Sunteți pe pagina 1din 108

TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 1

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………….……………………………………………… pag. 3


CAPITOLUL 1 .................................................................................................................... pag. 4
EVOLUŢIA SITUAŢIEI FEMEII ÎN SOCIETATE

1.1. Situaţia femeii în societatea primitivă


1.2. Femeia în evul mediu
1.3. Situaţia femeii începând cu secolul al XVIII-lea
1.4. Familia şi femeia în perioada modernizării
1.5. Evoluţia istorică a a situaţiei femeii în societatea şi familia românească

CAPITOLUL 2 .................................................................................................................... pag. 11


DIMENSIUNI ALE DREPTURILOR FEMEII ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ

2.1. Reglementări internaţionale


2.2. Tratate regionale referitoare la drepturile femeii
2.3. Principiul egalităţii între sexe şi al nediscriminării între bărbaţi şi femei
2.4. Aspecte ale respectarii drepturilor femeilor în relaţiile familiale
2.5. Dreptul femeilor la respect pentru viaţa lor, pentru integritatea lor fizică şi mentală .

CAPITOLUL 3 ................................................................................................................... pag. 22


COORDONATELE SOCIO-JURIDICE ALE INFRACŢIONALITĂŢII FEMININE

3.1. Aspecte ale infracţionalităţii femeilor


3.2. Violenţa feminină şi stereotipuri legate de gen
3.3. Scurtă prezentare a infracţionalităţii feminine din închisorile din România

CAPITOLUL 4..................................................................................................................... pag. 32


STANDARDE PRIVIND PROTECŢIA FEMEILOR PRIVATE DE LIBERTATE

4.1. Interzicerea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Crude, Inumane şi Degradante


4.2 Standarde privind administrarea locurilor de detenţie a femeilor
4.3. Particularităţi ale închisorilor pentru femei

CAPITOLUL 5 ................................................................................................................... pag. 48


MONOGRAFIE PENITENCIARĂ:
REINTEGRAREA SOCIALĂ A FEMEILOR DIN PENITENCIARUL TÂRGŞOR

5.1. Penitenciarul Târgşor: instituţie cu caracter unic în cadrul Sistemului Penitenciar


românesc
5.2. Indicatori ai populatiei carcerale
5.3. Managementul penitenciarului Târgşor
5.4. Personalul
5.5. Nevoia de securitate adecvată
5.6. Regimuri de detenţie
5.7. Sistemul de sancţiuni şi recompense
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 2

5.8. Îngrijirea sănătăţii


5.9. Educaţie şi programe socio-educative
5.10. Legătura cu familia şi comunitatea

CAPITOLUL 6 ................................................................................................................ pag. 89


PRINCIPII DIRECTOARE PENTRU UN SISTEM JUDICIAR PENAL
RECEPTIV LA GEN

6.1. Reconsiderarea situaţiei femeilor ca infractoare, deţinute, victime şi supravieţuitoare


6.2. Strategii privind reducerea infracţionalităţii feminine
6.3. O nouă viziune: principii directoare pentru un Sistem Judiciar Penal receptiv la gen

BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................ pag. 101


TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 3

INTRODUCERE
Pentru a alcătui această lucrare am analizat conceptual modul în care se comportă
femeile deţinute în închisoare, cauzele care le determină să comită infracţiuni, modul în
care reacţionează la condiţiile de detenţie, la despărţirea de familie şi comunitate, am
studiat standardele aplicate în închisorile pentru femei din alte ţări şi, permanent, m-am
raportat la condiţiile economice şi legislative existente în acest moment în ţara noastră.
După cum se cunoaşte, niciun sistem penitenciar nu poate fi separat de realităţile
societăţii. Condiţiile deţinuţilor reflectă, oarecum, starea de lucruri a cetăţenilor obişnuiţi
într-o societate, fiind evident faptul că situaţia economică a unei ţări determină condiţiile
de viaţă din închisori. Poziţia politică, socială şi culturală a unei ţări va avea impact în
ceea ce priveşte facilităţile acordate deţinuţilor şi oportunităţile de reabilitare.
Una din cele mai importante Reguli cuprinse în Standardele Naţiunilor Unite
privind Regulile Minime pentru Tratamentul Deţinuţilor, este R- 60 care stipulează:
“Regimul penitenciar va căuta să minimalizeze orice diferenţe între viaţa de
închisoare şi cea din libertate care ar scădea responsabilitatea deţinuţilor sau
respectul datorat demnităţii fiinţei umane.” Aceasta trebuie privită prin prisma
faptului că persoanele private de libertate, şi în special femeile, sunt suficient de afectate
de privarea de libertate. Ele trebuie să piardă numai acele drepturi care sunt necesare a fi
pierdute ca urmare a pierderii libertăţii şi trebuie să-şi păstreze celelalte drepturi şi să aibă
o viaţă cât mai asemănătoare posibil cu cea de afară.
Din experienţa personală am constatat că în aplicarea unui regim de detenţie
eficient, un rol deosebit revine personalului. Acesta reprezintă elementul cel mai
important în orice sistem penitenciar. Orice reguli, oricât ar fi de bine intenţionate, au o
valoare limitată dacă personalul nu are o atitudine în spiritul lor şi dacă relaţiile dintre
conducere, personal şi deţinuţi nu sunt cele dorite.
Pentru o serie de motive, unele evidente, altele mai puţin, am ales ca subiect
tratamentul şi condiţia femeilor în Penitenciarul Târgşor, expunerea încercând să ţină
cont de nevoile femeilor, de actualele orientări internaţionale în domeniu. Îmi manifest
speranţa că această monografie va servi ca material de studiu, în sensul de a se
conştientiza faptul că nevoile femeilor din închisoare diferă în multe privinţe de cele ale
deţinuţilor bărbaţi.
Am considerat acest subiect de interes deosebit, având în vedere că este singurul
penitenciar pentru femei din România, pentru că femeile prezintă o serie de
particularităţi psiho-somatice şi comportamentale. În anumite secvenţe ale analizei, acolo
unde am găsit interesant, util şi cu posibilităţi de adaptare la condiţiile din România, am
făcut referire la practici din alte ţări şi, de asemenea am făcut câteva propuneri care
ulterior şi-au găsit concretizarea în unele prevederi legale menite să îmbunătăţească
relaţiile femeilor deţinute cu familia şi comunitatea.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 4

CAPITOLUL I
EVOLUŢIA SITUAŢIEI FEMEII ÎN SOCIETATE

Relaţiile dintre sexe au reliefat în permanenţă stadiul dezvoltării societăţii la un


moment dat, indiferent dacă a fost vorba de societatea tradiţională ori de cea modernă.
Societatea umană, pentru a fi înţeleasă complet, trebuie să ţină seama de substratul
biologic al indivizilor. Trebuie să se ţină seama de faptul că societatea este, înainte de
toate, o populaţie care se structurează în funcţie de vârstă şi sex, o tendinţă firească a
acesteia fiind reproducerea biologică. Criteriile de structurare sunt naturale, însă efectele
lor reprezintă procese sociale. Fiecare societate are un anumit sistem de reglementare a
relaţiilor dintre bărbaţi şi femei, un anumit sistem familial care se diferenţiază în funcţie
de modul exercitării autorităţii în cadrul familiei, de gradul de cuprindere a grupului, de
modul de stabilire a rezidenţei, de forma de transmitere a moştenirii. În decursul
timpului, femeia a ocupat poziţii diferite în cadrul acestor sisteme familiale.

1.1. Situaţia femeii în societatea primitivă


O descriere a începuturilor relaţiilor sociale şi familiale este dificil de realizat,
având în vedere lipsa izvoarelor istorice, a diferenţelor de opinii în legătură cu apariţia
omului pe pământ. Despre raporturile sociale ale umanităţii din era paleolitică nu avem la
îndemână decât ipoteze. În aceste societăţi, în care economia se baza în principal pe
vânătoare, nu se putea trăi decât în grupuri, iar activităţile erau distribuite membrilor,
probabil, în funcţie de vârstă şi sex. În această epocă s-au evidenţiat pe rând :familia
înrudită prin sânge, i-a urmat familia punalua, ginta – structuri în cadrul cărora femeia a
început să aibă rolul principal. Societăţile matriarhale par a fi fost societăţi în care
domnea egalitatea. De îndată ce “sexul tare” avea să-şi cunoască contribuţia sa în
procreaţie, el îşi va atribui sieşi puterea divină şi, în felul acesta, avea să sfârşească
relativa egalitate între sexe.
Femeia, aservită, redusă la rol de sclavă, devine “izvorul tuturor suferinţelor
omenirii”. Familia monogamă, deşi reprezintă un progres în istoria relaţiilor dintre sexe,
înfăţişează totuşi conflictul dintre sexe, exprimat prin dominarea absolută a bărbatului.
În Grecia antică, lipsa dialogului între sexe a înlesnit dezvoltarea homosexualităţii
masculine şi feminine, precum şi dezvoltarea prostituţiei. Femeia era considerată fiinţă
impură, numai fecioarele se bucurau de consideraţia generală. În Sparta, femeile păreau
ceva mai libere, datorită faptului că împărţeau cu bărbatul cultul fanatic pentru cetate, în
numele căreia acceptau să-şi sacrifice fii.
În familia romană din perioada republicii, femeia numită “sexul slab” - imbecilitas
sexus, trebuia să se supună autorităţii tatălui, care avea dreptul de viaţă şi de moarte
asupra soţiei şi copiilor, pe care-i putea vinde, maltrata sau ucide. Însă, odată cu apariţia
Imperiului, femeia a ajuns să fie respectată. În această perioadă, se produce emanciparea
femeii, ca urmare a decentrării autorităţii familiale şi introducerii dreptului de gestionare
a averii sale.
În Egiptul antic conştiinţa egalităţii sexelor era profund înrădăcinată, iar
prescripţiile religioase cereau ca femeia să fie bine tratată. Femeia egipteană este cea mai
privilegiată în lumea orientală.
Femeia ebraică trebuia să se supună autorităţii tatălui, care era absolută.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 5

1.2. Femeia în evul mediu


Structura familială era de tip gentilic. Tatăl avea deplină autoritate mundium
asupra familiei; în schimb femeia, considerată inaptă de acţiuni războinice, rămânea toata
viaţa sub autoritatea tatălui sau a soţului. În Evul Mediu timpuriu, în Apus, era statuată
oficial monogamia însă, în mod practic, domnea poligamia. Numai soţiile oficiale se
bucurau de toate drepturile, femeia era ocrotită, însă numai cu condiţia de a fi fecioară,
virginitatea constituind garanţia că toţi copiii pe care îi va naşte vor fi ai soţului.
Femeia celtă avea drepturi egale, din punct de vedere juridic, cu bărbatul. În
Irlanda, femeia putea să dispună liber de zestrea ei, iar căsătoria era liber consimţită. De o
situaţie asemănătoare se bucura şi femeia din Galia sau Islanda.
Şi totuşi, epoca medievală impune un nou tip de relaţie bărbat - femeie. Trubadurii
şi cavalerii sec. XI - XIV impun modelul “iubirii cavalereşti”.În ceea ce priveşte situaţia
femeilor de condiţie modestă, nu puţine erau cazurile în care fetele, la fel ca şi băieţii,
erau îndrumate spre o meserie şi, la fel ca aceştia, erau trimise să lucreze ca ucenice încă
de la o vârstă fragedă. Multe femei trăiau exclusiv din propriul salariu, întotdeauna mai
mic decât al bărbatului, la o muncă egală. O soluţie de subzistenţă le oferea căsătoria.

1.3. Situaţia femeii începând cu secolul XVIII


Mişcarea de emancipare a femeii începe cu timiditate abia în sec. XVIII, odată cu
răspândirea ideilor de libertate şi egalitate ale filosofilor iluminişti.
În perioada sec. XVI-XVIII, femeia măritată trăia într-o strictă izolare casnică.
Căsătoriile se încheiau numai în cadrul aceluiaşi cerc social, pretutindeni domnind
spiritul de castă. Fetele, a căror educaţie spirituală era aproape inexistentă, erau crescute
în cea mai riguroasă izolare casnică. Întreaga bucurie de viaţă era înăbuşită sub o
puzderie de reguli de conduită care ucideau spiritul.
Renaşterea a adus cu sine spiritul ateismului, spirit care domină perioada
iluministă. În Franţa numeroşi scriitori precum Montesquieu, Diderot, Condorcet, cereau
ca femeia să fie educată şi eliberată de sub tutela masculină, chiar să aibă dreptul de a
participa la viaţa politică a naţiunii. Codul civil preciza că soţia datorează ascultare
soţului, de drepturi civile bucurându-se numai femeia nemăritată. Femeia măritată era
considerată o proprietate a bărbatului, alături de celelalte bunuri materiale.
Mişcarea de emancipare a femeii avea să renască în sec. XIX în Scandinavia,
Finlanda, ţările anglo-saxone, ţări cu tradiţie germanică, mai ferite de influenţa misogină,
orientală şi mediteraneană. Astfel, Suedia în 1863 a acordat femeilor dreptul de vot
pentru alegerile comunale; Finlanda i-a urmat în 1906 şi Norvegia în 1907. În 1915
danezele au obţinut un statut politic complet, iar suedezele în 1921.
În America femeile duceau o bătălie asemănătoare cu cea a femeilor din Europa.
Mişcarea feministă americană a început alături de mişcarea antisclavagistă, odată cu
războiul de secesiune.
În Anglia, prima petiţie feministă prezentată de Mary Smith în Camera Comunelor
datează din 1832. Ca recompensă pentru serviciile aduse în timpul războiului, în 1918
englezoaicele obţin dreptul de sufragiu, iar în 1928, dreptul de sufragiu universal. În
Franţa, abia în 1945, li s-a acordat în sfârşit, drept de vot femeilor.

1.4. Familia şi femeia în perioada modernizării


1.4.1. Criza familiei şi schimbarea condiţiei femeii
În secolul XIX şi începutul secolului al XX-lea, s-a generalizat sistemul familiei
nucleare, în cadrul căreia, bărbatul asigura securitatea economică a întregii familii, iar
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 6

femeia se ocupa cu treburile gospodăreşti. Odată cu revoluţia industrială, femeia


participă pentru prima dată în istoria societăţii la producţia de bunuri desprinzându-se
astfel din starea de dependenţă absolută faţă de bărbat şi câştigând o poziţie socială
superioară. Procesul de promovare socială, economicăşi politică a femeii a luat amploare
indeosebi la nivelul instituţionalizării legislative şi politice.
Studiile sociologice româneşti au pus în evidenţă modificările apărute în cuplu,
cum ar fi:
• redistribuirea rolurilor între parteneri în favoarea soţiei;
• democratizarea raporturilor de autoritate;
• diminuarea rolului dominant al soţului;
• modelarea sarcinilor asumate de fiecare dintre soţi
Aceste modificări au apărut ca urmare a fenomenelor generate de modernizarea
colectivităţilor rurale, urbanizare şi navetism.
Un prim fenomen constatat este acela de compensare a rolurilor. Drepturile şi
obligaţiile familiale cad aproape în exclusivitate în sarcina soţiei, având loc un transfer de
autoritate, “familia fiind concentrată în jurul mamei”.
Astfel, are loc o intensificare a participării femeii la viaţa extrafamilială -
prelungirea carierei şcolare, punerea accentului pe profesionalizare, promovarea socială a
femeii, independenţa ei economică, etc. La căsătorie se manifestă o tendinţă de egalizare
a poziţiilor bărbaţilor şi femeilor. De asemenea, în cuplu se manifestă tendinţa de
egalizare a diviziunii rolurilor, a poziţiei de autoritate; scade importanţa relaţiilor
economice punându-se accentul pe importanţa comuniunii de mentalităţi, preocupări,
interese; se manifestă o mai mare acceptare socială faţă de relaţiile extraconjugale.
Se poate afirma că aceste modificări privind poziţia femeii în societate şi
familie au condus la o anumită egalizare a statutului bărbaţilor şi femeilor.
Când se vorbeşte despre “criza familiei” din societatea modernă se are în vedere
trecerea de la familia nucleară, la o diversitate de modele familiale. Începând cu anii ’70,
familia nucleară a înregistrat o regresie rapidă datorită schimbărilor sociale - mobilitatea
socială şi demografică, creşterea independenţei economice a femeilor, extinderea
mijloacelor contraceptive etc. - dar şi faptului că tot mai mult s-a încetăţenit ideea că
familia stinghereşte afirmarea personalităţii fiinţei umane. Astfel au apărut stiluri de viaţă
alternative: celibatul, familia consensuală, familia fără copii, familia monoparentală, cu
extindere redusă - cupluri de homosexuali si familii comunitare.
“Criza familiei” nu este decât criza unui mod de producţie, iar dacă structura ei se
schimbă, instituţia rămâne mereu valabilă.

1.4.2. Industrializarea - efectele ei asupra condiţiei femeii


În timpul celui de-al doilea război mondial, un mare număr de femei au fost
încadrate în uzine şi birouri pentru a desfăşura munci masculine. La sfârşitul războiului,
aceste servicii au trebuit să fie restituite bărbaţilor demobilizaţi. Pacea recâştigată a fost
simbolizată prin imaginea femeii la cămin, ocupându-se de copii şi bărbat, la întoarcerea
după muncile lui grele.
Justificarea modelului femeii la cămin nu putea decât să facă apel la deosebirile de
natură biologică între masculin şi feminin. O identitate de natură cere o egalitate de
drepturi sociale. Industrializarea, descoperirile ştiinţei şi devalorizarea muncii casnice a
creat contextul reîntoarcerii femeii pe piaţa muncii.
Anii 1970 sunt marcaţi printr-o reluare a activităţii profesionale feminine în toate
ţările europene şi nu numai. Aceasta nu este ceva nou, ceea ce este nou este intrarea pe
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 7

piaţa muncii a femeilor din clasele mijlocii, care rămâneau acasă şi se consacrau copiilor
şi interiorului lor domestic. Un întreg complex de factori medicali, sociali, economici şi
culturali au condus femeile la căutarea unei activităţi profesionale, în exteriorul
căminului.
A devenit posibilă o criză de conştiinţă feministă, la început datorită progreselor
considerabile ale medicinii, pentru tot ceea ce are legătură cu fiziologia feminină. De
când mortalitatea în naşteri a fost considerabil redusă, ca şi toate bolile legate în mod
specific de corpul feminin, femeia a putut să se elibereze de ceea ce era considerat un
blestem natural al corpului ei. Contracepţia i-a evitat sarcinile prea numeroase, în timp ce
progresul medicinii a limitat mortalitatea infantilă.
Cuplul s-a transformat profund, fondat de acum încolo pe un ideal romantic, de
dragoste, eliberat de constrângerile economice care apăsau asupra formării uniunilor. Un
bărbat şi o femeie hotărăsc să-şi împărtăşească spaţiul lor de viaţă pentru un timp lăsat în
suspensie.

1.4.3. Factorii care fixează statutul femeii pe o poziţie subordonată


Trecerea de la matriarhat la patriarhat s-a datorat conştientizării de către bărbat a
rolului său în procreaţie. În clipa în care sexul tare avea să-şi atribuie sieşi puterea divină,
relativa egalitate între sexe avea să sfârşească. Astfel, legat de realitatea biologică, aveau
să se formeze stereotipurile de feminitate şi de virilitate.
Dintre valorile proprii feminităţii fac parte dragostea şi sacrificiul femeii. Se spune
că femeia e născută pentru a fi “devotată” şi că principalul ei scop este dragostea. O altă
valoare este maternitatea.
Dacă femeia se supune cu atâta uşurinţă este pentru că ea are anumite avantaje: ca
“stăpână a casei” este respectată de întreaga familie, prin îndeplinirea “datoriei”
dobândeşte siguranţa morală, dar mai are şi avantaje de ordin pasional, femeia
dominându-l pe bărbat pe planul moral. Rând pe rând, femeia se simte dominată de
bărbat, atunci când acesta duce în afara casei o viaţă independentă şi simte că domină,
dându-şi seama că el nu se poate lipsi de ea nici pe plan sentimental, nici pe plan
material, nici pe plan sexual.
Femeia are ca primă datorie să-şi considere bărbatul drept Dumnezeul ei, care
poate s-o domine sexual, social şi moral.
Dependenţa economică a femeii faţă de bărbat va creşte datorită rămânerii femeii
în gospodăria casnică, bărbatul fiind stăpânul mijloacelor de producţie (teren agricol,
turmă, ateliere pentru fabricarea uneltelor etc.).
Cauzele inegalităţii între bărbat şi femeie trebuiesc căutate şi în rolul pe care
femeia şi bărbatul îl au în viaţa socială. Societatea industrială a definit roluri noi pentru
cele două sexe şi, legat de acestea, stereotipul că bărbaţii sunt “obiectivi”, iar femeile
“subiective” - stereotip care nu-şi are originea în realitatea biologică.
Femeile sunt pregătite încă de la naştere pentru treburile gospodăreşti, pentru
reproducerea şi creşterea copiilor, ele au rămas acasă pentru a desfăşura o muncă indirect
productivă, o muncă în mare măsură izolată şi astfel au fost învăţate să gândească
subiectiv. Nu de puţine ori au fost considerate ca fiind incapabile de gândire obiectivă.
Nu e de mirare faptul că îndată ce femeile s-au integrat în producţia
interdependentă, ele au fost acuzate că s-au “defeminizat”, că au devenit dure, reci,
obiective. Diferenţele dintre sexe, stereotipurile cu privire la rolul sexelor, au fost
accentuate şi de faptul că femeia a fost identificată cu consumul, iar bărbatul cu
producţia.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 8

Diferenţele biologice se datorează scopului natural al speciei umane, fără ele


omenirea nu ar exista. Dar aceasta nu explică inegalitatea dintre bărbat şi femeie, până şi
cel mai genial bărbat fiind născut de o mamă. Studiile privind deosebirile dintre bărbaţi şi
femei au arătat că acestea nu sunt de nivel; inteligenţa bărbatului nu este cu nimic
superioară inteligenţei femeii, deosebirile sunt de stil, de orientare.
Rolurile se deosebesc prin socializare, în raport cu anumite stereotipii. Încă din
primii ani de viaţă, fetele sunt îmbrăcate în roz, băieţii în albastru, camerele fetiţelor sunt
decorate diferit de cele ale băieţilor, fetiţele se joacă cu un anumit gen de jucării, băieţii
cu alt gen, astfel copiii învaţă că bărbatul este mereu plasat înaintea femeii. Şcoala
accentuează aceste stereotipii. Profesiile predominant feminine oferă puţine şanse de a
avansa în ierarhia organizaţională.
Lipsite de autoritate politică şi cu o redusă pregătire profesională, femeile nu se
puteau implica în organizarea societăţii, în dezvoltarea culturii şi ştiinţei. În plus, femeii
îi este şi îi era teamă să-şi părăsească rolul de soţie şi mamă. Toţi aceşti factori dezvăluie
statutul de subordonare al femeii faţă de bărbat, atât în familie cât şi în societate.

1.4.4. Situaţia femeii în societatea actuală


În domeniul profesional există o tendinţă spre egalitate, însă toate poziţiile
inferioare în ierarhia profesională sunt ocupate de femei. Rareori, unele femei, cu titlu de
excepţie, reuşesc să obţină poziţii cheie într-o lume dominată profesional de către bărbaţi.
Femeile desfăşoară numai anumite genuri de muncă, ce necesită o mai slabă calificare şi
oferă mai puţine satisfacţii profesionale.
În ceea ce priveşte formaţia profesională, tinerele fete sunt orientate spre profesii
“tipic feminine”: coafeze, croitorese, vânzătoare, cursuri mai uşoare pentru muncile de
birou, activităţi de secretariat, asistente medicale etc., pe când băieţii sunt orientaţi spre
profesii “tipic masculine”: poliţişti, ingineri, etc. Această tipizare implică o inegalitate:
femeia asistentă a doctorului bărbat, femeia secretară a şefului ei etc. Dacă la terminarea
liceului, numărul fetelor este aproximativ egal cu cel al băieţilor, numărul absolventelor
de învăţământ superior este mult inferior faţă de cel al absolvenţilor, iar cel al femeilor cu
titlu de doctor este de câteva ori mai mic faţă de cel al bărbaţilor cu acelaşi titlu.
În domeniul politic femeia se loveşte de barajul masculin din toate partidele; ea a
fost în mod progresiv eliminată din viaţa politică. Încă nu s-a întâmplat ca vreun partid,
indiferent de orientarea politică, să-şi desfăşoare campania electorală pe tema promovării
feminine. Cu toate declaraţiile naţionale şi internaţionale, naţiunile sunt conduse de către
bărbaţi.
Deseori femeile se află în situaţia dramatică de a alege între o slujbă prost plătită,
ori să stea acasă beneficiind de un neînsemnat ajutor social, şi pe o perioadă limitată. Nu
de puţine ori, femeile divorţate care au în îngrijire copii, se confruntă cu mari dificultăţi
financiare.
În societatea modernă, mijloacele mass-media au răspândit o nouă imagine a
feminităţii, imagine care deformează conştiinţa propriei condiţii a femeii. Femeia trebuie
să fie o soţie ireproşabilă, dar are şi “datoria” de a rămâne seducătoare, tânără, elegantă.
Imaginea starului tinde să devină o sursă de obsesii şi de suferinţe pentru unele femei,
care, confruntând imaginea din oglindă cu cele din paginile revistelor, constată doar
imaginea femeii materne sau a celei care începe să îmbătrânească. Astfel, femeia matură
îşi consumă cea mai mare parte din energie şi timp, încercând prin mijloace artificiale să-
i imită pe cei tineri şi în felul acesta, să crească în propria ei stimă.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 9

În societatea modernă, dragostea devine obligatorie. Tinerele se simt vinovate


dacă nu sunt atrăgătoare din punct de vedere sexual şi dacă nu au mai multe aventuri. Pe
de altă parte, unii bărbaţi deşi afirmă că femeile ar trebui să aibă drepturi egale cu ei, în
ce priveşte sexualitatea, acceptă cu greu un comportament similar din partea femeilor.
Sexualitatea este prizoniera unor condiţionări multiple, de natură socială, morală,
psihologică, economică, culturală. Absenţa informaţiei sexuale conducea la menţinerea
experienţei erotice sub semnul angoasei, al conflictului dintre condiţia firească a femeii şi
dependenţa de propriul corp. În prezent, folosirea anticoncepţionalelor şi extinderea
educaţiei sexuale constituie premise ale unor relaţii mai sincere între parteneri, şi
totodată, eliberează femeia de maternităţile nedorite, făcând-o stăpâna propriului ei corp.
Civilizaţia modernă a păstrat segregaţia rolurilor şi chiar a adâncit-o, dând fiecărui
sex noi valori: bărbaţilor - banii, puterea; femeilor - tinereţea, frumuseţea, moda,
pasiunea de a cumpăra. Bărbatul şi femeia au în comun doar pasiuni ale timpului liber -
tutunul, erotismul, confortul, televiziunea etc., pasiuni care-i îndepărtează de viaţa
creatoare. Condiţia dobândirii personalităţii femeii rămâne integrarea ei în munca
extracasnică.
Rolurile asumate de către bărbat şi femeie sunt în curs de evoluţie. Ca urmare a
unei participări mai mari a femeilor la viaţa profesională şi ca urmare a luării în
considerare progresive a revendicărilor feministe, nimeni nu se mai miră că bărbaţii iau
parte activă la îngrijirea şi educarea copiilor, chiar şi a celor mici.
Drama femeii din societatea modernă se datorează faptului că ea nu a reuşit să
înlocuiască rolul tradiţional cu un alt rol, care să-i aducă satisfacţii. Femeia modernă
desfăşoară ambele roluri, fără a se bucura de privilegiile oferite rolului tradiţional.

1.5. Evoluţia istorică a femeii în societatea şi familia românească


În România, până în 1865, când a intrat în vigoare noul cod civil, erau în vigoare
legiuirile Calimach (1817) şi Caragea (1818), cu prevederi opuse egalizării în drepturi a
sexelor. Femeile nu aveau dreptul la slujbe publice, funcţii politice, aveau însă dreptul de
a dispune de averea lor (deosebită de zestre). Cele două coduri prevedeau privilegiul
masculinităţii la moştenire.
Spre jumătatea secolului XIX situaţia majorităţii femeilor se contura astfel:
inegalitate civilă şi dependenţă economică faţă de bărbat, instruire ineficientă,
inaccesibilitate în numeroase profesii, precum şi totala neparticipare oficială la viaţa
politică. Multe femei au participat activ la revoluţia din 1848, însă, ideea participării la
viaţa politică şi cea a dreptului de vot pentru femei, erau refuzate categoric. Primele
asociaţii ale femeilor au fost întemeiate în anii `40 şi `50 ai secolului XIX.
Momentan, cea mai mare influenţă asupra diferenţelor din cursului vieţii vin de la
modul cum societatea percepe diferenţele sexuale, cu înţelesuri la scară generală, prin
construirea socială a genului. Virtual oricărei societăţi, conceptul genului determină tipul
activităţilor considerate potrivite pentru ca indivizii să performeze. Bărbaţii posedă
anumite atribute, pot fi superiori în anumite domenii, pot fi mai potriviţi să funcţioneze în
anumite situaţii sociale şi organizaţii mai bine decât femeile, şi vice-versa.
Istoric şi în viaţa contemporană a celor mai multe culturi din lumea întreagă,
bărbaţii au mai multă putere şi privilegiu – atât publică cât şi privată – decât femeile.
Cursurile vieţii sunt de asemenea, profund afectate de alte condiţii decât genul, incluzând
clasa, rasa, orientarea sexuală şi abilitatea psihică. Patriarhia este termenul general
folosit pentru a descrie o societate în care este o distribuţie inegală de putere şi privilegiu
între bărbaţi şi femei.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 10

Continuă să fie inegalităţi între tratamentul bărbaţilor şi femeilor în societate. În


viaţa contemporană, aceste inegalităţi sunt mai puţin bazate pe doctrine oficiale şi mai
mult pe atitudinile neoficiale şi valorile despre o viaţă bună pentru bărbaţi şi femei.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 11

CAPITOLUL II
DIMENSIUNI ALE DREPTURILOR FEMEII ÎN SOCIETATEA
CONTEMPORANĂ

2.1. Reglementări internaţionale


Legea internaţională referitoare la drepturile omului, ca întreg, este, desigur, pe
deplin aplicabilă femeilor. Oricum, aşa cum se evidenţiază în lista de acte normative de
nivel internaţional, este necesar, în scopul de a aborda mai eficient multiplele încălcări
ale drepturilor femeilor care încă există în diferite ţări (inclusiv discriminarea), să
prezentăm documente legale separate pe gen, concentrându-ne pe problemele particulare
ale femeilor.
În timp ce unele ţări au făcut progrese în asigurarea creşterii respectului pentru
drepturile femeilor (adică egalitatea cu bărbaţii, în domenii ca legea familiei, legea
succesiunii şi cea a accesului la educaţie, asigurarea adecvată a serviciilor de sănătate,
accesul pe piaţa muncii), majoritatea acestora suferă încă de violarea unor drepturi umane
de bază. Mai mult, femeilor li se poate nega dreptul la educaţie sau chiar la serviciile
medicale de bază. Ele pot fi supuse şi unui cod strict al vestimentaţiei care, dacă este
încălcat, se poate solda cu pedepse corporale grave. Uneori, discriminarea împotriva
femeilor apare chiar înainte de naşterea lor când, dacă sexul este stabilit prenatal, se
decide în familie sau în comunitate avortarea fetuşilor de sex feminin.
Opoziţia sau eşecul de a promova protecţia drepturilor femeilor în mod eficient
poate fi deseori explicată (dar nu justificată) de faptul că aceste drepturi reprezintă o
ameninţare la valorile şi interesele sociale acceptate. Dar această marginalizare a femeilor
are un devastator cost uman, social şi financiar.
Deşi dreptul la personalitate legală/juridică este cuprins în legile internaţionale el a
fost inclus expressis verbis atât în articolul 16 al Convenţiei Internaţionale a Drepturilor
Legale şi Civile cât şi în articolul 12 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului.
Mai mult, ca urmare a articolului 4 (2) din Convenţia Internaţională şi a articolului 27 (2)
al Convenţiei Americane acesta este un drept care nu poate fi derogat în nici o
circumstanţă, nici în cazuri de urgenţă publică. Dreptul femeii la personalitate legală pe
plan de egalitate cu bărbatul trebuie, cu alte cuvinte, să fie respectat atât în timp de pace
cât şi în timp de război sau în alte asemenea situaţii.
Aşa cum s-a subliniat de către Comitetul Drepturilor Omului, “dreptul fiecăruia
conform articolului 16 de a fi recunoscut oriunde ca o persoană înaintea legii este la fel
de pertinent pentru femei care deseori au fost discriminate după sex sau statut marital”.
Aşa cum a subliniat Comitetul “dreptul implică capacitatea femeii de a fi propriul
proprietar, de a lua contact sau a exercita alte drepturi civile fără a fi restricţionată din
motive de sex sau statut marital ori din alte considerente. De asemenea implică faptul că
femeile nu pot fi tratate ca obiecte, date împreună cu proprietăţile soţului decedat către
familia acestuia”. Personalitatea legală mai înseamnă şi că femeile trebuie să aibă acces
neîngrădit la instituţiile legale din ţările lor pentru a-şi putea revendica drepturile şi să
obţină compensaţii sau restaurări acolo unde e cazul.
Femeile au dreptul la personalitate egală pe baze egale cu bărbaţii, acest drept
fiind absolut şi trebuind să fie garantat în toate circumstanţele şi în orice moment.
Conform articolului 1(3) din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, unul din
scopurile organizaţiei este “să obţină cooperare internaţională pentru rezolvarea
internaţională a problemelor cu caracter economic, social, cultural, umanitar şi pentru
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 12

promovarea şi încurajarea respectării pentru drepturile umane şi pentru libertăţile


fundamentale fără distincţie pe bază de sex, limbaj sau religie”.
La nivel universal, interzicerea discriminării pe bază de sex a fost inclusă
în articolul 2 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, articolul 2(1), 4(1) al
Convenţiei Internaţionale referitoare la Drepturile Civile şi Politice şi în articolul
2(2) din Convenţia Internaţională referitoare la Drepturile Economice, Sociale şi
Culturale. În virtutea articolului 3 din ambele convenţii, statele părţi se angajează să
asigure egalitatea dreptului femeilor şi bărbaţilor de a se bucura de prevederile acestor
convenţii.Discriminarea sexuală a devenit preocuparea principală a Convenţiei
referitoare la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, 1979
care a intrat în vigoare la 3 septembrie 1981. La 10 mai 2001 erau 168 state partenere.
Convenţia a fost precedată de Declaraţia referitoare la eliminarea discriminării
împotriva femeilor proclamată de Adunarea Generală în 1967.
Convenţia are un rol important ca mijloc legal de promovare a protecţiei
drepturilor egale a femeilor în cadrul Naţiunilor Unite. Implementarea prevederilor ei
este revizuită de Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor. În
acest scop, articolul 1 stabileşte că : “termenul discriminare împotriva femeilor înseamnă
orice distincţie, diferenţă, excludere sau restricţie făcută pe baza sexului care are efect
sau scop imparţialitatea sau nulitatea recunoaşterii, dreptului sau exercitării de către
femei, indiferent de statutul lor marital, pe baza egalităţii între sexe, a drepturilor umane
şi a libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural, civil ori
orice alt domeniu.” Aşa cum a explicat Comitetul pentru Eliminarea Discriminării
împotriva Femeilor, această definiţie include şi “violenţa bazată pe sex, care însemnă
violenţa direcţionată împotriva femeilor. Ea include acte de suferinţă care afectează fizic,
psihic sau sexual, ameninţarea cu astfel de acte, corecţia sau alte privări de libertate. Este
important de notat această largă interpretare a definiţiei discriminării care înseamnă că
“violenţa bazată pe sex poate încălca prevederi specifice ale Convenţiei, când aceste
prevederi menţionează expres violenţa”. Oricum, “măsuri temporare speciale care au ca
scop de facto egalitatea dintre bărbaţi şi femei nu vor fi considerate discriminare” aşa
cum este definită de Convenţie, pe de altă parte, astfel de măsuri “vor fi întrerupte când
obiectivele egalităţii de oportunităţi şi tratamente au fost realizate”.
De asemenea, este important de subliniat că faţă de Convenţia Internaţională
Referitoare la Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare Rasială, care se referă
numai la discriminarea în “domeniul vieţii publice”, Convenţia Referitoare la
Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor are o mai mare arie
de aplicare şi, de asemenea, acoperă acte care cad în sfera privată. Comitetul de eliminare
a discriminărilor împotriva femeilor a subliniat că “Discriminarea nu este restricţionată
la acte date sau în beneficiul Guvernelor. De exemplu, conform articolului 2(e) din
Convenţie, toate statele sunt chemate să ia măsurile potrivite pentru a elimina
discriminarea împotriva femeilor şi a oricărei persoane, organizaţii sau instituţii.
Conform legislaţiei internaţionale, Statele pot fi responsabile şi de acte private dacă au
eşuat în asigurarea prevenirii violării drepturilor sau în pedepsirea actelor de violenţă,
şi asigurarea compensaţiilor”.
Spre sfârşit, Convenţia impune o îndatorire specifică a statelor părţi, aceea de a
acorda femeilor “egalitate cu bărbaţii în faţa legii” şi o capacitate legală în chestiuni
civile identică cu cea a bărbaţilor [articolul 15 (1) şi (2)] şi le cere să asigure “pe baze de
egalitate” un număr de drepturi legate de căsătorie şi familie (articolul 16).
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 13

2.2. Tratate regionale referitoare la drepturile femeii


La nivel regional, articolul 2 din Carta Africană a Drepturilor Omului, articolul 1
din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, articolul14 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului şi partea a V-a, articolul E din Carta Socială Europeană
(revizuită), 1996, prevăd toate că drepturile şi libertăţile stabilite în aceste tratate vor fi
disponibile fără discriminare de sex. Ca şi articolul 26 din Convenţia Internaţională
referitoare la Drepturile Politice şi Civile, Protocolul numărul 12 la Convenţia
Internaţională a Drepturilor Omului conţine o interzicere generală şi independentă a
discriminării din orice motive, care nu este legată de dreptul de a beneficia de drepturile
garantate în tratat. La 08.06.2002 numai Cipru şi Georgia au ratificat acest Protocol, ceea
ce necesită alte 8 ratificări pentru a intra în vigoare. Prevederea non-discriminare
conţinută în articolul14 al Convenţiei Europene este legată de a se beneficia de drepturile
şi libertăţile garantate de Convenţie şi de Protocoalele adiţionale şi de aceea nu are o
existenţă independentă faţă de aceste drepturi şi libertăţi. Articolul 3 din Carta Africană
şi articolul 24 din Convenţia Americană garantează dreptul la egalitate înaintea legii şi
dreptul la protecţie egală de către lege.
2.3. Principiul egalităţii între sexe şi al nediscriminării între bărbaţi şi femei
Înţelesul general al egalităţii şi nondiscriminării are referinţe la exemple de cazuri
legale internaţionale şi comentarii pe marginea lor, fiind necesar a se însuma înţelesul
general al noţiunii de egalitate în tratamente şi non-discriminare şi apoi a se examina
modalitatea în care se monitorizează instituţiile care se ocupă cu problemele specifice ale
egalităţii de gen.
Comitetul pentru Drepturile Omului a subliniat că nondiscriminarea, “împreună cu
egalitatea înaintea legii şi protecţia egală de către lege fără discriminare constituie un
principiu general de bază referitor la protecţia drepturilor omului”.
Oricum, nu toate distincţiile făcute între persoane şi grupuri de persoane pot fi
privite ca discriminare în adevăratul sens al cuvântului. Conform legii internaţionale,
distincţiile între oameni pot fi justificate dacă, în termeni generali, sunt rezonabile şi
impuse pentru un scop legitim. Trăsătura comună a cazurilor legale (de asemenea cu
respectarea drepturilor egale pentru femei) prezentate de Comitetul pentru Drepturile
Omului şi de Curţile Inter-Americane şi Europene ale Drepturilor Omului este descrisă
pe baza noţiunii de egalitate în tratament şi nondiscriminare:

2.3.1. Înţelesul egalităţii între bărbaţi şi femei


Deşi principiul egalităţii şi nondiscriminării în tratatele generale referitoare la
drepturile umane este neutru din punct de vedere al genului, sexului şi el se aplică în mod
egal femeilor şi bărbaţilor, s-a considerat necesar să se includă în două Convenţii
Internaţionale prevederi specifice care obligă statele să asigure dreptul egal al femeilor şi
bărbaţilor de a beneficia de toate drepturile garantate de aceste tratate.
În cazul Convenţiei Internaţionale referitoare la Drepturile Civile şi Politice,
Comitetul Drepturilor Omului crede că termenul de “discriminare” aşa cum e folosit în
Convenţie trebuie înţeles ca implicând orice diferenţiere, excludere, restricţie sau
preferinţă care se bazează pe motive ca rasa, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice
sau de altă natură, origine naţională sau socială, proprietate, naştere sau alt statut şi care
are ca efect sau scop anularea sau împiedicarea recunoaşterii exercitării de pe picior de
egalitate a drepturilor şi libertăţilor.”
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 14

Referitor la egalitatea dintre femei şi bărbaţi aşa cum se stipulează în articolul 3


din Convenţie, acest fapt implică că “toate fiinţele umane trebuie să se bucure de
drepturile furnizate de Convenţie, în totalitate pe axe de egalitate. În consecinţă, statele
trebuie să asigure femeilor şi bărbaţilor premisele de a se bucura de aceste drepturi
egale”.
Mai mult, după opinia Comitetului, articolele 2 şi 3 din Convenţie mandatează
statele părţi “să facă toţi paşii necesari, inclusiv interzicerea discriminării pe motive de
sex, să pună capăt acţiunilor de discriminare, atât în sectorul public cât şi în cel privat,
ceea ce duce la beneficierea în mod egal de drepturile cuvenite”.
Datoria legală a statelor acoperă astfel toate sectoarele societăţii. Trebuie notat că
această obligaţie este imediată şi astfel nu este nici progresivă nici dependentă de
resursele disponibile ale părţilor implicate.
Aceste prevederi legale arată clar că statele părţi la Convenţie au şi datoria legală
de a face paşi specifici pozitivi în toate sferele societăţii unde există discriminare sexuală,
inclusiv paşi pozitivi pentru a descuraja practicile discriminatorii din domeniul privat,
unde deseori femeile suferă din greu.
Declaraţia şi Planul de acţiune de la Viena deşi nu este un act legiferat, este o
importantă declaraţie de principii şi politici care a fost adoptată în unanimitate de statele
participante la Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului din 1993; conform Declaraţiei,
“drepturile femeilor şi ale fetelor sunt inalienabile, fac parte integrată şi indivizibilă din
drepturile umane universale” şi “participarea totală şi egală a femeilor la viaţa politică,
civilă, economică, socială şi culturală la nivel naţional, regional şi internaţional, ca şi
eradicarea tuturor formelor de discriminare pe motiv de sex sunt obiective prioritare ale
comunităţii internaţionale”
Declaraţia şi Platforma de la Beijing au fost şi ele adoptate în unanimitate de
statele participante; paragraful 1 şi declaraţia de deschidere stabileşte ca scop inter alia
“îndepărtarea obstacolelor împotriva participării active a femeilor în toate sferele vieţii
publice şi private printr-o completă implicare la luarea deciziilor economice, sociale,
culturale şi politice”
Dat fiind că guvernele din lume au datoria legală de a elimina discriminarea bazată
pe sex în ţările lor, judecătorii, procurorii şi avocaţii au şi ei responsabilitatea
profesională de a examina violările presupuse ale egalităţii şi nondiscriminării pe bază de
sex.
2.4. Aspecte ale respectării drepturilor femeilor în relaţiile familiale
2.4.1. Dreptul femeilor de a se căsători libere şi de a fonda o familie
Dreptul bărbaţilor şi femeilor de a se căsători la o vârstă potrivită şi de a fonda o
familie este recunoscut de articolul 23(2) din Convenţia Internaţională a Drepturilor
Civile şi Politice, de articolul 17(2) din Convenţia Americană a Drepturilor Omului
(care foloseşte termenul “a ridica o familie” în loc de “a fonda”) şi de articolul 12 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Articolul 23 (3) din Convenţia
Internaţională şi articolul 17(3) din Convenţia Americană a Drepturilor Omului
stipulează că “intrarea într-o căsătorie trebuie să fie liberă de constrângeri şi pe deplin
consimţită”.
Un tratat internaţional de interes în chestiune este Convenţia referitoare la
Consimţământul la căsătorie, Vârsta minimă de căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor
care a fost adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 1962 şi a
intrat în vigoare la 9 decembrie 1964.
Căsătoriile poligame
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 15

Conform Comitetului pentru Drepturile Omului, “egalitatea de tratament


referitoare la dreptul de căsătorie implică şi faptul că poligamia este incompatibilă cu
acest principiu. Poligamia violează demnitatea femeii. Este o discriminare inadmisibilă,
de aceea trebuie abolită oriunde există încă. Ţările care permit poligamia în ciuda
constituţiilor lor care garantează egalitatea drepturilor violează astfel nu numai drepturile
constituţionale ale femeilor, dar şi articolul 5(a) din Convenţia pentru Eliminarea
tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, care cere Statelor să modifice
tiparele de comportament socio-culturale ale femeilor şi bărbaţilor în scopul de a elimina
discriminarea bazată pe sex.
Vârsta permisă pentru căsătorie
Deşi vârsta minimă pentru căsătorie este un factor care poate apăra femeia de a fi
influenţată în luarea deciziei libere de căsătorie, tratatele internaţionale nu specifică o
vârstă minimă. Oricum, articolul 16(2) din Convenţia pentru Eliminarea tuturor
Formelor de Discriminare împotriva Femeilor stabileşte că: “2. logodirea şi căsătoria
unui copil nu poate avea efect legal şi vor fi luate toate măsurile necesare, inclusiv
legislative, pentru a se specifica vârsta minimă pentru căsătorie şi se va face înregistrarea
obligatorie a mariajului într-un registru oficial”
Aşa cum a arătat Comitetul pentru Eliminarea Discriminării contra Femeilor,
articolul 16 (2) din Convenţia pentru Eliminarea tuturor Formelor de Discriminare
împotriva Femeilor, ca şi prevederile relevante din Convenţia pentru Drepturile
Copilului, “statele părţi nu au dreptul de a valida o căsătorie între persoane care nu au
atins majoratul”; Comitetul arată că “vârsta minimă pentru căsătorie trebuie să fie 18 ani
pentru ambele sexe.”
Înregistrarea căsătoriilor
Conform articolului 3 din Convenţia referitoare la Consimţământul la
căsătorie, vârsta minimă maritală şi înregistrarea căsătoriilor, Statele părţi trebuie să
înregistreze toate căsătoriile “într-un registru oficial al unei autorităţi competente”.
Înţelesul dreptului de a constitui o familie
Aşa cum s-a arătat mai sus, dreptul de a forma o familie este garantat de articolul
23(2) din Convenţia Internaţională pentru Drepturile Civile şi Politice şi de articolul 17
(2) din Convenţia Americană a Drepturilor Omului. Articolul 16(1) din Convenţia
pentru Eliminarea Discriminării contra Femeilor cere statelor părţi să “asigure pe
baza egalităţii cu bărbaţii, aceleaşi drepturi pentru femei de a decide liber numărul şi
spaţierea naşterilor şi de a avea acces la informaţie, educaţie şi mijloace care le permit să
exercite aceste drepturi”.
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării contra Femeilor stabileşte că
motivele pentru care “femeile sunt îndreptăţite să decidă numărul şi spaţierea naşterilor”
conform articolului 16 (1)(e) din Convenţia pentru Eliminarea tuturor formelor de
Discriminare contra Femeilor sunt că “ele au responsabilitatea de a purta şi creşte copiii
ceea ce poate afecta dreptul lor la educaţie, la serviciu şi alte activităţi legate de
dezvoltarea lor personală. Comitetul a mai stabilit că “decizia de a avea sau nu copii, ar
trebui, de preferinţă să fie luată în acord cu partenerul sau soţul, dar nu trebuie limitată de
acest aspect adică, de partener, soţ, părinţi sau Guvern”, de exemplu: prin sarcini.

