbarea la faţã,

cu idealul Supra-Om.

296