2.4.2. Egalitate de drepturi în legislaţiile naţionale


Cu privire la drepturile egale referitoare la respectarea naţionalităţii, articolul 9 din
Convenţia pentru Eliminarea Discriminării Femeilor stipulează că: “1. Statele părţi
vor acorda drepturi egale cu bărbaţii pentru căpătarea, schimbarea sau retragerea
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 16

naţionalităţii lor. Ele vor asigura în particular ca nici căsătoria cu un străin, nici
schimbarea naţionalităţii de către soţ pe timpul mariajului nu va duce automat la
schimbarea naţionalităţii soţiei. 2. Statele părţi vor acorda drepturi egale cu bărbaţii în
privinţa naţionalităţii copiilor”.
Deşi articolul 23 din Convenţia pentru Drepturi Civile şi Politice nu se referă
explicit la egalitatea în drepturi în termenii legilor naţionale, Comitetul a stabilit că “nu
trebuie să apară discriminare pe bază de sex cu privire la primirea sau pierderea
naţionalităţii din cauza căsătoriei”

2.4.3. Dreptul egal la un nume


Conform articolului 16(1)(g) din Convenţia pentru Eliminarea Discriminării
Femeilor, statele părţi trebuie să asigure “pe bază de egalitate a femeilor cu bărbaţii”,
“acelaşi drept personal ca soţie sau soţ, inclusiv alegerea numelui de familie”. Această
prevedere înseamnă că “fiecare partener are dreptul de a-şi alege numele, păstrându-şi
individualitatea şi identitatea în comunitate şi distincţia faţă de alţi membri ai societăţii.
Când prin lege sau obiceiuri o femeie este obligată să-şi schimbe numele la căsătorie sau
divorţ, îi sunt încălcate aceste drepturi”
Comitetul Drepturilor Omului a stabilit, referitor la articolul 23 din Convenţia
Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice că “dreptul fiecăruia din soţi de a-şi retrage
utilizarea numelui original de familie sau de a participa egal la alegerea unui nou nume
de familie va fi garantat” şi că “Statele părţi se vor asigura să nu apară discriminare
bazată pe sex în această privinţă” De asemenea, Statele trebuie să asigure şi “capacitatea
de a transmite copiilor naţionalitatea părinţilor” fără discriminare.
Conform legii internaţionale, femeile şi bărbaţii au drepturi egale în termenii
legilor referitoare la naţionalitate. Aceasta înseamnă că femeile şi bărbaţii care se
căsătoresc cu străini trebuie să fie trataţi egal şi să aibă drepturi egale de a transmite
naţionalitatea copiilor lor. Conform legilor internaţionale, femeile şi bărbaţii au acelaşi
drept de a alege un nume de familie.

2.4.4 Drepturi şi responsabilităţi egale ale soţilor la căsătorie, pe timpul


căsătoriei şi la dizolvarea acesteia
Se cere statelor părţi, conform articolului 23(4) din Convenţia Internaţională a
Drepturilor Civile şi Politice să ia măsurile potrivite “pentru a asigura egalitatea
drepturilor şi responsabilităţilor soţilor la căsătorie, pe timpul şi la dizolvarea acesteia”.
Articolul 17(4) din Convenţia Americană a Drepturilor Omului stipulează în
această privinţă că “Statele părţi vor lua măsurile necesare pentru a asigura egalitatea
drepturilor şi o corectă balanţă a responsabilităţilor la căsătorie, în timpul şi la dizolvarea
acesteia”. Articolul 5 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului stabileşte că “soţii se vor bucura de egalitate în drepturi şi responsabilităţi între
ei şi în relaţiile lor cu copiii ca şi la căsătorie, în timpul şi la dizolvarea ei.”
Toate cele trei tratate acceptă că trebuiesc prevederi speciale referitoare la copii
în eventualitatea dizolvării căsătoriei. Articolul 16 din Convenţia pentru Eliminarea
Discriminării Femeilor conţine prevederi mai detaliate referitoare la aceste chestiuni.
Înţelegerea generală a principiului de egalitate în drepturi şi responsabilităţi
Comitetul pentru Drepturile Omului stabileşte referitor la articolul 23(4) din
Convenţia Internaţională că “pe timpul căsătoriei, soţii trebuie să aibă drepturi şi
responsabilităţi egale în familie. Această egalitate se extinde la toate chestiunile care se
ridică din relaţia lor, cum ar fi alegerea reşedinţei, conducerea gospodăriei, educaţia
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 17

copiilor şi administrarea bunurilor. Egalitatea se aplică şi la aranjamentele legale


referitoare la separaţia sau dizolvarea legală a căsătoriei.”
Comitetul a explicat articolul16(1)(c) din Convenţia pentru Eliminarea
Discriminării Femeilor şi a notat că multe ţări se raliază mai degrabă la legile naţionale,
la obiceiuri şi practici religioase, mai degrabă decât la principiile conţinute în Convenţie.
În opinia Comitetului, aceste variaţii legislative şi practice au consecinţe variate asupra
femeilor, restrângând invariabil dreptul lor de a avea un statut egal cu al soţului în cadrul
căsătoriei, făcând din soţ capul familiei, cel care ia decizii, în contradicţie cu Convenţia.
Comitetul a stabilit prevederi referitoare la :
Dreptul egal în luarea deciziilor
Drepturi şi responsabilităţi parentale egale
Drepturi egale asupra proprietăţii maritale
Dreptul legal de a avea o profesie şi o ocupaţie
Femei care trăiesc în cupluri de facto
Egalitate în privinţa divorţului
Dreptul egal la succesiune între soţi

2.4.5. Dreptul egal la capacitate juridică


Drepturi egale de a administra proprietatea şi a încheia contracte
Femeile au dreptul la personalitate legală în termeni egali cu bărbaţii. Desigur,
personalitatea legală nu acoperă numai problemele de familie dar se extinde şi la
chestiunile civile în general. Conform Convenţiei Internaţionale a drepturilor Civile şi
Politice, acest lucru este implicit în articolul 16 care garantează dreptul la personalitate
legală.
Referitor la autonomia legală, Comitetul Drepturilor Omului stabileşte că,
conform articolului 16 din Convenţia Internaţională pentru Drepturi Civile şi
Politice, fiecare are dreptul să “fie recunoscut oriunde ca persoană în faţa legii” şi acest
drept trebuie acordat negreşit femeilor care deseori sunt supuse discriminării pe motiv
marital sau de sex”. “Acest drept implică capacitatea femeilor de a deţine proprietăţi, de a
intra într-un contract sau de a exercita alte drepturi civile, care nu pot fi restricţionate pe
baza statutului marital sau a altor motive discriminatorii” .
Dreptul egal la succesiune în general
Consecinţă a dreptului egal în faţa legii, este faptul că femeile trebuie să aibă
drepturi egale la moştenire cu bărbaţii. Aşa cum s-a notat mai sus legat de articolul 16
(1) (h) din Convenţia pentru Eliminarea Discriminării Femeilor, interpretat în lumina
articolul 15 (1), “orice lege sau obicei care acordă bărbaţilor o mai mare parte din
proprietate la încheierea mariajului sau a relaţiei de facto, sau la moartea unei rude,
produce discriminare şi va avea un impact serios referitor la abilitatea practică a femeii
de a divorţa de soţul ei şi asupra capacităţii ei de a se întreţine singură şi a trăi demn şi
independent ca persoană.Toate aceste drepturi, incluzând şi dreptul de a moşteni în părţi
egale vor fi garantate indiferent de statutul marital al femeii.”
Femeile au dreptul egal cu bărbaţii la capacitate legală în chestiunile civile.
Aceasta înseamnă că femeilor trebuie să li asigure drepturi egale cu bărbaţii pentru a
deţine şi administra proprietăţi, de a încheia contracte şi obţine credite şi trebuie să li se
permită să muncească fără acordul soţului sau al altei rude. Dreptul egal la autonomie
implică şi dreptul de a avea drept de moştenire egal cu bărbaţii.
Obiceiurile şi tradiţiile nu trebuie să prejudicieze exercitarea efectivă a acestor
drepturi. Discriminare rasială poate “fi direcţionată special către femei din cauza sexului
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 18

lor”. De aceea, Comitetul a somat statul să ţină cont de factorii de gen şi de problemele
care pot fi legate astfel de discriminarea rasială”.
Femeile au dreptul de a se căsători cu consimţământul lor liber şi deplin pe baza
egalităţii cu bărbaţii. Căsătoriile forţate sunt interzise de legile internaţionale şi trebuie
interzise şi la nivel naţional peste tot în lume. Aceleaşi interdicţii se aplică şi în privinţa
zestrei şi altor tradiţii similare. Conform legilor internaţionale, tradiţiile, obiceiurile şi
credinţele religioase nu pot justifica căsătoriile forţate.

2.5. Dreptul femeilor la respect pentru viaţa lor, pentru integritatea lor
fizică şi mentală
Femeile au dreptul la respectarea vieţii lor, la a nu fi torturate şi supuse
cruzimilor, tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante, la libertate şi securitatea
persoanei garantate de tratatele generale referitoare la drepturile omului. Singurul
document legal care abordează expressis verbis violenţa împotriva femeilor este
Declaraţia privitoare la Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor care a fost adoptată
de Adunarea Generală a ONU în 1993 şi care stabileşte că: “termenul – violenţă
împotriva femeilor – înseamnă orice act bazat pe violenţa de sex care rezultă în, sau
poate rezulta în, răniri, suferinţe sexuale sau psihologice asupra femeilor, inclusiv
ameninţarea cu astfel de acte, pedepse sau privări de libertate arbitrare, fie că se produc
în viaţa publică sau în cea privată”.
Trebuie notat că lista de mai sus nu face referiri la drepturi importante cum ar fi
libertatea de opinie, de credinţă, libertatea de expresie şi mişcare, fără de care femeile nu-
şi pot revendica drepturile în mod eficient.
De asemenea, Declaraţia identifică măsurile care trebuie impuse atât de State cât şi
de organismele sau agenţiile specializate ale ONU pentru eliminarea violenţei împotriva
femeilor atât în public cât şi în particular (articolele 4-5).
Comitetul arată că “violenţa pe bază de sex este o formă de discriminare care
inhibă serios abilitatea femeilor de a se bucura de drepturi şi libertăţi egale cu ale
bărbaţilor” şi astfel de violenţe “care împiedică sau anulează posibilitatea femeilor de a se
bucura de drepturile şi libertăţile fundamentale legiferate internaţional sau de convenţiile
internaţionale, reprezintă discriminare conf. art.1 al Convenţiei.
Până în prezent, numai un tratat abordează exclusiv larg răspândita problemă a
violenţei împotriva femeilor şi anume Convenţia Inter-Americană referitoare la
Prevenirea, Pedepsirea şi Eradicarea Violenţei împotriva Femeilor, care mai este
denumită şi “Convenţia de la Belém do Pará”, adoptată de Adunarea Generală a
Organizaţiei Statelor Americane din 1994.
În concluzie, orice femeie are dreptul la respectarea vieţii sale, la integritate
fizică şi mentală pe baze de egalitate cu bărbaţii. De asemenea, violenţa şi ameninţările
pe bază de sex sunt interzise de legile internaţionale ale drepturilor umane, indiferent
dacă aceste acte se produc în public sau în domeniul privat.
Violenţa împotriva femeilor îngreunează sau anulează posibilităţile lor de a se
bucura de drepturile şi libertăţile lor pe baze de egalitate cu bărbaţii. Trebuie acordată
atenţie specială femeilor aflate în situaţii vulnerabile şi protejate împotriva actelor de
violenţă.
2.5.1. Dreptul la viaţă
Termenii diferitelor tratate pot varia, dar esenţialul este că femeile, ca şi bărbaţii
au dreptul de a nu fi lipsite de viaţă în mod arbitrar (articolul 6 din Convenţia
Internaţională asupra Drepturilor Civile şi Politice, articolul 4 din Carta Africană a
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 19

Drepturilor Omului, articolul 4 din Convenţia Americană a Drepturilor Omului şi


articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului). Articolul 4(a) din
Convenţia Inter-Americană referitoare la Prevenirea, Pedepsirea şi Eradicarea
Violenţei împotriva Femeilor stabileşte că orice femeie “are dreptul de a i se respecta
viaţa”.
Cu privire la pedeapsa cu moartea, articolul 6(5) din Convenţia Internaţională
şi articolul 4(5) din Convenţia Americană conţin o prevedere specifică care se aplică
femeilor gravide, specificând că “egalitatea de drepturi şi libertăţi... nu înseamnă
tratament identic în orice situaţie”.
Comitetul pentru Drepturile Omului stabileşte că “dreptul inerent la viaţă” aşa
cum e garantat de articolul 6 din Convenţia Internaţională “nu poate fi înţeles corect într-
o manieră restrictivă” şi protejarea lui “cere ca statele să adopte măsuri pozitive”.

2.5.1.1. Răpirea şi uciderea


Violenţa împotriva femeilor care implică răpirea şi uciderea, ca şi uciderile
extrajudiciare de către forţe de securitate sunt, desigur, interzise cu stricteţe de legea
internaţională. Acolo unde sunt comise de oficiali guvernamentali sau de membri ai
familiei, aceste acte ilegale trebuie investigate şi pedepsite.
2.5.1.2. Violenţa legală şi “uciderile de onoare”
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării împotriva Femeilor a stabilit cu
privire la art. 2(f), 5 şi 10(c) din Convenţia pentru Eliminarea Discriminării
împotriva Femeilor că “atitudinile tradiţionale prin care femeile sunt privite ca
subordonate bărbaţilor sau având roluri stereotipe care includ şi violenţe sau pedepse,
duc la răspândirea de practici cum ar fi violenţa familială şi abuzul, căsătoriile forţate,
morţile din cauza zestrei, atacurile cu acizi şi circumcizia femeilor. Astfel de practici
justifică violenţa bazată pe sex ca formă de control şi protecţie a femeilor. Efectele
acestor violenţe asupra integrităţii mentale şi fizice le împiedică pe femei să se bucure pe
baze de egalitate de exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.”

2.5.1.3. Mutilarea genitală a femeilor


Mutilarea genitală a femeilor este o practică care este larg răspândită în unele
părţi ale lumii şi poate avea mari implicaţii asupra sănătăţii fetelor, poate cauza chiar
moartea prin producerea de infecţii datorită instrumentelor nesterile folosite sau a unei
igiene deficitare. Reacţiile negative ale mutilărilor genitale au fost studiate de Organizaţia
Mondială a Sănătăţii.

2.5.1.4. Avortul
Chestiunea avortului nu este abordată în mod expres în tratatele internaţionale
generale referitoare la Drepturile Omului, dar articolul 4(1) din Convenţia Americană a
Drepturilor Omului stipulează că dreptul la viaţă “va fi protejat prin lege şi, în general,
din momentul concepţiei”, prevedere care pare să excludă orice manevră de avort chiar
din primele săptămâni de sarcină. Pe de altă parte, s-a argumentat că aceste legi
restrictive în privinţa avorturilor pot pune în pericol sănătatea şi viaţa femeilor gravide
care vor recurge la practici clandestine de avort.
Examinând această chestiune conform articolului 6 din Convenţia Internaţională
referitoare la Drepturile Politice şi Civile, Comitetul Drepturilor Omului (CDO) a
stabilit - “criminalizarea tuturor avorturilor cu pedepse severe impuse de legislaţie dă
naştere la probleme serioase mai ales în lumina rapoartelor despre impactul asupra
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 20

mortalităţii materne din cauza avorturilor clandestine şi lipsa de informaţii referitoare la


planificarea familială”.
2.5.1.5. Mortalitatea infantilă şi speranţa de viaţă
Dată fiind larga interpretare a dreptului la viaţă Statele au datoria legală de a lua
măsuri pozitive pentru reducerea mortalităţii infantile şi a creşte speranţa de viaţă, oferind
femeilor acces egal la hrană şi îngrijire medicală.

2.5.2. Dreptul femeilor de a nu fi torturate şi a suferi alte cruzimi, tratamente


şi pedepse inumane sau degradante
Femeile au dreptul de bază de a se bucura permanent de dreptul de a nu fi
torturate sau supuse cruzimilor, tratamentelor inumane sau degradante ori pedepsite
(vezi capitolul 7 din Convenţia Internaţionala referitoare la Drepturile Civile şi
Politice, Convenţia împotriva Torturii şi Altor Cruzimi, Tratamentelor inumane sau
degradante sau Pedepselor, articolul 5 din Carta Africană a Drepturilor Omului,
articolul 5(2) din Convenţia Americană a Drepturilor Omului, articolul 4 din
Convenţia Inter-Americană referitoare la Prevenirea, Pedepsirea şi Eradicarea
Violenţei împotriva Femeilor, articolul 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului şi Convenţia Europeană pentru Prevenirea Tratamentelor Inumane sau
Degradante ori Pedepselor).

2.5.2.1. Violenţa împotriva femeilor private de libertate


Tratatele internaţionale generale referitoare la Drepturile Omului nu recunosc
expressis verbis faptul că femeile private de libertate sunt într-o situaţie vulnerabilă
particulară şi de aceea au nevoie specială de protecţie împotriva violenţei cum ar fi
abuzurile sexuale din partea oficialilor. Numai în articolul 7(a) din Convenţia Inter-
Americană referitoare la Prevenirea, Pedepsirea şi Eradicarea Violenţei împotriva
Femeilor se menţionează că statele părţi se obligă să se abţină de la orice act de violenţă
împotriva femeilor şi asigură că autorităţile, oficialii, personalul, agenţii şi instituţiile
acţionează în conformitate cu obligaţiile asumate de a preveni, pedepsi şi eradica violenţa
împotriva femeilor.
Referitor la tratamentul deţinutelor, articolul 10(1) din Convenţia Internaţională
a Drepturilor Civile şi Politice stipulează, mai specific, că “toate persoanele private de
libertate vor fi tratate cu omenie şi cu respect pentru demnitatea persoanei umane”.
Comitetul împotriva Torturii a început recent să ceară statelor părţi la Convenţia
împotriva Torturii să furnizeze date referitoare la “locaţiile de detenţie civile şi militare,
la fel ca şi la centrele de detenţie pentru minori şi alte instituţii unde indivizii pot fi
vulnerabili la tortură şi rele tratamente.
Este extrem de important ca judecătorii, procurorii şi avocaţii să dea o atenţie
particulară nevoilor speciale şi vulnerabilităţii femeilor aflate în custodie, să examineze
plângerile de rele tratamente, inclusiv abuzul sexual, să se alerteze la cel mai mic semn
de torturare sau alt tip de rele tratamente aplicate femeilor, care poate nu îndrăznesc să-i
denunţe pe cei care produc astfel de violenţe.

2.5.2.2. Pedepsele nelegale


Conform Comitetului pentru Drepturile Omului, “interzicerile din art. 7 privesc nu
numai actele care cauzează durere fizică ci şi pe cele care produc suferinţe mentale
victimei”; mai mult, “interzicerea trebuie să se extindă şi asupra pedepselor corporale,
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 21

inclusiv cearta, mustrarea excesivă ordonată ca pedeapsă pentru un delict sau măsură
disciplinară”.
Interzicerea pedepsei corporale este, desigur, egal aplicabilă femeilor, care de
exemplu nu pot fi biciuite sau bătute cu pietre dacă nu respectă un anumit cod al
îmbrăcămintei sau au comis adulter. Comitetul pentru Drepturile Omului a cerut de
aceea statelor părţi să furnizeze în rapoartele lor informaţii “despre orice regulament
specific referitor la îmbrăcămintea femeilor în public”, specificând că astfel de reguli
“pot implica violări ale unor drepturi” conţinute în Convenţia Internaţională
Drepturilor Civile şi Politice cum este prevăzut în articolul 7, “dacă pedeapsa corporală
este impusă în scopul de a pune în aplicare un astfel de regulament”.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 22

CAPITOLUL III
COORDONATELE SOCIO - JURIDICE ALE INFRACŢIONALITĂŢII
FEMININE

Analiza dimensiunii fenomenului de infracţionalitate după gen începe prin a pune


semnul egalităţii între infracţionalitate şi pericol – oamenii care sunt etichetaţi drept
infractori sunt văzuţi de public şi de sistemul penal de justiţie ca meritând să fie controlaţi
şi ca inducând teama victimizării printre cetăţenii care respectă legea.
Femeile infractoare sunt, în general, implicate în tipuri de infracţiuni mai puţin
serioase decât bărbaţii. Mai mult decât atât, în multe cazuri ale femeilor care au comis
cele mai serioase infracţiuni (cum ar fi uciderea partenerilor lor), infracţiunile lor au fost
comise pentru că ele au crezut că viaţa lor, sau viaţa copiilor lor, au fost în pericol mortal.
În prezent, pentru că femeile au fost etichetate drept infractore, se consideră periculoase
şi că merită să fie încarcerate. De asemenea, se discută faptul că cei consideraţi periculoşi
– infractorii – nu sunt percepuţi ca oameni ce pot avea relaţii de zi cu zi cu membrii
publicului ce respectă legea. Momentan, multe femei experimentează cele mai serioase
victimizări din partea celor care le sunt cei mai apropiaţi – soţi sau taţi.
Analizele a diferiţi autori solicită “o justiţie socială în funcţie de gen” care să ia în
considerare experienţele şi realităţile cu care se confruntă femeile şi, în cadrul căreia,
oficialii răspunzători să asigure o aplicare corectă a dreptăţii şi din perspectiva genului.

3.1. Aspecte ale infracţionalităţii femeilor


3.1.1. Participarea femeii la actul infracţional
Literatura despre femei şi infracţionalitate face specificaţii clare despre femeile
care comit “infracţiuni economice”. Majoritatea infracţiunilor comise de femei sunt
oarecum acceptate dacă sunt economice. În ciuda acestui lucru, motivaţia economică este
singura explicaţie dată atunci când este vorba de femei. Aceasta sugerează următorul mod
de organizare:
1. Explicarea fenomenului de participare a femeilor la comiterea de infracţiuni;
2. Consideraţii diferenţiate ţinând cont de gen;
3. Alegerea raţională;
4. Infracţiunile de furt.
Au fost identificate multe căi spre infracţionalitate. Există femei abuzate, femei de
stradă şi cele care intră în relaţii cu un bărbat violent precum şi cele ai căror prieteni sau
parteneri sunt implicaţi în vânzarea drogurilor. Un argument poate fi câştigul economic,
însă atracţia banilor şi recompensa economică ca un factor de ieşire este altceva.
Se pare că perspectiva alegerii raţionale poate fi analizată în funcţie de dezvoltarea
infracţiunilor de furt, înşelăciune şi trafic de droguri. Metodele folosite pentru
investigarea acestora ar trebui să fie mai multe şi întreaga cerinţă poate fi îndreptată
folositor spre femeile infractoare. Concepţia raţionalităţii are nevoie să fie tratată în
contexul generalizării. În acest context, “alegerea raţională” cere a fi subdivizată în bucăţi
pentru a evalua dacă extinderea către raţionalitate poate fi concepută ca masculină. Un alt
înţeles al raţionalităţii poate fi construit pentru analizarea femeilor care săvârşesc tipuri
proprii de infracţiuni pentru câştig.
Este deseori acuzat faptul că infracţiunile femeilor tind să reflecte locul lor în
societate. Nu este nimic nou în sugerarea faptului că infracţiunile tradiţionale ale
femeilor, cum ar fi furtul, înşelăciunea şi traficul de droguri sunt legate de viaţa
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 23

domestică. Această aparentă legătură este dificil de negat iar o legătură simplă între
exprimarea rolurilor femeii şi infracţiunea ei este nepotrivită.
Conform acestui punct de vedere, femeile sunt angajate în infracţiuni, în furturi şi
fraude, consum de droguri şi prostituţie şi toate au ales aceste opţiuni fiind constrânse de
sărăcie. Se pare că s-au examinat prea puţin legăturile între tipurile de infracţiuni comise
(în mod special atracţia oferită de unele infracţiuni pentru câştig economic) şi
infracţionalitatea femeilor.
Infracţiunile de interes sunt cele comise indirect pentru câştig economic, cum ar fi
infracţiunile contra patrimoniului, traficul de droguri şi infracţiunile la regimul stabilit
pentru anumite activităţi economice. Aceste infracţiuni reprezintă cele mai frecvente
motive de arestare a femeilor, specificând în mod expres furtul, tâlhăria, înşelăciunea şi
infracţiunile legate de droguri.
În mod tradiţional, criminologia ca disciplină s-a axat pe infracţionalitatea
bărbaţilor – infracţiunile stradale, infracţiunile violente, crima organizată. Cele mai multe
teorii ale infracţionalităţii au fost dezvoltate pentru a explica de ce bărbaţii comit
infracţiuni, dându-se atenţie pe contextele diferite ce pot afecta femeile ca infractoare.
Deocamdată, sunt câteva diferenţe substanţiale între infracţionalitatea bărbaţilor şi a
femeilor care trebuiesc serios interpretate, nefiind nevoie de cunoştinţe criminologice
avansate pentru recunoaşterea diferenţelor dintre infracţionalitatea bărbaţilor şi a
femeilor; femeile comit mai puţine infracţiuni decât bărbaţii.
“Teoria infracţiunii în funcţie de gen” se bazează pe o înţelegere adecvată şi pe
explicarea comportamentului infractor. Pentru a explica adecvat infracţionalitatea la
femei şi implicarea mult mai redusă decât a bărbaţilor, trebuie să recunoaştem importanţa
genului în descrierea comportamentului şi a modului în care genul influenţează modul de
acţiune. Se dezvoltă o teorie a infracţionalităţii care ia în considerare genul prin
revizuirea factorilor socioculturali şi biologici care sunt mai probabili să contribuie la
frecvenţa şi modelul infracţiunii femeii.
Când femeia comite infracţiuni violente, se înregistrează o mai mare probabilitate
ca infracţiunea să fie săvârşită asupra membrilor familiei.
Diferenţele normative în comportamentele acceptate ale femeilor şi bărbaţilor sunt
dictate şi de gen, şi aceste diferenţe au un impact asupra infracţionalităţii femeilor şi
bărbaţilor. Masculinitatea implică un anumit grad de agresivitate şi bărbaţii sunt
valorificaţi pentru dominanţa lor şi abilitatea asumării riscurilor. Aceste atribute sunt
compatibile cu activitatea infracţională, care cere frecvent impertinenţă şi abilitate de a
domina pe alţii. Femeile care nu sunt socializate întrutotul spre aceste atribute
comportamentale pot fi mai puţin înclinate spre activitatea infracţională.
Pentru că femeile devin dependente mult mai rapid decât bărbaţii, ele pot fi mai
mult expuse la risc datorită implicării în infracţiuni legate de droguri. Implicarea în
consumul de alcool şi droguri a femeilor are, de asemenea, o conexiune biologică legată
de maternitate şi de educarea copilului care rezultă în consecinţe diferite decât efectele
asupra bărbaţilor: femeile implicate în consumul de alcool şi droguri pot cauza mult rău
copiilor lor atât în perioada educării copilului cât şi după aceea. De asemenea, HIV şi
SIDA sunt ameninţări mult mai semnificative la femei din cauza riscului dublu al
implicării drogurilor şi al prostituţiei.
O altă latură majoră este recunoaşterea şi descrierea detaliată a relaţiei complexe
dintre victimizarea femeilor şi infracţionalitatea femeilor. Punctând succint, femeile şi
fetele comit infracţiuni pentru a evita de a mai fi victimizate şi experimentează
victimizarea în cursul comiterii infracţiunii. Se evidenţiază faptul că fetele, comparativ
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 24

cu băieţii, sunt mai degrabă victime ale abuzului sexual din copilărie. Această
victimizare reflectă atitudini tradiţionale bărbăteşti, schiţate de patriarhie, cum că femeile
ar fi proprietăţi sexuale ale bărbaţilor. Se poate explica rolul important al abuzului psihic
şi sexual în delincvenţa fetelor, menţionând că marea proporţie a fetelor şi a femeilor
încarcerate, acuză aceste abuzuri.
Femeile care-şi omoară abuzatorii au îndurat ani de constrângeri mentale şi
psihice, fiind frecvent ignorate de sistemul penal de justiţie când au fost rănite de soţii
lor. Acesta nu este singurul argument că „femeile care-şi omoară partenerii au ajuns la un
punct în care consideră că viaţa lor sau a copiilor a fost pusă în pericol”.
Mulţi alţi autori notează că femeile comit şi alte tipuri de infracţiuni datorită
relaţiilor coercitive cu bărbaţi puternici. În unele situaţii, bărbaţii parteneri ameninţă cu
violenţa femeile sau copii lor, dacă acestea nu se mulţumesc cu dorinţele lui. Simplul
nivel al controlului emoţiilor este destul de puternic pentru ca bărbaţii să obţină rezultatul
dorit.
Atunci când femeile sunt arestate pentru infracţiuni mai serioase (cum ar fi
tâlhăria) este mai probabil să fi fost complicile bărbaţilor în mai multe feluri decât să fie
autorul infracţiunii. Poate una din cele mai neplăcute tipuri de infracţiuni de care femeile
abuzate sunt acuzate este “eşecul lor de a-şi proteja” copiii. Femeile abuzate pot fi
arestate nu pentru că şi-au rănit copiii în vreun fel ci pentru că “au eşuat” să intervină sau
să obţină asistenţă în timp ce persoana care le-a abuzat şi-a abuzat şi copiii (rele
tratamente aplicate minorilor). Toţi cercetătorii din domeniu situează violenţa împotriva
femeilor în interiorul societăţii în care se tolerează contextul puterii şi controlului
bărbaţilor.
Bărbaţii conduc şi exercită controlul emoţional şi psihic prin modalităţi abuzive.
Într-un anumit sens, abuzul psihic şi emoţional suferit de femei datorită bărbaţilor
reprezintă o a doua victimizare, prima fiind retrogradarea la o a doua clasă a cetăţenilor
în interiorul unei culturi patriarhale. Pentru multe femei care cad în activitatea
infracţională ca rezultat al abuzului, consecinţele infracţionalităţii pot fi văzute ca un al
treilea nivel de victimizare. Rolul sistemului de justiţie de a răspunde perpetuării
infracţionalităţii femeii nu este influenţat doar de individ, existând şi influenţe
interpersonale şi socio-culturale – răspunsurile sistemului de justiţie au potenţialul să
contureze implicarea femeilor în comiterea de infracţiuni şi identităţile lor. În ultimii ani,
o proporţie crescută de femei a fost identificată drept infractoare ca rezultat al
schimbărilor politicii sistemului de justiţie penal referitor la anumite comportamente, în
mod particular cele legate de droguri.
De multe ori, schimbările politicii guvernamentale referitoare la infracţiunile
legate de drog au afectat disproporţional femeile, în termenii creşterii acuzărilor şi
încarcerărilor. Deşi participarea femeilor la infracţiunile legate de traficul de droguri este
minoră, pedepsele pe care le primesc sunt aspre datorită creşterii numărului de infracţiuni
per ansamblu şi amplorii fenomenului. Multe jurisdicţii au implementat sentinţe cu
închisoarea pentru anumite infracţiuni legate de droguri, reducând posibilitatea
judecătorilor să stabilească sancţiuni alternative la închisoare.
Aceste schimbări politice reflectă o orientare politică mai mult conservatoare
pentru corpurile legislative dar şi un răspuns specific proliferării unor droguri particular
virulente, precum heroina. Dată fiind susceptibilitatea mare a femeilor la dependenţa de
drog, în mod special la heroină, această politică schimbă impacturile dramatice de a oferi
ajutor femeilor care intră în conflict cu legea.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 25

Numărul femeilor din închisori s-a triplat în ultimii 10 ani, în primul rând ca
rezultat al creşterii condamnărilor pentru infracţiunile legate de droguri. Într-adevăr,
războiul împotriva drogurilor pare să fi devenit un război al femeilor.

3.1.2. Victimizarea femeilor


Înţelegerea noastră despre femei şi infracţiune este unilaterală fără o perspectivă
asupra victimizării femeilor. Până în anii 1990 au fost cunoscute puţine aspecte despre
infracţiuni şi atacuri sexuale, abuzul sexual din copilărie şi violenţa domestică. Istoric,
agenţiile de aplicare a legii au depus puţin efort în executarea legii în aceste domenii.
Aceste infracţiuni, comise în cea mai mare parte de persoane cunoscute de victime, se
întâlnesc în primul rând în sfera privată şi nu se potrivesc cu concepţiile tradiţionale ale
infracţiunii “reale” – care sunt infracţiuni comise de infractori ce erau străini pentru
victime. În ultimii ani, ca rezultat a activităţii ONG-urilor feministe şi a activităţii unor
fundaţii, conceptualizarea a ceea ce este considerată o “crimă” s-a schimbat.
Comportamentele care în trecut au putut fi ignorate, sunt acum luate în considerare
de poliţie şi de instanţe; legitimizarea victimizării femeilor de cunoştinţe şi de soţi este
mult mai puternic recunoscută. Pentru femei, cea mai periculoasă locaţie în răspândirea
infracţionalităţii poate a fi chiar aceea unde tacticile tradiţionale de prevenire a
infracţiunii sunt mai puţin eficiente – acasă.
Violenţa împotriva femeilor nu este o simplă reflexie a unei “personalităţi
bolnave” sau a unei “boli psihologice”, ci mai de grabă este o reflexie a dinamicilor
structurate în funcţie de gen, comunicată de poziţiile clasice. La celălalt capăt al
continuităţii violenţei partenerilor este violenţa colectivă împotriva femeilor. Ironic,
violenţa colectivă faţă de femei se leagă frecvent de sexualitatea feminină.
În ultimul deceniu s-au făcut progrese în acest domeniu prin adoptarea Legii
217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, iar justiţia penală şi
sistemele legale ar trebui să fie creditate pentru efortul lor de îmbunătăţire a calităţii
răspunsului oficial şi al serviciilor pentru victimele violenţei indiferent de identităţile
făptaşilor.
Deocamdată, aceste măsuri legislative nu au ajuns atât de departe şi o parte din
public încă păstrează atitudini dispreţuitoare referitoare la complicitatea femeilor în
victimizarea lor.

3.2. Violenţa feminină şi stereotipuri legate de gen


Modul în care societatea vorbeşte despre femei şi folosirea de către acestea a
violenţei are grave implicaţii pentru politica socială şi pentru experienţele femeilor în
sistemul justiţiei penale. Stereotipurile culturale sociale cu privire la femei şi gen
colorează modul în care profesioniştii din instituţiile responsabile de aplicare a legilor şi
din agenţiile de politică socială tratează femeile care comit acte violente de agresiune.
Modul în care noi, ca societate, vorbim despre femei şi utilizarea de către ele a
violenţei şi forţei, are grave implicaţii pentru politica socială şi pentru experienţele
femeilor în sistemul justiţiei penale. Cu alte cuvinte, stereotipurile culturale ale societăţii
cu privire la femei şi gen denaturează modul în care profesioniştii care aplică legea
tratează femeile care comit acte violente de agresiune.
Având în vedere o credinţă culturală pătrunzătoare, majoritatea oamenilor cred că
femeile nu pot fi la fel de violente ca bărbaţii. Totuşi, când o femeie este violentă, de ce
suntem atât de interesaţi şi de fascinaţi de cazul ei, etichetând-o ca bărbat sau ca fiind rea?
Care sunt discursurile şi cum obişnuim să vorbim despre asemenea infracţionalitate? Ce
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 26

împinge o femeie la violenţă şi împotriva cui? Cine este responsabil de violenţa ei? Un
număr de teoreticieni feminişti, istorici, criminologi, sociologi, experţi media, studenţi la
drept au adresat aceste importante întrebări deoarece ei au încercat să înţeleagă mai bine
ceea ce constituie discursul privind violenţa feminină şi cum este legată aceasta de
stereotipurile de gen în cultura noastră în general.
Trebuie să se acţioneze pentru a crea viziuni puternice care să răstoarne continuu
aceste stereotipuri simpliste dar foarte periculoase, aşa încât profesioniştii din domeniile
politicii sociale, aplicării legii şi din sistemul justiţiei penale să poată înţelege mai bine şi
să trateze complexitatea femeilor violente.

3.2.1. Construcţia socială a genului şi construcţia violentă a genului


Genul este construit social şi pentru că oamenii tind să plaseze indivizii şi grupurile
în „cutiuţe” specifice pentru a-i eticheta şi „înţelege”. Fiecare dintre noi creează înţelesuri
personale şi emoţionale de-a lungul vieţii. Simţul genului al fiecărei persoane este o
creaţie individuală şi există mii de feminităţi şi masculinităţi.
Natura non biologică a masculinităţii şi feminităţii oferă posibilitatea ca violenţa şi
agresiunea să nu fie legate de sex, ci de gen. În acest sens trebuie găsite răspunsuri la
întrebarea: în ce măsură este identitatea un ideal normativ mai degrabă decât o trăsătură
descriptivă a experienţei? Atâta timp cât identitatea este asigurată prin concepte
stabilizatoare ale sexului, genului şi sexualităţii, noţiunea largă de « persoană » este adusă
în discuţie printr-o asociere culturală a acelor fiinţe cu un gen « incoerent » sau
« discontinuu » care par să fie persoane dar care nu izbutesc să se conformeze normelor de
gen ale înţelegeri culturale prin care o persoană este definită.
Femeile violente adesea eşuează în această categorie ca fiinţe « incoerente » sau
« discontinue » care nu izbutesc să se conformeze normelor noastre culturale de gen.
Ceea ce lipseşte, desigur, este încercarea de a înţelege că agresiunea şi violenţa adesea se
manifestă diferit la bărbaţi şi la femei şi au la origine cauze diferite.

3.2.2. Violenţa domestică


Analizele victimizării special desemnate pentru a investiga violenţa împotriva
femeilor nu sunt comune şi analizele comparative dintre ţări sunt foarte dificile datorită
definiţiilor diferite sau chiar lipsei de definiţii privind violenţa domestică, violenţa
împotriva femeilor sau violenţa bazată pe gen. Este bine stabilit faptul că violenţa
împotriva femeilor este sub-raportată din diferite motive: femeia care este abuzată este
foarte ruşinată pentru a vorbi despre acest lucru, ea este adesea ameninţată de către
partenerul bărbat să nu facă acest lucru şi ea se teme de implicaţiile economice ale
arestării şi condamnării celui care câştigă pâinea. Pe de altă parte, acolo unde poliţia nu
are instruire specifică despre cum să abordeze violenţa domestică, se poate întâmpla ca
un poliţist să nu înregistreze cazul unei violenţe împotriva unei femei deoarece el simte
că este o problemă de familie.
Cu toate acestea, s-au lansat campanii în multe ţări pentru a creşte conştientizarea
publicului cu privire la problema violenţei bazată pe gen şi a violenţei domestice.
Deoarece acest lucru câştigă mai multă vizibilitate, mai mulţi oameni învaţă să
recunoască aceste forme de violenţă ca infracţiuni, tind să le raporteze mai mult şi în
consecinţă, ratele oficiale cresc.
Nu există nici o îndoială că trebuie făcute eforturi serioase pentru scăderea
vulnerabilităţii femeilor de a deveni victime ale violenţei. Dar este de asemenea clar că
unele acţiuni trebuie întreprinse imediat dacă dorim rezultate pe termen scurt. Având
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 27

aceasta în minte, este important să admitem că strategiile şi campaniile eficiente de


reducere a violenţei domestice vor produce rezultate doar dacă avem date cantitative şi
calitative pe care să ne putem bizui şi, de asemenea, date care să servească ca baze de
comparaţii între ţări. Violenţa domestică împotriva femeilor este o problemă de interes
general care se referă la femei ca victime, supravieţuitoare şi infractoare. Ea impune
preocupări pentru noi toţi, la nivel naţional şi internaţional.
Traficul femeilor şi fetelor a devenit una dintre cele mai rapide activităţi
infracţionare în creştere din lume, şi aceasta ridică probleme serioase privind impactul
asupra tuturor naţiunilor. Statisticile referitoare la trafic sunt dificil de evaluat deoarece
mult din această activitate este subterană şi victimele sunt ţinute ascunse. În plus,
victimele au mult de pierdut dacă vin în faţă. Aceşti factori fac ca acuzarea şi investigarea
traficului să fie dificilă. Aplicarea eficientă a legilor traficului cere atenţie naţională. În
plus, coordonarea aplicării la nivel internaţional este de asemenea esenţială pentru
prevenirea, investigarea şi acuzarea traficului.

3.2.3. Cercetare şi politică


Există o nevoie enormă de mai multe informaţii privind femeile şi crima. Această
nevoie există pentru noi la nivel naţional şi internaţional - în particular în contextul
infracţiunii transnaţionale.
Deoarece ne confruntăm cu probleme comune, trebuie să ne împărtăşim
informaţiile cu privire la strategii. Crima şi justiţia într-o lume în schimbare cer
parteneriate între cercetare, practică şi politică la un nivel fără precedent în trecut. Ca
cercetători, politicieni şi profesionişti în justiţia penală avem responsabilitatea de a
asigura că politicile, legile şi programele din ţara noastră sunt bazate pe ceea ce ştim din
cercetare şi evaluare şi nu din politici. Trebuie să ne folosim munca, cercetarea, practica
şi vocile noastre pentru a ne asigura că politicile justiţiei penale din toată lumea nu cad
victimele unei „învăţături subiective şi nestructurate”, ci sunt bazate pe date ştiinţifice
solide şi experienţă documentată.
Scopul cercetării şi practicii integrate în politica justiţiei penale este esenţial
pentru viitorul controlului infracţiunii în întreaga lume. Una dintre provocările critice pe
care le-am văzut pentru cercetarea internaţională comunitară în justiţia penală - şi aceasta
este reală în special pentru problemele legate de femei şi crimă - este de a ajuta la
refocalizarea dezbaterii asupra fenomenului şi în legislaţiile altor instituţii politice din
întreaga lume.
Trebuie să-i educăm pe politicienii noştri cu privire la resurse, programe şi
practici trebuie să fie informaţi şi liderii guvernamentali care să înţeleagă mai mult despre
aceste nevoi ale femeilor ca victime şi infractoare.

3.3. Scurtă prezentare a infracţionalităţii feminine din închisorile din


România
La data de 01.05.2007, în penitenciarele din subordinea Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor se aflau 1590 de femei din care : 124 erau arestate preventiv, 69
condamnate în primă instanţă şi 1397 condamnate definitiv. Dintre femeile deţinute, 1557
sunt majore şi 33 minore.
Penitenciarul de femei Târgşor este singurul penitenciar de femei din România şi
se încadrează în categoria penitenciarelor speciale în accepţiunea Legii 275/2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal. La
aceeaşi dată, în Penitenciarul Târgşor erau încarcerate :
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 28

- 29 femei condamnate repartizate să execute pedeapsa privativă de libertate în regim


deschis;
- 200 femei condamnate repartizate să execute pedeapsa privativă de libertate în
regim semideschis;
- 228 femei condamnate repartizate să execute pedeapsa privativă de libertate în
regim închis;
- 4 femei condamnate repartizate să execute pedeapsa privativă de libertate în regim
de maximă siguranţă;
- 70 femei arestate preventiv.
Prin Decizia Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr.
331/20.02.2007 au fost înfiinţate secţii de femei la penitenciarele de bărbaţi din Arad,
Craiova şi Giurgiu pentru deţinerea femeilor condamnate la pedepse privative de
libertate. În celelalte penitenciare cu excepţia Penitenciarului Mărgineni, Penitenciarului
Bucureşti Jilava, Penitenciarului de minori şi tineri Tichileşti şi la Şcoala de Formare şi
Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor - Târgu Ocna, prin aceeaşi decizie, au fost înfiinţate
secţii speciale de arest preventiv în cadrul cărora s-au organizat separat camere pentru
deţinerea femeilor cu afaceri judiciare la instanţele din raza teritorială a locului de
deţinere şi pentru cele care necesită menţinerea din alte motive temeinic justificate, de
exemplu pentru vizită cu familia.
În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite cu femeile condamnate , situaţia este
următoarea:
NATURA INFRACŢIUNILOR Efect existent
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI 352
- Omorul 307
- Lovire sau alte violenţe 1
- Vătămare corporală 1
- Vătămare corporală gravă 5
- Lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte 7
- Provocare ilegală a avortului 1
- Violare de domiciliu 6
- Lipsire de libertate în mod ilegal 14
- Viol 8
- Raport sexual cu o minoră 1
- Perversiuni sexuale 1
INFRACŢIUNI CONTRA 675
PATRIMONIULUI
- Furt 334
- Înşelăciune 141
- Tâlhărie 197
- Tăinuire 3
INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII 1
- Ultraj 1
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE
UNOR ACTIVITĂŢI DE INTERES 16
PUBLIC SAU ALTOR ACTIVITĂŢI
REGLEMENTATE DE LEGE
- Abuz în serviciu 3
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 29

- Luare de mită 4
- Favorizarea infractorului 1
- Mărturie mincinoasă 1
- Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti 1
- Trafic de influenţă 6
INFRACŢIUNI DE FALS 12
- Fals material în înscriruri oficiale 2
- Uz de fals 1
- Fals de monedă 1
- Fals de identitate 4
- Fals intelectual 4
INFRACŢIUNI LA REGIMUL STABILIT 1
PENTRU ANUMITE ACTIVITĂŢI
ECONOMICE
- Înşelăciune la măsurătoare 1
INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE 69
UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
- Abandon de familie 13
- Rele tratamente aplicate minorilor 3
- Trafic de stupefiante 1
- Ultrajul contra bunelor moravuri 1
- Prostituţie 23
- Proxenetism 27
- Contaminare venerică şi transmitere SIDA 1
DECRETE ŞI LEGI SPECIALE 271
-Legea nr. 87/1994 – combaterea evaziunii 4
fiscale
- Legea nr. 678/2001 – prevenirea şi 53
combaterea traficului de persoane
- Ordonanţa nr. 105/2001 – frontiera de stat a 2
României
- Legea nr. 243/2002 – privind frontiera de 1
stat a României
- Legea nr. 143/2000 – combatera traficului şi 209
consumului de droguri
- Legea nr. 39/2003 – prevenirea criminalităţii 2
organizate
TOTAL GENERAL 1397

3.3.1. Date statistice privind infracţiunile de omor comise de femei


Din totalul femeilor condamnate aflate în penitenciare la 1 iunie 2007, 334
(20,88%) au comis infracţiuni care au avut ca urmare moartea victimei din care: 120
(35,92%) au fost încadrate la infracţiunea de omor, 164 (49,10%) omor calificat, 38
(11,38%) omor deosebit de grav, 4 (1,20%) pruncucidere şi 8 (2,40%) loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 30

După cum se poate constata, aproape ½ din infracţiunile de omor au îmbrăcat


forma omorului calificat, în marea majoritate a cazurilor victima fiind soţul, amantul sau
concubinul.
Din totalul femeilor condamnate care au comis infracţiuni de omor, 90,22%
nu au antecedente penale, 4,94% au astfel de antecedente şi 3,16% sunt recidiviste.
Procentul recidivistelor din totalul femeilor condamnate aflate în penitenciare este
de 23,75%. Diferenţa mare dintre cele două cifre atestă faptul că marea majoritate a
femeilor care au comis infracţiuni de omor se încadrează în categoria infractoarelor
primare care au ajuns în această situaţie datorită unor factori situaţionali la care
vom reveni.
89,82% din femeile condamnate pentru omor sunt de naţionalitate română, 5,75 %
de naţionalitate maghiară, 3,74 % de naţionalitate romă şi 0,29 % alte naţionalităţi.
În privinţa structurii pe naţionalităţi, se poate constata că aceasta corespunde, în
general, procentelor evidenţiate la ultimul recensământ al populaţiei (07.01.1992), care
indică următoarele date: 89,47 % din populaţie este de naţionalitate română, 7,12 % de
naţionalitate maghiară, 1,76 % romi şi 1,65 % alte naţionalităţi (Anuar statistic ANP).
Din punct de vedere al stării civile, 38,92% sunt căsătorite, 19,76% trăiesc în
concubinaj, 6,76% sunt necăsătorite, 18,39% sunt văduve şi 6,61% sunt divorţate.
După vârstă, 1,73 % au între 18 şi 20 ani, 21,26 % au între 20 şi 30 ani, 29,64 %
au între 30-40 de ani, 44% au între 40-60 de ani şi 3,29% au peste 60 de ani.
62,57 % au şcoala generală, 31,13 % liceul, 1,15 % studii superioare şi 5,08 %
sunt fără studii.

3.3.2. Prevenirea şi controlul infracţionalităţii feminine


Întrucât un centru de interes de importanţă capitală pentru criminologie îl
constituie problemele prevenirii şi controlului infracţionalităţii, nici un studiu nu poate fi
finalizat fără a încerca să construiască şi să înnoiască, pe baza fenomenului
infracţionalităţii aflat în permanentă mişcare, modele variate de scenarii pentru intervenţii
preventiv-educative.
În contextul marilor schimbări sociale şi politice contemporane, în care
recrudescenţa infracţionalităţii este o realitate îngrijorătoare, prevenirea şi controlul
infracţionalităţii nu pot fi evitate, indiferent câte dificultăţi şi inconveniente ar prezenta.
Identificând şi studiind cauzele infracţionalităţii, stabilind starea şi dinamica
acesteia, anticipând schimbările sale cantitative şi calitative pe termen mediu şi lung, se
impune evaluarea măsurilor necesare şi elaborarea unor programe convingătoare de
prevenire, demers în concordanţă cu scopul general al criminologiei, respectiv
fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efectele dorite.
Problemele delincvenţei feminine necesită o abordare diversificată, solicitând
structuri organizatorice şi practice de prevenire şi control diferenţiate, chiar programe
teritoriale de prevenire, în funcţie de structura şi metamorfozele care se produc în cadrul
delincvenţei feminine. În plus, în cazul delincvenţei feminine se ridică şi problema
copiilor care, rămaşi pentru perioade lungi fără mamă şi, în multe cazuri, fără tată - în
cazul în care aceştia au fost victimele - au toate şansele ca, lipsiţi de familie şi de educaţie
să devină, la rândul lor, infractori, îngroşând populaţia penitenciară.
Printre motivele invocate de condamnatele pentru comiterea unor infracţiuni cu
violenţă, pe primul loc se situează comportamentul abuziv, intolerabil al soţului,
amantului sau concubinului urmat, la egalitate, de lipsurile materiale şi consumul de
alcool. Studiind şi analizând mai în amănunţime aceste motive, a rezultat faptul că alături
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 31

de măsurile de prevenire care trebuie să vizeze acele domenii ale socialului,


economicului, juridicului etc. în care apar şi se manifestă cu mai multă forţă cauzele care
determină şi condiţiile care favorizează comportamentul delincvent, trebuie întreprinse
acţiuni speciale pentru prevenirea delincvenţei feminine. Ne referim concret la o politică
socială guvernamentală mai susţinută, care să creeze: servicii sociale şi de sănătate pentru
femeile agresate şi copii acestora; programe speciale şi alte modalităţi de sprijin în
vederea restabilirii fizice şi psihice a acestora; locuinţe sau locuri de refugiu în cazurile
de necesitate;programe de specializare a avocaţilor în abuzul conjugal, care să asiste
victimele în depunerea plângerii şi de-a lungul fazelor procesului penal.
Pentru realizarea acestor servicii, existente în orice societate democratică, se
impune o conlucrare mai strânsă între instituţiile statului abilitate şi organizaţiile
nonguvernamentale care au apărut într-un număr mare după decembrie 1989 şi ale căror
scopuri şi obiecte de activitate constau în: acordarea de sprijin material şi social femeilor
aflate în dificultate; prevenirea, consilierea, îndrumarea şi educarea în situaţiile care pot
duce la conflicte familiale.
În condiţiile actuale de tranziţie, un rol din ce în ce mai important revine
organizaţiilor nonguvernamentale, care pot coordona eforturile dintre diferitele
organisme cu obiective similare şi cooperarea dintre instituţiile statului şi organizaţiile
active pe problematica femeii.
În România, funcţionează patru organizaţii naţionale ale femeilor - Asociaţia
Femeilor din România, Liga Naţională a Femeilor din România, Conferinţa Naţională a
Femeilor din România, Uniunea Naţională a Femeilor şi 23 de organizaţii
nonguvernamentale, printre care se numără Asociaţia Femeilor de Carieră Juridică şi
Asociaţia Femeilor cu Diplomă Universitară. Toate aceste organizaţii, prin posibilităţile
de care dispun, ar putea să se implice cu rezultate pozitive în prevenirea delincvenţei
feminine.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 32

CAPITOLUL IV
STANDARDE PRIVIND PROTECŢIA FEMEILOR PRIVATE DE LIBERTATE

Acest capitol explică principalele legi care reglementează tratamentul aplicat


persoanelor private de liberate, în general şi femeilor, în particular, şi furnizează exemple
despre cum aceste legi au fost interpretate de către organele internaţionale de
monitorizare. Legile internaţionale care guvernează tratamentul aplicat persoanelor
private de libertate trebuie să ţină cont de respectarea drepturilor fundamentale ale
omului şi, pe cât posibil, în aplicarea lor să se ţină seama de problemele şi nevoile
particulare ale femeilor.

Instrumente juridice internaţionale relevante


Instrumente Universale
• Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, 1966
• Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane şi
Degradante, 1984
• Convenţiile de la Geneva, 1949 şi cele două Protocoale Adiţionale ale sale, 1977
• Statutul Curţii Penale Internaţionale, 1998
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948
• Regulile Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor, 1955
• Principii de bază pentru Tratamentul Prizonierilor, 1990
• Corp de principii pentru Protecţia tuturor persoanelor aflate în orice formă de Detenţie
sau Închisoare, 1988
• Principiile Eticii Medicale relevante pentru Rolul personalului medical, în special
medici, în Protecţia Prizonierilor şi Deţinuţilor împotriva Torturii şi altor Tratamente
sau Pedepse Crude, Inumane şi Degradante, 1982
• Codul de Comportament pentru oficialii care aplică legea, 1979
• Declaraţia pentru Protecţia tuturor Persoanelor de Dispariţii forţate,
1992
• Principiile Prevenţiei Efective şi Investigarea Execuţiilor Arbitrare, Extra-legale şi
Sumare, 1989

Instrumente Regionale
• Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, 1981
• Convenţia Americană a Drepturilor Omului, 1969
• Convenţia Inter-Americană pentru Prevenirea şi Pedepsirea Torturii,
1985
• Convenţia Inter-Americană pentru Dispariţia forţată a persoanelor, 1994
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950
• Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor
Inumane, Crude sau Degradante, 1987

Legea internaţională a drepturilor omului conţine reguli stricte despre tratamentul


deţinuţilor care sunt aplicabile permanent şi Statele au datoria legală de a lua măsurile
legislative necesare pentru a pune capăt practicilor care violează aceste reguli. În această
privinţă, sarcina judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor este de o importanţă primordială
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 33

în a contribui la un respect crescut pentru regulile legale care promovează siguranţa


vieţii, a securităţii şi demnităţii oamenilor şi a libertăţii lor.
În munca lor zilnică, aceşti profesionişti trebuie să aibă nu numai un rol cheie în
această privinţă, dar au datoria profesională de a asigura implementarea efectivă a actelor
normative internaţionale şi domestice existente pentru protecţia drepturilor persoanelor
private de libertatea lor.

4.1. Interzicerea torturii şi tratamentelor sau pedepselor crude, inumane şi


degradante
Nu numai dreptul la viaţă ci şi interzicerea sau pedepsirea torturii şi altor
tratamente crude, inumane şi degradante trebuie să se afle în toate tratatele majore ale
drepturilor omului şi în celelalte numeroase instrumente ale acestor drepturi, dar aceste
norme trebuie respectate în legea umanitară internaţională. Aceste drepturi nu pot fi
derogate conform Legii Internaţionale a Drepturilor Omului nici în cele mai grave
situaţii de criză. Acest lucru este clar cuprins în articolul 4(2) din Convenţia
Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, în articolul 27(2) din Convenţia
Americană a Drepturilor Omului şi în articolul 15(2) din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului.

4.1.1. Cadrul juridic internaţional


Articolul 7 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice prevede
că “nimeni nu va fi subiectul torturii ori tratamentelor sau pedepselor crude, inumane şi
degradante” şi, în particular, că “nimeni nu va fi fără liberul său consimţământ subiectul
experimentelor medicale sau ştiinţifice”.
Articolul 2 din Convenţia Împotriva Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse
Degradante stabileşte că “fiecare Stat parte va lua măsuri eficiente legislative,
administrative, judiciare sau alte măsuri pentru a preveni actele de tortură din orice
teritoriu din jurisdicţia sa”.
Cei care fac acte de tortură nu se vor bucura de imunitate, iar Comitetul
Împotriva Torturii sugerează Statelor parte “să asigure că legile de amnistiere exclud
tortura”.
În Comentariul General numărul 20, Comitetul pentru Drepturile Omului a
punctat că articolul 7 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice va
fi citit în conjuncţie cu articolul 2(3) referitor la obligaţia statelor parte de a furniza
remedii efective pentru persoanele ale căror drepturi şi libertăţi sunt violate.
Acest lucru înseamnă, în particular, că “dreptul de a depune plângeri împotriva
unui rău tratament interzis de art. 7 trebuie să fie recunoscut în legea domestică” şi că
“plângerile trebuie să fie investigate prompt şi imparţial de către autorităţile competente
astfel încât să se ia remedii efective”.
Comitetul Împotriva Torturii a subliniat şi importanţa introducerii “unui sistem
eficient care va permite victimelor torturii şi altor forme de tratamente sau pedepse crude,
inumane şi degradante să înainteze plângeri”.
Referitor la problema amnistiei, Comitetul Drepturilor Omului şi Comitetul
Împotriva Torturii au stabilit că “Statele nu pot priva persoanele de dreptul la revizuirea
cazului, incluzând compensarea şi deplina reabilitare pe cât este posibil.”
Aceasta înseamnă, în particular, permisiunea pentru judiciar, pentru
autorităţile care pot aduce acuzaţii şi pentru avocaţi de a-şi derula activitatea eficient
şi independent de autorităţile guvernamentale.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 34

4.1.2. Noţiunile de Tortură şi Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane şi


Degradante
Art. 7 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice nu conţine
o definiţie a noţiunilor respective, şi nici Comitetul drepturilor omului nu “consideră
necesar să întocmească o listă a actelor interzise sau să stabilească distincţii între
diferitele tipuri de pedepse sau tratamente”, pentru că “distincţiile depind de natura,
scopul şi severitatea tratamentului aplicat”.
Oricum, a stabilit clar că “interzicerea din articolul 7 se referă nu numai la acte
care produc durere fizică ci şi la acte care cauzează suferinţă mentală victimelor” şi, mai
mult, că acoperă “pedepsirea excesivă ordonată ca pedeapsă pentru o infracţiune sau ca
măsură educativă sau disciplinară”.
Conform articolului 16 din Convenţia Împotriva Torturii, “fiecare stat parte va
preveni ... alte tratamente sau pedepse crude, inumane şi degradante aşa cum sunt
prevăzute de articolul 1, când astfel de acte sunt comise de sau la instigarea sau cu
consimţământul sau ştiinţa unui oficial public sau a unei persoane care acţionează în
calitate oficială.”

4.1.2.1. Pedepsirea corporală


Aşa cum s-a arătat mai sus, Comitetul Drepturilor Omului consideră că
“pedepsirea corporală, incluzând cearta, dojenirea excesivă ordonată ca pedeapsă pentru
o infracţiune sau ca măsură educativă ori disciplinară”, este acoperită de interzicerea din
Art. 7 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice.

4.1.2.2. Experimente medicale sau ştiinţifice


Conform articolului 7 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi
Politice, “nimeni nu va fi subiectul unor experimente medicale sau ştiinţifice fără liberul
său consimţământ.” Fără un astfel de consimţământ, experimentul va fi considerat a
constitui o formă de “tortură” ori “tratamente sau pedepse crude, inumane şi degradante”.

4.1.2.3. Tortura şi oficialii care aplică legea, personalul medical şi procurorii


Orice persoană arestată sau deţinută, condamnată sau suspectată, trebuie tratată cu
respect pentru demnitatea umană şi nu va fi supusă torturii sau relelor tratamente.
Cu privire la cei care exercită puteri poliţieneşti, cum ar fi în arest sau detenţie,
se aplică principiile din Codul de Comportament pentru Oficialii care aplică legea 1979,
care în articolul 5, prevede că: “Nici un oficial care aplică legea nu poate produce, instiga
ori tolera orice acţiune de tortură sau alte tratamente sau pedepse crude, inumane şi
degradante, nici nu poate invoca ordinele primite de la superiori sau circumstanţe
excepţionale cum ar fi războiul sau ameninţarea cu războiul, ameninţările la securitatea
naţională, instabilitatea politică internă sau orice altă urgenţă publică pentru a justifica
tortura sau alte tratamentule sau pedepse crude, inumane şi degradante.”
În ceea ce priveşte personalul medical, Principiul 2 din Principiile Eticii Medicale
relevante pentru Rolul Personalului Sanitar, în particular medici, în Protecţia
Prizonierilor şi Deţinuţilor împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse degradante
stipulează că: “Contravine flagrant Eticii Medicale, ca personalul sanitar, în particular
medicii, să se angajeze, activ sau pasiv, în participarea, la complicitatea, la incitarea sau
încercarea de a comite tortură sau alte tratamente sau pedepse crude, inumane şi
degradante.”
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 35

Procurorii “trebuie să refuze să folosească astfel de probe împotriva oricui


altcineva decât cei care au folosit aceste metode, vor informa instanţa şi vor lua măsurile
necesare pentru a garanta ca cei responsabili pentru aceste metode sunt aduşi în faţa
justiţiei” (Vezi şi articolul 15 din Convenţia împotriva Torturii).
Conform legii internaţionale, Statele au datoria legală de a lua măsuri eficiente
legislative, administrative, judiciare şi de altă natură pentru prevenirea actelor de tortură
şi altor forme de rele tratamente. De asemenea, statele au datoria legală de a investiga
prompt şi eficient presupusele cazuri de tortură şi alte forme de rele tratamente şi de a
furniza remedii eficiente pentru presupusele victime ale unor astfel de tratamente.
Se interzice oficialilor care aplică legea şi personalului medical să recurgă la
tortură şi alte forme de rele tratamente în orice moment. Confesiunile obţinute prin astfel
de tratamente trebuie să fie discreditate şi respinse de procurori şi judecători.

4.1.2.4. Violul ca tortură


Convenţia împotriva Torturii stabileşte că “violul unei deţinute de către un oficial
al Statului trebuie considerat o gravă greşeală şi formă de rău tratament în care se
exploatează vulnerabilitatea şi slaba rezistenţă a victimei sale. Violul lasă urme
psihologice adânci asupra victimei care nu trec odată cu trecerea timpului la fel de
repede ca alte forme de violenţe fizice şi mentale”.
Violul reprezintă o gravă încălcare a art. 3 din Convenţie.

4.1.3. Rolul judecătorilor, procurorilor şi avocaţilor în prevenirea şi


remedierea tratamentelor ilegale ale persoanelor private de libertate
Statele au datoria legală de a garanta drepturile omului pentru persoanele private
de libertate, de a furniza proceduri independente, imparţiale şi efective pentru înaintarea
de plângeri referitoare la presupuse violări ale drepturilor omului şi de a furniza remedii
adecvate ori de câte ori drepturile unei persoane au fost violate.
Judecătorii, procurorii şi avocaţii trebuie să joace un rol indispensabil în asigurarea
posibilităţii oamenilor de a se bucura de drepturile lor şi de funcţionarea eficientă a
sistemului de plângeri. Avocaţii au datoria permanentă de a proteja clienţii şi interesele
lor şi trebuie să rămână vigilenţi faţă de orice semn de tortură sau alte forme de rele
tratamente, să depună plângeri împotriva acestor tratamente. Procurorii au obligaţia
specială de a lua toate măsurile necesare în justiţie împotriva celor care sunt suspecţi că
au violat drepturile omului prin tortură sau tratamente crude, inumane şi degradante.
Activitatea lor are un rol cheie atât pentru remedierea violărilor trecute ale drepturilor
omului şi pentru prevenirea viitoarelor violări. Munca efectivă a procurorilor presupune,
desigur, că ei trebuie să fie independenţi şi imparţiali, fără să existe interferenţe din
partea executivului. Procurorii nu au permisiunea de a se folosi de dovezi obţinute prin
mijloace ilegale care implică violările drepturilor omului. În cele din urmă, judecătorii
trebuie să poată lua decizii independent şi imparţial în toate cazurile referitoare la
presupuse violări ale drepturilor omului. Ei trebuie permanent să refuze să accepte
mărturii care au fost obţinute de la suspecţi prin tortură sau alte procedee dure.
Am insistat asupra unora din drepturile fundamentale ale omului de care
persoanele private de libertate continuă să se bucure în detenţie, incluzând, în
particular, dreptul la integritatea persoanei şi la securitate şi, în consecinţă, dreptul de
a nu fi supus la tortură şi alte forme de rele tratamente. Conform Legii internaţionale
a drepturilor omului, Statele au datoria legală de a garanta aceste drepturi şi de a
adopta proceduri pentru înaintarea eventualelor plângeri incluzând remedii efective.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 36

Judecătorii, procurorii şi avocaţii au de jucat un rol cheie în protecţia


drepturilor omului ale persoanelor private de libertatea lor şi trebuie să li se permită
să-şi îndeplinească datoriile lor legale în adevărată independenţă şi imparţialitate.

4.2. Standarde privind administrarea locurilor de detenţie a femeilor


4.2.1. Înregistrarea locurilor de detenţie, a deţinuţilor şi prizonierilor
4.2.1.1. Recunoaşterea oficială a tuturor locurilor de detenţie
În scopul de a proteja securitatea persoanelor private de libertate, ele trebuie ţinute
exclusiv în locuri de detenţie oficial recunoscute. Obligaţia Statelor de a se conforma cu
această datorie legală este recunoscută de organismele internaţionale de monitorizare şi în
variate instrumente legale. În Comentariul General nr. 20, în articolul 7 din Convenţia
Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, Comitetul Drepturilor Omului a stabilit
că: “Pentru a garanta protecţia efectivă a persoanelor deţinute, trebuie să existe
prevederi care să cuprindă obligaţia de a ţine deţinuţii în locuri de detenţie oficial
recunoscute şi pentru ca numele locurilor de detenţie ca şi numele persoanelor
responsabile pentru detenţie să fie ţinute în registre care să poată fi efectiv la dispoziţia
celor interesaţi, incluzând rude şi prieteni.”

4.2.1.2 Înregistrarea deţinuţilor şi prizonierilor


În completare la cerinţa ca persoanele private de libertatea lor să fie ţinute în locuri
de detenţie oficial recunoscute, Comitetul Drepturilor Omului a stabilit că această
prevedere trebuie aplicată şi “pentru ca numele locurilor de detenţie, la fel ca şi numele
persoanelor responsabile pentru detenţie, să fie ţinute în registre care să fie la dispoziţia
celor interesaţi, incluzând rudele şi prieteni”.
Această datorie este prevăzută şi în Regula 7(1) din Regulile Minime Standard
pentru Tratamentul Prizonierilor.
Principiul 12(1) din Corpul de principii pentru Protecţia tuturor persoanelor de
orice formă de detenţie sau închisoare prevede că “se vor înregistra cu acurateţe:
(a) Motivele pentru arest;
(b) Data arestării şi cea a plasării persoanei într-un loc de detenţie, la fel ca şi
data apariţiei sale pentru prima dată în faţa unei autorităţi judiciare sau de altă natură;
(c) Identitatea oficialilor implicaţi;
(d) Informaţii precise referitoare la locul de custodie.”
Mai mult, conform cu Principiul 12(2) din Corpul de principii, “astfel de înscrisuri
vor fi comunicate persoanei sau avocatului său, dacă are, în forma prevăzută de lege.”
Cu privire la aceasta, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea
Europeană au specificat că:
„Toate persoanele private de libertatea lor trebuie ţinute exclusiv în locuri de
detenţie recunoscute oficial. Trebuie ţinute evidenţe la fiecare loc de detenţie cu
informaţii detaliate, inter alia, cum ar fi numele persoanei, motivele de detenţie, data
sosirii, plecărilor şi transferurilor, ca şi numele persoanelor responsabile pentru
deţinere. Astfel de evidenţe trebuie să fie permanent la dispoziţia persoanelor interesate,
cum ar fi sfătuitorul legal şi familia, cărora actele relevante trebuie să le fie comunicate
ex officio.”
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 37

4.2.2. Condiţii de detenţie şi închisoare


4.2.2.1. Principii de bază care guvernează detenţia şi închisoarea
În acest capitol se analizează următoarele principii esenţiale referitoare la
tratamentul persoanelor private de libertatea lor.
În primul rând, toate persoanele private de libertate “vor fi tratate cu umanitate
şi cu respect pentru demnitatea inerentă persoanei umane” (articolul 10(1) din
Convenţia Internaţională, şi vezi şi articolul 5(2) din Convenţia Americană care, oricum,
nu face referire la “umanitate”; vezi mai departe Principiul 1 din Corpul de principii
pentru Protecţia tuturor persoanelor din orice formă de detenţie sau închisoare şi
Principiul 1 din Principiile de bază pentru Tratamentul Prizonierilor.
Cu privire la articolul 10(1) din Convenţia Internaţională, Comitetul Drepturilor
Omului a declarat că, în completare la interzicerea relelor-tratamente şi a experimentelor
din art. 7, persoanele private de libertatea lor nu pot fi “subiectul nici unei constrângeri
altele decât cele care rezultă din privarea de libertate”, şi că “trebuie garantat respect
pentru demnitatea acestor persoane conform aceloraşi condiţii ca pentru persoanele
libere”. Aceasta înseamnă că “persoanele private de libertate se bucură de toate drepturile
stabilite în Convenţie şi sunt subiectul restricţiilor care sunt de neevitat în acest mediu
închis.”
Mai departe, Comitetul Drepturilor Omului a subliniat că “tratarea tuturor
persoanelor private de libertate cu umanitate şi respect pentru demnitatea lor este o regulă
fundamentală cu aplicabilitate universală” care, “ ca minimum, nu poate fi dependentă
de resursele materiale pe care le are la dispoziţie Statul parte”, şi care trebuie să fie
aplicabilă fără discriminări.
În aprecierea faptului dacă Statele parte şi-au îndeplinit obligaţiile din tratat în
această privinţă, Comitetul trebuie să aibă în vedere standardele relevante ale ONU
aplicabile în tratamentul prizonierilor la care se face referire în acest capitol.
În al doilea rând, interzicerea discriminării aşa cum e descrisă în articolele 2(1)
şi 26 din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, articolul 2 din
Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, articolul 1(1) şi 24 din
Convenţia Americană a Drepturilor Omului şi articolul 14 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului este, desigur, pe deplin aplicabilă tuturor persoanelor deţinute.
Principiul nondiscriminării este găsit şi în articolul 6(1) din Regulile Minime
Standard pentru Tratamentul Prizonierilor, Principiul 2 din Principii de bază pentru
Tratamentul Prizonierilor, şi Principiul 5(1) din Corpul de principii pentru Protecţia
tuturor persoanelor de orice formă de detenţie sau închisoare.
Oricum, interzicerea discriminării nu exclude distincţii rezonabile între diferiţii
deţinuţi şi/sau prizonieri care sunt justificate în mod obiectiv de nevoile lor specifice şi
de statutul lor.
În al treilea rând, persoanele acuzate “vor fi, în circumstanţe excepţionale,
separate de persoanele condamnate şi vor fi tratate în conformitate cu statutul lor de
persoane necondamnate” (conform inter alia, articolul 10(2)(a) din Convenţia
Internaţională şi articolul 5(4) din Convenţia Americană). Aşa cum s-a notat de către
Comitetul Drepturilor Omului, “această separare este cerută în scopul de a sublinia
statutul lor de persoane necondamnate care se bucură de dreptul de a fi presupuse
nevinovate”. Consecutiv, ele au dreptul la un tratament mai bun decât cel al prizonierilor
condamnaţi, astfel de tratament diferenţial nefiind o formă de discriminare, ci o formă de
distincţie justificată între două grupe de persoane.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 38

În al patrulea rând, pentru persoanele condamnate, sistemul penitenciar va avea


rolul esenţial de reintegrare şi reabilitare/readaptare socială a prizonierilor respectivi
(articolul 10(3) din Convenţia Internaţională şi articolul 5(6) din Convenţia Americană).
În rapoartele lor periodice, Statele parte trebuie să furnizeze “informaţii specifice
referitor la măsurile luate pentru educaţie şi reeducare, orientare şi calificare profesională
şi programe de muncă pentru prizonieri în penitenciar şi în afara penitenciarului”.
Referitor la acest lucru, Regula 59 citită în concordanţă cu Regula 58 din Regulile
Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor prevede că în scopul de a
permite prizonierilor “să ducă o viaţă în spiritul respectului faţă de legi şi în care să se
întreţină singuri” după eliberare, “instituţia va utiliza toate remediile educaţionale,
morale, spirituale şi alte forme de ajutor şi asistenţă care sunt potrivite şi disponibile, şi
va căuta să le aplice conform cu tratamentul individual necesar prizonierului”.
Principiul 8 din Principiile de bază pentru Tratamentul Prizonierilor
subliniază şi el nevoia de “locuri de muncă remunerate care vor facilita reintegrarea
socială a deţinuţilor în piaţa muncii din ţară şi le va permite să se întreţină singuri şi să-şi
ajute financiar familiile”.
Statele au datoria să furnizeze prizonierilor condamnaţi îngrijire şi instruire care
are ca scop reformarea lor şi reabilitarea socială.

4.2.2.2. Cazarea
În timp ce convenţiile generale ale Drepturilor Omului nu conţin detalii despre
cerinţele cu privire cazarea deţinuţilor şi prizonierilor, Regulile 9-14 din Regulile
Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor arată, în particular, care sunt
condiţiile de somn, muncă şi sanitare.
Toate tipurile de cazare a persoanelor private de libertate, incluzând în particular
cazarea pentru somn, “vor respecta toate cerinţele de sănătate, climatice şi în particular,
normele de metraj cubic de aer, spaţiul minim necesar, iluminarea, încălzirea şi
ventilaţia” (Regula 10).
În toate locurile de trai şi de muncă din detenţie, “ferestrele vor fi suficient de
mari pentru a permite prizonierilor să citească sau să lucreze la lumină naturală, şi vor ...
permite intrarea aerului curat fie că există sau nu ventilaţie artificială” (Regula11(a)).
“Lumina artificială va fi suficient furnizată pentru ca prizonierii să citească sau să
lucreze fără a nu-şi prejudicia vederea” (Regula11(b)).
În cele din urmă, “instalaţiile sanitare vor fi adecvate pentru a permite oricărui
prizonier de a se conforma cu nevoile lor naturale când este necesar şi de o manieră
decentă şi curată”(Regula12; ).

4.2.2.3. Separaţia pe categorii


Legea internaţională a drepturilor omului cere, în principal, ca persoanele acuzate
să fie separate de cele condamnate. Tratamentul va fi adecvat situaţiei lor de persoane
necondamnate (cf. art.10(2)(a) din Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi
Politice şi art. 5(4) din Convenţia Americană, vezi şi în particular art. 8(b) din Regulile
Minime Standard).
Referitor la acuzaţi copii şi minori, art. 10(2)(b) din Convenţia Internaţională şi
art. 5(5) din Convenţia Americană prevăd că ei vor fi separaţi de adulţi şi judecaţi cât de
curând posibil. Oricum, conform cu art. 37(c) din Convenţia Drepturilor Copilului care
trebuie considerat lex specialis prin comparaţie cu tratatele generale ale Drepturilor
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 39

Omului, “orice copil trebuie să fie tratat pentru “cel mai bun interes al său ”. Cel mai
bun interes al copilului poate justifica dacă va fi separat sau nu de adulţi.
Regula 8 din Regulile Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor are
scopul mai general şi prevede că “diferitele categorii de prizonieri vor fi ţinuţi în instituţii
separate sau părţi separate din aceeaşi instituţie ţinând cont de sex, vârstă, cazier, motivul
legal pentru detenţie şi necesităţile tratamentului.”
În general, cazarea deţinuţilor şi prizonierilor trebuie să fie făcută în aşa fel încât
să respecte demnitatea, securitatea şi să menţină o bună sănătate, cu asigurarea condiţiilor
de dormit, de muncă şi sanitare adecvate.

4.2.2.4. Igiena personală, hrana, sănătatea şi serviciile medicale


Fără să examinăm în detaliu regulile şi cazurile de lege referitoare la igiena
personală, hrană, sănătate şi serviciile medicale ale persoanelor private de libertate,
trebuie subliniate următoarele principale principii conţinute în Regulile Minime
Standard ale ONU pentru Tratamentul Prizonierilor, referitoare la : igienă,
îmbrăcăminte, culcare. Hrană, sănătate şi serviciile medicale.
În instituţiile pentru femei, inter alia, va exista “cazare specială pentru perioada
prenatală şi postnatală ca şi tratament adecvat acestor situaţii” (Regula23(1)).
Principiul 24 din Corpul de Principii pentru Protecţia Tuturor Persoanelor
din orice Formă de Detenţie sau Închisoare prevede că: “se va oferi o examinare
medicală oricărei persoane deţinute sau închise cât de prompt posibil după venirea în
închisoare sau în locul de detenţie şi după aceea, dacă e necesar, se va oferi îngrijire
medicală şi tratament. Acestea vor fi gratuite.”

4.2.2.5. Religia
Regula 6(1) din Regulile Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor,
Principiul 2 din Principiile de bază pentru Tratamentul Prizonierilor şi Principiul
5(1) din Corpul de principii pentru Protecţia tuturor persoanelor din orice formă de
detenţie sau închisoare interzic discriminarea pe baza religiei. Pe cât posibil,
convingerile religioase şi preceptele culturale ale deţinuţilor şi prizonierilor vor fi
respectate, incluzând şi ţinerea de servicii religioase regulate şi organizarea de vizite
pastorale.

4.2.2.6. Activităţi recreative


Conform cu Regula 21(1) din Regulile Minime Standard, “orice prizonier care nu
e angajat în muncă în afara camerei va avea cel puţin o oră de exerciţii în aer liber dacă
vremea permite”. În ceea ce-i priveşte pe “prizonierii tineri, ei vor primi instruire fizică şi
recreativă în timpul perioadei de exerciţii” şi “vor fi asigurate instalaţii specifice şi
echipament” (Regula 21(2)).
Principiul 6 din Principiile de bază prevede că “toţi prizonierii vor avea dreptul să
ia parte la activităţi culturale şi educative ce au ca scop dezvoltarea personalităţii umane.”
În cele din urmă, conform cu Principiul 28 din Corpul de principii, “un deţinut
sau o persoană închisă va avea dreptul să obţină în limitele resurselor disponibile,
cantităţi rezonabile de materiale educaţionale, culturale şi informaţionale, i se vor asigura
condiţii care garantează securitatea şi ordinea în locul de detenţie sau închisoare.”
4.2.2.7. Consemnare la izolare
Utilizarea consemnării la izolare nu este, în sine, reglementată în tratatele
internaţionale ale drepturilor omului. Utilizarea consemnării la izolare nu violează în sine
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 40

legea internaţională a drepturilor omului cum ar fi articolele 7 şi 10(1) din Convenţia


Internaţională, dar chestiunea legalităţii sale depinde de scopul, lungimea şi condiţiile
din fiecare caz particular.
Comitetul Drepturilor Omului a declarat în Comentariul General nr. 20:
“consemnarea la izolare prelungită a deţinuţilor sau prizonierilor poate fi calificată ca un
act interzis de articolul 7” din Convenţie. Este notat că Principiul 7 din Principiile de
bază pentru Tratamentul Prizonierilor prevede, mai departe că :“vor fi făcute eforturi
pentru abolirea consemnării la izolare ca pedepsire, ori se va restricţiona utilizarea ei”.
Când examinează dacă consemnarea la izolare poate viola articolul 3 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, Comisia Europeană a Drepturilor Omului trebuie să
analizeze durata, obiectivului urmărit, şi efectul pe care măsura îl poate avea asupra
persoanei respective.
Comitetul European a recomandat ca fiecare prizonier care este izolat timp
indelungat trebuie să fie informat în scris despre motivele ce au dus la luarea acestei
măsuri. Dacă e nevoie, i se va permite prizonierului să beneficieze de asistenţa unui
avocat şi va putea să-şi exprime punctul de vedere către autorităţile competente în cazul
prelungirii izolării.

4.2.2.8. Detenţia incommunicado


Detenţia incommunicado este o formă particular severă de izolare, în care
persoanele private de libertate nu au acces la lumea de afară, fiind supuse la risc crescut
de a fi subiectul abuzurilor prin încălcarea drepturilor omului. Tendinţa organelor
internaţionale de monitorizare este de a descuraja folosirea acestei forme de detenţie.
Deşi nu e neapărat ilegală, consemnarea la izolare va fi limitată la circumstanţe
excepţionale, în particular în timpul de dinaintea procesului. Legalitatea consemnării la
izolare depinde de scopul său, de lungimea sa şi de alte condiţii. Consemnarea la izolare
va fi utilizată numai când securitatea sau bunurile persoanelor sau proprietăţile lor sunt
în pericol şi va fi supravegheată judiciar regulat.

4.2.3. Relaţiile deţinutelor cu mediul extern carceral


O premisă fundamentală când discutăm despre dreptul deţinuţilor de a menţine
contact cu lumea din afara penitencioarului, este aceea că la fel ca persoanele libere şi ei
trebuie să se poată bucura de toate drepturile omului garantate de legea internaţională,
fiind desigur supuşi la acele restricţii care sunt de neevitat din cauza detenţiei lor. Acest
lucru înseamnă, că nici un deţinut sau prizonier “nu va fi subiectul interferenţei ilegale
sau arbitrare în viaţa sa privată, în familie sau în corespondenţă” (articolul 17 din
Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice).

4.2.3.1. Contactul cu membrii de familie şi prietenii: vizite şi corespondenţă


Regula 37 din Regulile Minime Standard prevede că “prizonierii vor avea
permisiunea, sub supraveghere, să comunice cu familia şi prietenii la intervale regulate,
atât prin corespondenţă cât şi prin primirea de vizite.” Prizonierii de naţionalitate străină
“vor avea permisiunea pentru facilităţi rezonabile de a comunica cu reprezentanţii
diplomatici şi consulari ai statelor de unde provin”, sau “cu reprezentantul diplomatic al
Statului care e însărcinat cu acuzaţiile sau cu orice autoritate naţională sau internaţională
care are ca scop protecţia unor astfel de persoane” (Regula38(1) şi (2)).
Conform cu Principiul 19 din Corpul de principii: “O persoană deţinută sau
închisă va avea dreptul să fie vizitată şi să corespondeze cu membrii familiei sale, în
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 41

special, şi va putea fără întârziere să comunice cu lumea de afară, fiind supus unor
condiţii şi restricţii rezonabile cum sunt specificate în regulamente.”
Cele mai multe detalii referitoare la corespondenţa prizonierilor au fost făcute de
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi plângerile relevante au fost examinate conform
articolul 6(1) şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceste Articole
garantând, printre altele, dreptul de a avea acces la un tribunal şi dreptul de a i se respecta
corespondenţa.
4.2.3.2. Drepturile vizitatorilor deţinuţilor şi prizonierilor
Drepturile vizitatorilor care vizitează persoane private de libertatea lor decurg din
necesitatea respectării demnităţii şi intimităţii acestor persoane.
Atunci când organizează vizitele familiei în locurile de detenţie, autorităţile
trebuie să facă acest lucru de aşa manieră încât să respecte drepturile şi libertăţile
vizitatorilor.
4.2.3.3. Contactul cu avocaţii: vizite şi corespondenţă
Contactele între un avocat şi clienţii săi sunt privilegiate şi confidenţiale, iar acest
drept se aplică şi când clienţii sunt persoane private de libertatea lor. Regula 93 din
Regulile Minime Standard stipulează că: “În scopul apărării sale, un prizonier nejudecat
va avea permisiunea de a avea asistenţă legală gratuită şi de a primi vizite de la avocatul
său în vederea apărării sale. Pentru aceste scopuri, el va putea să-şi exprime dorinţele în
scris. Convorbirile între prizonier şi avocatul său pot avea loc în văzul ofiţerilor de
poliţie, dar fără să poată fi ascultate.”
În scopul de a asigura dreptul la securitatea persoanei, toate persoanele private de
libertate au dreptul la comunicare neîngrădită pentru a înainta plângeri referitoare la, în
particular, condiţii de detenţie nesatisfăcătoare, tortură şi alte forme de rele tratamente.

4.2.4. Inspectarea locurilor de detenţie şi procedurile pentru plângeri


4.2.4.1 Inspectarea locurilor de detenţie
Aşa cum a punctat Raportorul Special ONU referitor la tortură, “inspecţia
regulată a locurilor de detenţie, mai ales când este efectuată ca parte a sistemului de
vizite periodice, constituie una din cele mai eficiente măsuri împotriva apariţiei torturii.
Inspecţiile tuturor locurilor de detenţie, incluzând aresturile poliţiei, centrele de deţinere
preventivă, zonele administrative de detenţie şi închisorile, trebuie să fie făcute de
echipe de experţi independenţi”, ai căror membri “vor avea posibilitatea să vorbească
singuri cu deţinuţii” şi care vor publica un raport referitor la constatările lor.
Comitetul împotriva Torturii recomandat şi că “trebuie desemnate organisme
guvernamentale independente formate din persoane cu înaltă ţinută morală, care să
inspecteze centrele de detenţie şi locurile de încarcerare..”

4.2.4.2. Proceduri pentru plângeri


În Comentariul General nr. 20, Comitetul Drepturilor Omului subliniază că
“dreptul de a face plângeri împotriva tratamentului rău interzis de articolul 7 trebuie
recunoscut în legea domestică” şi că “plângerile trebuiesc investigate prompt şi imparţial
de către autorităţile competente pentru a putea fi remediate în mod eficient”. Aceasta este
o consecinţă logică a datoriilor pe care statele parte trebuie să le îndeplinească conform
articolelor 2(1) şi (3) din Convenţie “să respecte şi să garanteze” drepturile recunoscute
şi să furnizeze victimelor unor violări “remedii efective”. Comitetul Drepturilor Omului a
subliniat că “este nevoie de a face disponibile remedii eficiente pentru orice persoană
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 42

căreia i s-au violat drepturile, conform obligaţiilor conţinute în art. 7, 9 şi 10 din


Convenţie.”
Comitetul împotriva Torturii a mai recomandat ca Statele parte la Convenţia
împotriva Torturii “să introducă un sistea eficient de analizare a plângerilor care va
permite victimelor torturii şi altor forme de tratamente sau pedepse degradante să obţină
pedepsirea celor responsabili” cum ar fi împotriva membrilor poliţiei, precum şi
“stabilirea unui registru central care să conţină date statistice despre plângeri împotriva
torturii şi altor tratamente inumane, crude şi degradante, informaţii despre investigarea
unor astfel de plângeri, durata în care se face investigarea şi dacă au fost acuzaţii după
încheierea investigaţiei.”
Este reamintit că datoria de a investiga este un element esenţial al obligaţiei
Statelor parte “de a lua măsuri rezonabile pentru a preveni violările drepturilor omului”.
Articolul 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede şi dreptul
la “un remediu eficient” şi, în termenii Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta
înseamnă că la nivel naţional trebuie să existe “remedii care să fie aplicate ori de câte ori
e nevoie”. Remediile cerute “trebuie să fie ‘efectiv’ puse în practică la fel ca şi în lege, în
particular în sensul că exercitarea lor nu trebuie să fie nejustificabilă de acte sau omisiuni
ale autorităţilor din Statul respectiv”
Inspectarea regulată a tuturor locurilor de detenţie de către echipe independente
este o măsură eficientă pentru prevenirea apariţiei torturii şi altor forme de rele
tratamente şi trebuie organizate sistematic astfel de vizite în toate ţările. Pentru a
maximiza efectele unor astfel de vizite, membrii echipei trebuie să aibă acces nelimitat şi
confidenţial la toţi deţinuţii şi prizonierii şi vor întocmi un raport public referitor la
constatările lor.
4.3.Particularităţi ale închisorilor pentru femei
Femeile, în general, reprezintă 50% din populaţie în diferite ţări şi doar 5% dintre
deţinuţi. Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor, populaţia feminină din închisori creşte
rapid şi, în unele regiuni ale lumii, mult mai rapid decât cea masculină. În ţări precum
Statele Unite şi Anglia numărul femeilor din închisori creşte dublu faţă de numărul
bărbaţilor.
Creşterea criminalităţii feminine a fost în centrul a numeroase studii şi, cu toate că
explicaţiile fenomenului au fost variate în decursul timpului, acum este acceptat faptul că
participarea largă a femeilor în diferite sfere ale vieţii a avut ca rezultat noi oportunităţi,
inclusiv oportunităţi de comitere a infracţiunilor şi că un climat dur de pedepsire în multe
ţări şi o abordare diferită a femeilor infractoare în sistemul justiţiei penale au contribuit,
de asemenea, la aceste schimbări.
S-a argumentat adesea că politicienii, procurorii şi judecătorii sunt mai puţin
înclinaţi astăzi să treacă cu vederea unele dintre cele mai puţin grave infracţiuni comise
de către femei şi acesta este cu certitudine un domeniu care trebuie cercetat. Pe de altă
parte, s-a argumentat, de asemenea, că cifrele negre (diferenţa dintre numărul de
infracţiuni comise, calculat din analizele victimizării şi numărul de infracţiuni care sunt
cunoscute de către poliţie) pot fi mult mai mari pentru femei decât pentru bărbaţi, de când
o mulţime de infracţiuni ale femeilor se întâmplă în interiorul casei.
Studii ale populaţiei feminine a închisorilor din diferite ţări arată că legile dure
pentru droguri au un impact profund asupra creşterii numărului de femei în închisori, cu
toate că femeile în afacerile cu droguri deţin poziţii periferice şi adesea merg la
închisoare din cauza implicării rudelor sau partenerilor bărbaţi sau deoarece ele sunt
folosite de către traficanţii de droguri ca şi curiere care să ia drogurile dintr-o ţară şi să le
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 43

transporte în alta, adesea pentru foarte puţini bani. În Statele Unite, numărul femeilor
încarcerate pentru infracţiuni legate de droguri se învârte în jurul a 88% din 1986 în
1996, faţă de o creştere de 129% pentru infracţiunile care nu sunt legate de droguri. În
Rio de Janeiro, Brazilia, 20% dintre femeile din închisoare erau în 1976 pentru droguri,
comparativ cu 47% în 1997.
Caracteristicile de bază ale populaţiei feminine a închisorii sunt similare în toate
ţările. Astfel, la fel ca şi bărbaţii, femeile în închisoare sunt majoritatea sub 30 de ani,
majoritatea covârşitoare sărace, needucate, fără calificare, muncitoare şi neangajate la
data arestării. Minorităţile sunt supra-reprezentate atât în închisorile pentru femei cât şi în
cele pentru bărbaţi. În majoritatea ţărilor femeile sunt în închisoare pentru infracţiuni
neviolente, contra proprietăţii sau pentru infracţiuni legate de droguri, ele sunt acolo
pentru acele infracţiuni cunoscute ca „infracţiuni ale sărăciei”. Atunci când este comisă o
infracţiune violentă de către ele, este cel mai adesea săvârşită împotriva cuiva apropiat
lor.
Spre deosebire de bărbaţi, femeile din închisori sunt adesea părinte singur,
majoritatea având copii care depind de ele; ele sunt mai puţin dispuse să repete
infracţiunile. Între 1/3 şi 2/3 dintre ele au fost abuzate psihic sau sexual înainte de
intrarea lor în închisoare. Atunci când femeile sunt părinte singur, copiii lor sunt mai
predispuşi să sfârşească în cămine de copii comparativ cu bărbaţii deţinuţi.
O atenţie specială trebuie dată costurilor ascunse ale încarcerării în cazul femeilor
deţinute - acesta este un domeniu al studiului şi cercetării care are nevoie de multă
investigaţie. Este foarte dificil de măsurat costul încarcerării deţinuţilor şi diferitele ţări
folosesc metode variate. Cu toate că este dificil să cădem de acord asupra unui număr de
variabile, acestea trebuie avute în vedere pentru a calcula costul încarcerării unui deţinut.
Există câteva feluri de cheltuieli care sunt adesea luate în consideraţie.
Există şi costuri ascunse care sunt foarte dificil de măsurat şi un bun exemplu,
considerând femeile deţinute şi copiii lor mici, este ceea ce se întâmplă cu copiii care
sunt despărţiţi de mamele lor şi sfârşesc în cămine de copii. Un studiu complet urmărit cu
perseverenţă a vieţilor acestor copii ne-ar ajuta probabil să măsurăm unele dintre
costurile ascunse ale încarcerării mamelor care sunt părinte singur şi care au copii care
depind de ele, cu toate că este deja ştiut faptul că copii din căminele de copii au risc
crescut de delicvenţă şi sunt mai predispuşi să fie încarceraţi în viitor.

4.3.1. Închisori pentru femei


Închisorile sunt destinate în mod fundamental bărbaţilor şi regulile şi
regulamentele lor sunt definite de către bărbaţi. Deoarece femeile sunt întotdeauna
deţinute în proporţie mai mică peste tot, ele ocupă adesea o unitate adiacentă sau separată
într-o închisoare de bărbaţi şi sunt subiectul aceloraşi reguli generale care nu se adresează
nevoilor sau intereselor specifice ale femeilor Având un spaţiu pe care îl împart cu
deţinuţii bărbaţi şi fiind un grup minoritar există puţine programe pentru femei şi facilităţi
recreative limitate, inclusiv puţine ore în afara celulelor lor.
În multe ţări în care sunt închisori doar pentru femei, există o singură unitate într-o
arie geografică foarte largă. Câteodată există doar o închisoare pentru femei în întreaga
ţară şi foarte multe categorii de deţinute sunt amestecate împreună. Astfel, izolarea
geografică, fiind foarte departe de casă, înseamnă mai puţine vizite şi mai mult abandon.
Ţinând cont de faptul că femeile au de multe ori copii care depind de ele, izolarea socială
este o problemă mult mai grea din punctul de vedere al femeilor. Deoarece exisă atât de
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 44

puţine femei deţinute, programele medicale, educative şi profesionale foarte rar se


adresează nevoilor lor deoarece ele sunt destinate bărbaţilor deţinuţi.
Este clar că femeile în închisoare au nevoi diferite de cele ale bărbaţilor şi este
şi mai clar că în acest domeniu paritatea genului înseamnă tratament diferit.

4.3.2. Femeile în sistemul închisorii


Crima organizată transnaţională afectează toate regiunile lumii şi contribuie mult
la creşterea semnificativă a numărului de femei infractoare de naţionalităţi străine în
sistemul închisorii din multe ţări. Ele sunt în mod esenţial curiere de droguri numite
adesea „catâri”, sunt plătite foarte puţin şi sunt practic abandonate când sunt descoperite
de către poliţie.
Atunci când sunt în închisoare ele se confruntă cu probleme particulare, nefiind
familiarizate cu limbajul local şi neînţelegând regulile oficiale şi neoficiale ale închisorii,
şi astfel izolarea lingvistică şi culturală adaugă poveri în şi aşa dificila lor situaţie. Cel
mai adesea aceste femei deţinute sunt la mii de mile depărtare de casă şi vor ispăşi
întreaga pedeapsă fără să primească măcar o vizită.
În general nu există nici un sprijin din partea ţării de origine sau din partea ţării
gazdă şi ele sfârşesc prin a fi fără nici o asistenţă legală eficientă. Cel mai mult din cauza
statutului lor ilegal este foarte dificil de obţinut unele beneficii legale date naţionalilor şi
în unele ţări, cum e Brazilia, este aproape imposibil pentru naţionalităţile străine să fie
liberate condiţionat şi să progreseze în regimuri.

4.3.3. Tratamentul femeilor private de libertate în unele penitenciare


europene
Pe plan internaţional, s-a realizat un studiu comparativ privind tratamentul
femeilor private de libertate în ţări europene, s-a întocmit şi expediat un chestionar unui
număr de 14 administraţii penitenciare europene (Anglia, Austria, Belgia, Danemarca,
Elveţia, Franţa, Italia, Polonia, Portugalia, Republica Moldova, Slovacia, Spania, Suedia
şi Ungaria). S-au primit răspunsuri de la 7 dintre ţările menţionate – Danemarca,
Polonia, Portugalia, Republica Moldova, Spania, Suedia şi Ungaria, prezentate, în
sinteză, în cele ce urmează:
Penitenciare destinate exclusiv femeilor sunt în Portugalia (2), Republica
Moldova, Spania, Suedia şi Ungaria (3).
Secţii speciale destinate femeilor în penitenciare pentru bărbaţi se află în toate
ţările care au răspuns chestionarului, Ungaria menţionând că femeile sunt ţinute în secţii
separate din penitenciarele pentru bărbaţi numai pe perioada arestului preventiv.
Programe specifice femeilor deţinute se desfăşoară în toate administraţiile
penitenciare în cauză:
Danemarca menţionează că sunt în curs de implementare programe de tratament
antidrog destinate exclusiv femeilor dependente.
Moldova pune accentul pe realizarea unor programe de terapie ocupaţională,
promovarea şi stimularea aptitudinilor şi capacităţilor creatoare (artistice, creatoare etc.)
şi de dezvoltare a atitudinilor individuale privind situaţia socială a femeilor, mai ales în
perioada premergătoare punerii în libertate.
Polonia derulează programe terapeutice şi pentru prevenirea violenţei, precum şi
de sprijinire a femeilor deţinute după punerea în libertate.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 45

Portugalia a deschis prima unitate liberă de droguri pentru femeile deţinute, iar
programele de formare profesională sunt orientate în vederea inserţiei pe piaţa forţei de
muncă, după punerea în libertate.
Spania desfăşoară, pe lângă programele obişnuite din fiecare penitenciar, unele
specifice necesităţilor femeilor deţinute.
Suedia pune accentul pe programe orientate spre înţelegerea situaţiei femeilor în
societate.
Ungaria menţionează programele speciale destinate femeilor însărcinate, în
vederea pregătirii lor în calitate de mame, organizate şi coordonate de specialişti şi
psihologi din Spitalul Central.
Educaţia vocaţională este adaptată specificului feminin, respectiv aranjamente
florale, prepararea dulciurilor, croitorie, obiecte de artizanat, iar educarea pentru
autocunoaştere este orientată spre rezolvarea conflictelor familiale, acordarea primului
ajutor în probleme medicale etc.
Personalul care lucrează cu deţinutele beneficiază de pregătire specifică în
Moldova, Polonia şi Ungaria, pe când cel din Danemarca, Portugalia, Spania, Suedia
participă la pregătire comună, identică pentru modul de lucru cu deţinuţii – fie ei bărbaţi
sau femei.
Persoane responsabile cu tratamentul femeilor din penitenciare, la nivelul
administraţiei centrale sunt desemnate în Moldova şi Suedia; în Ungaria s-a elaborat un
sistem de pregătire specific pentru instructori, astfel încât fiecare penitenciar are propriul
instructor responsabil cu tratamentul deţinutelor.
Femeile deţinute pot să ţină copiii mici în penitenciar în toate ţările care au
răspuns chestionarului, diferă doar vârsta până la care aceştia pot sta împreună cu
mamele lor, până la împlinirea vârstei de 3 ani în Danemarca, Polonia, Moldova,
Portugalia şi Spania; până la vârsta de 12 luni în Suedia şi Ungaria, în aceasta din urmă
putându-se decide prelungirea şederii copilului în penitenciar lună de lună.
Probleme specifice ridicate de tratamentul femeilor deţinute
Danemarca consideră că nu sunt probleme majore afară de problema separării /
neseparării femeilor în penitenciar, respectiv deţinerea lor în penitenciare mixte sau în
unele destinate special femeilor.
Moldova a menţionat problemele medicale specifice femeilor, însă acestea şi-au
găsit rezolvarea prin angajarea unor medici ginecologi în penitenciare. De regulă,
femeile îşi execută pedeapsa în penitenciare cu regim semideschis, beneficiind de un
program mai puţin strict.
Portugalia arată că principala problemă priveşte situaţia copiilor ale căror mame
se găsesc în penitenciare. Pentru rezolvarea acesteia, a fost creată o „Casă a mamei”
(separată total de penitenciar) destinată internării mamelor cu copii.
Suedia a enumerat mai multe probleme specifice ridicate de tratamentul femeilor
deţinute, cum ar fi situaţia socială grea, dependenţa de droguri într-o măsură mai mare
decât la deţinuţii bărbaţi, probleme legate de copiii lor.

4.3.4. Tratamentul femeilor în penitenciarele din România


Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra activităţilor desfăşurate cu femeile
aflate în penitenciarele din România, au fost trimise chestionare în toate cele 30 de unităţi
în care se află femei în custodie. Din prelucrarea răspunsurilor oferite de personalul
serviciilor socio-educative au rezultat următoarele:
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 46

La 1 septembrie 2002, în 30 de penitenciare şi centre de reeducare ale minorilor


din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se aflau 2316 femei, din care
592 (25,56 %) erau în singurul penitenciar pentru femei din România – Târgşor, iar restul
erau răspândite în penitenciarele pentru bărbaţi din ţară: 344 (14,85%) la Penitenciarul
Bucureşti – Rahova, 135 (5,8%) la Penitenciarul Arad, 121(5,22%) la Penitenciarul
Craiova, între 50-100 femei se aflau la penitenciarele Aiud, Bacău, Colibaşi, Focşani,
Galaţi, Gherla, Iaşi, Poarta Albă, Timişoara, Târgu Jiu şi Spitalul penitenciar Bucureşti,
mai puţin de 50 de femei se aflau la penitenciarele Baia Mare, Botoşani, Brăila, Bucureşti
- Jilava, Codlea, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Giurgiu, Miercurea Ciuc, Oradea, Târgu
Mureş, Satu Mare, Tulcea, Vaslui şi C.R.Găeşti.
În 50% din penitenciare un număr de 263 (11,35%) femei nu aveau pat individual
(45% la Penitenciarul Târgu Jiu, 36% la Penitenciarul Bucureşti- Rahova, 29,6% la
Penitenciarul Focşani, 28,9% la Penitenciarul Craiova, 23,2% la Penitenciarul Bacău,
22% la Penitenciarul Codlea, 19,5% la Penitenciarul Botoşani, 14,35% la Penitenciarul
Târgşor). Numărul femeilor aflate într-o cameră varia între 4 la penitenciarele Bucureşti -
Jilava, Giurgiu, Oradea şi 33 la Penitenciarul Târgşor.
Din numărul total al femeilor aflate în penitenciare, 35,96% erau folosite la
muncă, din care 21,5% la activităţi cu plată, 14,37% la activităţi de deservire în folosul
unităţii şi 0,1% la muncă în folosul comunităţii.
Procentul maxim al femeilor folosite la muncă era de 87,5% la Penitenciarul
Bucureşti – Jilava, iar cel minim de 5,3% la Penitenciarul Bucureşti - Rahova. Datorită
profilului, erau două unităţi unde femeile nu munceau: Centrul de Reeducare Găeşti şi
Spitalul penitenciar Bucureşti. Procentul de participare al femeilor la activităţile cu plată
varia între 64% la Penitenciarul Galaţi (procente intermediare: 48% Brăila, 44% Târgşor,
43%, Craiova, 41% Focşani, 38% Oradea, 31% Baia Mare şi Drobeta-Turnu Severin,
26% Gherla şi Arad, 21% Deva, 17% Satu Mare) şi 14% la Penitenciarul Timişoara.
Femeile mai erau folosite la activităţi de deservire în folosul unităţii şi la activităţi în
folosul comunităţii (0,3% penitenciarul Târgşor).
Din totalul de 2316, femei 292 (12,6%) erau analfabete, iar dintre acestea 148
(50,7%) urmau cursuri de alfabetizare. La penitenciarele Bacău, Baia Mare, Deva,
Focşani, Giurgiu, Iaşi, Miercurea Ciuc, Târgu Mureş, Timişoara, Satu Mare, Tulcea,
Spital Penitenciar Bucureşti pentru femeile care nu ştiau carte, circa 70, nu erau
organizate cursuri de alfabetizare.
Din cele 30 de penitenciare în care se aflau femei, numai la 20% au fost organizate
cursuri de calificare pentru acestea (Iaşi, Târgşor, Târgu Jiu, Vaslui şi Centrul de
reeducare Găeşti), fiind înscrise 3,6% din totalul femeilor aflate în penitenciare, pentru
meseriile de croitor şi bucătar.
31,4% din numărul de femei aflate în penitenciare erau cuprinse în programe de
terapie şi anume: terapie suportivă, cognitiv-comportamentală, ocupaţională,
nondirectivă, psihodramă, susţinere morală, îmbunătăţirea relaţiilor interpersonale,
socioterapie, ergoterapie, consiliere psihologică individuală, autocunoaştere, tehnici de
autocontrol, psihoterapie interogativă.
În 23% din penitenciare (Aiud, Bucureşti - Jilava, Colibaşi, Drobeta-Turnu
Severin, Giurgiu, Oradea, Spital Penitenciar Bucureşti) nici o femeie nu era cuprinsă într-
un program individual sau de grup.
În 53% (16) din penitenciare, personalul a beneficiat de pregătire specifică pentru
lucrul cu femeile, în 9 (30%) penitenciare (Bacău, Bucureşti-Rahova, Colibaşi, Craiova,
Iaşi, Oradea, Târgu Mureş, Timişoara, Satu Mare) personalul nu a beneficiat de nici un
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 47

curs de pregătire pe acest specific, iar la restul penitenciarelor o parte din personal avea
pregătire specifică pentru lucrul cu femeile.
În numai 2 penitenciare erau locuri special amenajate, în cadrul sectorului vizită,
pentru primirea copiilor.
Personalul sectorului socio-educativ a înaintat o serie de propuneri cu privire la
diversificarea şi îmbunătăţirea activităţilor desfăşurate cu femeile deţinute, care însă pot
fi realizate pe plan local, în colaborare cu instituţii de stat sau organizaţii
neguvernamentale:
• mai multe cursuri de calificare: croitorie, tricotaj, goblen, coafură (Aiud, Târgu
Mureş);
• activităţi casnice şi sportive (Aiud, Focşani);
• cunoaşterea legilor şi educarea în spiritul respectării lor (Galaţi);
• hobby - grafică, pictură, artizanat (Poarta Albă);
• grupuri terapeutice de dezvoltare a personalităţii (Târgu Mureş);
• reintegrarea în viaţa de familie (Satu Mare);
• realizarea studiului: Riscul “masculinizării” infracţiunilor (Satu Mare);
• activităţi în comunitate (Târgşor);
• autocunoaştere, autoajutor, tehnici de rezolvare a conflictelor şi de comunicare
(Vaslui).
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 48

CAPITOLUL V
MONOGRAFIE PENITENCIARĂ:
REINTEGRAREA SOCIALĂ A FEMEILOR DIN PENITENCIARUL TÂRGŞOR

5.1. Penitenciarul Târgşor: instituţie cu caracter unic în cadrul Sistemului


Penitenciar românesc
Penitenciarul Târgşor este singurul penitenciar pentru femei din ţară, în celelalte
penitenciare existând doar secţii pentru femeile care au afaceri judiciare în zonele
limitrofe şi cele aflate în tranzit. Pe plan internaţional, tendinţa generală este ca femeile
deţinute să fie cazate în locaţii cât mai aproape posibil de casă, considerându-se de
maximă importanţă menţinerea legăturii deţinutelor cu familia, cu locul de domiciliu.
Acest lucru este dificil de realizat având în vedere că Penitenciarul Târgşor este singurul
destinat femeilor condamnate definitiv din toată ţara şi de numărul foarte mic de locuri
pentru femei din secţiile de tranzit din ţară. Chiar dacă ar fi de preferat să funcţioneze mai
multe închisori pentru femei, repartizate în fiecare din principalele regiuni ale ţării, ţinând
cont de condiţiile existente în prezent, este recomandat să fie folosite cu randament
maxim şi locaţiile din închisorile pentru bărbaţi.
Există o tensiune inevitabilă între cele două opţiuni – pe de o parte să încerci să ţii
femeile într-un loc cât mai aproape de casă, dar prin aceasta să fie marginalizate datorită
faptului că reprezintă un grup foarte mic în închisorile pentru bărbaţi şi, pe de altă parte,
să le concentrezi într-o închisoare dedicată numai femeilor, dar plasându-le astfel departe
de casă.
În prezent, folosirea de locaţii comune nu este în beneficiul populaţiei de femei
deţinute. Analizând standardele aplicate femeilor într-o serie de ţări europene, se poate
afirma că numai închisorile destinate femeilor răspund cel mai bine nevoilor lor şi orice
compromis cu închisorile comune trebuie să includă măsuri de prevedere împotriva
dezavantajelor de a ţine femei şi bărbaţi împreună. Aceste măsuri de prevedere trebuie să
includă:
• separare fizică ;
• identitate separată întărită de un management şi personal distinct;
• bugete separate şi un sistem contabil care să separe costurile ;
• facilităţi separate pentru vizite ;
• aprovizionare separată privind alimentaţia;
• îngrijire medicală separată;
• educaţie, ocupaţie şi educaţie fizică separate.
Având în vedere ponderea redusă a femeilor în cadrul populaţiei penitenciare –
4,8%, în ţara noastră, existenţa a unei singure închisori pentru femei nu este un lucru
complet neobişnuit.
Penitenciarul Târgşor este locul unde îşi execută pedepsele privative de libertate
femeile condamnate definitiv pentru orice tip de infracţiune şi cele în curs de judecată (la
Curtea de Apel Ploieşti).
Înfiinţarea altor închisori numai pentru femei în ţară ar necesita costuri mari, dar
este bine să cunoaştem exemplul altor sisteme penitenciare din alte ţări, unde, deţinutele
care se apropie de terminarea pedepsei sunt transferate cât mai aproape de casă şi se
pregătesc pentru eliberare căutându-şi un loc de muncă, locuinţă etc., prin intermediul
unor organizaţii similare cu Serviciul de Probaţiune. Sistemul se dovedeşte a fi plin de
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 49

succes în asigurarea unei reintegrări tranziţionale în comunitate, merită a fi studiat şi s-ar


putea aplica şi la noi cu costuri şi eforturi minime.
5.1. 1. Istoricul Penitenciarului Târgşor
În anul 1862, după Unirea celor două ţări româneşti, Moldova şi Ţara
Românească, domnitorul Alexandru I. Cuza a aprobat decretul nr. 630 de organizare a
Serviciului Închisorii şi Asistenţei Sociale în România. În registrul istoric şi tehnic al
domeniilor militare este consemnat faptul că în 1857, un călugăr pe nume Rovin, a ridicat
o serie de construcţii care alcătuiau Mănăstirea Crîngul Teiului, aşezată pe locul unde
acum este poziţionat Penitenciarul Târgşor. În 1864, după ce a fost abandonată de către
călugări, mănăstirea, la ordinul prinţului Cuza, a devenit arsenal.
În 1882, fostul secretar de război I. C. Brătianu a cerut regelui Carol I să înfiinţeze
o închisoare militară cu o capacitate 800-1000 de paturi. În perioada 1882 – 1948, această
locaţie a funcţionat ca închisoare militară.
La 8 mai 1948, închisoarea militară Târgşorul Nou a fost preluată de Ministerul
Afacerilor Interne şi transformată într-o închisoare civilă.
În perioada 1948-1952, au fost încarcerate în Penitenciarul Târgşor diferite
categorii de deţinuţi consideraţi a fi opozanţi ai regimului comunist nou instaurat.
La 6 ianuarie 1952, toţi deţinuţii bărbaţi au fost transferaţi în alte instituţii penale
şi în locul lor au fost aduse femei deţinute. În mai 1954, marea majoritate a deţinutelor au
fost fie transferate la alte instituţii penale, fie eliberate.
În 1962, s-a demolat locul de deţinere propriu zis şi s-au construit fostele secţii I şi
II. În perioada 1967 - 1977, media numerică a deţinutelor din Târgşor a fost de 655.
În perioada 1973-1975 s-au construit secţiile de deţinere III şi IV.
În perioada 1982-1988 a început sistematic demolarea clădirilor sectorului
administrativ de comandă.
După perioada Revoluţiei, Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile penale
şi-au exprimat adeziunea la principiile legii democraţiei în România. Schimbările
democratice din societate au devenit clare în instituţiile penale şi condiţiile din
penitenciare au devenit mai umane atât pentru personal cât şi pentru deţinuţi.

5.1.2. Modernizarea Penitenciarului Târgşor


În 1970, condiţiile de detenţie nu mai erau în concordanţă cu standardele şi
condiţiile stabilite de Legea numărul 23 din 1969. Deoarece trebuiau atinse regulile
cuprinse în Standardul Minim al Naţiunilor Unite referitor la tratamentul deţinuţilor,
Ministerul de Interne a ordonat construirea de noi clădiri pentru înlocuirea celor vechi.
Între 1973 şi 1975 s-au construit secţiile 3 şi 4 şi capacitatea de cazare era de 790 de
deţinuţi.
In 1982, clădirile administrative şi de comandă au fost demolate şi modernizate.
Ateliere de lucru
De când există ca închisoare militară (1935 – 1940), în cadrul Penitenciarului
Târgşor a existat o secţie de croitorie unde deţinuţii confecţionau haine şi lenjerie pentru
armată, articole de îmbrăcăminte şi pantofi de piele. Activitatea a fost oprită după
transformarea închisorii într-o închisoare civilă.
Sub autoritatea Ministerului de Interne, în 1958, închisoarea a început să producă
articole de îmbrăcăminte. În anul 1963 au fost cumpărate utilaje moderne şi confecţiile
realizate aici erau destinate pieţii interne. În perioada 1970 - 1977 s-au realizat produse
pentru export.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 50

În urma pierderilor înregistrate ca urmare a cutremurelor din anii 1977 şi 1986 s-a
construit noua clădire a Întreprinderii de Confecţii Târgşor, care face parte din Regia
autonomă “MULTIPRODUCT” din subordinea Ministerului Justiţiei. Începând cu anul
1991, anual, în medie 350 de deţinute muncesc în această locaţie.
La 26 martie 1973 Ministerul Afacerilor Interne a ordonat ca fiecare instituţie
penală să aibă propria fermă agricolă. Fermele agricole au fost pentru mult timp sursele
de venit ale instituţiilor penale. Din anul 1977, aceste ferme furnizează produse agro-
alimentare pentru personal şi deţinuţi. Suprafaţa fermei agricole a crescut de la 10 la 20
de ha, adăugându-se recent încă 20 de ha. O parte din teren a fost obţinut de la ferma de
stat Pucheni (Prahova) şi de la Staţiunea pentru Cercetare Agricolă – Ferma Stoeneşti.

5.1.3. Locaţie
Penitenciarul Târgşor este poziţionat în zona de Vest a oraşului Ploieşti la o
distanţă de 15 km, pe şoseaua Ploieşti – Târgovişte DN 72, în comuna Ariceştii
Rahtivani, sat Târgşoru Nou şi are o suprafaţă totală de 150 300 m.p.
În imediata apropiere se află o unitate militară cu profil de aviaţie şi biserica
creştin–ortodoxă Sfinţii Mihail şi Gavril care asigură serviciile religioase pentru
comunitate .

5.1.4.Managementul în locaţiile din Târgşor


Suprafaţa totală a incintei penitenciarului este de 150.300 m.p., din care spaţii de
deţinere de 30.000 m.p. constând în două pavilioane de deţinere (parter şi etaj unde
funcţionează cele 4 secţii ale penitenciarului), ateliere de lucru, bloc alimentar cu sală de
servit masa, club pentru diverse activităţi educative şi bibliotecă, două pavilioane
administrative, un sector vizită.
Pentru personalul administrativ sunt prevăzute două pavilioane în care îşi
desfăşoară activitatea compartimentele siguranţa deţinerii şi regim penitenciar, logistică,
reeducare, financiar, resurse umane.
Pentru buna desfăşurare a activităţilor unităţii penitenciare există amenajate clădiri
pentru depozite, garaj auto, centrală termică, club cadre.
Unitatea are o gospodărie agro-zootehnică cu spaţii şi clădiri aferente necesare
creşterii animalelor folosite pentru hrana efectivelor de deţinute cazate în penitenciar.
Secţia exterioară Movila Vulpii are o suprafaţă de 70.000 m.p. cu 480 m.p.
clădiri. Este prevăzută cu 4 camere de deţinere cu grup sanitar propriu, club, sală de
mese, bloc alimentar, sector vizită şi cabinet medical, curţi de plimbare.

5.1.5.Planificarea strategică a locaţiilor pentru femei


În incinta unităţii sunt amenajate ateliere în suprafaţă de 70 m.p. în care lucrează
un număr de 30 deţinute, activităţile desfăşurate sunt cele de creaţie, de confecţionare a
unor articole destinate caselor de copii, pentru decorarea spaţiilor destinate minorilor, etc.
Alăturat acestor ateliere se află Fabrica de Confecţii cu 5 zone de lucru în care
personalul deţinut execută lucrări de croitorie diversificată, în baza contractelor încheiate
de conducerea fabricii cu diferiţi agenţi economici. Activitatea acestora în cadrul fabricii
este o activitate remunerată, deţinutele obţinând atât zile câştig ce pot devansa liberarea
condiţionată cât şi sume băneşti.
Managerii aşezământului penitenciar s-au preocupat permanent în asigurarea
drepturilor de cazare şi echipare a deţinutelor astfel încât cazarea acestora se realizează în
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 51

cadrul celor două pavilioane de deţinere, cuprinzând un număr de 54 camere dotate


corespunzător cu mobilier, cazarmament adecvat şi grup sanitar propriu.
În cadrul celor două pavilioane funcţionează cabinetele medicale şi o infirmerie,
în scopul asigurării în bune condiţii a asistenţei medicale a personalului deţinut.
Pentru prepararea hranei şi servitul mesei sunt amenajate în incinta blocului
alimentar încăperi pentru depozitarea alimentelor, prepararea hranei, spălatul veselei şi o
sală de mese care comunică cu secţiile 3 şi 4. Pentru secţiile 1 şi 2 sunt prevăzute săli de
mese distincte.
În apropierea blocului alimentar sunt situate spaţiile în care funcţionează spălătoria
unităţii în vederea asigurării unui cazarmament curat.
Pentru desfăşurarea activităţilor de reintegrare socială a deţinutelor, aşezământul
penitenciar beneficiază de un club modern cu bibliotecă şi sală de lectură. De asemenea
în cadrul secţiei 3 funcţionează un salon de frizerie şi coafură amenajat cu fonduri alocate
în cadrul unui program PHARE.
Pentru asigurarea unor condiţii decente întâlnirii deţinutelor cu familia, a fost
modernizat în cursul anului 2006 spaţiul destinat sectorului vizită. Având în vedere
specificul penitenciarului, în cadrului sectorului vizită a fost amenajată camera destinată
întâlnirii dintre mame şi copii.
La secţia exterioară Movila Vulpii sunt cazate deţinute care pe perioada executării
pedepselor au avut un comportament corespunzător iar până la liberare mai au de
executat aproximativ 18 luni. Secţia este prevăzută cu 4 camere de deţinere cu grup
sanitar propriu, club, sală de mese, bloc alimentar, sector vizită şi cabinet medical.

5.1.6. Proiectarea închisorii ţinând cont de femei


Realizarea noului spaţiu a condus la majorarea capacităţii de detenţie a
Penitenciarului Târgşor şi la asigurarea unor spaţii moderne, cu dotările necesare
desfăşurării activităţilor specifice.

5.2. INDICATORI AI POPULATIEI CARCERALE


5.2.1. Date statistice
În anul 2006 a fost ţinută evidenţa nominală şi statistică pentru 2095 persoane
aflate în custodie (efectiv rulat).
Date statistice privind situaţia femeilor din Penitenciarul Târgşor, la 31.12.2006:
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 52

• Structura - rural : 167


persoanelor - urban : 374
condamnate după • Structura persoanelor condamnate după
vârstă : nivelul de educaţie:
- 14 – 18 ani : 6 - analfabete : 63
- 19 – 21 ani : 18 - învăţământ primar (4 clase) : 202
- 22 – 30 ani : 163 - învăţământ gimnazial (8 clase) : 175
- 31 – 40 ani : 177 - liceu (12 clase) : 73
- 41 – 60 ani : 164 - studii superioare : 28
- peste 60 ani : 13
• Structura persoanelor condamnate după
•Structura starea civilă :
persoanelor - căsătorite : 163
condamnate după - necăsătorite : 133
mediu de - concubinaj : 178
provenienţă: - văduve : 67

• Structura persoanelor condamnate după numărul de copii şi numărul de copii


minori :
Din totalul de 541 deţinute 443 sunt mame. Dintre acestea 392 au copii minori, 51
au copii cu vârste peste 18 ani.
• Structura persoanelor condamnate după categoria penală:
- arestate preventiv : 22
- condamnate în primă instanţă : 32
- condamnate definitive : 487
• Structura persoanelor condamnate după situaţia juridică :
- recidivişti : 109
- fără antecedente penale : 373
- cu antecedente penale : 59
-
• Structura persoanelor condamnate după durata condamnării definitive :
- condamnare < 1 an : 7
- 1- 5 ani : 206
- 6 – 15 ani : 237
- peste 15 ani : 35
- detenţie pe viaţă : 2
• Structura persoanelor condamnate după natura infracţiunii :
- contra persoanei : 158
- contra patrimoniului : 190
- care aduc atingere unor activităţi de interes public : 10
- care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea : 21
- trafic şi consum de droguri : 143
- alte infracţiuni : 19

5.2.2.Condiţia femeii în închisoare


TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 53

Femeile delincvente care execută pedeapsa închisorii sunt mult mai


marginalizate în comparaţie cu bărbaţii condamnaţi în ceea ce priveşte condiţiile, munca,
relaţiile cu familia. Mai mult decât atât, problemele psihice şi cele legate de plasamentul
copiilor pentru îngrijire - cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de măsură –
constituie un alt set de circumstanţe dificile pentru femei. Femeile tind să comită
infracţiuni mai puţine şi mai puţin violente decât bărbaţii, au mai puţine calificări
educaţionale şi profesionale, au fost expuse mai mult abuzului sexual, fizic şi emoţional
şi sunt în număr mai mare părinţi singuri. Un sistem penal gândit pentru bărbaţi nu poate
rezolva nevoile specifice ale femeilor deţinute.
Din analizele realizate la nivelul penitenciarului Târgşor asupra femeilor aflate în
custodie, se desprind o serie de trăsături caracteristice :
• Vârsta cea mai frecventă este cuprinsă între 25-35 ani;
• Cele mai multe femei provin din mediul urban;
• Cel mai adesea femeile sunt condamnate pentru o infracţiune legată de droguri sau
furt;
• Deseori femei cu venituri mici, cu un nivel scăzut de educaţie şi necalificate
profesional;
• Majoritatea provin din familii dezmembrate sau/şi în curs de dezmembrare. Membrii
familiei au şi ei caziere;
• Deţinutele sunt persoane care au suferit violenţe fizice sau/şi sexuale şi abuzuri în
copilărie sau în viaţa adultă;
• Multe sunt mame necăsătorite cu mulţi copii minori;
• Prezintă probleme multiple de sănătate fizică şi mentală;
• De multe ori, infracţiunile violente sunt determinate de violenţa domestică ;
• Cel mai multe infracţiuni de furt şi droguri au un motiv economic, dictat de sărăcie.
Conştientizarea diferenţelor dintre femeile şi bărbaţii infractori
Abordând problema dintr-un alt punct de vedere, putem spune că cea mai
definitorie caracteristică a femeilor aflate în penitenciar este chiar genul lor, care le
diferenţiază net de populaţia penitenciară masculină majoritară. Această caracteristică
este important de evidenţiat deoarece are implicaţii majore asupra modului în care
înţelegem nevoile acestei categorii de femei şi modul în care ne putem adresa lor cel mai
eficient.
Astfel :
Legat de comportamentul lor infracţional, bărbaţii şi femeile se implică în mod diferit
ca participare, motivare şi pericol, pentru ei înşişi şi pentru alţii;
Extinderea infracţiunilor comise de femei este, cu câteva excepţii, mai mică decât la
bărbaţi;
Infracţiunile comise de femei sunt în medie mai puţin grave, mai puţin violente, şi mai
mult legate de furt şi droguri;
Ponderea femeilor care comit infracţiuni este relativ mică – 4,8% din populaţia
penitenciară din România ;
Relaţia dintre a fi victimă şi infractor joacă un mare rol în viaţa femeilor. La începerea
unei cariere infracţionale contribuie abuzul de acasă, sărăcia, traumele şi uzul excesiv
de droguri şi alcool;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 54

 Femeile reacţionează la supraveghere, detenţie şi tratamente diferit faţă de bărbaţi. Ele


sunt:
- mai puţin violente în cursul detenţiei decât bărbaţii, comit abateri disciplinare minore;
- sunt puternic influenţate de a se simţi responsabile şi a avea grijă de copiii lor, de
familia lor;
- sunt mai receptive la programele socio-educative;
- se simt mai responsabile pentru relaţia cu personalul închisorii şi colegele de detenţie;
- se implică mai mult în menţinerea unui mediu înconjurător curat, sănătos şi intimizat.
Crearea unui mediu înconjurător (de detenţie) bazat pe securitate, demnitate şi
respect.
Din studiile şi convorbirile avute cu femeile din penitenciarul Târgşor reiese că o
altă caracteristică importantă care are un rol major în viaţa femeilor private de libertate
este crearea unui mediu de detenţie bazat pe securitate, demnitate şi respect.
• Femeile au nevoie de un mediu (tratament şi detenţie) care este sigur şi plin de grijă.
• Un mediu înconjurător sigur din punct de vedere fizic şi mental contribuie la
dezvoltarea pozitivă a femeilor.
• Siguranţa este conceptul cheie care poate face faţă abuzului de acasă şi care le poate
ajuta pe victimele abuzurilor.
• Femeile infractor apreciază atunci când au un loc sigur unde să trăiască, ţinând cont
de nevoia lor de ajutor şi siguranţă fizică.
O proporţie semnificativă a femeilor din penitenciar are un nivel educaţional sub
medie şi puţină experienţă de muncă. Multe dintre deţinute sunt analfabete – 11%.
Nivelul scăzut de educaţie nu este un factor cauzal în sine, ci mai degrabă un indicator al
mediului social în care se regăsesc atât victimele cât şi agresorii, mediu caracterizat de
marginalizare şi excluziune socială.
Pentru femeia-deţinută viaţa în penitenciar aduce consecinţe majore în viaţa
personală: distrugerea familiei, degradarea fizică şi morală. Deşi încearcă să-şi motiveze
actul infracţional comis, să-l prezinte ca fiind finalul unui proces fără alternative, că
oricine ar fi fost în locul lor ar fi procedat la fel, acestea trebuind să le apere de
remuşcări, ele cred mai puţin în reabilitare şi consideră pedeapsa ca pe “o învăţătură de
minte”.
Cercetând căile prin care se ajunge la infracţiune s-au identificat o serie de
probleme cheie în producerea şi susţinerea criminalităţii feminine. Astfel, foarte multe
deţinute au suferit abuzuri fizice ce par să fie rădăcina unui comportament infracţional
ulterior, a unei dependenţe şi criminalităţi ulterioare. Cauzele violenţei intrafamiliale sunt
variate: sărăcie, conflicte intraconjugale, infidelitatea soţului sau soţiei, consumul de
alcool sau tulburări psihice ale soţului.
Legătura dintre criminalitatea feminină şi consumul de droguri este foarte
puternică. Femeile încep adesea să consume droguri la îndemnul partenerilor lor care
continuă frecvent să le aprovizioneze cu droguri. Deseori femeile eşuează în încercările
lor de a renunţa la droguri. Multe dintre ele încearcă, prin prostituţie, să-şi susţină
financiar partenerii care sunt şi ei consumatori de droguri, dar adesea au parte de violenţă
din partea acestora; totuşi, multe femei rămân în continuare ataşate de partenerii lor în
ciuda abuzului şi neglijării.
Consumul de alcool reprezintă de asemenea un factor important în generarea şi
menţinerea ciclului violenţei. Cu toate acestea femeile nu denunţă violenţa până în ultima
fază, împărtăşind credinţa că bărbatul este stăpânul casei. În aceste condiţii, lipsite de
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 55

sprijin şi speranţă, femeile ajung să se apere prin atac şi să comită omoruri în urma cărora
toată familia are de suferit, cu consecinţe negative şi pentru societate.
În cazul delincvenţei feminine se ridică şi problema copiilor care, rămaşi pentru
perioade mai lungi fără mamă şi, în multe cazuri, fără tată – în cazul în care aceştia au
fost victimele – au toate şansele ca, lipsiţi de familie, de educaţie să devină, la rândul lor
infractori, îngroşând populaţia penitenciară.
Faptul că o proporţie semnificativă de infracţiuni împotriva persoanei sunt
omuciderile, iar dintre acestea cea mai mare parte sunt comise în familie, reprezintă un
indicator important al prevalenţei ridicate a violenţei domestice. Este de menţionat în
acest context, că după 1989 s-au înregistrat o serie de cazuri care au şocat opinia publică.
Astfel că, după o lungă perioadă în care comunitatea nu s-a simţit capabilă să ia în atenţie
această problemă, în anul 2003 s-a manifestat o iniţiativă semnificativă în vederea
controlării fenomenului de violenţă împotriva femeii: „Legea pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie” – Legea nr. 217/2003.

5.2.3.Amestecul de vârste
Se aplică separarea pe regimuri de executare a pedepsei şi pe vârste, în toate
situaţiile minorele fiind cazate separat. Deţinutele minore sunt în general grupul cel mai
volatil şi prezintă cele mai mari probleme privind controlul. Unele femei mai în vârstă
acţionează ca un părinte, le ajută pe cele mai tinere şi s-a observat că fac acest lucru cu
grijă şi cu sensibilitate. În unele cazuri acest lucru compensează femeile de faptul de a fi
despărţite de propria lor familie. Sunt însă şi situaţii în care pe alte femei le revoltă rolul
de părinte impus.
Deţinutele cu vârste peste 60 de ani, în număr relativ mic, nu sunt cazate separat,
ci pentru a putea fi ajutate la efectuarea unor munci gospodăreşti de deţinute mai tinere,
sunt repartizate împreună cu acestea, în funcţie şi de natura relaţiilor afective dintre ele,
fapt ce are un impact pozitiv asupra stării lor psihice.
5.2.4.Minorele
Suntem de părerea fermă că închisorile nu ar trebui folosite pentru deţinerea
minorilor.
Minorele care execută o pedeapsă privativă de libertate reprezintă o categorie
penală aparte datorită caracteristicilor psiho-comportamentale specifice şi a
vulnerabilităţii, ceea ce necesită o intervenţie educaţională şi psihologică diferită de cea
aplicată adulţilor.
Aceste particularităţi impun o intervenţie individualizată, care cuprinde programe
educative, terapeutice, sportive, recreative, culturale planificate în funcţie de durata pe
care acestea o petrec în penitenciar, astfel încât această perioadă să fie concepută sub
forma unui demers constructiv, de natură să contribuie la echilibrarea şi dezvoltarea
minorului.
În medie, anual, la Târgşor, sunt în custodie un număr de 6 minore care, de obicei
provin din familii dezorganizate, nu sunt autorii principali ai infracţiunilor, sunt
influenţate de adulţi în comiterea lor şi au abandonat şcoala.
Toate activităţile şi programele destinate minorelor au ca scopuri :
• ameliorarea situaţiei lor disciplinare;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 56

• implicarea familiilor lor în procesul de recuperare în vederea unei


reintegrări eficiente în familie şi societate;
• consolidarea relaţiilor familiale;
• conştientizarea importanţei pe care o are familia în dezvoltarea lor
personală.
Minorele participă la o gamă diversă de programe educaţionale, în conformitate cu
legislaţia în vigoare. Lucrând cu această categorie aparte, se constată că ar fi util, ca după
consultarea cu agenţii specializate ale comunităţii, să se adopte o politică şi procedură
standard pentru protecţia minorelor care comit infracţiuni şi să se militeze pentru
aplicarea de pedepse alternative (altele decât închisoarea) care să le permită o cât mai
eficientă resocializare.

5.2.5.Minorităţi
a) minorităţi etnice
O parte importantă dintre persoanele private de libertate care sunt în custodia
Penitenciarului Târgşor sunt de etnie rromă (34%). De asemenea, sunt şi deţinute de etnie
maghiară (9%).
Personalul este instruit să aplice deplina egalitate între deţinute şi nu se fac nici un
fel de discriminări bazate pe etnie. Este responsabilitatea fiecărui membru al personalului
de a asigura aplicarea corectă a unui tratament egal, imparţial tuturor minorităţilor etnice
sau religioase.
De asemenea, nici deţinutelor nu li se permite să aibă manifestări antirasiale.
Orice manifestări antirasiale, discriminatorii, de limbaj sau de comportament sunt
descurajate şi sancţionate prompt, fie că vin din partea personalului, fie din partea
deţinutelor. Încă de la primirea în penitenciar, deţinutelor li se explică care este politica
penitenciarului în această problemă, sunt asigurate că nu vor fi supuse discriminării, dar
nici nu li se va permite să aibă astfel de manifestări.
Indiferent de etnie, toate deţinutele au în mod egal, acces la toate activităţile din
penitenciar, de natură educativă, religioasă sau recreativă. În limita posibilităţilor, în
condiţiile date, se asigură programe care să satisfacă deţinutele de toate etniile.
Sunt organizate activităţi culturale care cuprind şi muzica sau obiceiurile acestor
minorităţi, la biblioteca penitenciarului există şi literatură în limba maghiară (este drept
că un număr redus de volume), sunt organizate servicii religioase pentru deţinutele de
religie catolică sau reformată. Sunt prezentate materiale care să sublinieze aportul
persoanelor de alte etnii la cultura şi viaţa socială românească de-a lungul istoriei.
b) minorităţi sexuale
Printre deţinute se află şi persoane cu orientări sexuale diferite. Fără a încuraja
acest comportament, există o politică consecventă de a nu face discriminări de nicio
natură în aplicarea regimului de detenţie, asigurându-se acestor persoane drepturi egale
cu ale tuturor celorlalte deţinute.

5.2.6.Clasificarea pe regimuri
Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate cuprind ansamblul
de reguli care stau la baza executării pedepselor privative de libertate. Acestea trebuie să
asigure respectarea şi protejarea vieţii, sănătăţii şi demnităţii persoanelor private de
libertate, a drepturilor şi libertăţilor lor, fără să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească persoana condamnată.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 57

În conformitate cu Legea numărul 275/2006, privind executarea pedepselor şi


măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, pedepsele privative de
libertate se execută pe 4 regimuri bazate pe sistemele progresiv şi regresiv.

5.3. Managementul Penitenciarului Târgşor


5.3.1.Structura managerială ţinând cont de nevoile de bază
Structura managerială este astfel concepută încât să poată răspunde cât mai
eficient şi operativ nevoilor de bază de toate tipurile legate de : asigurarea pazei,
gospodărire, probleme ale personalului, ale persoanelor private de libertate, ale
colaboratorilor externi.
Sunt aplicate principii, metode şi tehnici de conducere, proceduri decizionale,
informaţionale şi organizatorice, precum şi o serie de reguli prin care se exercită procesul
managerial la nivelul întregului penitenciar şi a comportamentelor sale. În activitatea de
conducere se stabilesc obiective care integrează, în mod sistematic, principalele activităţi
manageriale orientate consecvent spre îndeplinirea în condiţii de eficacitate şi eficienţă a
obiectivelor penitenciarului,.
Obiectivele generale ale sistemului managerial sunt:
• Dezvoltarea funcţiei educaţionale;
• Asigurarea unei imagini pozitive a penitenciarului ;
• Îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie;
• Creşterea gradului de siguranţă;
• Asigurarea unui nivel optim de resurse pentru buna funcţionare a
penitenciarului.
Modul în care echipa managerială asigură funcţionarea penitenciarului şi
conectarea acestuia la viaţa socială exterioară, determină în măsură hotărâtoare eficienţa
activităţii lui şi implicit, contribuţia sa la reducerea fenomenului infracţionalităţii în zona
de responsabilitate şi pe ansamblul ţării. Managementul penitenciarului este permanent în
centrul atenţiei atât a deţinuţilor, cât şi a personalului. Este încontinuu observat şi
analizat, criticat, studiat, în funcţie de deciziile pe care le ia în cele două medii diametral
opuse şi în relaţiile cu colaboratorii externi.
Există un dialog permanent între şefi şi subordonaţi. Acesta se face zilnic cu
ocazia predării-primirii serviciului, la pregătirea intrării în serviciu, cu ocazia şedinţelor
de analiză ale compartimentelor (lunar, trimestrial), cu ocazia punerii în practică a unor
prevederi legale, a unor ordine ale Ministerului Justiţiei sau ale Administraţiei Naţionale
a Penitenciarelor.
În perioada actuală şi cea care urmează, întregul personal al penitenciarului se află
în etapa realizării unor proiecte ambiţioase de aliniere la cerinţele internaţionale privind
executarea pedepsei cu închisoarea.

5.3.2.Controlul şi inspecţiile
Există un control continuu şi riguros al realizării obiectivelor, deosebit de necesar,
pentru toate compartimentele, mai ales că în unele compartimente, activitatea se
desfăşoară pe parcursul a 10 ore sau în schimburi 12 /24 ore. Organizarea controlului
este atributul nivelului managerial superior, se organizează global şi pe compartimentele
avute direct în subordine.
O practică curentă o reprezintă controalele inopinate, repetate la diferite ore ale
zilei şi nopţii, cu o durată scurtă (30 minute – 60 minute) şi care vizează, în special,
modul de executare a serviciului de către personalul care asigură paza şi supravegherea
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 58

deţinutelor la punctele de lucru exterioare şi paza şi supravegherea deţinutelor în


interiorul locului de deţinere.
Toate controalele, indiferent de forma de desfăşurare, sunt urmate de constatări,
măsuri şi sunt evidenţiate în documentele existente în acest sens.

5.3.3.Raportul manageri – deţinute


Directorul penitenciarului apără interesele deţinutelor acţionând în favoarea lor, în
situaţii când este implicat personalul sau alte persoane din exterior.
Deţinutele au posibilitatea de a ieşi la raport în faţa directorului sau oricărui alt
membru al echipei manageriale pentru a-şi expune problemele sau a cere unele lămuriri şi
informaţii. Sunt informate prin punctele de afişaj şi materialele din Mapa de Cameră
despre orele de audienţă ale directorului şi altor şefi de serviciu şi, când doresc să meargă
în audienţă, anunţă personalul de supraveghere pentru a fi înscrise pe lista de audienţe.
Dincolo de aceasta, există o oarecare lipsă de formalism referitor la modul de a lua
legătura cu membrii echipei manageriale. Directorul, în special, dar şi alţi membri ai
echipei manageriale, merg aproape zilnic în mijlocul deţinutelor pentru a urmări modul
cum se desfăşoară activităţile lor şi a se interesa despre problemele şi nevoile lor care pot
fi expuse şi în acest cadru informal.
Ori de câte ori deţinutele comit abateri disciplinare care trebuie să fie sancţionate,
au posibilitatea de a fi audiate de directorul penitenciarului şi de a-şi expune punctele de
vedere cu privire la situaţia creată, scopul acestei proceduri fiind ca directorul să poată
lua hotărârea cea mai corectă şi utilă atât pentru deţinută cât şi pentru menţinerea ordinei
în unitate.

5.3.4. Cererile
Persoanele private de libertate pot formula cereri, reclamaţii şi sesizări către
conducerea penitenciarului cu privire la toate aspectele referitoare la regimul de detenţie
din penitenciar. Pentru soluţionarea acestora, directorul unităţii organizează programul de
audienţe cu deţinutele. Zilele consacrate acestor audienţe precum şi personalul desemnat
pentru a duce la îndeplinire această activitate se stabilesc la început de an şi se aduc la
cunoştinţa deţinutelor. În afara programului stabilit pentru audienţe la director, deţinutele
pot formula cereri atât în scris dar şi verbal, oricărui membru al personalului. Acest lucru
se poate face zilnic sau în zile anume stabilite în funcţie de conţinutul cererii.
Membrilor personalului anume desemnaţi le revine responsabilitatea primirii
cererilor, înregistrării acestora şi distribuirea către compartimentele şi sectoarele din
unitate pentru verificare şi propuneri. Directorul unităţii poate delega competenţa de
soluţionare a unui tip de cerere în funcţie de obiectul acesteia. Odată cu delegarea de
competenţă, directorul stabileşte şi persoanele care, după caz, fac propuneri, avizează şi
soluţionează fiecare tip de cerere. Directorul are obligaţia să monitorizeze şi să controleze
modul de soluţionare a cererilor pentru care a fost delegată competenţa. Semestrial,
persoanele şi compartimentele de muncă cărora le-a fost delegată competenţa de
soluţionare a anumitor tipuri de cerere, prezintă directorului rapoarte de activitate.
Comandantul de secţie sau persoana anume desemnată aduce la cunoştinţa
persoanelor private de libertate, sub semnătură, modul de soluţionare a cererii, după care
predă cererile pe condică, atunci când este cazul, pentru punerea în executare
compartimentelor competente. După soluţionarea sau punerea în executare a cererii,
aceasta se clasează la dosarul individual. Registrul de evidenţă a cererilor deţinutelor este
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 59

folosit şi la activitatea de audienţă cu acestea, consemnându-se în mod corespunzător.


Acest registru se păstrează timp de trei ani în arhiva unităţii.
Anual, Directorul General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor este
informat în scris cu privire la activitatea de soluţionare a cererilor, reclamaţiilor şi
sesizărilor persoanelor private de libertate. Cererile deţinutelor se fac pe formulare
tipizate care sunt unice pentru întreg sistemul penitenciar din România.

5.3.5. Managementul abaterilor disciplinare


Managementul abaterilor disciplinare respectă prevederile Legii nr. 275/2006.
Deţinuta este adusă în faţa directorului care se asigură că aceasta a luat act de conţinutul
raportului de pedepsire şi de acuzaţiile ce i se aduc. Dacă deţinuta doreşte, directorul
poate aproba să fie chemaţi martori. În cazul în care deţinuta se consideră nevinovată, va
fi tratată ca fiind nevinovată (prezumţia de nevinovăţie) excepţie făcând situaţia în care
recunoaşte faptele pentru care este acuzată. Ofiţerul care a întocmit raportul prezintă
dovezi în sprijinul acuzaţiilor. Directorul nu poate obliga nici un alt deţinut să depună
mărturie.
După ce se consultă cu Comisia de disciplină, Directorul decide dacă deţinuta este
găsit vinovată sau nevinovată, stabileşte măsura disciplinară care trebuie aplicată şi
anunţă deţinutei decizia sa.

5.4.Personalul
Fiecare închisoare are nevoie de personal de înaltă calificare. Acesta, trebuie să se
ocupe zilnic de deţinute şi de necesităţile lor, de buna funcţionare a închisorii, a
securităţii şi siguranţei, să identifice şi să rezolve toate problemele. O închisoare este,
într-un fel, un microcosmos social. Personalul şi persoanele din custodie sunt într-o
permanentă stare de interdependenţă, situaţie care nu este nici într-un fel diminuată de
inegalităţile din balanţa puterii.
Aspectele, condiţiile decente de viaţă şi politica închisorii pe termen lung sunt
cruciale, nu numai pentru deţinute, ci şi pentru personal, pentru autorităţile închisorii,
guvern şi politicieni care ştiu că cei mai mulţi deţinuţi se vor întoarce, mai devreme sau
mai târziu în societate. Este în interesul lor ca deţinuţii să fie trataţi corespunzător şi
capabili să se integreze social.

5.4.1. Numărul necesar de personal


Numărul necesar de personal este în funcţie de capacitatea penitenciarului. La data
de 31.12.2006, situaţia se prezenta astfel :
• Structura efectivului de personal :
- încadrate 194 posturi din totalul de 259 ( 75%)
Din care:
- 30 funcţionari publici cu studii superioare;
- 163 agenţi;
- 1 personal civil;
• Vârsta medie este de 35 ani, ceea ce denotă o mare rezervă de energie şi putere de
muncă.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 60

Funcţiile din interiorul penitenciarului sunt clar definite, la fel şi drepturile şi


obligaţiile fiecărui membru al personalului. Prin planurile sectoriale de activitate sunt
stabilite clar responsabilităţile fiecărui membru şi cine controlează îndeplinirea sarcinilor.
Şedinţele personalului conduse de un manager sunt necesare pentru a îmbunătăţi
calitatea muncii şi pentru a obţine rezultatele necesare. În aceste şedinţe se fac schimburi
de informaţii menite să identifice problemele apărute şi modul de soluţionare.
Calitatea personalului este determinată de o serie de factori:
• organizarea;
• recrutarea şi pregătirea de bază;
• competenţa şi atitudinea profesională;
• condiţii de serviciu şi statut;
• personal specializat ;
• folosirea forţei;
• personalul feminin;
• sarcina directorului.
Munca în închisoare reprezintă o sarcină deosebită pentru personal. De la unii
se aşteaptă să asigure un înalt nivel al securităţii şi siguranţei, în timp ce alţii trebuie să-şi
amintească permanent că, mai devreme sau mai târziu, deţinuţii se vor întoarce în
societate. Închisorile pot fi focare de tensiune, cu explozii de violenţă din partea
deţinuţilor nemulţumiţi de soarta lor. Victime pot fi atât în rândul personalului cât şi al
deţinuţilor.
Personalul cel mai bine pregătit şi echipat poate să identifice problemele şi
pericolele şi să ia măsuri din timp pentru a reduce riscurile. În acest sens, membrii
personalului trebuie să fie atenţi, buni observatori şi să stabilească contacte cu deţinuţii.
De aceste lucruri trebuie să se ţină cont când se selecţionează personalul, deoarece pentru
el nu este important doar să fie atent la securitate, ci să cunoască şi necesităţile
deţinuţilor.
Personalul care lucrează în închisoare cu ideea de a aplica pedepse suplimentare
deţinuţilor nu trebuie să fie încadrat în sistem. Deţinuţii sunt pedepsiţi chiar de propria lor
detenţie.

5.4.2.Modul de selectare şi de instruire


Personalul trebuie selectat corespunzător, instruit şi motivat. Procesul de
selecţionare se concentrează pe identificarea acelor candidaţi care prezintă instinctul
necesar, adaptabilitate, maturitate, judecată şi abilitate în tratarea persoanelor private de
libertate. Cerinţele pentru alte cadre depind de natura sarcinilor pe care trebuie să le ducă
la îndeplinire şi de măsura în care vin în contact nemijlocit cu persoanele private de
libertate.
Un nou angajat trebuie să urmeze anumite cursuri de pregătire generală, în timpul
cărora atitudinea sa să fie bine observată. Instituţia trebuie să recunoască importanţa unei
bune pregătiri a personalului şi să dea acestuia ocazia să urmeze cursuri de pregătire în
timpul orelor de lucru. Pregătirea trebuie să fie plătită de instituţie. Conducerea
penitenciarului are în vedere formarea şi instruirea profesională a tuturor angajaţilor,
activitate desfăşurată în instituţiile specializate ale Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor, în Şcoala de Formare şi Perfecţionare a Pregătirii Agenţilor Târgul Ocna,
în vederea lărgirii şi actualizării cunoştinţelor, dezvoltării aptitudinilor şi modelării
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 61

atitudinilor necesare cadrelor de conducere şi de specialişti, în vederea creşterii nivelului


calitativ al activităţii lor profesionale, potrivit cerinţelor actuale.
Personalul nou angajat cunoaşte condiţiile în care va munci, obligaţiile sale,
poziţia ce va trebui adoptată în relaţiile cu deţinuţii, protecţia socială care i se oferă
pentru munca deosebită pe care o face, salarizarea, drepturile pe care le are, programul de
muncă. În aceste condiţii, marea majoritate a personalului este motivat şi angajat să
suporte greutăţile inerente schimbării mentalităţii unui sistem penitenciar şi să răspundă
solicitărilor fizice şi psihice specifice unei astfel de activităţi.
Integrarea noilor veniţi sau a celor promovaţi în noile colective de muncă
constituie o preocupare permanentă. În acest sens, cadrele de conducere care se ocupă de
acest aspect, le prezintă compartimentul şi colectivul în care aceştia urmează să lucreze,
noile atribuţii, se ocupă de instruirea lor metodică şi urmăresc îndeaproape modul în care
aceştia se adaptează la noul loc de muncă.
Activitatea tuturor membrilor personalului este direcţionată spre realizarea
obligaţiilor de serviciu. Personalul trebuie să-şi îndeplinească sarcinile cu maturitate,
înţelept, cu respect faţă de demnitatea umană şi individualitatea fiecărui deţinut. Pedeapsa
pentru deţinuţii condamnaţi este privarea de libertate şi ea nu trebuie accentuată prin
tratamentul şi atitudinea personalului faţă de aceştia.
De asemenea, personalul este instruit să trateze deţinuţii preventivi de o manieră
care respectă statutul lor legal.
Din discuţiile cu membrii de personal, de orice grad, care aveau experienţă de
lucru atât cu deţinuţi bărbaţi, cât şi cu femei, a reieşit că abilităţile, cunoştinţele şi
cerinţele emoţionale necesare activităţii lor sunt diferite în locaţiile pentru femei. Mulţi
dintre membrii personalului ne-au spus că au găsit munca solicitantă şi stimulativă dar
toţi au fost de acord că pierderea de energie emoţională este foarte accentuată.
Personalul care lucrează în închisorile pentru femei are nevoie şi merită să fie
susţinut în mod consistent de către management, prin instruire şi supervizare în aplicarea
politicilor cele mai potrivite nevoilor acestui segment de populaţie. Din observaţiile
noastre de personal care a avut de rezolvat situaţii dificile într-un număr de închisori,
suntem justificaţi să recomandăm că ar fi util să se analizeze diferenţele în cerinţele
legate de personalul din închisorile pentru femei şi să se specifice cunoştinţele,
aptitudinile, experienţa şi atitudinea care se cer. Considerăm util să se elaboreze,
bazându-se pe această analiză, o metodă de selecţie pentru personalul care va lucra
cu femeile.
Politica de recrutare urmărită de Directorul penitenciarului împreună cu Biroul
Resurse Umane anticipează apariţia deficitelor de personal pe posturi şi posibilităţi de
acoperire a acestora. Se fac eforturi pentru recrutarea unui personal cât mai potrivit,
pentru valorificarea pregătirii acestuia, pentru organizarea instruiri periodice, pentru a fi
promovaţi cei care dovedesc a avea un înalt potenţial şi sprijiniţi în a se perfecţiona şi a
urma nivele superioare de pregătire.
Atunci când se face selecţia anumitor cadre ale unităţii pentru a le promova în
funcţii superioare, directorul ţine seama de pregătirea, aptitudinile, capacitatea de muncă
a candidaţilor, temperamentul, trăsăturile caracteriale, atitudinile, interesele şi aspiraţiile
acestora.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 62

Este importantă problema folosirii unui personal potrivit. Din discuţiile purtate
atât cu deţinutele cât şi cu membri ai personalului s-a stabilit că nu este vorba numai de
felul în care personalul îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu dar şi de felul în care
comunică cu deţinutele, ceea ce contează mult. Sunt câteva aspecte importante ale
instruirii personalului care lucrează cu deţinute – de exemplu, conştientizarea rolului
femeii de stâlp de bază al familiei şi efectele trecutelor abuzuri fizice, sexuale şi
psihologice – precum şi aspecte circumstanţiale, cum ar fi de a lucra cu mame. Cei care
pregătesc personalul trebuie să fie conştienţi de posibilele traume pe care personalul le
poate suferi discutând anumite aspecte cu deţinutele şi de necesitatea unor mecanisme
adecvate de suport pentru personal.
Considerăm utile unele analize privind necesităţile de pregătire care să pună
în evidenţă nevoia ca personalul care lucrează cu femei să primească o instruire
periodică, specifică, stabilindu-se ce fel de pregătire ar fi cea mai potrivită şi pentru
ce grade de personal.
Este necesară o analiză mai aprofundată a cerinţelor asupra întregii populaţii de
femei deţinute astfel încât să se poată formula politici strategice relevante privind
îngrijirea sănătăţii, educaţia, locurile de muncă, educaţia fizică, alimentaţia, contacte cu
familia, securitatea, reconsiderarea comportamentului infracţional, reconsiderarea
consumului de droguri şi alcool, grija faţă de copii, consilierea şi reabilitarea. Ar fi de
folos dacă o asemenea analiză ar include şi un raport în legătură cu ceea ce crede
personalul care lucrează cu femei că ar fi necesar.
5.4.3. Caracteristici ale personalului care lucrează în închisorile pentru femei
Majoritatea personalului care vine direct în contact cu deţinutele în Penitenciarul
Târgşor, sunt, aşa cum şi este normal, femei. Personalul masculin nu poate percheziţiona
deţinutele, nu le poate supraveghea în orice împrejurare şi nu se poate descurca cu ele în
anumite situaţii privind recepţia şi cazarea lor. Majoritatea personalului, dar şi managerii
şi chiar şi deţinutele, consideră că o anumită proporţie a personalului trebuie să fie
masculină. Dar personalul masculin trebuie ales cu grijă şi trebuie instruit şi pregătit
atent.
Tot personalul are nevoie de mult mai multă instruire şi ajutor pentru a lucra
cu deţinute femei. Personalul masculin necesită o pregătire suplimentară.
La Penitenciarul Târgşor unde 83% din personalul care lucrează nemijlocit cu
deţinutele sunt femei, incidentele de boală sunt mai mari decât în penitenciarele de
bărbaţi unde personalul este predominant masculin. Trebuie luată în considerare nevoia
de a avea la dispoziţie personal suplimentar pentru a înlocui femeile din personal care
sunt fie absente din cauza concediilor pentru îngrijirea copiilor bolnavi, concediilor
maternale sau de boală, fie trecute la munci uşoare ca urmare a maternităţii sau gravidiei.
Este destul de greu pentru personalul care lucrează cu deţinute necondamnate să
acţioneze ca sfătuitor şi consilier, mai ales când atât de multe sunt într-o stare de
tulburare emoţională. Personalul nu numai că are nevoie de suficient timp pe care să-l
petreacă cu noile deţinute, dar trebuie şi să ştie cum să utilizeze timpul respectiv cu
cel mai bun efect.
Dacă ignorarea regulilor şi anxietatea deţinutelor legată de situaţia lor exterioară
nu este controlată în mod corespunzător, personalul poate suporta o mare presiune din
partea femeilor. Aceasta poate duce apoi la stres, îmbolnăviri şi mai multă presiune
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 63

asupra celor care rămân în serviciu. Experienţa arată că deţinutele sunt mai binevoitoare
în a respecta regulile închisorii decât bărbaţii. Aceasta poate reflecta diferenţele şi
nivelurile diferite de toleranţă care se aplică deţinuţilor bărbaţi şi femei. Dacă regulile
sunt clar explicate şi administrate corect, comportamentul care este de aşteptat din partea
deţinutelor poate fi structurat în avantajul tuturor.
Dând femeilor atenţia cuvenită, asigurându-le informaţiile esenţiale şi structurând
aşteptările lor în privinţa regulilor, toate acestea sunt parte din modul în care personalul
îşi poate îndeplini îndatoririle. Nu există influenţă mai puternică decât exemplul personal
al fiecărui membru al personalului, şi este esenţial ca factorii de decizie să asigure
continuitatea personalului pentru a-i asigura astfel consistenţa, mai ales în timpul
tendinţei actuale de a raţionaliza numărul personalului în scopul reducerii costurilor.
Există o oarecare lipsă de formalism în relaţiile dintre personal şi deţinute. Asta nu
înseamnă că nu se exercită un control corespunzător, dar modul în care se aplică nu este
acelaşi ca în închisorile pentru bărbaţi.
Conducerea activităţilor are în vedere armonizarea relaţiilor dintre personal şi
deţinuţi. Aceasta se face şi prin impunerea unui limbaj şi a unei conduite obligatorii de
respectat pentru ambele părţi, prevăzută în Regulamentul de ordine interioară al
penitenciarului. Ele nu trebuie să iasă din sfera de normalitate socială, dar nici să ducă la
crearea unor obişnuinţe dăunătoare climatului de ordine şi disciplină care trebuie să
existe într-un penitenciar.
Personalul obişnuit să lucreze în închisori pentru bărbaţi nu trebuie transferat la
închisori pentru femei, fără o alegere, o pregătire şi o instruire atentă. În prezent acest
lucru se întâmplă. A lucra în mod special în închisori pentru femei ar trebui să fie
considerat ca un pas legitim şi de valoare în cariera profesională şi selecţiile pentru
promovări ar trebui să ţină cont de acest lucru.
Personalul cu experienţă venit prin transfer din închisorile pentru bărbaţi a
comentat asupra diferenţelor pe care le-a constatat lucrând cu persoanele private de
libertate femei. El au constatat că multe deţinute, fiind vulnerabile şi dependente, au
nevoie de mai multă atenţie personală decât are majoritatea deţinuţilor bărbaţi. Femeile
îşi fac adesea griji pentru lucruri care sunt în afara controlului lor, invariabil referitoare la
membriI familiei lor. Acestea sunt, evident, generalizări, dar ele indică faptul că este
nevoie de regimuri şi programe diferite pentru femei faţă de cele pentru bărbaţi.
5.5. Nevoia de securitate adecvată
5.5.1.Profilul de securitate al Penitenciarului Târgşor
Dimensiunea penitenciarului este apreciată prin prisma suprafeţei pe care se întinde, a
numărului de personal angajat şi a numărului de deţinute pe care-l poate caza. Criteriile
prezentate mai sus converg spre a clasifica Penitenciarul Târgşor în categoria de
penitenciare cu o capacitate de deţinere de până la 1000 deţinuţi. Capacitatea de deţinere
reprezintă raportul dintre numărul de deţinuţi ce pot fi cazaţi într-un penitenciar şi
posibilităţile acestuia de a asigura respectarea drepturilor omului.

5.5.2.Secţii închise şi deschise


Conform art. 11 al. 4 din Legea 275/2006 se stabileşte că “În cadrul
penitenciarelor se pot înfiinţa prin decizia Directorului General al Administraţiei
Naţionale a Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare ale penitenciarelor, în raport
cu regimurile de executare a pedepselor privative de libertate, categoriei de persoane
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 64

condamnate şi cerinţele speciale de protecţie a anumitor categorii de persoane


condamnate.”
De asemenea, conform art. 13 din aceeaşi Lege: “În cadrul penitenciarelor se
pot înfiinţa secţii speciale de arestare preventivă prin Decizia Directorului General al
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.” În secţiile speciale de arestare preventivă din
penitenciare pot fi deţinute numai persoanele condamnate printr-o hotărâre definitivă la o
pedeapsă privativă de libertate, care sunt cercetate în stare de arest preventiv în altă cauză
precum şi persoanele arestate preventiv aflate în curs de judecată.
Conform art. 22 alin (3) din legea 275/ 2006, în Penitenciarul Târgşor există o
secţie cu regim închis unde „persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim
închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează munca şi desfăşoară activităţi
educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în grupuri,
în interiorul penitenciarului, sub pază şi supraveghere.”
De asemenea, există o secţie cu regim semideschis în incinta penitenciarului şi
o alta exterioară la Movila Vulpii unde se aplică acelaşi regim. “Persoanele condamnate
care execută pedeapsa în regim semideschis sunt cazate în comun, se pot deplasa
neînsoţite în interiorul penitenciarului, prestează munca şi desfăşoară activităţile
educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială sub
supraveghere, în grupuri, în spaţii din interiorul penitenciarului care rămân deschise în
timpul zilei”. ( Art. 23 alin (3) din Legea nr. 275/ 2006).
Referitor la secţia unde se aplică regimul deschis sunt respectate prevederile
Legii nr. 275/2006, art.24, alineatul (2) unde se stipulează: „Persoanele condamnate care
execută pedeapsa în regim deschis sunt cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în
interiorul penitenciarului, pot presta munca şi pot desfăşura activităţile educative,
culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială în afara
penitenciarului, fără supraveghere”.

5.5.3. Paza locurilor de deţinere


Siguranţa deţinerii şi tratamentul penitenciar se asigură prin misiuni de pază,
escortare şi supraveghere a persoanelor private de libertate organizate şi executate în
scopul aplicării regimurilor de executare a pedepselor, prevenirii sustragerii de la
executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate, menţinerii ordinii şi disciplinei
în rândul persoanelor private de libertate, precum şi pentru apărarea locurilor de deţinere.
Securitatea externă sau fizică este realizată prin amenajările specifice unui
aşezământ de detenţie cum ar fi garduri împrejmuitoare prevăzute cu sârmă ghimpată,
amenajări genistice, foişoare de pază, agenţi înarmaţi, reflectoare, dispozitive de separare,
sisteme electronice de alarmare etc.
Pentru realizarea scopurilor, obiectivelor, misiunilor de pază, escortare şi
supraveghere, Penitenciarul Târgşor foloseşte personal propriu specializat, pregătit şi
instruit şi respectă proporţia minimă de un lucrător la 7 persoane private de libertate.
Menţinerea securităţii şi controlului solicită o vigilenţă regulată, constantă şi
măsuri cât mai eficiente care au ca scop :
- să împiedice deţinuţii să producă tulburări ale ordinei interioare şi să prevină
evadarea lor;
- să izoleze orice incidente survenite şi să împiedice răspândirea lor către alte
părţi ale închisorii;
- să asigure o legătură efectivă, eficientă şi operativă între conducerea
penitenciarului şi personal, în cazul oricărui tip de incident apărut.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 65

Personalul este astfel pregătit încât poate răspunde potrivit, prompt şi cu efect
la orice incident care survine, astfel ca riscul de a produce tulburări şi evadări este
minimalizat.
Se acordă atenţie deosebită pentru a asigura : securitatea perimetrului, iluminarea
corespunzătoare, buna activitate a dispeceratului, buna funcţionare a alarmelor şi altor
dispozitive de avertizare, precum şi a sistemului informaţional pentru conducere (S.I.C).

5.5.4. Alte metode pentru menţinerea securităţii


Apelul numeric
Percheziţionarea deţinutelor
Escortarea
Folosirea cătuşelor

5.5.5.Securitatea dinamică
Prin securitatea dinamică trebuie să înţelegem raporturile bune de cooperare,
asistenţă şi ajutorare, în limitele prevăzute de lege care trebuie să existe între personalul
administraţiei penitenciare şi persoanele private de libertate.
Securitatea obiectivului va prezenta puncte vulnerabile dacă avem numai un
sistem dezvoltat de securitate fizică şi unul precar de securitate dinamică.
Supravegherea persoanelor private de libertate din penitenciar are ca scop
cunoaşterea permanentă a preocupărilor lor în vederea aplicării regimurilor de executare
a pedepselor, respectării obligaţiilor legale, cunoaşterii şi influenţării acestora în vederea
reintegrării şi prevenirii recidivelor. Aceasta se realizează după caz la : camera de cazare,
camerele de izolare, blocul alimentar, baie, spălătorie, ateliere, infirmerie, spaţiile de
producţie, curţile de plimbare, punctele de lucru, sector vizită, precum şi pe timpul
escortării persoanelor private de libertate.
În aplicarea mijloacelor specifice securităţii dinamice, se are în vedere şi evaluarea
nivelului de agresiune al deţinuţilor. Aceasta se realizează prin observarea directă a
comportamentului lor, prin evaluarea unor teste specifice aplicate lor de psihologi şi de
alţi specialişti din penitenciar şi se cuantifică prin numărul de incidente raportate şi
numărul de rapoarte de incident întocmite. În cursul anului 2006 s-au înregistrat 2 astfel
de incidente îndreptate împotriva personalului de supraveghere şi 12 incidente de
agresiune între deţinute.
Raportându-ne la conceptul de securitate dinamică, acesta va fi influenţat de
existenţa a trei elemente:
- individualizare;
- relaţionare;
- activitate.

Terorizarea
Din perspectiva menţinerii unui climat de siguranţă şi securitate personală care se
poate răsfrânge asupra întregului climat din penitenciar, abordarea eficientă a
comportamentului terorizant este un aspect foarte important al modului în care sunt
tratate femeile în închisoare. Dacă acest lucru nu se face de către întregul personal şi de
către deţinute într-un mod concertat şi constructiv, multe dintre beneficiile pe care
femeile le-ar putea câştiga cât timp se află în custodie vor fi pierdute.Conducerea
penitenciarului a adus la cunoştinţă prin afişaj şi materiale scrise la camerele de deţinere
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 66

efectul pe care-l poate cauza comportamentul terorizant, elaborând şi o declaraţie


antiterorizare care are rolul de a le proteja pe deţinute.
DECLARAŢIA ANTI-TERORIZARE
Terorizarea sub orice formă este inacceptabilă şi nu va fi tolerată. Personalul
penitenciar va lua măsuri pentru a preveni acest fenomen. Deţinutele care sunt
suspectate sau identificate ca fiind capabile de terorizare vor fi cuprinse în programul
“anti-terorizare”.
Dacă dumneavoastră sunteţi terorizată de cineva sau cunoaşteţi pe cineva care este
terorizat, luaţi legătura cu un membru al personalului. Acest membru al personalului
nu trebuie să fie obligatoriu un ofiţer. Oricare dintre membrii personalului vă pot
veni în ajutor.
Tăcerea este cel mai mare duşman al dumneavoastră, iar problema nu va dispare de
la sine. Vorbiţi cu cineva sau scrieţi o notiţă pe care o puneţi la cutia poştală de la
intrarea în sala de mese. Nimeni nu merită să fie o victimă.
PENITENCIARUL TÂRGŞOR ESTE ANGAJAT ÎN MENŢINEREA UNUI
CLIMAT ÎN CARE MATERIALELE OFENSIVE NU VOR FI DISTRIBUITE
SUB NICIO FORMĂ.
În acest context, materiale ofensive, fie ele rasiste, pornografice, discriminatorii
sau denigratorii, sunt considerate acelea care aduc ofensă sau denigrează o
persoană. Cele de mai sus sunt valabile atât pentru membrii personalului cât şi
pentru deţinute, indiferent de rasă sau crez.
Comportamentul terorizant îmbracă multe forme: terorizarea agresivă, directă,
implicând ameninţarea sau uzul de forţă pentru a intimida o altă femeie, folosirea de
insulte verbale şi huiduirea pentru a influenţa victima, precum şi o serie de terorizări
indirecte, inclusiv bârfa şi coalizarea în bande pentru a exclude victima din activităţile
sociale care sunt foarte importante pentru ea. Demascarea de către personal a acestor
practici şi implicarea în anchetarea lor, reprezintă primul şi cel mai important pas în
prevenirea şi stoparea lor.
Întreg personalul este instruit pentru a înţelege semnificaţia comportamentului
terorizant şi pentru a-i face faţă. Personalul acordă permanent atenţie terorizării şi
denunţă fiecare exemplu care le atrage atenţia. Multe dintre deţinute sunt atrase în
terorizarea indirectă, de multe ori fără să înţeleagă implicaţiile pentru victimă. Educarea
femeilor pentru a înţelege propriul lor comportament terorizant este o metodă foarte
eficientă de a contracara comportamentul lor infracţional. Dar personalul trebuie să
înţeleagă importanţa exemplului pe care-l dă el însuşi. Comportamentul terorizant al
personalului faţă de alţi membri de personal sau faţă de deţinute creează o atmosferă în
care abuzul de putere este văzut ca acceptabil şi nu se tolerează asemenea
comportamente.
Peste tot sunt multe de făcut în ce priveşte abordarea terorizării directe şi
indirecte în penitenciarele pentru femei şi bărbaţi, şi această muncă ar putea fi mai
mult ajutată de iniţiative ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor,de
împărtăşirea experienţei pozitive şi de înfiinţarea de cursuri de pregătire pentru
personal.
5.5.6. Tehnici de control şi constrângere
Măsurile de siguranţă aplicate individual persoanelor private de libertate trebuie să
corespundă unor cerinţe minime necesare pentru siguranţa detenţiei. Folosirea
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 67

mijloacelor fizice şi tehnice va fi suplimentată cu măsuri dinamice, furnizate de echipa de


intervenţie care trebuie să-i cunoască foarte bine pe deţinuţi.
Imediat după depunere, deţinuţii sunt evaluaţi pentru a se stabili dacă reprezintă un
risc pentru siguranţa celorlalţi deţinuţi, a personalului penitenciarului, a vizitatorilor sau
chiar pentru ei înşişi. Se iau măsuri pentru siguranţa deţinuţilor, a personalului din
penitenciar, a vizitatorilor, care să reducă la minim riscul de violenţă şi de producere a
unor evenimente negative care ar putea reprezenta o ameninţare pentru siguranţa
obiectivului.
După depunere, fiecare deţinută este evaluată pentru a se stabili: riscul pe care l-ar
reprezenta pentru comunitate în eventualitatea unei evadări, precum şi riscul de tentativă
de evadare pe cont propriu sau cu ajutorul unor complici din exterior.
Fiecare deţinut este supus unui regim de detenţie corespunzător riscului identificat.
Nivelul de siguranţă trebuie evaluat regulat pe durata detenţiei.
Controlul comportamentului este autoritatea de a administra pedepse şi
recompense. Dacă se arată deţinuţilor consecinţele (atât cele pozitive cât şi cele negative)
acţiunilor lor, acest lucru îi ajută la controlul comportamentul.
Cele două părţi ale constrângerii comportamentului sunt:
Constrângerea non-verbală (forţa fizică) trebuie utilizată numai când există o
ameninţare fizică asupra personalului sau altor deţinuţi. Riscul acestui tip de constrângere
este prea mare şi trebuie utilizat numai ca ultimă alternativă.
Constrângerile nu reprezintă ameninţări. Nu trebuie făcute ameninţări care nu se
îndeplinesc. Când constrângerea este negativă, înseamnă că nu există altă alegere.
Personalul este instruit să nu se enerveze, adeseori, starea de enervare poate duce la
ameninţări, ceea ce face de fapt ca deţinutul să controleze situaţia. Atitudinea şi tonul
vocii trebuie să fie “ferme dar calme”.
Pe cât de importantă este constrângerea negativă sau pedepsirea comportamentului
negativ, tot atât de importantă este şi constrângerea pozitivă sau recompensarea
comportamentului bun. Personalul eficient ştie care sunt deţinuţii care pot menţine
ordinea şi fac tot ceea ce este posibil ca lucrurile să meargă bine. Este recomandat ca
deţinuţii stăruitori în muncă să fie încurajaţi. Acest tip de îmbărbătare verbală îl ajută pe
deţinut să-şi menţină comportamentul într-o manieră constructivă pentru el.

5.6. Regimuri de detenţie


5.6.1. Introducere
Şocul arestării se datorează în unele cazuri lipsei de experienţă a femeilor privind
închisoarea sau procesul de justiţie penală. Rezultă clar din analiza noastră că un număr
substanţial de femei ajung la închisoare pentru prima dată (80%). Din observaţiile noastre
asupra procesului de recepţie în închisorile unde femeile sunt deţinute tranzitoriu, este
clar că nu se pune accent pe acest lucru. În Penitenciarul Târgşor procesul de primire al
persoanelor private de libertate care ajung în închisoare pentru prima dată este atent
monitorizat şi are ca scop pe lângă furnizarea de informaţii asupra regimului de detenţie
la care vor fi supuse şi scăderea impactului emoţional negativ pe care contactul cu
închisoarea îl are asupra psihicului.
Pentru persoanele care se află în situaţia de a ispăşi o pedeapsă privativă de
libertate, legăturile atât cu familia cât şi cu comunitatea sunt limitate de o serie de reguli
stricte. Penitenciarul, ca instituţie cu funcţie socio-educativă ce pregăteşte individul
pentru o reintegrare calitativă în societate, este dator să ofere maximum de facilităţi
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 68

pentru ca acest contact să nu se întrerupă, deoarece deţinutul este izolat, dar nu exclus din
societate.
Având în vedere că familia este microgrupul cel mai important şi mai plin de
semnificaţii de care aparţine un individ, este de înţeles de ce fiecare persoană păstrează
un sentiment aparte pentru acest microgrup, pentru unii despărţirea fiind chiar
traumatizantă. Astfel că şocul privării de libertate este pregnant mai ales pentru populaţia
feminină a închisorilor şi cu atât mai mult pentru acea categorie de deţinute care sunt
mame şi care continuă să-şi facă griji pentru copiii care sunt dependenţi de ele.
Multe femei când ajung prima dată în închisoare sunt într-o stare de mare confuzie
şi anxietate. Multe stau prost cu sănătatea din cauza abuzului de stupefiante, a violenţei
domestice etc. Spre deosebire de deţinuţii bărbaţi care par să se adapteze la realităţile
practice ale încarcerării, multe dintre femei nu-şi părăsesc grijile de afară. Aceasta este o
consecinţă logică a rolului femeii, a faptului că ele au grijă mai mult de casă şi sensul lor
de identitate este bazat pe relaţiile cu ceilalţi.

5.6.2. Primirea deţinutelor


Intrarea iniţială pare a fi o experienţă stresantă pentru deţinute şi de aceea şi pentru
personal. Ambii au nevoie să afle repede unele lucruri. Este un timp crucial pentru
personal să evalueze nevoile urgente – probleme de sănătate, inclusiv efectele
consumului de droguri sau ale întreruperii lui, suferinţa emoţională, riscul de
automutilare sau sinucidere şi urgenţe practice legate în particular de rolul de mamă al
femeii sau alte responsabilităţi domestice. Deţinutele care sosesc pentru prima dată au
nevoie să ştie unde se află, la ce trebuie să se aştepte şi cum vor fi rezolvate
problemele lor cele mai urgente.
Primirea deţinutelor respectă prevedrile Legi nr.275/2006.
Primirea trebuie să fie organizată în mod diferit pentru femeile care se întorc la
penitenciar după o experienţă anterioară de aflare în custodie decât pentru femeile care
sosesc aici pentru prima dată. Procesul de recepţie trebuie să facă distincţie, începând
cu punctul de intrare, între diferitele categorii de deţinute şi măsurile care trebuie
luate privind cerinţele lor diferite. Iată de ce, în acest proces un rol important îl are
personalul care face recepţia deţinutelor. Acesta este instruit în acest sens să folosească
un ton şi un limbaj civilizat, prevenitor mai ales cu acele persoane care par a fi fost
abuzate.
Personalul de recepţie trebuie să explice în termeni clari care sunt măsurile la care
persoanele private de libertate trebuie să se supună la sosirea în penitenciar şi să se
asigure că acestea au înţeles corect, iar la nevoie să repete cu calm indicaţiile. În toate
acţiunile sale, personalul de recepţie are în vedere şocul emoţional la care sunt supuse
persoanele private de libertate, mai ales cele care vin pentru prima dată în contact cu
penitenciarul.
Examinarea medicală este, de asemenea, o parte importantă a procesului de
recepţie. Este efectuată de medici şi asistente medicale, întotdeauna femei. Examinarea
medicală la recepţie nu implică în mod normal examinarea intimă sau examinarea
amănunţită. Recepţia este o situaţie stresantă, când femei care au fost abuzate în trecut, de
obicei de către bărbaţi, pot ajuta echipa medicală să descopere informaţiile medicale
importante şi să tragă concluziile potrivite. Experienţa internaţională recomandă ca
închisorile să angajeze în serviciu medici pentru examinarea la recepţie, care au fost
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 69

special instruiţi să ştie cum să se comporte cu femeile abuzate. Ori de câte ori este
posibil, doctorii trebuie să fie femei.

5.6.3. Perioada de carantină


După îndeplinirea procedurilor de primire a deţinutelor, noile intrate sunt conduse
la cabinetul medical unde sunt examinate şi repartizate în camera de carantină,
carantinarea durând 21 zile. În continuare, în ceea ce priveşte legăturile cu exteriorul, se
are în grijă ca deţinuta să dispună rapid de cele necesare corespondenţei, pentru a-şi putea
informa rudele în legătură cu încarcerarea sa, dacă directorul unităţii nu dispune altfel.
În perioada de carantină şi observare, se studiază comportamentul şi personalitatea
persoanelor private de libertate, se efectuează examene medicale, activităţi de educaţie
sanitară, examene psihologice, se evaluează necesităţile educaţionale, mediul socio-
cultural de provenienţă, în scopul formulării diagnosticului şi prognozei criminologice,
precum şi gradul de adaptabilitate la privarea de libertate. Toate acestea ajută la o
planificare corectă a executării pedepsei.
Conform reglementărilor în vigoare, deţinutul este primit de şeful instituţiei, încă
din ziua încarcerării sau, cel târziu, a doua zi, precum şi de serviciul socio-educativ, pe
cât de curând posibil. Pe de altă parte, deţinutul este informat de posibilitatea ce i se oferă
de a primi vizita reprezentantului calificat al religiei sale. În acest scop, lista deţinuţilor
nou-sosiţi, care au declarat că au intenţia de a-şi practica religia, se comunică preotului
capelan.
În acest interval, în vederea asigurării unei tranziţii progresive şi eficiente de la
starea de libertate la cea de detenţie, persoanele private de libertate sunt cuprinse în
programul de adaptare instituţionalizată derulat de Serviciul de Reintegrare în colaborare
cu celelalte compartimente ale instituţiei. Acest program le furnizează informaţii despre
regulile care se aplică în penitenciar, despre obligaţiile şi drepturile pe care le au, despre
locurile de muncă şi programele educaţionale la care pot participa. De asemenea, iau
contact cu cadrele penitenciarului cu care se familiarizează, ridică anumite probleme şi
primesc îndrumare pentru rezolvarea lor. În timpul perioadei de carantină, fiecărei
persoane nou intrate i se aplică un chestionar care contribuie la mai buna cunoaştere a
persoanei.
Un program de adaptare instituţionalizată eficient are trei scopuri principale – să
dea informaţii, să evalueze şi să asigure o asistenţă corespunzătoare. Lungimea şi
profunzimea acomodării variază funcţie de mărimea pedepsei şi de timpul pe care se
presupune că-l va petrece în penitenciar. Tonul, răbdarea şi ceea ce se întâmplă în
primele câteva zile de la intrarea în penitenciar sunt cruciale în influenţarea modului în
care un individ reacţionează la privarea de libertate şi modul în care comunică cu
personalul. Un început pozitiv este foarte important. Programul de instalare şi
acomodare decurge din procesul de primire.
Sunt foarte importante informaţiile scrise care descriu regimul şi în mod
particular drepturile, obligaţiile, interdicţiile, timpul pentru vizite şi, de aceea, în
camera de carantină există la îndemâna persoanelor nou sosite Broşura informativă
a penitenciarului. Dar este la fel de important să existe oportunităţi pentru discuţii şi
pentru a pune întrebări despre activităţile derulate în unitate.
Pentru toate femeile perioada de acomodare trebuie să fie un timp de evaluare
pentru începerea procesului de reabilitare. Evaluările ajută personalul să-şi stabilească
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 70

ţinta de atins. De exemplu, personalul specializat face evaluări privind nivelul de educaţie
şi abilităţi, de sănătate şi problemele asociate cu comportamentul infracţional cum ar fi
abuzul de stupefiante sau alcool, selecţionându-le în vederea cuprinderii în programe
specifice.
Serviciul de educaţie şi intervenţie psihosocială întocmeşte şi urmăreşte punerea în
aplicare, pentru fiecare persoană privată de libertate nou-primită, planul de evaluare şi
intervenţie educativă şi terapeutică, prin care se precizează activităţile şi programele în
care aceasta urmează a fi inclusă pe perioada deţinerii, document care se completează şi
se modifică ori de câte ori este necesar. Practic, chiar de la sosire se începe procesul de
planificare a executării pedepsei.

Controlul medical
După primire, în termen de 72 de ore, medicul locului de deţinere efectuează
examenul clinic complet, putând fi solicitate investigaţii paraclinice, astfel încât în cel
mult 21 de zile să se stabilească starea de sănătate şi cerinţele de asistenţă medicală ori de
hrană suplimentare, precum şi capacitatea de muncă, consemnând constatările în dosarul
medical. Menţiunile privind capacitatea de muncă se consemnează şi în documentele de
evidenţă operativă.

Riscul de automutilare sau sinucidere


Riscul ca o deţinută să se automutileze sau să se sinucidă este o grijă particulară a
procesului de primire. Deţinuţii aflaţi în arest preventiv demonstrează o incidenţă mai
ridicată de sinucidere decât majoritatea populaţiei de deţinuţi şi marea majoritate a
sinuciderilor se întâmplă în primele patru săptămâni de custodie. De aceea, psihologul şi
asistentul social întocmesc pentru fiecare nou sosită o fişă de evaluare în acest sens
pentru a preveni apariţia acestor incidente nedorite.
Pierderile suferite (soţul, copiii părăsiţi) sentimentul de părăsire, autoacuzările,
produc în prima parte a pedepsei o interiorizare, femeile căutând izolarea, nonimplicarea,
trăirea solitară a propriilor stări sufleteşti. În contact cu celelalte deţinute, remuşcările,
acuzările din timpul procesului penal sunt înlocuite cu justificări ale faptelor comise
“fabricate” în penitenciar la care persoana aderă deoarece o ajută să elimine din tensiunea
culpabilizării. Diminuarea gradului de vinovăţie uşurează conştiinţa individului şi, de
multe ori asistăm la modificarea poziţiei faţă de pedeapsă şi perceperea ei ca fiind prea
aspră.
Personalului de supraveghere i se cere o vigilenţă deosebită în decursul nopţilor,
mai ales faţă de acele deţinute care sunt cele mai susceptibile a trece la actul suicidal în
sine (deţinutele nou sosite, deţinutele ce tocmai au primit o veste rea, deţinutele care
tocmai au aflat condamnarea sau care urmează a fi prezentate în instanţă, deţinutele
plasate în camera de izolare). În acest sens, consemnarea în caietele sau fişele de
observaţie a informaţiilor adunate în timpul serviciului pot contribui, în mod util, la
prevenirea sinuciderilor.
Dat fiind faptul că această acţiune de prevenire constă, în mod esenţial, în
observaţii asupra comportamentului, strângerea de informaţii, transmiterea acestora
diferiţilor factori de intervenţie, perfecta colaborare dintre membrii personalului de
supraveghere, medical şi socio-educativ, reprezintă, de asemenea, condiţii indispensabile
pentru obţinerea de rezultate pozitive. Luarea în evidenţă sistematică, individualizată şi
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 71

rapidă a deţinutelor autoare ale unor acte de automutilare, indiferent de gravitatea


acestora, este primordială şi se realizează în timpul cel mai scurt după comiterea unui act
auto-agresiv.
Prevenirea sinuciderii
O politică de prevenire a suicidului nu este legitimă şi eficace decât dacă va căuta,
nu să-l constrângă pe deţinut să nu moară, ci de să-i redea acestuia dimensiunea reală şi
rolul de actor al propriei sale vieţi.
În Penitenciarul Târgşor, în ultimii 10 ani, nu s-a înregistrat cu nici un caz de
suicid. Au existat 2 tentative, una prin ingerare de medicamente în prima săptămână de la
depunerea în penitenciar, iar a doua prin ingerare de clor ca urmare a unei dispute cu o
colegă de

5.6.4. Stabilirea regimurilor de detenţie


După terminarea perioadei de carantină, deţinutele sunt audiate de Comisia pentru
individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate constituită
conform prevederilor Legii nr. 275/2006, art. 14. Repartizarea lor într-unul din
regimurile de executarea a pedepselor se face conform articolului 20 din Legea
menţionată.

5.6.5.Mijloace de trai corespunzătoare


Alimentaţia – se asigură conform prevederilor art. 35 din Legea nr. 275/2006.
Pentru a pregăti o hrană cât mai adecvată pentru deţinute şi a preîntâmpina eventualele
nemulţumiri, conform dispoziţiilor legale, a fost constituită o comisie formată din două
deţinute care, zilnic, gustă mâncarea înainte de a fi servită la masă şi notează într-un
registru special aprecierile referitoare la calitatea hranei.
Curăţenia - Curăţenia este foarte importantă atât ca premiză a păstrării sănătăţii
cât şi ca element de educaţie, de viaţă civilizată care să le ajute pe deţinute să se
integreze ulterior în societate. Femeile sunt încurajate să aibă grijă de felul în care arată.
Se aşteptă ca femeilor care intră în închisoare să li se pretindă să se alinieze unui
standard ridicat şi este o parte importantă a activităţii personalului din închisoare
să creeze un climat în care mândria să apară atât în modul de comportare cât şi în
condiţiile de trai.
Controlul cantitativ al bunurilor personale – Controlul cantitativ al bunurilor
personale este reglementat de Legea nr. 275/2006, capitolul 3, art.49.
Pentru Penitenciarul Târgşor se poate spune că este nevoie de o politică separată
privind bunurile proprietatea deţinutelor ce pot fi primite şi păstrate de acestea ,
axată pe nevoile lor distincte. Aceasta ar trebui să ţină cont de diferenţele dintre bărbaţi
şi femei în ce priveşte igiena, toaleta şi necesarul de haine, de faptul că deţinutele poartă
propriile lor haine, de implicarea rolului lor diferit în calitate de mame, de posibilitatea de
a nu avea în afară un partener care să le poarte de grijă şi să le aprovizioneze cu haine şi
alte lucruri şi de faptul că ele se comportă suficient de bine pentru a li se acorda unele
privilegii, inclusiv mai multe lucruri care să fie în posesia lor.
Femeile au mai multă nevoie de acces la diverse activităţi, cum ar fi hobby-urile
sau învăţământul la distanţă. Aceste activităţi cer să fie ţinute în camere mai multe
lucruri. Femeile ar putea avea nevoie să ţină cu ele mai multe lucruri legate de copiii lor –
de exemplu obiecte manufacturate de copii. De asemenea, ele au voie să manufactureze
lucruri pentru copiii lor – de exemplu haine tricotate sau jucării. Femeile sunt încurajate
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 72

să-şi îmbunătăţească camerele, ca o cale de a îmbunătăţi imaginea despre ele însele şi de


a avea mai multă grijă de ele însele.
Femeile deţinute îşi pot procura bunuri şi de la magazinul din incinta
penitenciarului, folosind banii pe care îi au în contul lor personal. Banii pot fi primiţi de
la familii sau pot fi obţinuţi din munca prestată în cadrul penitenciarului. Facilitatea de a
face cumpărături este privită ca o foarte importantă trăsătură în viaţa de penitenciar. Este
o sursă importantă de câştiguri şi ajută la promovarea motivaţiei, stimulării muncii. Acest
drept este reglementat în art. 56 din Regulamentul de aplicare a Legii nr.275/2006.

5.7. Sistemul de sancţiuni şi recompense


a) Sancţiuni disciplinare
Regimul penitenciar impune respectarea unor reguli, obligaţii şi îndatoriri. În cazul
în care deţinutele încalcă anumite prevederi ale Regulamentului de Ordine Interioară, ele
pot fi sancţionate. Pentru a controla mai bine comportamentul deţinuţilor, în cazul
producerii abaterilor disciplinare se aplică sistemul de sancţiuni disciplinare prevăzut în
Legea nr. 275/2006.
O măsură importantă de control a comportamentului deţinuţilor care comit abateri
este şi trecerea într-un regim de detenţie mai restrictiv, proces care se face cu respectarea
prevederilor articolului 26 din Legea nr. 275/2006.
La Penitenciarul Târgşor plasarea unei deţinute, ca urmare a producerii unui act de
indisciplină, în camera de izolare, este excepţională. De obicei natura abaterilor
disciplinare săvârşite de femei este mai puţin gravă şi nu necesită o astfel de măsură. În
practica penitenciară generală s-a dovedit, că plasarea în camera de izolare este, prin ea
însăşi, un factor important de risc suicidal şi că, jumătate din cazurile de suicid petrecute
în mediul penitenciar s-au întâmplat în decursul primei ore de după plasarea în camera de
izolare. Plasarea în secţia disciplinară este, deci, o măsură gravă, ce nu va fi luată decât în
cazul în care ea este total indispensabilă.
b) Schema de recompense şi privilegii dobândite
Utilizarea sistemului de recompense şi privilegii dobândite este una din
modalităţile de control şi influenţare a comportamentului deţinuţilor şi are mai multe
obiective :
• să-i determine pe deţinuţi să aibă un comportament bun şi rezultate deosebite
obţinute la diferite activităţi;
• încurajează comportamentele responsabile;
• încurajează munca şi alte activităţi constructive;
• creează un cadru ambiant mai disciplinat, mai bine controlat şi mai sigur, atât pentru
deţinuţi cât şi pentru personal.
Felurile recompenselor şi acordarea lor sunt prevăzute în Legea nr. 275/2006 , în
Capitolul 7, Secţiunea 1.
În primul semestru al anului 2007, 100 deţinute au beneficiat de recompense cu
ieşire din penitenciar.

5.7.1. Planificarea pedepsei în închisoare


Procesul de planificare a pedepsei este un proces important care are ca scop
principal recuperarea persoanei condamnate care, la terminarea pedepsei trebuie să
redevină membru cu drepturi depline al comunităţii. Acest proces începe practic odată cu
primirea sentinţei, dar cea mai mare parte a planificării pedepsei are loc în penitenciar.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 73

Se lucrează cu “persoane aflate în custodie”, nu cu “infractori”, se folosesc


formule de adresare care să nu lezeze, să nu umilească în nici un fel pe acele “persoane
care au greşit”, mai mult de atât, se lucrează în special pe redescoperirea respectului de
sine, pe găsirea de resurse ale personalităţii care să ducă la o modelare prin efort şi
dorinţă proprie de schimbare.
Folosirea informaţiilor despre populaţia de deţinute ca bază pentru planificarea şi
asigurarea unor regimuri eficiente în penitenciarele de femei este un proces complex.
Acest lucru implică o planificare strategică de regim în toate penitenciarele unde există
femei, reflectând caracteristicile şi nevoile deţinutelor în general, iar elaborarea de
regimuri locale va reflecta şi va răspunde individual nevoilor deţinutelor.
Din experienţa avută, se poate concluziona că elementele esenţiale ale unei
planificări eficiente a pedepselor femeilor din custodie sunt:
• personal bine instruit, ales şi motivat;
• securitate corespunzătoare riscului potenţial;
• recepţie bazată pe necesităţi şi proces de încorporare;
• structură pentru siguranţă şi supravieţuire;
• oportunităţi pentru contacte frecvente cu familia;
• condiţii adecvate pentru îngrijirea sănătăţii, alimentaţie şi exerciţii fizice;
• ocuparea timpului, care include o zi completă de muncă, posibilităţi de educare
şi timp liber;
• programe privind comportamentul infracţional şi programe pregătitoare pentru
eliberare care sunt gândite pentru a preîntâmpina necesităţile femeilor.
Acestea nu sunt diferite faţă de elementele esenţiale referitoare la deţinuţii
bărbaţi şi minori. Dar modul de abordare pentru a le pune în aplicare în penitenciarele
pentru femei trebuie să fie diferit în mod semnificativ, ştiind că nevoile lor sunt
diferite.
Procesul de planificare a executării pedepsei începe chiar de la sosirea în
penitenciar, perioada de carantinare–observare având un rol important în cunoaşterea
deţinutei şi a factorilor care au determinat persoana respectivă să comită infracţiuni, să
aibă un “comportament deviant” faţă de normele sociale. Se pune accent pe motivaţie, pe
scop, pe particularităţile afective, pe componenta socială şi pe valorile care sunt
reprezentative pentru fiecare persoană.
O componentă primordială în planificarea executării pedepsei este încadrarea
deţinutei în regimul de detenţie adecvat. La sfârşitul perioadei de carantină, persoanele
private de libertate sunt evaluate de Comisia pentru stabilirea regimului de executare a
pedepselor în vederea încadrării în unul din cele patru regimuri, în conformitate cu Legea
nr.275/2006, privind executarea pedepselor şi măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal.
Individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate se
stabileşte în funcţie de durata pedepsei, conduita, personalitatea, vârsta, starea de
sănătate şi posibilităţile de reintegrare socială ale persoanei condamnate.
Pentru fiecare persoană condamnată se întocmeşte un plan de evaluare şi
intervenţie educativă de către specialiştii serviciului de Reintegrare Socială din cadrul
penitenciarului. În acest plan, ţinând seama de criteriile prevăzute mai sus se stabileşte
includerea persoanei condamnate, în programe care urmăresc în principal:
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 74

a) desfăşurarea de activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere


psihologică şi asistenţă socială;
b) instruirea şcolară;
c) formarea profesională;
d) resocializarea.

5.7.2. Programe în vederea reintegrării sociale aplicate în penitenciar


Pentru toate categoriile de deţinute, indiferent de regimul de detenţie, o
componentă importantă a programului zilnic este participarea la programele de reinserţie
în familie şi societate.
Aceste programe sunt o categorie mult extinsă şi foarte complexă şi un domeniu
provocator al activităţii din penitenciare. “Activităţile educative, culturale, terapeutice,
de consiliere psihologică şi asistenţă socială se organizează în fiecare penitenciar şi au ca
scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate”
(conform art. 64 din Legea nr. 275/2006).
Rolul lor este atât de important încât a intrat în atenţia atât a organismelor
internaţionale cât şi europene care au elaborat variate recomandări în acest domeniu:
« Regulile Închisorii Europene, Recomandarea nr. R (87)3 » a Consiliului Europei,
« Regulile Europene pentru Penitenciare – varianta REC (2006)2.
Programele şi activităţile socio-educative vor fi focalizate cât mai mult posibil pe
ajutorarea persoanelor private de libertate în scopul reintegrării în familie şi comunitate
după eliberare. Din acest motiv regimurile şi regulile penitenciarului nu trebuie să
limiteze libertăţile deţinutelor, contactele sociale externe şi posibilităţile de dezvoltare
personală mai mult decât e absolut necesar. Accentul se pune pe furnizarea de asistenţă şi
oportunităţi pentru dezvoltarea potenţialului lor individual şi să facă faţă pozitiv la
întoarcerea lor în societate, care este adesea foarte dificilă şi problematică pentru ele.
Uneori a existat ideea că programele din penitenciare pot slăbi disciplina necesară
şi securitatea, iar introducerea unor noi metode de lucru cu deţinutele a generat dificultăţi,
personalul din sectorul reintegrare lovindu-se de o structură micro socială penală rigidă şi
greoaie.
Rata crescută a recidivei printre persoanele private de libertate (23 %) precum şi
dificultăţile întâmpinate de acestea la reintegrarea în comunitate duc la concluzia că
programele de consiliere, supraveghere şi asistenţă în vederea adaptării la viaţa de
familie şi societate trebuie diversificate şi îmbunătăţite prin cunoaşterea realităţilor cu
care se confruntă aceste persoane recent eliberate şi prin colaborarea diferitelor instituţii
şi organizaţii abilitate (Penitenciare, Tribunale, Serviciul de probaţiune, AJOFM, BCC,
ANA etc.) Iniţiativa reintegrării în societate a persoanelor lipsite de libertate este greu de
pus în practică, situaţia dificila a acestei categorii sociale având ca origine reticenţa
angajatorilor şi a membrilor comunităţilor în general.
Prin includerea în programe de intervenţie psihosocială eficiente în timpul
detenţiei şi la eliberare, vor fi atinse deziderate majore ca protecţia publicului, controlul
infracţionalităţii prin scăderea ratei de recidivă şi integrarea cu succes în comunitate.
În acest sens, în Penitenciarul Târgşor s-a iniţiat programul “Mai ai o şansă” care
se adresează persoanelor private de libertate care urmează să se elibereze în cursul anului
şi care îndeplinesc următoarele condiţii : au vârsta între 18 - 50 ani, şcolarizarea minimă
este de 8 clase, domiciliază pe raza judeţului Prahova, doresc să participe la program.
Obiectivele acestui program sunt :
 scăderea ratei de recidivă;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 75

 supravegherea şi asistarea deţinutelor recent eliberate în comunitate în


vederea îmbunătăţirii adaptării la viaţa socială ;
 evaluarea practicilor existente şi iniţierea de propuneri pentru îmbunătăţirea
acestui gen de programe.
În cadrul acestui program, personalul specializat în asistenţă şi consiliere din
cadrul Serviciului de reintegrare socială din penitenciar are o responsabilitate primordială
în perioada pre-eliberare prin desfăşurarea de programe privind activităţi lucrative, socio-
educative, de instruire şcolară şi formare profesională. După liberare, au loc
monitorizarea şi evaluarea programului de reintegrare şi, alături de consilierul de
probaţiune se desfăşoară următoarele activităţi:
- întocmirea planului de reintegrare socială şi supraveghere în comunitate şi
familie de către consilierul de probaţiune;
- corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către persoana
privată de libertate a faptei săvârşite (consiliere);
- motivarea persoanei privată de libertate în vederea dezvoltării responsabilităţii şi
disciplinei;
- elaborarea şi derularea de programe de asistenţă şi consiliere în funcţie de
nevoile identificate;
- sprijin în vederea satisfacerii nevoilor sociale referitoare la educaţie, pregătire
profesională, loc de muncă sau alte nevoi;

5.7.3. Folosirea psihologilor


Pe tot timpul detenţiei, în procesul de planificare a executării pedepsei, psihologii au
un rol important în evaluarea, adresarea şi intervenţia corectă pentru satisfacerea nevoilor
tuturor categoriilor de deţinute. Alături de alte categorii de specialişti, ei au un rol
esenţial în planificarea pedepsei şi în pregătirea pentru reintegrarea în familie şi societate
de după eliberare. Se pune un accent deosebit pe activitatea directă a psihologilor cu
femeile aflate în custodie, studiile efectuate arătând nevoia acestor femei pentru
consiliere indivicuală şi programe terapeutice.

5.7. 4. Liberarea condiţionată


Liberarea condiţionată este o componentă importantă a procesului de planificare a
executării sentinţei persoanelor condamnate şi reprezintă pentru acestea un stimulent
important pentru îndreptare şi reeducare. Îşi găseşte reglementarea în art. 55 -59 din
Codul Penal, Codul de Procedură Penală şi în Legea nr. 275/2006 privind executarea
pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Beneficiul liberării condiţionate poate fi acordat oricărui condamnat care se află în
executarea unei pedepse privative de libertate ca urmare a comiterii unei infracţiuni
prevăzute în Codul Penal sau legi speciale.
Conform art. 77 alin. 5 din Legea nr. 275/2006, persoana condamnată se poate
adresa direct instanţei de judecată, cerând liberarea condiţionată.
În cursul anului 2006 au fost liberate 297 deţinute, dintre acestea :
• 276 deţinute au fost discutate în Comisia de liberare condiţionată, din care :
o269 au fost propuse pentru liberare ;
opentru 9 deţinute s-a propus amânarea fie din motive disciplinare, fie din cauza
situaţiei juridice nedefinitivate,
• 1 persoană a fost graţiată
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 76

5.8. Îngrijirea sănătăţii


Acordarea asistenţei medicale în penitenciar se face conform prevederilor din
Legea nr. 275/2006, art. 50-52:
5.8.1.Identificarea şi promovarea cerinţelor privind sănătatea
Deţinutele au nevoie de o serie de intervenţii medicale, de la promovarea sănătăţii
şi reducerea riscurilor prin medicina primară, până la specialişti în îngrijirea medicală.
Primul pas este evaluarea necesităţilor. Pornind de la examenul iniţial făcut la sosirea în
închisoare şi continuând cu examinările făcute cu ocazia transferărilor şi la eliberare,
toate aceste ocazii oferă posibilităţi de a identifica necesităţile privind îngrijirea sănătăţii
şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Femeile sosesc adesea în penitenciar cu multiple probleme de sănătate, ceea ce
face dificilă diagnosticarea. Chiar femeile care au fost incluse în sistem pentru o anumită
perioadă de timp şi vin prin transfer la penitenciar, nu au întotdeauna dosarul medical
complet. Unele deţinute nu au fost înregistrate niciodată şi nu au avut contacte regulate
cu serviciile medicale din exterior, pot să fie ignorante sau recalcitrante în a dezvălui
problemele lor de sănătate. Cel mai important obiectiv pentru serviciul medical din
Penitenciarul Târgşor este de a identifica necesităţile femeilor, de a avea personal
pregătit în mod specific pentru a se îngriji de sănătatea lor.
Aceasta este important pentru o populaţie, parte din ea trăind la marginea
sistemului de îngrijire medicală, cu probleme medicale mai mari decât media generală,
asociate cu condiţii precare de locuit şi malnutriţie şi cu riscul de infectare cu boli
transmisibile sexual sau altele.
5.8.2.Ingrijirea sănătăţii
Promovarea sănătăţii în penitenciare are o dimensiune publică majoră. Ea trebuie
să se desfăşoare, ca şi în comunitate de altfel, pe o bază multidisciplinară.
O îngrijire adecvată a sănătăţii, alimentaţie şi exerciţii corespunzătoare sunt
elemente esenţiale în a ajuta femeile să-şi menţină condiţia în timpul executării sentinţei
şi să obţină autocontrolul propriilor vieţi în vederea reabilitării. Problemele de sănătate,
multiple şi serioase, pe care le experimentează multe femei care devin deţinute sunt şi
mai profunde din cauza trecutului personal sau al familiei, abuzului sexual şi fizic, rolului
lor de mame, stresului privării de libertate, izolării şi dependenţei de droguri şi/sau
alcool.
Folosirea expresiei „femei care devin deţinute” este deliberată, pentru a scoate
în evidenţă că multe femei care intră în penitenciar, fie sub arest preventiv, fie
condamnate, vin dintr-o pătură socială dezavantajată şi acea parte de dezavantaj social
cuprinde o sănătate precară şi o expunere mai mare la riscuri comportamentale decât alte
femei. În absenţa unei intervenţii efective, marea majoritate a deţinutelor se va întoarce la
un comportament de mare risc şi vor fi puse din nou în situaţii adverse stării de sănătate
ca în mediul de unde provin.
Serviciul medical monitorizează atent condiţiile de igienă pentru pregătirea
hranei şi calitatea acesteia, respectarea proporţiei adecvate pe grupe de alimente şi
principii alimentare care să asigure menţinerea unei bune sănătăţi. La începutul fiecărei
luni, medicul stabileşte lista cu persoanele care, datorită bolilor pe care le au, primesc
norma de hrană potrivită afecţiunilor lor.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 77

În cazul refuzurilor de hrană, se aplică dispoziţiile legale prevăzute în Legea


275/2006, în art. 36. În ultimii 10 ani la Penitenciarul Târgşor nu s-au înregistrat
asemenea situaţii.
5.8.3. Personalul de îngrijire medicală
Din cauza experienţelor lor trecute sau din cauza precedentelor lor culturale, unele
femei preferă să fie văzute de un medic femeie sau de o asistentă medicală. Ideal ar fi ca
întreg personalul să fie sensibil la problemele legate de gen şi să se găsească personal
feminin la toate nivelurile pentru cele care găsesc că acest lucru este esenţial.
Pentru a asigura servicii medicale cât mai eficiente care să ţină seama de
împrejurările mai largi care influenţează starea de sănătate a deţinutelor, personalul
medical al penitenciarului urmează în permanenţă o serie de prcepte :
• respectul faţă de pacient;
• timpul alocat îngrijirii sub toate aspectele ei;
• Confidenţialitatea;
• comunicări făcute pacientului – diagnostic, tratamentul propus, planul privind
îngrijirea;
• implicarea pacientului în luarea deciziei;
• consimţământul în cunoştinţă de cauză;
• stricta respectare a standardelor profesionale şi a codurilor etice.

5.8.4.Spaţii
Sunt asigurate conform Regulamentului de aplicare a Legii nr.275/2006 referitor
la „Spaţii şi dotări necesare asigurării asistenţei medicale”, art. 23.

5.8.5.Folosirea medicaţiei prescrise


Referitor la medicaţie, de aplică prevederile Regulamentului pentru aplicarea legii
nr. 275/2006 , art. 29.
Studiile anterioare privind îngrijirea sănătăţii în închisorile pentru femei au arătat
un nivel înalt de utilizare a medicamentelor prescrise comparativ cu deţinuţii bărbaţi şi
cu femeile aflate în comunitate. Multe din deţinutele cu nivel scăzut de educaţie, declară
că obişnuiau să folosească multe medicamente neprescrise de medic înainte de a intra în
închisoare şi că se aşteaptă ca îngrijirea primară a sănătăţii ca şi cea de specialitate să fie
focalizată pe prescrierea de pastile.
Serviciul medical nu se axează numai pe medicaţie prescrisă, ci în primul rând, pe
un management de sănătate adecvat. Medicaţia se prescrie numai în urma unui riguros
consult medical şi se urmăreşte modul în care este administrată deţinutelor.
5.8.6. Confidenţialitatea
De asemenea, Regulamentul mai sus citat, în art. 31 cuprinde prevederi referitoare
la confidenţialitatea actului medical.

5.8.7. Tratamente necesitând specialişti


Este reglementat de Legea 275/2006, capitolul 3, secţiunea 1, art. 51.
Referitor la acordarea asistenţei medicale ambulatorii, se fac precizări în art. 26-27
din Legea 275/2006 mai sus citată.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 78

5.8.8. Strategii privind îngrijirea sănătăţii


Asistenţa medicală profilactică - În strategia serviciului medical, asistenţa
medicală profilactică constituie principala preocupare. În acest scop se urmăreşte
respectarea normelor de igienă personală şi colectivă în secţiile de deţinere, în locurile de
muncă şi în sectoarele cu risc epidemiologic – respectiv: blocul alimentar, staţia centrală
de aprovizionare cu apă potabilă, magaziile de alimente, sectorul agro-zootehnic, se
efectuează vaccinarea efectivului de deţinute conform catagrafiei, se derulează programe
de prevenire şi depistare precoce vizează o serie de boli cu incidenţă mare în patologia
femeii : boli ale aparatului genito-urinar, cancerul uterin şi mamar, HIV/SIDA, boli cu
transmitere sexuală în general, TBC.
Asistenţa medicală curativă
Un rol important în strategia medicală revine activităţii curative, care s-a
materializat printr-un număr de 15 329 consultaţii în cursul unui an, la care s-au acordat
un număr de 244 zile de scutiri la un număr de 71 de bolnavi. Au fost efectuate un număr
de 3495 tratamente. Efectivul mediu de deţinute în anul 2006 a fost de 541 persoane,
dintre care un număr 528 cu vârste cuprinse între 15-64 ani şi 13 cu vârste peste 65 ani.
În infirmeria unităţii, în afara bolnavelor ţinute în observaţie medicală, au fost internate
21 deţinute, care au totalizat un număr de 162 zile de internare, cu un indice de utilizare
a paturilor de 40,5%, indice de rulaj bolnavi de 5,25 şi o durată medie de internare de 7
714 zile.
Vârfurile de morbiditate în anul 2006 au fost:
• Spondilopatii, alte dorsopatii şi afecţiunile ţesuturilor moi, cu 572 cazuri noi;
• Caria dentară şi afecţiunile parodonţiului, cu 496 cazuri noi;
• Simptome şi semne referitoare la diferitele aparate şi sisteme, cu 467 cazuri noi;
• Alte infecţii acute ale căilor respiratorii superioare, cu 239 cazuri noi;
• Alte boli ale vezicii biliare şi pancreasului, cu 235 cazuri noi;
• Metrite , parametrite, cu 198 cazuri noi;
• Tulburări nevrotice legate de stres şi tulburări somatice, cu 111 cazuri noi;
• Gastrită şi duodenită, cu 106 cazuri noi.

5.8.9.Tratarea bolilor mentale


Există un nivel înalt de tulburări mentale printre deţinute, chiar mai mare decât
printre bărbaţi. Se acordă atenţie şi o îngrijire medicală specială pentru cele care prezintă
risc de automutilare. În acest sens, încă de la primire şi apoi în perioada de carantinare-
observare se face o evaluare atentă a stării de sănătate mentală. Împrejurările sociale
dificile ale multor deţinute şi grijile pe care şi le fac pentru copiii lor, contribuie fără
îndoială la nivelul înalt de depresii printre ele. Nivelul înalt de incidente de tulburări de
personalitate printre deţinute este cunoscut de mai mulţi ani.

5.8.10.Ingrijirea sănătăţii gravidelor şi mamelor cu copii mici


Sarcina pe timpul detenţie i- îngrijirea în caz de gravidie, este prevăzută în
Regulamentul pentru aplicarea Legii 275/2006, art. 36.
Penitenciarul Târgşor nu se confruntă des cu această situaţie, în cursul anului 2006
au existat 2 astfel de cazuri care au beneficiat de întreruperea executării pedepsei din
acest motiv încă din primele luni de sarcină. Deţinutele care nu beneficiază de
întreruperea executării pedepsei datorită gravităţii infracţiunilor comise, sunt transferate
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 79

începând cu luna a 7-a de sarcină la Penitenciarul Spital Rahova unde se află o secţie de
obstetrică-ginecologie modern utilată, de unde, conform legii, la naştere sunt transferate
la Maternitatea Bucur.
Îngrijirea mamelor cu copii în detenţie – este reglementată de art. 37 din
Regulamentul mai sus citat.
Până în prezent, Penitenciarul Târgşor nu s-a confruntat cu o astfel de situaţie.
Sunt însă cazuri de femei care au născut şi după o perioadă au fost despărţite de copiii
lor, deoarece condiţiile din închisoare nu permit creşterea acestor copii care ajung de
obicei în instituţii de ocrotire sau, în cele mai fericite cazuri, sunt luaţi de familie şi
crescuţi fără ca mama să fie lângă ei.
Aducem în discuţie exemplul fericit al majorităţii ţărilor europene unde în
penitenciarele pentru femei există centre “Mama şi copilul”. Scopul acestui centru este de
a furniza cazare pentru deţinutele femei împreună cu copiii lor cu vârste cuprinse între 0
– 18 luni. Această facilitate este oferită pentru ca mamele să nu fie separate de copiii lor
imediat după ce au născut, pentru ca aceşti copii să nu fie lipsiţi de dragostea mamei şi de
îngrijirea lor. Înfiinţarea unui astfel de centru la Penitenciarul Târgşor implică cheltuieli
şi multă muncă, dar pentru diminuarea acestor efecte s-a procedat la înfiinţarea unui
spaţiu special amenajat pentru vizitele copiilor minori, incluzând chiar şi un apartament
destinat vizitelor prelungite.

5.9. Educaţie şi programe socio-educative


Programele educaţionale reflectă obiectivele propuse pentru fiecare regim
penitenciar. Conţinutul programelor se bazează pe nevoile educaţionale ale deţinutelor şi
pe gândirea profesională a personalului educativ. Programele educaţionale acoperă o
largă varietate de nevoi. De la procesul de învăţare a capacităţilor de comunicare şi
stabilirea relaţiilor personale, calificări în diferite meserii, până la activităţi pentru a
căpăta deprinderi care să le ajute să-şi găsească un loc de muncă la eliberare şi activităţi
care să satisfacă înclinaţiile artistice ale acestora.
Recomandarea Nr.89(12) adoptată de Consiliul Europei la 12 octombrie 1990
arată că: „Educaţia în închisori trebuie să-şi propună scopuri la fel de importante ca
educaţia din comunitatea din afara închisorilor. Scopurile primordiale ale serviciilor
pentru educaţia din închisori trebuie să faciliteze dreptul de a învăţa al tuturor
persoanelor, ceea ce reprezintă cheia dezvoltării lor umane.”

5.9.1. Ocuparea timpului


O zi de detenţie este planificată printr-o folosire precisă a timpului. Dacă orarele
sunt fixe, conţinutul zilei poate să fie foarte diferit de la un deţinut la altul, la aceleaşi
ore, unii rămân în camere, alţii participă la activităţile stabilimentului, alţii sunt la
plimbare.
În cadrul orarelor zilnice, viaţa în penitenciar este structurată diferit în funcţie
de regimul de detenţie aplicat, de participarea sau nu la activităţi lucrative. Timpul nu are
aceeaşi semnificaţie pentru preventivii care aşteaptă o hotărâre judecătorească şi pentru
condamnaţii care au soarta stabilită şi se organizează în funcţie de data eliberării lor. De
asemenea, deţinule cu pedepse mici nu trăiesc încarcerarea la fel ca cele cu pedepse mari.
Toate acestea le oferă posibilitatea să : deprindă capacitatea de a învăţa şi a se dezvolta
individual;să-şi însuşească deprinderi practice legate de supravieţuire (gătit, evitarea
stresului, grija faţă de sine);să-şi dezvolte o gamă largă de interese şi timpul liber să fie
folosit în mod mai constructiv; să aibă acces la o gamă cât mai mare de informaţii.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 80

Pentru a îndeplini toate aceste deziderate, penitenciarul trebuie să le pună


în faţă obiective clare, să le asigure resursele corespunzătoare, să asigure o
conducere şi instruire pentru personalul de toate nivelurile, să încurajeze munca în
echipă şi să se asigure că personalul este motivat corespunzător.
Munca
Pentru ocuparea cât mai utilă a timpului, deţinutele sunt încurajate să muncească.
În raport cu tipul de regim de executare a pedepselor, persoanele private de libertate pot
fi folosite la muncă, cu excepţia cazurilor când legea dispune altfel. Se ţine seama de
calificarea, deprinderile şi aptitudinile fiecărei persoane private de libertate, de vârstă,
precum şi de programele care sunt destinate să sprijine formarea profesională a acestora.
Pe timpul detenţiei, munca prestată de persoanele private de libertate se face
numai cu acordul liber exprimat, cu respectarea normelor de protecţie şi remunerare
cuprinse în legislaţie.
Munca prestată de persoanele private de libertate este reglementată prin
decizia Directorului General al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor Nr. 667
din 14.11.2006, în vederea aplicării unitare a dispoziţiilor privind munca prestată de
persoanele private de libertate prevăzute de Legea nr. 275/2006.
Locurile de muncă disponibile în Penitenciarul Târgşor sunt :
1. Fabrica de Confecţii Târgşor – unde muncesc deţinute indiferent de regimul de
executare, cu şcolarizare minim 4 clase. În Fabrica de Confecţii, deţinutele sunt
calificate în meseria de confecţioner îmbrăcăminte, meserie care le poate fi utilă după
eliberare pentru a găsi un loc de muncă în acest domeniu de activitate sau pentru a
putea confecţiona haine pentru propriile lor familii;
2. Grădina unităţii – unde muncesc deţinute care îşi execută pedeapsa în regim
semideschis şi deschis ;
3. Zootehnie – unde muncesc deţinute aflate în regim deschis, selecţionate în sistemul
de muncă fără pază;
4. Bucătărie deţinute – unde muncesc deţinute aflate în regim semideschis şi deschis, de
preferat cu calificare în meseria ospătar-bucătar;
5. Spălătorie – deţinute cu regim semideschis şi deschis;
6. Club deţinute – deţinute cu regim semideschis şi deschis , cu aptitudini literar-artistice
(talent literar, cunoştinţe de desen, pictură, sculptură, dans, canto etc.), care cunosc
bine una sau mai multe limbi străine ;
7. Puncte de lucru exterioare (agricultură) – deţinute cu regim semideschis şi deschis;
8. Atelier de croitorie – deţinute indiferent de regim, cu abilităţi sau calificare în meseria
de croitor;
9. Cercul de creaţie – pentru terapie ocupaţională;
10. Muncă în interesul locului de deţinere.

Referitor la posibilitatea reducerii pedepsei pentru munca prestată, există preedri


în capitolul 8, art.76 din Legea 275/2006.

5.9.2. Serviciul educativ


Se acordă o mare importanţă contextului specific al detenţiei, în care trebuiesc
derulate programele educative. Privarea de libertate cauzează suferinţe şi deteriorarea
personalităţii, iar educaţia poate juca un rol important în limitarea acestor daune. În
penitenciar educaţia este privită mai mult ca un mijloc de realizare a socializării şi
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 81

resocializării, dar ea trebuie să respecte integritatea şi libertatea de alegere ale


deţinutului.
Toate elementele programelor educaţionale sunt furnizate de membrii personalului
Serviciului de reintegrare socială, în colaborare cu instituţii şi organizaţii ne-
guvernamentale externe: Direcţiile Judeţene pentru Protecţia Drepturilor Copilului,
Autorităţile Tutelare din cadrul Primăriilor, Poliţie, Centre de Plasament, Agenţia
Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Serviciul de Probaţiune Prahova, Agenţia
Antidrog Prahova etc. Există o bună colaborare cu astfel de organizaţii, colaborare
reglementată şi respectată prin protocoale semnate de ambele părţi. Aceste organizaţii se
implică îndeosebi în programe ce au ca scop menţinerea legăturii cu familia pe timpul
detenţiei şi reintegrarea în familie şi comunitate după eliberare.
În mentalitatea persoanelor private de libertate, este mai mare succesul activităţilor
pe termen scurt, au succes în special activităţile pentru care pot obţine imediat o
recompensă. În ceea ce priveşte activităţile de reinserţie socială, acestea aduc satisfacţie
pe termen mediu şi lung. Schimbarea mentalităţii este un proces greu şi de durată.
S-a renunţat, în parte, la programele formale, impuse şi, în urma experienţei
acumulate, s-au introdus programe variate, atractive şi utile, adaptate cerinţelor şi
nevoilor persoanelor private de libertate, care au fost repartizate specialiştilor, potrivit
competenţelor şi abilităţilor acestora.

În anul 2006, la Penitenciarul Târgşor s-au derulat 23 programe (13 programe


educaţionale obligatorii şi facultative şi 10 programe derulate cu ajutorul voluntarilor
organizaţiilor non-guvernamentale) care s-au adresat diferitelor categorii de persoane
private de libertate, cuprinzând atât activităţi lucrative cât şi educaţionale, terapeutice, de
intervenţie socială, culturale.
Programele educaţionale sunt structurate astfel :
 Şcolarizare, educaţie
• Cursuri de alfabetizare cu durata de 6 luni
• „A doua şansă” - Program de şcolarizare pentru clasele I-IV derulat în colaborare cu
Şcoala generală Târgşorul Nou, la absolvirea căruia participantele primesc certificate
de absolvire a învăţământului primar
• Trei deţinute sunt înscrise la liceu, la cursuri cu frecvenţă redusă, în afara locului de
deţinere, existând solicitări şi pentru cursuri de învăţământ superior la distanţă.
Cursurile de şcolarizare pentru persoanele condamnate se organizează şi se
desfăşoară în continuare în baza protocolului încheiat între Ministerul Justiţiei şi
Ministerul Educaţiei Naţionale nr.2410/C din 22.10.2001 privind asigurarea şcolarizării
şi profesionalizării persoanelor condamnate.
 Formare profesională
• Cursuri de calificare în meseria confecţioner îmbrăcăminte cu durata de 6 luni
• Cursuri de calificare în meseria de legumicultor;
• Cursuri de calificare în meseria de îngrijitor animale ;
• Cursuri de calificare în meseria de operator calculatoare;
• Cursuri de calificare în meseria de frizer, coafor.
Toate aceste cursuri sunt gratuite, se derulează în colaborare cu Agenţia Judeţeană
de Ocupare a Forţei de Muncă – Prahova care eliberează diplome recunoscute de
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale. În cursul anului 2006 un număr de 88 deţinute
au obţinut diplome de calificare într-una din aceste meserii.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 82

Există şi cursuri practice, de exemplu cursuri pentru dezvoltarea abilităţilor


gospodăreşti care sunt organizate în interiorul penitenciarului.
 Programe terapeutice
• Programe pentru diminuarea depresiei („Equilibrium”).
• Asistenţă specială, ajutor terapeutic şi recuperator pentru deţinuţii vulnerabili
(„Alternative”)
• Programe pentru diminuarea agresivităţii deţinutelor violente („Încredere”)
• Programul “ANTIFUMAT” pentru persoane dependente de fumat, şi care au dorit să
renunţe la acest obicei
• Programe pentru combaterea consumului de drog (derulate în colaborare cu Agenţia
Naţională Antidrog):
* Programul „Alege libertatea, alege viaţa” pentru foştii consumatori de droguri
la care au participat în 2006, 34 de deţinute.
* Programul de informare „Eu, drog? Nu!” în care a fost antrenat să participe
întreg efectivul prin distribuirea şi afişarea de materiale informative şi prin organizarea
unui concurs tematic intitulat „Drogurile îţi opresc zborul” , activitate larg mediatizată în
presă şi televiziune.
 Programe educative şi de informare
• educaţie sanitară - “JURNAL DE SĂNĂTATE
• educaţie juridică -“UNDE-I LEGE NU-I TOCMEALĂ şi “O LEGE PENTRU TOŢI
“.
• Program de informare –“UNIUNEA EUROPEANĂ”
 Programe pentru formarea educatorilor între egali
• pentru prevenirea HIV, BTS, hepatitei B şi C.
• Pentru prevenirea infecţiei TBC.
 Consiliere individuală pentru toate categoriile de deţinute
• Programul „Vin acasă” derulat în colaborare cu Asociaţia „Târgovişte spre Europa”;
• Consiliere religioasă pentru toate tipurile de confesiuni.
 Consiliere individuală pentru tinere şi minore
• Programele „Lumea minunată a cărţilor”, „Alege drumul pe care vei merge”;
 Consiliere si intervenţie socială
• Programele „Familia regăsită” (au participat 64 deţinute), „Paşi spre libertate” ;
• S-au întocmit un număr 16 dosare de graţiere personală pentru deţinutele care au
întrunit condiţiile necesare şi au fost înaintate Preşedinţiei României.
 Programe de reinserţie socială
• programe de educaţie sanitară – „Jurnal de sănătate”, „Picătura de sănătate”;
• programe de educaţie juridică – „Să ne cunoaştem drepturile” şi „Unde-i lege, nu-i
tocmeală”;
• programe de educaţie moral creştină –„Educorel”;
• programe de menţinere şi încurajare a legăturilor cu familia şi comunitatea – „Fi
alături de familia ta”;
• programe de pregătire pentru liberare – „Zbor spre libertate”;
• Programe în vederea găsirii unui loc de muncă (clarificarea opţiunii profesionale prin
întocmirea unui CV, o scrisoare de intenţie etc.);
• Programe ce au vizat contactul nemijlocit cu comunitatea prin activităţi derulate în
afara penitenciarului (vizite la mănăstirile din împrejurimi, la muzee, expoziţii etc.).
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 83

 De menţionat mod expres programul « Mai ai o şansă » care face parte din
strategia Penitenciarului Târgşor de viitor, precum şi succesul deosebit în desfăşurarea
programului CONSILIERE PRE SI POST DETENŢIE în colaborare cu fundaţia
„TARGOVISTE SPRE EUROPA” , unde din 80 deţinute participante la program, 39 au
reuşit în decursul anului 2006, să se reintegreze prin găsirea unui loc de muncă.
În anul 2006 au mai fost derulate şi alte programe cum ar fi:
- programul “Codul bunele maniere” adresat deţinutelor minore şi tinere;
- programul “Adaptează-te uşor” adresat deţinutelor aflate în perioada de carantină;
- Sănătate prin mişcare - activităţi sportive, exerciţii fizice, fitness etc.;
- Hobby - programe derulate în scopul menţinerii şi dezvoltării abilităţilor
deţinutelor: prezentări de carte, cititul presei, editarea unor reviste (Revista “Deschide
sufletul, deschide inima”) formaţie corală, emisiuni locale prin intermediul staţiei de
radioamplificare cu circuit închis.
Ca rezultat al acestui program, în luna octombrie 2006 s-a volumul de poezii
“Primăvara poeţilor” la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Iorga” din Ploieşti (creaţii ale
deţinuţilor din toate unităţile penitenciare din ţară), cu invitaţi din partea comunităţii
locale şi reprezentanţi ai penitenciarelor Ploieşti şi Mărgineni; acest eveniment a avut un
larg ecou în mass media locală şi naţională.

Religie
Libertatea conştiinţei şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase a
persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate nu pot fi îngrădite. Ele
pot participa permanent, pe baza liberului consimţământ, la servicii sau întruniri
religioase organizate în penitenciar şi pot procura şi deţine publicaţii cu caracter religios,
precum şi obiecte de cult.
Deţinutele au diferite credinţe religioase, iar penitenciarul oferă facilităţi pentru
observarea formală a religiilor, recunoaşterea şi dezvoltarea unei dimensiuni spirituale a
vieţii. În mod tradiţional, activităţile au fost planificate astfel încât să îndeplinească
nevoile religioase dar în acelaşi timp au fost organizate şi pe baze ecumenice atunci când
a fost posibil. În diferite situaţii, voluntarii au fost invitaţi să participe alături de deţinute
la activităţile religioase.
Prezenţa deţinutelor la serviciile religioase este voluntară. În aceste circumstanţe,
capela are un rol important în rezolvarea nevoilor spirituale particulare ale fiecărei
deţinute.

5.9.3. Recreare
Pe lângă programele de şcolarizare, de formare profesională şi alte tipuri de
programe cu rol de instruire, se organizează activităţi de petrecere a timpului liber în mod
plăcut şi util. În unele activităţi, organizatorii sunt lucrătorii educaţionali în altele sunt
implicaţi toţi membri personalului. Conform unei evaluări, două treimi dintre deţinute iau
parte la aceste activităţi.
Toate camerele de detenţie deţin televizoare şi sunt cablate pentru TV şi video,
precum şi pentru staţia de amplificare.
Sport şi activităţi recreative
Acestea sunt de o deosebită importanţă pentru sănătatea şi starea de bine a
deţinutelor. Nevoile majorităţii deţinutelor pentru exerciţii fizice sunt diferite de ale
majorităţii deţinuţilor bărbaţi. Privarea de libertate face uneori ca femeile să lase să
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 84

degenereze propria lor sănătate. Dar, pe de altă parte, le şi oferă oportunitatea de a învăţa
să aibă grijă de ele însele într-un mod care nu este altfel posibil, cu responsabilităţile
familiale pe care le au.
Pentru ca femeile să fie ajutate în această privinţă, este nevoie de o abordare
oarecum diferită a problemei de către personalul însărcinat cu educaţia fizică. Deţinutele
sunt mai atrase de gimnastică, fie din motive personale legate de îmbunătăţirea sănătăţii
şi pierderea greutăţii, fie pentru că orele de gimnastică oferă posibilitatea de activităţi
sociale împreună cu alte femei.
Zilnic, deţinutele pot beneficia de plimbare în aer liber conform reglementărilor
Legii nr. 275/2006, art. 97
Mai puţin participă la programele sportive deţinutele care muncesc. O zi de muncă
trebuie folosită în primul rând pentru muncă, dar asta înseamnă că personalul de educaţie
fizică trebuie să fie disponibil pentru a superviza activităţile în cursul serilor şi al
weekend-urilor. Se organizează activităţi sportive la sfârşit de săptămână care aduc mari
beneficii, atât pentru buna ordine din penitenciar cât şi pentru cele încurajate să ia parte la
activităţile fizice. Practicarea sporturilor oferă posibilităţi pentru acele femei care au
aptitudini de a învăţa lucruri care vor avea o valoare practică pentru ele după ce vor fi
eliberate, fie pentru muncă, fie pentru recreare.
Exerciţiile fizice se practică şi pe durata plimbărilor sau ca parte a competiţiilor
organizate în penitenciar. Se practică următoarele sporturi : volei, tenis de masa, şah,
badminton, gimnastică sportivă şi aerobică.
În acest sens se derulează programul sportiv “SĂNĂTATE PRIN MIŞCARE”, la
care au participat în anul 2006 toate deţinutele apte care au dorit să-şi menţină condiţia
fizică

Activităţi culturale
În Penitenciarul Târgşor există un Club pentru deţinute în cadrul căruia
funcţionează şi biblioteca ce conţine tipuri de cărţi care satisfac gusturi cât mai variate.
Există şi o zonă amenajată în bibliotecă pentru lectură. În Bibliotecă sunt puse la
dispoziţie şi broşuri din partea Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi a tuturor
Organizaţiilor pentru Apărarea Drepturilor Omului. Bibliotecarele sunt selecţionate din
rândul deţinutelor instruite pentru a indica fondul de carte disponibil, informaţiile ce pot
fi obţinute în bibliotecă precum şi locaţiile acestora. Din cauză că biblioteca deserveşte
întregul penitenciar, intervalul orar în care este deschisă şi accesibilă este determinat în
funcţie de timpul liber al deţinutelor.
Persoanele private de libertate, în funcţie de afinităţile lor, participă şi la cercuri de
artă, de tricotat, încrustaţii, cusături şi fabricarea de obiecte de artizanat, feţe de masă,
articole din lemn şi argilă etc. La clubul pentru deţinute există o expoziţie cu lucrările
deţinutelor.
Se editează o revistă lunară alcătuită de deţinute care sunt încurajate să-şi exprime
talentul literar-artistic. Lucrările literare ale deţinutelor sunt popularizate şi prin punctele
de afişaj de pe fiecare secţie.
O parte din timpul liber al deţinutelor poate fi folosit pentru ca acestea să fie
informate despre toate aspectele vieţii sociale, ele arătând un interes deosebit pentru
diferite legi şi acte normative care reglementează aplicarea regimului de detenţie.
În cadrul clubului, specialiştii din cadrul compartimentului Reintegrare Socială
oferă informaţii referitoare la serviciile sociale, la problemele legate de oferta locurilor de
muncă, la tot ceea ce înseamnă menţinerea legăturii cu comunitatea
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 85

În toate camerele de deţinere există o mapă de cameră care cuprinde informaţii


referitoare la organizarea activităţilor în penitenciar, un exemplar din Regulamentul de
aplicare al Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor privative de libertate, o
copie a Declaraţiei Antiterorizare, un dosar cuprinzând o serie de acte normative interne
şi internaţionale referitoare la asigurarea drepturilor omului pentru persoanele private de
libertate.
Aceste informaţii, precum şi altele suplimentare referitoare la activităţile şi
programele derulate în penitenciar, se regăsesc şi la punctele de afişaj de pe fiecare secţie
de deţinere.
Alte acte normative, legi şi hotărâri pot fi consultate de către persoanele private de
libertate, la cerere, la Biblioteca penitenciarului.
5.10. Legătura cu familia şi comunitatea
Persoanele private de libertate de toate categoriile consideră printre priorităţile lor
cele mai mari contactul cu familiile lor. Studii ale specialiştilor din întreaga lume
subliniază importanţa menţinerii contactului cu viaţa din afara închisorii şi arată faptul că
perturbarea poziţiei deţinutului din sânul propriei familii reprezintă unul dintre cele mai
îngrijorătoare aspecte ale privării de libertate, că natura relaţiilor persoanelor private de
libertate cu propriile lor familii este un factor important în determinarea succesului lor în
a-şi duce viaţa în mod util şi în spiritul legii atunci când se vor întoarce în comunitate.
Deţinutele consideră că un contact continuu cu exteriorul şi mai ales cu familiile
lor este un punct central în viaţa lor. Aceasta este o consecinţă logică a rolului femeilor
de mame, sau a faptului că ele au grijă mai mult de casă şi sensul lor de identitate este
bazat pe relaţiile cu ceilalţi. Prevederile privind contactul deţinutelor cu familia
trebuie să pornească de la considerarea mai întâi a intereselor copiilor.
5.10.1. Telefoane şi corespondenţă
Telefoanele şi corespondenţa sunt mijloace larg folosite pentru menţinerea
legăturii cu familia şi, în general, cu comunitatea. Acordarea acestor drepturi se face
conform art. 47 şi respectiv art. 45 şi 46 din Legea nr. 275/2006.
Deşi nu există substitut pentru întâlnirile faţă în faţă, telefonul este o formă
efectivă de contact pentru rezolvarea unor probleme. Poate fi un mod de viaţă pentru
deţinute de a-şi continua rolul lor de îngrijitoare ale familiei.
5.10.2. Vizite
Sectorul pentru vizite asigură condiţii pentru ca deţinuţii să se poată vedea şi sta de
vorbă cu vizitatorii. Vizitele, în afara celor oficiale, se vor desfăşura sub supravegherea
vizuală a personalului specializat.
Prin aşezarea sa geografică şi datorită faptului că este singurul penitenciar
pentru femei din ţară, Penitenciarul Târgşor se află la distanţă mare faţă de diferite
localităţi de unde familiile trebuie să se deplaseze. Dislocarea de casă, mai ales dacă este
asociată şi cu posibilităţile materiale reduse ale familiei, poate însemna pentru unele
femei că vizitarea lor de către copii să fie imposibilă.
Accesul la penitenciar este destul de greoi având în vedere că nu sunt mijloace de
transport în comun directe. Pentru cei care nu posedă mijloace de transport proprii, se
ajunge la penitenciar cu trenul care opreşte la o staţie CFR situată la circa 3 km sau cu
microbuze care au o ritmicitate de 2 /oră.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 86

Spre deosebire de penitenciarele de bărbaţi, vizitele nu sunt programate după


literele alfabetului sau alte criterii, ţinând cont de distanţa mare faţă de diferite localităţi
de unde familiile trebuie să se deplaseze. Mulţi dintre vizitatorii femeilor din penitenciar
sunt copii.
Sectorul vizită cuprinde amenajări pentru:
- vizite deschise;
- vizite închise cu dispozitiv de separare;
- vizite oficiale;
- zonă de intrare şi de aşteptare a vizitatorilor,
- toalete pentru vizitatori şi personal;
- zonă de aşteptare pentru deţinute;
- zonă de perchiziţionare a deţinutelor;
- zonă pentru joaca copiilor /camera mama şi copilul.
Echipa de personal de la sectorul vizită este formată din supraveghetori cu
experienţă deoarece vizitele sunt cele mai evidente oportunităţi pentru contrabanda cu
droguri, alcool şi alte obiecte interzise.
De aceea, personalul are o misiune foarte grea de a găsi un echilibru între
prevederile umane şi reglementările pentru vizitatori şi nevoia de supraveghere. Acest
lucru e foarte important pentru vizitele făcute de întreaga familie. Condiţiile în care
vizitele sunt acordate, comportarea personalului în momentul acordării vizitei sunt foarte
importante pentru menţinerea legăturilor cu cei din comunitate şi pentru păstrarea
demnităţii deţinutelor.

5.10.3. Categorii de vizite


Vizitele deţinuţilor sunt clasificate în trei categorii, după cum urmează:
1. Vizitele deschise (la masă) sunt vizitele care permit ca deţinutul şi vizitatorul
său să se întâlnească liber într-un spaţiu special amenajat, împreună cu alte grupuri.
Vizita are loc în jurul unei mese într-o atmosferă deschisă, într-o zonă de siguranţă.
2. Vizitele închise au loc cu dispozitiv de separare. Deţinuţii şi vizitatorii sunt
separaţi în mod normal printr-un geam care de o parte şi de alta are o tejghea de tip
masă., comunicarea făcându-se prin intermediul unui receptor. Există comunicare vizuală
şi verbală, dar nu este permis contactul fizic.
Decizia privind vizitele fără contact fizic este bazată pe suspiciuni întemeiate.
Personalul asigură o supraveghere îndeaproape a unor vizite cu contact fizic atunci când
se crede că ar exista vreun risc şi vor specifica aranjamentele individuale de aşezare şi
gradul de contact care este permis în astfel de cazuri. Deţinutelor li se interzice
posibilitatea de a-şi îmbrăţişa copiii sau alţi vizitatori numai pentru motive
excepţionale şi bine documentate privind securitatea, (de exemplu, dacă serviciul de
securitate indică o probabilitate semnificativă ca deţinutele respective să fie implicate în
traficul de droguri şi alte fapte ilicite).
Lipsa de contact fizic este adesea extrem de depresivă pentru deţinute, mai
ales atunci când le vizitează copiii, nu în ultimul rând din cauză că este greu pentru copii
să înţeleagă şi să nu se simtă oarecum pedepsiţi că nu li se îngăduie să-şi îmbrăţişeze
mama. Din acest motiv unele deţinute nu permit familiei să le aducă copiii la vizitele
închise. Pentru a înlătura acest motiv, pentru deţinutele mame care au un comportament
bun, s-a decis acordarea unei vizite deschise cu copiii, lunar. În perioada vacanţelor
şcolare, când copiii pot veni mai des, se suplimentează acest tip de vizite.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 87

3. Vizitele oficiale au loc când deţinuţii sunt vizitaţi de reprezentanţi ai


organizaţiilor legale, de binefacere, ai poliţiei sau altor tipuri de organizaţii. Aceste vizite
au loc în camere separate pentru interviuri, total izolate unele de altele. Vizitele oficiale
pot fi urmărite vizual dar nu pot fi ascultate de personalul supraveghetor care este plasat
în afara camerei.
Deţinutele pot fi vizitate de membrii familiei (până la rude de gradul IV) şi, cu
aprobarea conducerii penitenciarului, şi de prieteni sau alte persoane, cum ar fi voluntari
ai ONG-urilor, foşti colegi de serviciu etc.Pentru vizitatorii care nu sunt rude şi/sau nu
sunt înregistraţi în dosarul de penitenciar, deţinutul face cerere de vizită care trebuie
aprobată de directorul penitenciarului.
5.10.4.Pregătirea vizitelor
Vizitele sunt pregătite în sensul că atât deţinutele cât şi vizitatorii trebuie să
cunoască regulile după care se desfăşoară acestea. Vizitatorii sunt informaţi atât prin
punctele de afişaj, cât şi prin broşuri şi pliante referitoare la aceste reguli, care le sunt
explicate şi de personalul de supraveghe. La rândul lor, deţinutele cunosc aceste
prevederi din Regulamentul de ordine interioară care se află în fiecare cameră de
deţinere.
5.10.5. Facilităţi pentru vizitatori
Indiscutabil, vizitatorii femeilor care se află în penitenciar au cea mai mare nevoie
de facilităţi, pentru că ei călătoresc, în medie, mai departe şi adesea aduc cu ei copii care
nu sunt ai lor. Există un program de instruire a vizitatorilor care vin pentru prima dată la
vizită, program care asigură informaţii despre modul în care se poate ajunge la
Penitenciarul Târgşor, despre ce bunuri pot fi aduse deţinutelor, programul de vizite
asistate, timpul de vizită şi modul cum decurge vizita. În acest sens, s-au pus la dispoziţia
vizitatorilor, pliante conţinând acest tip de informaţii.
Există o zonă pentru intrarea şi aşteptarea vizitatorilor. Zona de intrare şi aşteptare
are acces direct în camera pentru vizite deschise şi este legată direct prin coridoare cu
zona pentru vizitele închise şi oficiale.
Vizitatorii deţinutelor sunt membri ai publicului şi merită să fie trataţi ca
atare. Protocoalele de comportare cu vizitatorii în penitenciarele de femei trebuie
elaborate cu referinţă specială asupra comportării aşa cum este văzută ea prin ochii
copiilor mici.

5.10.6. Vizite acumulate


Pentru a veni în sprijinul menţinerii legăturii cu familia se acordă şi vizite
acumulate pentru deţinutele care sunt vizitate mai rar din cauza depărtării domiciliului
familiei. În acest scop s-a amenajat un apartament în blocul pentru cadrele unităţii, aflat
în imediata apropiere a intrării în penitenciar, unde se acordă vizite prelungite mamelor
cu copiii lor , cu vârste mai mari de 3 ani, în special pentru acei copii care prezintă
tulburări comportamentale sau probleme de sănătate, sau copii instituţionalizaţi, aduşi la
vizită cu sprijinul organizaţiilor non-guvernamentale.
Acest lucru este destinat să menţină şi să îmbunătăţească legătura mamă –
copil, în special pentru deţinutele care au domiciliul în afara judeţelor limitrofe judeţului
Prahova. Asigurarea unui contact mai intim şi mai prelungit dintre mame şi copii.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 88

5.10.7. Permisiunea de ieşire din penitenciar


Experienţa a demonstrat că majoritatea deţinutelor răspund pozitiv la
oportunităţile de a menţine contactul cu familia şi prietenii mergând în exteriorul
penitenciarului, în vizite organizate în comunitate. Cum majoritatea nu reprezintă un
pericol serios pentru public, se pune accent pe vizitele care au loc în comunitate, ori de
câte ori este posibil, astfel încât contactul cu familia să fie cât mai normal posibil în
condiţiile permise de custodie. În acest sens, sunt organizate lunar vizite în comunitate la
o serie de muzee, mănăstiri, expoziţii, lansări de carte, spectacole, ceea ce a permis
menţinerea contactului cu viaţa din comunitate.
Totuşi, cel mai eficient contact cu familia îl reprezintă permisiunea de ieşire din
penitenciar pe durate de până la 5 zile (concediu). Dacă deţinuta merge acasă în mod
periodic poate să rezolve mai multe probleme cauzate de detenţie (inclusiv problemele
sexuale ale ei şi ale partenerului său). Permisiunile sunt acordate periodic şi unui număr
definit de deţinute recompensate pentru buna conduită.
Toate permisiile acordate până în prezent au avut ca scop ajutarea deţinutei de a se
reintegra în societate. De aceea, s-a întocmit un plan de măsuri de control care să asigure
îndeplinirea condiţiilor impuse pe timpul permisiei.
Deja, 60 deţinute au beneficiat de astfel de recompense şi, în toate cazurile, au
respectat condiţiile impuse şi s-au prezentat la timpul stabilit la penitenciar.
Contactele cu mass-media
Contactul uman direct este cel mai important, dar nici pe departe singurul contact
exterior pe care deţinuţii au dreptul să îl aibă. “Primirea şi difuzarea informaţiei şi a
ideilor prin intermediul mass-media “ figurează printre drepturile universale ale omului
(Articolul 19 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului).
Restricţiile libertăţii de informare pot fi justificate prin referinţa la ordinea
publică. S-a subliniat însă că exigenţe deosebit de stricte trebuie să fie fixate printr-un
statut prealabil. “Restricţiile la libertatea de informare a deţinuţilor, foarte răspândite în
multe ţări, sunt autorizate doar când ele sunt prevăzute de lege şi sunt absolut necesare
pentru prevenirea crimei şi dezordini în închisoare”.
Standardul de Reguli Minime se exprimă într-un mod mai restrictiv:
Regula 39 - “Deţinuţii trebuie să fie ţinuţi, în mod regulat, la curent cu
evenimentele cele mai apropiate, fie prin lecturarea zilnică a ziarelor periodice sau a
publicaţiilor penale speciale, fie prin emisiunile radiofonice, conferinţe sau orice alt
mijloc analog, autorizat sau controlat de către administraţie.”
Astfel, ziarele cele mai importante sunt disponibile prin difuzarea zilnică la
camere şi la biblioteca penitenciarului.
Există o practică care permite deţinuţilor condamnaţi definitiv să se adreseze la
orice publicaţie sau post de televiziune după ce în prealabil se completează o cerere şi o
declaraţie de accept. Deţinutele cu posibilităţi materiale pot contacta abonamente prin
sistemul naţional de poştă.
Un alt mijloc foarte eficace de a le oferi deţinuţilor accesul la informaţia exterioară
este acela de a le crea posibilitatea să asculte emisiuni radio sau de a viziona programe de
televiziune.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 89

CAPITOLUL VI
PRINCIPII DIRECTOARE PENTRU UN SISTEM JUDICIAR PENAL
RECEPTIV LA GEN

Numărul femeilor care sunt implicate atât ca victime cât şi ca autoare în activităţi
criminale şi implicit în sistemul justiţiei penale este în creştere. Complexitatea şi numărul
problemelor relevate de cercetările în domeniu şi de rezultatele politicilor comunitare
conduc la concluzia că trebuie să li se acorde mai multă atenţie. Este necesară o mai
aprofundată înţelegere a acestor probleme şi acţiuni concertate pentru a le rezolva şi
pentru a pune în evidenţă statutul istoric marginalizat al femeilor, precum şi faptul că,
adesea, justiţia penală le aplică un tratament incorect. În contextul extinderii aspectelor
crimei transnaţionale în care sunt implicate femeile, aceste sarcini deja ambiţioase devin
şi chiar şi mai dificile.
Criminalitatea transnaţională creşte potenţialul de victimizare al tuturor
persoanelor aflate în poziţii marginale şi, în mod special, în privinţa femeilor, deoarece
ele sunt extrem de vulnerabile la criminalitatea sexuală. Traficarea fetelor şi femeilor a
devenit o afacere bine organizată şi foarte profitabilă a crimei internaţionale. Transportul
lor ilegal în scopul prostituării forţate şi alte tipuri de exploatare a fost evidenţiat şi
discutat de numeroase organizaţii umanitare şi de către agenţiile internaţionale pentru
aplicarea legii. Este de subliniat că, mai mult ca niciodată, traficul de femei operează cu
protecţie (sau cel puţin cu acordul) din partea oficialilor corupţi la nivel local, regional şi
naţional.

6.1. Reconsiderarea situaţiei femeilor ca infractoare, deţinute, victime şi


supravieţuitoare
Victimizarea femeilor este o problemă dificil de abordat pentru că în multe ţări
există multe modele culturale şi tradiţionale care o tolerează şi chiar o încurajează.
Această victimizare este exacerbată de factori cum ar fi sărăcia, rasismul şi xenofobia.
Multe femei care intră în sistemul justiţiei ca infractoare au experimentat anterior o formă
de victimizare. Adesea ele au avut o serie de relaţii negative cu bărbaţii, incluzând
exploatarea sau abuzul fizic.
Când ne ocupăm de femeile infractoare este necesar să recunoaştem această
dualitate obişnuită între criminalitate şi victimizare. Aceşti doi factori au adesea
origini în aceleaşi condiţii socio-economice .
Cercetarea fenomenului a dus la concluzia că multe dintre vieţile femeilor, înainte
de închisoare au implicat tulburări economice, victimizare şi auto-abuz prin droguri şi
alcool. Pentru ca politicile penale şi juridice care se ocupă de femeile infractoare să aibă
succes, ele trebuie să se adreseze acestei realităţi. Un exemplu concret al rolului jucat de
sărăcie poate fi găsit în infracţiunea de trafic de persoane. Femeile care cad victime
traficanţilor sunt cel mai adesea sărace, needucate şi necalificate şi au oportunităţi
limitate să se descurce singure. Odată ce aceste femei sunt sub controlul traficanţilor, ele
sunt adesea supuse practicilor abuzive, coercitive, înşelătoare şi brutale. Dar chiar şi
atunci când sistemul justiţiei penale se implică în cazurile de trafic, prea adesea femeile
sunt fie deportate imediat, fie pur şi simplu încarcerate.
În timp ce creşterea numărului de femei încarcerate are ca rezultat îmbunătăţirea
marginală a serviciilor pentru femeile aflate în detenţie, creşterea rapidă a acestui număr
nu este măsurată şi printr-o creştere a numărului de programe care sunt destinate special
nevoilor femeilor.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 90

Programele şi serviciile trebuie să ţină cont de diversitatea etnică şi culturală în


rândul populaţiei feminine din închisori. Politicile justiţiei penale şi programele trebuie să
recunoască şi să se adreseze nevoilor lor diferite de sănătate, responsabilităţii lor ca
mame, barierelor culturale şi izolării cu care se confruntă femeile deţinute, vulnerabilităţii
lor la exploatarea sexuală şi abuzurilor prin care sunt încălcate drepturile omului de către
personalul bărbătesc. Datorită circumstanţelor complexe ale femeilor şi în special ale
infracţionalităţii privite din lumina problemei actuale de trafic şi prostituţie forţată,
încarcerarea trebuie să fie sancţiunea de ultim resort şi trebuie rezervată doar celor mai
serioase infracţiuni. Trebuie să dezvoltăm o gamă largă de sancţiuni alternative şi
intermediare. De asemenea, trebuie clarificat faptul că nu avem programe adecvate care
să se ocupe de nevoile speciale ale femeilor infractoare după liberarea lor în societate.
Există o nevoie presantă pentru alternative bazate pe comunitate şi programe de îngrijire
după liberare, care să ajute la reducerea alienării sociale şi a stigmatului social, cel mai
adesea asociat cu femeile infractoare şi cu deţinutele.

6.1.1. Femeile ca practicieni


Deşi, în ultimul timp, există tendinţa de egalizare a genurilor ca pondere în
poziţiile din sistemul justiţiei penale, proporţia rămâne departe de a fi egală. Femeile care
lucrează în această profesie dominată predominant de bărbaţi se confruntă cu probleme
unice şi preocupări specifice. În ceea ce priveşte domeniul femeilor care lucrează ca
ofiţeri de penitenciare, problema securităţii, intimităţii şi solicitările fizice au fost
identificate ca depăşind drepturile femeilor la şansă egală în acest domeniu. În plus,
există multe bariere tradiţionale cu care se confruntă femeile ca practicieni în cadrul
tuturor profesiilor justiţiei penale.
Când acele problemele ale justiţiei penale, care sunt unice pentru femei, sunt
cuplate cu ameninţarea imediată a crimei transnaţionale şi cu impactul disproporţionat pe
care o asemenea infracţionalitate o are asupra femeilor în mod global, este clar că se cer
eforturi pro-active la nivel local, naţional şi internaţional.
Cercetarea politică orientată pe acţiune trebuie să se adreseze:
(1) dualităţii infracţionalităţii şi victimizării;
(2) lipsei de programe şi servicii de bază cerute în întâmpinarea nevoilor
populaţiei feminine din închisori;
(3) numeroaselor bariere culturale şi practice care împiedică femeile de a uza de
aplicarea legii pentru a obţine ajutor.
A acţiona asupra acestor probleme specifice în cadrul politicilor şi programelor
este esenţial pentru prevenirea comportamentului exploatator şi a variatelor forme de
violenţă împotriva femeilor.
Au luat naştere trei teme dominante, importante în prevenţie:
1) sprijinirea analizei şi cercetării internaţionale;
2) acţiunea internaţională;
3) recunoaşterea importanţei declaraţiilor şi standardelor internaţionale, atât în
cercetare, cât şi în acţiune.

6.1.2. Importanţa analizelor şi cercetării internaţionale


Astfel, colaborarea în cadrul cercetării internaţionale trebuie să fie unul dintre
primii paşi făcuţi în a obţine informaţii şi cunoştinţe noi. Comunităţile justiţiei penale
internaţionale şi naţionale au obligaţia de a lega cercetarea şi practica, astfel ca politicile
penale, legile şi programele de prevenire să fie bazate pe „ceea ce funcţionează” în
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 91

practică. Relaţiile de cercetare facilitează un important prim pas în stabilirea cooperării


între cercetători, organizaţii neguvernamentale, grupuri comunitare şi alţi practicieni.
Printre domeniile prioritare care cer informaţii mai inteligibile, mai de încredere
şi mai întemeiate, este subiectul vast al violenţei împotriva femeilor. De un interes
particular este răspândirea, dinamica şi contextul în care se produce asemenea violenţă.
Pentru succesul acestor cercetări este necesară o strânsă colaborare cu furnizorii de
servicii pentru victime, cu grupurile de sprijin, cum ar fi organizaţiile neguvernamentale,
care pot furniza confidenţialitatea necesară şi „pătura de siguranţă” pentru victime.
O a doua prioritate a cercetării, necesară pentru înţelegerea deplină a victimizării
femeilor în cadrul crimei transnaţionale, este de a analiza motivele multiple care fac ca
aceasta să fie un aspect ascuns al infracţiunilor împotriva femeilor.
Un al treilea domeniu pentru studiul internaţional de colaborare trebuie să fie
concentrat pe înţelegerea gradului de mărime în care grupurile infracţionalităţii
organizate transnaţionale sunt implicate în piaţa infracţională a traficării femeilor.
O a patra temă prioritară care poate duce la îmbunătăţirea măsurilor de prevenţie
este cercetarea care duce la dezvoltarea portretelor sociale şi a definirii grupurilor de risc.
Ce tipuri de femei sunt cel mai adesea ţinte ca victime ale infracţiunilor? Ce tipuri de
femei au cel mai mare risc de a deveni infractoare?
Alte subiecte identificate pentru cercetarea globală includ:
(1) examinarea diferiţilor factori care influenţează femeile să devină implicate în
traficul de fiinţe umane;
(2) o mai bună şi mai completă documentare a cauzelor diferite atât ale
victimizării, cât şi ale infracţionalităţii;
(3) examinarea consecinţelor victimizării şi infracţionalităţii şi ale nevoilor
victimei/infractoarei care decurg din acestea;
(4) privire asupra profilului în schimbare al infractionalităţii feminine;
(5) documentare asupra problemelor şi nevoilor speciale ale femeilor deţinute
care au copii mici;
(6) examinarea dificultăţilor specifice cu care se confruntă femeile deţinute care
sunt de alte naţionalităţi.
6.1.3. Importanţa acţiunii internaţionale simultane
Infracţionalitatea transnaţională este o problemă internaţională care cere un
răspuns internaţional. Astfel, o a doua temă principală s-a concentrat pe importanţa
acţiunii internaţionale colective şi concurente. Iniţiativele dezvoltate în comun includ
parteneriate de cercetare culturală şi programe care să intensifice cooperarea dintre state.
Aceste eforturi comune trebuie să includă componente ale prevenţiei, acuzării şi
protecţiei pentru victime. Pentru abordarea acestei probleme, s-a subliniat că ţările care
sunt legate prin trafic internaţional de persoane trebuie să întreprindă paşi proactivi de a
coopera atât la nivel bilateral cât şi la nivel multilateral. Ele trebuie să-şi împărtăşească
informaţiile şi trebuie să înveţe din succesele fiecăreia ca şi din eşecuri, pentru a căpăta o
mai bună înţelegere despre cum să abordeze femeile infracţiunea şi justiţia penală în
contextul infracţionalităţii transnaţionale. Miezul oricărei strategii internaţionale eficiente
trebuie să intensifice oportunităţile de cooperare şi coordonare pentru a evita dublarea.
Strategiile care sunt dezvoltate în comun de către ţările sursă, de tranzit şi de destinaţie
vor produce mai multe metode eficiente de rezolvare a problemei.
Campaniile de informare locale şi naţionale sunt un pas esenţial în creşterea
conştientizării şi în stimularea recunoaşterii din partea societăţii a naturii dezumanizante
şi involuntare a victimizării femeilor. Ele trebuie să clarifice rolul pe care îl joacă
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 92

atitudinile culturale ca ajutor pentru a concretiza reacţia dominantă a societăţii şi, în


ultimul rând, a răspunsului oficial al sistemului.
Politicile justiţiei penale trebuie să fie orientate atât pe abuzat, cât şi pe cel care
abuzează, dând a atenţie specială celor care profită de pe urma exploatării şi nu numai
celor victimizaţi de către aceştia.
Statele trebuie să întreprindă imediat acţiuni pentru a adopta legislaţii care să
impună penalităţi mai dure pentru traficanţii de fiinţe umane. Scopul este acela de a
sancţiona mai drastic această activitate periculoasă şi cu un mare risc penal.

6.1.4. Importanţa standardelor şi declaraţiilor internaţionale


A treia temă importantă este studierea importanţei standardelor universale stabilite
de comunitatea internaţională şi a declaraţiilor cu privire la femei şi sistemul justiţiei
penale. Datorită credibilităţii, legitimităţii şi statutului Naţiunilor Unite, adoptarea şi
promulgarea unor asemenea declaraţii universale ar avea o mare valoare simbolică. Un
mandat internaţional referitor la cerinţele globale de interacţiune şi cooperare ar aduce
clarificări cu privire la ceea ce sunt aceste standarde şi ce dovedim noi dacă le luăm în
serios. Există deja multe instrumente şi declaraţii internaţionale care pun accent pe
conceptele specifice ale demnităţii umane, ale libertăţii şi nediscriminării, necesare pentru
a ne asigura că femeile şi copiii sunt protejaţi într-un mod special împotriva
infracţionalităţii transnaţionale. Un important element central conţinut în asemenea
declaraţii internaţionale este acela că un răspuns politic adecvat la problema femeilor şi
crimei transnaţionale trebuie să conţină elemente atât ale justiţiei penale cât şi ale
drepturilor omului. Infracţiunile care implică femei, în special când sunt văzute în
contextul industriei de trafic, au ramificaţii largi care cer mai mult decât un răspuns al
justiţiei penale. Este de importanţă capitală ca toate statele să recunoască că toate formele
de victimizare şi violenţă împotriva femeilor constituie nu numai o violare a drepturilor
lor specifice ca femei, ci şi mai general, o violare a drepturilor lor umane de bază.
Declaraţiile universale trebuie să fie folosite pentru a lămuri publicul cu privire
la modul în care într-adevăr victimizarea femeilor prin dezumanizare este reală. Aceste
standarde şi declaraţii universale trebuie să stabilească o toleranţă politică zero pentru
victimizarea femeilor.

6.2. Strategii privind reducerea criminalităţii feminine


Fiind singurul penitenciar din România care are în custodie femei, Penitenciarul
Târgşor se preocupă de elaborarea şi implementarea unor strategii viitoare care să se
alinieze standardelor internaţionale în domeniu ce susţin că tehnicile de control ale
infracţionalităţii feminine, prevenirea şi pedepsirea sunt în plin proces de transformare, şi
că se impun noi strategii de control şi reducere a criminalităţii feminine.

6.2.1. Responsabilizarea comunităţii şi a femeilor infractoare


Noile strategii de control ale infracţionalităţii implică o reconfigurare a
responsabilităţilor statului şi societăţii civile. În conştiinţa publică, misiunea sistemului
penitenciar ar trebui să fie definită prin :
• contribuţia relevantă la securitatea socială şi integrarea în comunitate;
• activitatea îndreptată către rezolvarea unor probleme umanitare;
• aportul la respectarea legalităţii;
• plusvaloarea adusă în coordonata de moralitate a vieţii sociale;
• problematica diferită de cea a sistemului judiciar;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 93

Noile strategii, urmate în închisorile din întreaga lume, privind reducerea


infracţionalităţii feminine şi, totodată, restructurarea şi remodelarea sistemului
instituţionalizat, au la bază o responsabilizare a societăţii şi, mai ales, a infractorului.
Această responsabilizare este legată de percepţia că femeilor deţinute ca şi femeilor în
general, le lipseşte respectul de sine, ca rezultat al faptului că se crede că ele au slabe
puteri în a-şi conduce propriile vieţi: ele se simt fără autoritate, incapabile să facă sau să
creeze alegeri, incapabile dacă nu sunt ajutate să-şi creeze un viitor mai productiv care să
le ofere mai multe satisfacţii, chiar dacă le sunt prezentate alegeri realiste.
Responsabilizarea nu trebuie astfel înţeleasă ca în documentele unei reforme
feministe, ci ca un proces prin care femeile câştigă în interiorul situaţiei lor, îşi identifică
puterile şi sunt sprijinite şi provocate să ia atitudine pozitivă pentru a-şi câştiga controlul
asupra propriilor lor vieţii.
Un program strategic este acela ca femeile să primească cele mai eficiente
informaţii la momentele potrivite din pedeapsa lor. Un astfel de document strategic
identifică patru programe principale:
- „Abuz şi traumă”,
- „Abuz de droguri”,
- „Calitatea de părinţi” şi
- „Programe educaţionale şi de pregătire profesională”.
Aceste programe sunt reprezentative pentru nevoile primare ale femeilor din
închisoare. Existenţa lor furnizează femeilor oportunitatea de a face alegeri logice şi
responsabile într-un mediu de sprijin şi astfel să fie împuternicite. În programul abuzului
de droguri se sugerează premiza că învăţând să faci alegeri, fiind bine informată şi
acceptând responsabilitatea pentru aceste alegeri, vei deţine cheia pentru controlul
propriei vieţi. Acest program, ca şi celelalte, trebuie să se bazeze pe un model de auto-
schimbare.
Acest model plasează responsabilitatea pentru minimalizarea riscului şi pentru
o schimbare pe umerii femeii infractoare. Femeile pot alege să participe la anumite
programe doar pentru simplul fapt că ştiu că acestea le vor îmbunătăţi şansele pentru
eliberare. Responsabilizarea este până la urmă un principiu al limitării efectelor
dăunătoare ale privării de libertate, principiu ce este completat în numeroase norme şi
recomandări internaţionale de alte principii ce vizează protejarea demnităţii şi a
respectului de sine al persoanei private de libertate (principiul respectului) şi asocierea lui
problemelor legate de interesul comun (principiul participării), precum şi cu încercarea
de a face să corespundă cât mai mult posibil circumstanţele vieţii în închisoare cu cele
din societatea liberă (principiul normalizării).

6.2.2. Premizele noilor strategii de dezvoltare


Atât cercetarea cât şi practica, au evidenţiat nevoia pentru o nouă viziune a
sistemului judiciar penal – viziune care să recunoască diferenţele comportamentale şi
sociale dintre bărbaţi şi femei, care au implicaţii specifice asupra politicii şi practicii
receptive la gen.
În acest sens, în elaborarea unor strategii cât mai eficiente se ţine cont de o serie
de premize :
– A. Conştientizarea diferenţelor între femeile şi bărbaţii infractori;
– B. Crearea unui mediu înconjurător (de detenţie) bazat pe demnitate, respect şi
securitate;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 94

– C. Dezvoltarea unei politici, a unui program de muncă zilnic şi a altor programe


din punctul de vedere al nevoilor lor de a relaţiona cu alţii. Stimularea de relaţii
sănătoase cu copii, familia, prietenii şi societatea;
Importanţa nevoii femeilor de a relaţiona cu alţii serveşte ca un principiu
conducător pentru a evalua :
• motivul pentru care ele comit infracţiuni;
• impactul violenţei personale;
• importanţa relaţiilor cu copiii lor;
• relaţii mutuale pe durata detenţiei;
• structura proceselor care să stimuleze dezvoltarea personală psihologică;
• factorii înconjurători care sunt necesari pentru implementarea programelor eficiente;
• şansele care pot fi luate în considerare pentru reintegrarea socială.
– D. Ameninţările excesive, traumele şi problemele de sănătate mentală
abordate de specialiştii din sistemul penitenciar sau de serviciile speciale din
afara sistemului care pot face deosebirea între diferenţele culturale;
– Cele mai multe femei sunt sărace, au un nivel de educaţie scăzut, multe nu au
muncit niciodată sau au avut mici slujbe ocazionale, deseori fiind dependente de
caritatea celorlalţi.
– Există un număr de factori care influenţează puternic şi determină poziţia lor
socială şi economică
– E. Oferirea de posibilităţi pentru a-şi îmbunătăţi circumstanţele socio-
economice;
– F. Organizarea de îngrijire post-detenţie care să contribuie la reintegrarea cu
succes în familie şi societate.
Iniţiativa reintegrării în societate a persoanelor lipsite de libertate este greu de pus
in practică, situaţia dificilă a acestei categorii sociale având ca origine reticenţa
angajatorilor şi a membrilor comunităţilor în general. Prin includerea în programe de
intervenţie psihosocială eficiente în timpul detenţiei şi la eliberare, vor fi atinse
deziderate majore ca protecţia publicului, controlul infracţionalităţii prin scăderea ratei de
recidivă şi integrarea cu succes în comunitate.
În concluzie, raportarea la realităţile din viaţa femeilor private de libertate este
cheia îmbunătăţirii rezultatelor, a elaborării unor strategii cât mai eficiente. Subliniem
încă o dată importanţa înţelegerii diferenţelor dintre infractorii bărbaţi şi femei, precum şi
a impactului pe care această diferenţă îl are asupra dezvoltării politicilor, practicilor şi
programelor receptive la gen din cadrul sistemului judiciar penal.
Analiza datelor disponibile arată că pentru îmbunătăţirea rezultatelor este
important ca toate acestea să se adreseze realităţilor din viaţa acestor femei, în toate
fazele executării pedepsei şi a supravegherii, controlului după eliberare.
Strategiile care se promovează au intenţia să dezvolte practicile şi politicile
receptive la gen. Ele pot servi ca bază pentru îmbunătăţirea modului în care justiţia şi
sistemul penitenciar din România manageriază şi supraveghează femeile infractoare în
cadru instituţionalizat sau comunitar.
Implicarea şi dorinţa din partea celor care fac politicile şi a practicienilor trebuie
să ducă la actualizarea concepţiilor şi la implementarea unui sistem de justiţie penală
receptiv la gen, capabil să răspundă următoarelor întrebări :
- Se regăseşte comportamentul specific al femeilor şi circumstanţele lor în planurile,
politica şi programele scrise şi în practicile operaţionale ?
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 95

- Reflectă personalul populaţia de infractori în termeni de gen, etnie, orientare


sexuală, limbă, stare de recidivă ?
- Sunt angajate modele şi mentori femei care să reflecte statutul etnic şi cultural al
deţinutelor ?
- Instructajele pentru personal pregătesc lucrători care să ţină cont de importanţa
relaţiilor în viaţa femeilor deţinute?
- Asigură instruirile informaţii de natura contextului relaţional al femeilor, legături şi
limite, comunicaţii şi probleme legate de copii ?
- Este personalul pregătit să trateze femeile într-un mod empatic şi profesional ?
- Este personalul instruit pentru a avea aptitudini de comunicare potrivite genului şi
pentru a recunoaşte efectele traumei?
Legat de serviciile oferite femeilor din închisoare ar trebui să se răspundă
următoarelor întrebări :
- Se asigură o instruire eficientă femeilor deţinute ?
- Orele de instruire sunt bine repartizate pe cursuri şi programe de orientare şi
calificare profesională?
- Vede societatea problema femeilor ca pe o prioritate ?
- Sunt problemele femeilor suficient de importante pentru a fi nevoie de un post de
manager la nivel de administraţie pentru serviciul destinat femeilor ?
- Programele de alocaţii, personal, instruire şi buget ţin cont de managementul separat
al femeilor din închisori ?
Referitor la procedurile standard aplicate deţinuţilor în general, credem că
trebuiesc găsite răspunsuri la următoarele întrebări :
- Clasificările şi alte evaluări ţin cont de gen, de metodele de evaluare şi de planurile
de tratament individualizate aplicate femeilor?
- Prezentul sistem de clasificare pe regimuri a fost validat pe mostre de femei
deţinute?
- Permite sistemul de date o analiză separată a caracteristicilor femeilor?
- Sunt informaţiile despre femeile deţinute colectate, codate, monitorizate şi analizate
în sistemul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor ?
- Există protocoale stabilite pentru raportarea şi investigarea reclamaţiilor de rele
tratamente din partea personalului, cu măsuri de protecţie pentru reclamant?
- Conceptele de intimitate şi siguranţă personală sunt incorporate în operaţiunile
zilnice şi în design-ul arhitectural, acolo unde se poate ?
- Cum privesc politicile actuale problema percheziţiilor la piele ţinând cont de gen ?
- Include practica conceptul de toleranţă zero pentru limbaj inadecvat, atingeri şi
inadecvată comportare a personalului din punct de vedere sexual ?
Cum familia şi copiii reprezintă punctul central în activitatea de resocializare
a unui deţinut, în politicile şi programele adoptate trebuie să găsim răspunsuri la
următoarele întrebări :
- Cum ajută programele actuale legătura dintre femeia deţinută şi familia ei?
- Cum sunt subminate aceste legături de practica actuală ?
- În mediul penitenciar, sunt bune prevederile pentru vizite sau alte oportunităţi de
contact cu copiii şi familia ?
- Există programe şi servicii care să încurajeze abilităţile parentale ale femeilor
deţinute şi capacitatea de a-şi întreţine copiii după eliberare ?
- În programele de tratament comunitare, sunt făcute cunoscute prin educaţie sau prin
îngrijirea copiilor responsabilităţile parentale ?
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 96

- Există programe de tranziţie care să ajute femeile să stabilească o reţea de ajutor al


comunităţii pe termen lung ?
- Sunt folosiţi eficient profesioniştii, asigurătorii de servicii şi voluntari ai comunităţii
care să faciliteze legăturile cu comunitatea ?
- Sunt ei folosiţi pentru dezvoltarea parteneriatului între penitenciare şi asigurătorii de
servicii ai comunităţii ?
Răspunsurile la astfel de întrebări, vor conduce la dezvoltarea unui sistem judiciar
penal mult mai eficient şi va genera efecte pozitive pentru generaţiile care vin.

6.3. O nouă viziune: principii directoare pentru un sistem judiciar penal


receptiv la gen
Următoarele principii-ghid sunt destinate să se adreseze chestiunilor legate de
managementul, supravegherea şi tratamentul femeilor infractoare în cadrul sistemului
judiciar penal. Împreună cu strategiile generale, principiile-ghid furnizează un plan
pentru un concept receptiv la gen, în vederea dezvoltării politicii justiţiei penale.
Principiul ghid 1: A şti că genul implică diferenţe
Cel mai important principiu pentru a răspunde adecvat nevoilor femeilor este să
cunoaştem implicaţiile genului în sistemul penal justiţiar. Domeniul justiţiei penale a fost
dominat de regula parităţii: trebuie aplicat tratament egal pentru toţi. Oricum, acesta nu
înseamnă neapărat că exact acelaşi tratament trebuie aplicat atât femeilor, cât şi
bărbaţilor. Sunt date clare despre aspectele diferite care caracterizează femeile şi bărbaţii
infractori. Ei ajung în închisori pe căi diferite; răspund în mod diferit la supraveghere şi
custodie; se manifestă diferit în ceea ce priveşte abuzul de substanţe, traume, boli
mentale, responsabilităţi parentale, istoric în ceea ce priveşte slujbele avute; reprezintă
nivele diferite de risc, atât în comunitate, cât şi în instituţiile în care se află.
Natura şi extinderea comportamentului infracţional al femeilor şi felul în care ele
răspund la supraveghere reflectă astfel de diferenţe de gen, incluzând următoarele:
• femeile şi bărbaţii diferă în nivelele de participare, motivare şi gradul de rănire
cauzat de infracţiunile lor;
• rata infracţionalităţii feminine, cu puţine excepţii, este mult mai mică decât la
bărbaţi;
• infracţiunile femeilor tind să fie mai puţin grave (mai puţin violente, legate mai
mult de proprietate şi droguri) ca cele ale bărbaţilor. Diferenţele sunt mai evidente în
infracţiunile cu violenţă, unde participarea femeilor este cu mult inferioară;
• interrelaţionarea dintre victimizare şi comiterea de infracţiuni apare mult mai
evident în viaţa femeilor. Violenţa din familie, traumele şi abuzul de substanţe contribuie
la infracţionalitatea femeilor precum şi la definirea unor tipare ale infracţiunilor lor;
• femeile răspund la supravegherea comunitară, încarcerare şi tratamente în
moduri diferite de cele ale bărbaţilor.
Principiul ghid 2 : Crearea unui mediu înconjurător bazat pe siguranţă, respect
şi demnitate
Cercetări interdisciplinare au arătat că siguranţa, respectul şi demnitatea sunt
fundamentale pentru schimbarea comportamentului. Pentru a îmbunătăţi comportamentul
acestor femei, este extrem de important să se furnizeze condiţii de supraveghere sigure şi
care să le ajute.
Trebuie să se ia toate precauţiile pentru a asigura că circumstanţele în care sunt
plasate femeile în sistemul judiciar penal nu recreează aceste tipare. Un mediu sigur
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 97

consistent, care să le ajute, este piatra unghiulară a unui proces de corectare eficient. Din
cauza nivelelor scăzute de infracţiuni violente şi a riscului scăzut pe care îl prezintă
pentru public, femeile infractoare vor fi supravegheate cu restricţii minime, care au ca
scop interesele siguranţei publice.
Cercetări psihologice, în particular asupra traumelor, indică faptul că mediul
înconjurător influenţează comportamentul. Sistemul judiciar penal se bazează pe un
model de control al schimbării comportamentale. Acest model trebuie să fie integrat
astfel încât femeile infractoare să aibă rezultate pozitive. Această integrare trebuie să ţină
cont de următoarele probleme :
• profesioniştii care lucrează în domeniul abuzului de substanţe şi literatura de
specialitate evidenţiază că femeile au nevoie de tratament într-un mediu sigur. Ele au
nevoie şi de relaţii terapeutice care să reflecte respect mutual, de empatie şi compasiune;
• un mediu sigur din punct de vedere fizic şi psihic contribuie semnificativ la
obţinerea de rezultate pozitive;
• siguranţa este identificată ca un factor cheie care se adresează eficient nevoilor
victimelor violenţei domestice şi agresiunilor sexuale;
• greşelile de comportament custodial au fost experimentate în multe forme,
incluzând degradare verbală, jigniri, agresiune fizică, sexuală;
• procedurile de clasificare şi evaluare nu recunosc deseori gradul scăzut de risc
pentru siguranţa publică pe care îl reprezintă femeile, atât prin natura infracţiunilor lor,
cât şi prin comportamentul lor pe perioada cât sunt sub supraveghere. Acest lucru duce la
plasarea femeilor în nivele de securitate mai mari decât este necesar şi în evaluări eronate
ale riscului pe care-l reprezintă pentru comunitate;
• nevoile femeilor private de libertate cer siguranţă personală, suport şi sugerează
importanţa unei cazări sigure şi serioase.
Principiul ghid 3 : Dezvoltarea politicilor, practicilor şi programelor care sunt
legate şi promovează legături sănătoase cu copiii, familia, alte persoane semnificative
şi comunitatea
Înţelegerea rolului relaţionării în viaţa femeilor este fundamentală pentru că tema
conexiunilor şi a relaţiilor cu cei din jur sunt amprente marcante ale vieţii femeilor
infractoare. Când conceptul relaţionării este incorporat în politici, practici şi programe,
eficacitatea sistemului sau agenţiei este mărită. Acest concept este vital atunci când se
adresează următoarelor probleme :
• motivelor pentru care femeile comit infracţiuni;
• impactului violenţei interpersonale în viaţa femeilor;
• importanţei copiilor în viaţa femeilor infractoare;
• relaţiilor dintre femei în perioada detenţiei;
• procesului de creştere şi dezvoltare psihologică a femeilor;
• contextului mediului înconjurător necesar pentru programe eficiente;
• provocărilor în procesul de reintegrarea în comunitate.
Studierea femeilor private de libertate a arătat importanţa relaţiilor şi faptul că
implicarea infracţională se dezvoltă deseori în cadrul relaţiilor cu membrii familiei, cu
alte persoane semnificative pentru ele sau cu prietenii. Intervenţiile trebuie să ţină seama
şi să reflecte impactul acestor relaţii în comportamentul curent şi viitor al femeilor. S-a
ajuns la concluzii importante referitoare la relaţii interumane astfel :
• dezvoltarea de relaţii mutuale este fundamentală pentru identitatea femeilor;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 98

• frecvent, femeile suferă de izolare şi alienare create de discriminare, victimizare,


boli mentale şi abuz de substanţe;
• studii din domeniul abuzului de substanţe arată că partenerii, în special, fac parte
integrantă din iniţierea femeilor în abuzul de substanţe, folosirea continuă a drogurilor şi
recăderile de consum. De asemenea, partenerii pot influenţa retenţia femeilor în
programele de tratament;
• majoritatea femeilor aflate sub supravegherea justiţiei penale sunt mame de copii
care depind de ele. Femeile căsătorite încearcă să-şi menţină responsabilităţile parentale
pe timpul în care se află sub supraveghere sau în custodie şi multe plănuiesc să se
reunească cu unul sau mai mulţi copii odată ce vor fi eliberate;
• studiile au arătat că relaţiile dintre femeile aflate în închisoare sunt şi ele
importante. Deseori ele dezvoltă relaţii apropiate cu cele din jur, chiar formează
pseudofamilii ca mod de a suporta mai uşor viaţa din închisoare. Cercetări făcute asupra
personalului din închisori au arătat că deseori, personalul nu este pregătit să dea
răspunsuri potrivite acestor relaţii.
Principiul ghid 4 : Adresare pentru abuzul de substanţe, traume şi probleme de
sănătate mentală prin servicii culturale şi de integrare atotcuprinzătoare şi prin
supraveghere adecvată.
Abuzul de substanţe, traumele şi problemele de sănătate mentală sunt trei
probleme critice, întrepătrunse în viaţa femeilor infractoare. Ele au un impact major în
cadrul supravegherii corecţionale comunitare, în cadrul încarcerării şi tranziţiei înapoi
către comunitate, atât din punct de vedere al nevoii de programe, cât şi al reintegrării.
Alte aspecte:
• forma abuzului fizic şi sexual este asociat strâns cu abuzul de substanţe.
Conform variatelor studii, traumele sunt prezente în proporţie de 90% printre femeile
care abuzează de substanţe;
• cercetarea arată că femeile care au fost abuzate fizic sau sexual în vremea
copilăriei sunt mai predispuse la abuz de alcool şi alte droguri şi pot suferi de depresie,
anxietate şi stres post-traumatic;
• apar alte deficienţe care complică tratamentul şi recuperarea femeilor care fac
abuz de substanţe. Programele trebuie să se adreseze acestora în mod integrat prin
evaluare, tratament şi coordonare;
• cercetări conduse de Institutul Naţional pentru Sănătate arată că diferenţele de
gen, ca şi cele de etnie, trebuie luate în consideraţie la diagnosticare, tratament şi
prevenirea bolilor;
• s-a arătat că programele de tratament al femeilor sunt mai eficiente dacă au şi
scopuri bazate pe trăsături culturale etnice.
Principiul ghid 5 : Furnizarea către femei a unor oportunităţi de a-şi
îmbunătăţi condiţiile socio-economice
Un aspect important al intervenţiei socio-educative este abordarea realităţilor
materiale ale femeilor private de libertate. Viaţa acestora este modelată de statutul lor
economic, de relaţiile lor cu partenerii, copii şi familia.
Îmbunătăţirea nivelului socio-economic al acestor femei cere oportunităţi de
educaţie şi calificare profesională care le-ar permite să se întreţină pe ele şi copii lor.
Cele mai multe deţinute sunt sărace, needucate şi fără abilităţi profesionale. Multe
nu au muncit niciodată sau au fost dependente de mila publică. Sunt şi factori adiţionali
ca :
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 99

• Cele mai multe sunt cap de familie. În 2000, aproape 32% din femeile cap de
familie erau sub limita sărăciei;
• Cercetarea violenţei domestice a arătat că esenţial pentru ca femeile să se poată
desprinde de partenerii lor abuzivi este furnizarea de mijloace materiale şi economice
cum sunt: locuinţa şi ajutorul social, instruirea educaţională şi profesională şi asigurarea
unui loc de muncă Studiul tratamentelor pentru abuz de substanţe a notat că fără un
suport material puternic, femeile sunt mai expuse de a nu urma tratamentul permanent, în
a recădea în abuz de substanţe, în recidivă.
Principiul ghid 6 : Stabilirea unui sistem de supraveghere şi reintegrare în
colaborare cu serviciile sociale
Femeile recent eliberate trebuie să facă unele alegeri, ca şi cele cuprinse în
sistemul de probaţiune. În afară de stigmatul de infractor, ele au şi problema de a fi
părinte singur, cu un potenţial economic scăzut, le lipsesc serviciile şi programele care să
le ajute, precum şi suportul din partea comunităţii. Multe sisteme oferă servicii
fragmentate şi au cerinţe care vin în conflict cu supravegherea şi reintegrarea. Este nevoie
de servicii atotcuprinzătoare cuprinse într-un plan propriu oricărei femei eliberate, în
vederea reintegrării în comunitate. Organizaţiile care ar putea să lucreze în parteneriat
pentru a ajuta femeile care reintră în comunitate, includ următoarele :
• sistem de îngrijire pentru sănătate mentală;
• programe pentru tratamentul abuzului de alcool şi alte droguri;
• programe pentru supravieţuitoarele violenţei fizice şi sexuale;
• agenţii pentru servicii familiale;
• programe pentru adăpost de urgenţă, hrană şi ajutor financiar;
• organizaţii educaţionale;
• servicii de calificare profesională şi găsirea unui loc de muncă;
• îngrijirea sănătăţii;
• sistem de îngrijire pentru copii şi alte servicii pentru copii;
• transport;
• grupuri de auto-ajutor;
• organizaţii care furnizează opţiuni pentru petrecerea timpului liber şi recreere;
• organizaţii bazate pe credinţă;
• cluburi pentru servicii comunitare.

Strategii generale pentru implementarea principiilor ghid


Următoarele strategii generale se pot aplica pentru implementarea fiecărui
principiu ghid:
• Adoptarea : adoptarea fiecărui principiu ca politică la nivel de program şi sistem;
• Susţinerea : furnizarea de suport complet din partea administraţiei şi implementarea
principiilor receptive la gen;
• Resurse : evaluarea resurselor financiare şi umane şi alocarea în consecinţă pentru a
dezvolta noile politici şi practici;
• Instruire : furnizarea de instruire permanentă ca element esenţial pentru
implementarea practicilor receptive la gen;
• Neglijare : include neglijarea noilor politici şi practici în managementul planului de
dezvoltare;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 100

• Congruenţă : revizuiri ale procedurilor de rutină pentru a asigura că procedurile sunt


actualizate, îndepărtate dacă nu corespund sau elaborate noi politici;
• Mediu înconjurător : evaluări permanente şi revizuiri ale mediului înconjurător
pentru a monitoriza atitudinile, abilităţile, cunoştinţele şi evaluările personalului
managerial;
• Evaluare : dezvoltarea unui proces de evaluare pentru management, supraveghere şi
servicii.

Elemente ale politicii receptive la gen


• Crearea parităţii : dezvoltarea şi înţelegerea parităţii “tratamentului egal” care
subliniază importanţa echivalenţei (în scop şi efort) mai degrabă decât a asemănărilor (în
conţinut);
• Dezvoltarea de programe pentru femei : crearea de poziţii la nivel executiv şi
alocarea de resurse potrivite, personal şi instruire care să asigure că problemele femeilor
sunt prioritare;
• Dezvoltarea procedurilor care se aplică femeilor infractoare: revizuirea politicilor
şi procedurilor existente şi dezvoltarea de proceduri operaţionale care să se adreseze
nevoilor femeilor în domenii ca: îmbrăcămintea, proprietatea personală, igiena,
exerciţiile, recreerea şi contactul cu copiii şi familia,
• Răspuns la modul prin care femeile ajung la infracţionalitate : dezvoltarea de
politici, programe şi servicii care răspund în mod specific acestei probleme şi contextului
vieţilor lor care conduce la un comportament infracţional;
• Rolul comunităţii : dezvoltarea unui parteneriat puternic pentru programe
comunitare de tranziţie care să includă cazare, instruire profesională, educaţie, loc de
muncă şi servicii de ajutorare a familiei;
• Includerea copiilor şi a familiei : facilitarea strângerii legăturilor de familie, mai
ales dintre mame şi copiii lor.
Această lucrare arată importanţa înţelegerii diferenţelor dintre infractorii bărbaţi şi
femei şi impactul pe care această diferenţă îl are asupra dezvoltării politicilor, practicilor
şi programelor receptive la gen din cadrul sistemului judiciar penal.
Analiza datelor disponibile indică că pentru îmbunătăţirea rezultatelor este
important ca toate acestea să se adreseze realităţilor din viaţa acestor femei, în toate
fazele sistemului penal. Femeile şi bărbaţii ajung în mod diferit la infracţionalitate,
răspund diferit la custodie şi supraveghere şi cerinţele lor diferite la programe trebuie să
rezulte dintr-un sistem care este mai bine pregătit să răspundă infractorilor, atât femei,
cât şi bărbaţi.
Strategiile şi principiile ghid arătate mai sus intenţionează să ducă la dezvoltarea
practicilor şi politicilor receptive la gen. Ele pot servi ca bază pentru îmbunătăţirea
modului în care justiţia penală manageriază şi supraveghează femeile private de libertate
în cadru instituţionalizat.
Implicarea celor care fac politicile şi a practicienilor trebuie să ducă la actualizarea
concepţiilor şi la implementarea unui sistem justiţiar penal receptiv la gen, eficient, cu
efecte pozitive pentru generaţiile viitoare.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 101

BIBLIOGRAFIE
1. Abraham Pavel, Ion Pitulescu, Emil Dersidan, Ion Ranete , Dicţionar de
termeni juridici uzuali, explicativ practic, editura Naţional , 2000.
2. Abraham Pavel, Probaţiunea în sistemul judiciar românesc între dorinţe şi
realizări, în vol. ,,Starea societăţii româneşti după 20 de ani de tranziţie”,
Editura Expert, 2000;
3. Albu I., Dreptul familiei, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică; 1975;
4. Alexander, J. & Humphrey, E. (1988).Direcţii Iniţiale de Clasificare Sigură
pentru Femei WorkingPaper XVI. Albany, NY: New York State Departamentul
Serviciilor Corecţionale
5. Allen, H (1987) “Justiţia genului nebalansat, Decizii psihiatrice şi judiciare”
Hilton Keynes: Presa universitară deschisă
6. Andrews, D. & Bonta, J. (1995).Nivelul Inventarului Supravegherii – copie
corectată (LSI-R). NorthTonawanda, NY: Multi-Health Systems.
7. Asociaţia Americană a Psihologilor Corecţionali (Comitetul de Standarde)
(2000)
8. Asociaţia Psihologică Americană (1992).Principii Etice ale Psihologilor şi Codul
de Conduită American Psychologist, December.
9. Auld,J., Dorn, N. şi Sud, N. (1986) “ Lucrări neregulate, plăceri neregulate:
heroina în anii 1980”, în R. Matthews şi J. Young (end.), “Confruntând crima”,
Londra: Sage.
10. Bacaci AI, Hageanu Codruţa, Dumitrache Viorica, Dreptul familiei, Ed. All
Beck,1999;
11. Baird, C. (1991).Validarea instrumentelor de evaluare a riscului folosite în
corecţiile comunitate Madison,WI:Consiliul Naţional privind Criminalitatea şi
delincvenţa
12. Balthazar, M. & R. Cook (1984).O Analiză a Factorilor Legaţi de Rata Crimelor
Violente Comise de către Infractoarele Femei Încarcerate In S. Chaneles (ed.),
Probleme: legate de Gen
13. Banciu Dan, Elemente de sociologie juridică, Ed. Lumina Lex, 2000;
14. Banciu Dan, Silviu M. Rădulescu, Vasile Teodorescu,Tendinţe actuale ale
crimei si criminalităţii, Ed. Lumina Lex, 2006;
15. Banciu Dan, Teodorescu Vasile, Etiologia şi prevenirea delictelor de omor
comise în România în perioada de tranziţie, în vol. ,,Starea societăţii româneşti
după 20 de ani de tranziţie”, Ed. Expert, 2000;
16. Bawly, D. (1982), “Economia subterană”, New York: M. Gray Hill
17. Bădescu Ilie, Enciclopedia Sociologiei- Teorii contemporane Volumul II, Ed.
Mica Valahie, 2006.
18. Belknap, J., Holsinger, K., & Dunn, M. (1998). Să înţelegem fetele încarcerate:
Rezultatele studiului unui grup ţintă, Prison Journal, 77(4), 381-404.
19. Beneria, L. şi feldman, S. (end.) (1992) “Povară neegală, Crizele economice,
Sărăcie persistentă, şi munca femeilor. “ Oxford: Presa părţii de vest.
20. Bennett, T. şi Wright, R. (1984) “Prevenirea furturilor şi a infracţiunilor”,
Aldershot: Gower
21. Block, A. şi Chambliss, W., J., (1981) “Crima organizată”, Amsterdam
22. Bloom B, Owen B. şi Covington S. (2003). Strategii receptive la gen: Cercetare,
Practică şi Principii ghid pentru femei infractoare. Washington, DC: Institutul
Naţional al Corecţiilor. NIC anexa nr. 018017
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 102

23. Bloom, B., Owen, B., & Covington, S. (2003). Strategii specifice genului,
Strategii, Practică de cercetare şi principii directoare pentru femeile infractoare
Washington, DC: National Institute of Corrections.
24. Bonta, J. Pang, B. & Wallace-Capretta, S. (1995).Previziuni şi recidivă în rândul
femeilor infractoare încarcerate The Prison Journal, 75, 277-294.
25. Bowker, L (1981)Diferenţele de gen în subcultura închisorii în L. Bowker (ed.)
Femeile şi criminalitatea în America. New York, NY: Macmillan.
26. Bromley, R. şi Gerry, C. (eds) (1979) “Munca obişnuită şi sărăcia în oraşele
lumii a treia”. New York: John Wiley şi Sons.
27. Brown V., Melchior L. şi Huba G. (1999). Nivelul de printre femeile
diagnosticate cu boli mentale severe şi abuz de substanţe. Jurnalul Drogurilor
psihoactive 31(1) : 31 – 40. Brown A., Miller B.şi Maguin E (1999). Prevalenţa
şi severitatea victimizării fizice şi sexuale printre femeile încarcerate. Jurnalul
Internaţional al legilor şi psihiatriei 22 (3 – 4): 301-322. Najavits L.M., Weiss
R.D. şi Shaw S.R. (1997). Legătura dintre abuzul de substanţe şi tulburările de
stres post-traumatic la femei: O trecere în revistă a cercetărilor. Jurnalul
American al Dependenţei 6(4) : 273 – 283. Owen B şi Bloom B )19959. Profilul
femeilor deţinute : Concluzii ale supravegherii naţionale şi eşantionului din
California.
28. Burke, P. & Adams, L. (1991) Clasificarea Infractoarelor Femei În Cadrul
Facilităţilor Corecţionale de Stat: un manual pentru practicieni Washington,
DC: National Institute of Corrections.
29. Burkle, A. şi Farrington, D. P. /1984) “ un studiu observaţional al furtului din
magazine”, Jurnalul Britanic al criminologiei, vol. 24, No. 1
30. Burrows, R. (ed) (1991) “Descifrarea culturii de întreprindere :
Antreprenoriatul, Capitalismul mărunt şi Restructurarea Angliei”, Londra:
Routledge
31. Butler, G. (1994) “Hoţii din magazine” , Lecţii pentru prevenirea infracţiunilor,
în M. Gill (1994), “Infracţiunea la muncă”. Leicester: Presa de întotdeauna
32. Butoi Tudorel, Psihologie judiciară, Ed. Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2001;
33. Cameron, M. O. (1964) “Ajutorul şi prăduitorul”, Glencoe, IL: Presa liberă
34. Campbell, A. (1991) “ Femeile din bandă “, ed. A II-a, Londra: Basul Blackwell.
35. Carlen, P. (1988) “femeia, infracţiunea şi sărăcia”, Milton Keynes: Presa
universitară deschisă.
36. Carlen, P. şi Worrall, A. (end) (1987) “Genul, infracţiunea şi justiţia”. Milton
Keynes: Presa universitară deschisă
37. Cătălin Zamfir, Incertitudinea, o perspectivă psiho – sociologică, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1990;
38. Cătălin Zamfir, O analiză critică a tranziţiei – Ce va fi ,,după”, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2004;
39. Cătălin Zamfir, Strategii ale dezvoltării sociale, Ed. Politică, Bucureşti, 1977;
40. Chambliss, W. J.n (1978) “De la escroci mărunţi la preşedinţi”. Bloomington,
IN: Prea univesitară din Indiana
41. Chesney-Lind, M. (1997).Infractoarea Femeie: fete, femei şi crimă Thousand
Oaks, CA: Sage
42. Cloward, L. şi Ohlin, L. (1960) “Delincvenţa şi oportunităţile”. Londra: Collier
Macmillan.
43. Cohen, A.k. (1975) “Băieţii delincvenţi”. Londra. Presa liberă.
44. Cornish, D.B. şi Clarke, R., (1986) “Motivarea infracţiunii: perspectivele alegerii
raţionale ale infracţionalităţii” Springer Verlag.
45. Covington S şi SurreyJ (1997).Modelul relaţional al dezvoltării psihologice a
femeilor : implicaţii pentru abuzul de substanţe. În Genul şi alcoolul:
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 103

Perspective individuale şi sociale de S. Wilsnack şi R. Wilsnack (pp. 335 – 351).


New Brunswick, NJ: Rutgers University Press
46. Covington S. (1998 b). Femei în închisoare: concepte în tratamentul celei mai
invizibile populaţii. Jurnalul Femei şi Terapie 21(1) : 141 - 155
47. Covington, S. (1998).Teoria Relaţională a Dezvoltării Psihologice a Femeilor:
Implicaţii în Sistemul Justiţiei Penale, în R. Zaplin (ed.),Criminalitatea
feminină şi delincvenţa: Perspective Critice şi Intervenţii Eficiente.
Gaithersburg, MD: Aspen Publishing, Inc.
48. Cristian Bocancea , George Neamţu, „Elemente de asistenţă socială”- Editura
Polirom, Iaşi 1998 .
49. Daly, K. (1993) “Gen, infracţiune şi pedeapsă”, New Haven: Presa universitară
Yale.
50. Dembo, R., Williams, L., Wothke, W., Schmeidler,J. & Brown, R. (1992).
Generalitatea abaterilor Reproducerea unui model structural în rândul
tineretului cu risc crescut. Jurnal de Cercetare în Crimă şi delicvenţă 29(2),
200-216.
51. Dicţionar de Sociologie, Coordonatori Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu, Ed.
Babel, Bucureşti, 1993 (termeni de psihologie socială);
52. Ditton, J. (1979) “Infracţiunea part time: o etnografie a furturilor şi falsificărilor
de acte”, Londra: Mac Millan
53. Dollard J, Dood L., Miller N., Frustation and Agresion, Yale University Press,
1939;
54. Dragomirescu V., Psihologia comportamentului deviant, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
55. Elena Zamfir, Catălin Zamfir, „Situaţia femeii în românia”, Editura Expert,
1998.
56. Elena Zamfir, Cultura relaţiilor interpersonale, Editura Politică, Bucureşti,
1982;
57. Elena Zamfir, Incursiune în universul uman, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989;
58. Emilian Stănişor , Drd. Ana Bălan, Dr. Cristina Pripp,”Universul carceral”,
Editura Oscar Print-Bucureşti,2004.
59. Erez, E. (1988).Mitul Noii Femei Infractoare: Unele probe din atitudinea faţă
de lege şi justiţie. Jurnalul Justiţiei Penale 16(6), 499-509.
60. Farrington, D. P. (1994) “Dezvoltarea umană şi carierele infractorilor”, în M.
Maguire, R. Morgan şi R. Reiner (eds) “Cartea infracţionalităţii- Oxford”,
Oxford: Presa Clarendon.
61. Field, S. (1990) “Trenduri în infracţiuni şi interpretarea lor”. Studiu de
cercetare 119. Londra: Home Office.
62. Filipescu I.P., Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 2000;
63. Florian E., Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex, 1997;
64. Forcier, M. (1995). Massachusetts Departamentul de corecţie pentru
infractoarea femeie. Obiective. Clasificare. Proiect de asistenţă tehnică. Raport
final. Washington, DC: National Institute of Corrections.
65. Fugere, M. D., a. şi Philippe, R. (1995) “ Consideraţii despre dinamicile Fraudei
şi a Furturilor din magazine la infractoarele adulte femei”, Jurnalul Canadian
de Psihiatrie Vol. 49.
66. Gelsthorpe, L. şi Morris, A. (end) (1994) “ Perspective femeieşti în
infracţionalitate”, Milton Keynes: Presa universitară deschisă.
67. Gheorghe Florian, „Dinamica penitenciară”, Editura Oscar Print-
Bucureşti,1999.
68. Gheorghe Florian, „Psihologia penitenciară”, Editura Oscar Print-
Bucureşti,1996.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 104

69. Gheorghe Mărgărit , „Liberarea condiţionată” – Editura Novelnet, Ploiesti –


1998.
70. Gibbens, T. C. N. şi Price, J. (1962) “ Furtul din magazine”. Institutul pentru
studierea şi tratarea delicvenţei.
71. Gilbert, A. şi Gugler, J. (eds) (1981) “Oraşe, Sărăcie, şi Dezvoltarea urbanizării
în Lumea a Treia”. Oxford: Presa universitară Oxford.
72. Gilfus, M. E. (1992) “ De la victime la supravieţuitori, la infractori: Drumul
femeii la intrarea şi cufundarea în infracţiunea de stradă”, “Femeia şi justiţia
penală”, vol. 4, no. 1.
73. Gill, M. (1996) “Riscul, Securitatea şi Prevenirea infracţiunilor”, Jurnalul
internaţional al Riscului, Securitatea şi prevenirea infracţiunilor. Vol. 1, no.1.
74. Gill, M. (ed) (1994) “Infracţiunea la muncă: studii pentru securitatea şi
prevenirea infracţiunilor”. Leicester: Presa dintotdeauna.
75. Gugler, J. (1981) “Angajarea în oraş”, în A. Gilbert şi J. Gugler (eds) “Oraşe,
Sărăcie, şi Dezvoltarea urbanizării în Lumea a Treia” Oxford: Presa universitară
Oxford.
76. Handy, C. (1984) “Fiitorul muncii: un ghid spre o societate în schimbare”.
Oxford: Basil Blackwell.
77. Harding, P. şi Jenckins, R. (1989) “Economia ascunsă”. Miltin Keynes: Presa
universitară deschisă.
78. Hardyman, P. & Van Voorhis, P. (2004).Dezvoltarea sistemelor clasificării
specifice genului pentru femeile infractoare. Washington, DC: U.S. Department
of Justice, National Institute of Corrections.
79. Hardyman, P. (1999). Wyoming Departamentul corecţiilor închisorii. Obiective.
Sistem de clasificare. Raport final pe 1999. Efort de revalidare. Washington, D.:
Institute on Crime, Justice, andCorrections.
80. Harris K.(2001). “Femei infractoare în comunitate: tratament diferenţial legat
de gen în procesul justiţiei”. Sesiune informativă despre supravegherea femeilor
infractoare în comunitate. Lexington, KY: Institutul Naţional al Corecţiilor.
Diviziunea Corecţiilor comunitare, Conferinţa de reţea.
81. Hart, K. (/1973) “rezultatul oportunităţilor neoficiale şi angajarea urbană în
Ghana”, Jurnalul Studiilor Africanilor moderni, vol. 11, 61 89.
82. Haton, M. (1986) “Justiţia pentru femei “, Miltin Keynes: Presa universitară
deschisă.
83. Heertje, A., Allen, M., Cohen, H. (1982) “Negrul”. Londra: Pan Books.
84. Heidensohn, F. (1985, 1996 a II-a ed.) “Femeia şi infracţiunea”. Basingstocke:
Presa Macmillan .
85. Heidensohn, F. (1994) “Genul şi infracţiunea”, în M. Maguire, R., R. Morgan şi
R. Reiner (eds) Cartea despre infracţionalitate - Oxford, Oxford: presa
Clarendon.
86. Henry, SD. (1978) “Economia ascunsă: Contextul şi Controlul hotarului
infracţionalităţii”, Oxford: Martin Robertson.
87. Henry, SD. (1981) “Pot să-i am cash? Un studiu despre Instituţiile Neoficiale şi
Căi Neortodoxe de a face lucruri”. Londra: Cărţile Astragal.
88. Herman J.(1992). Traume şi recuperare. New York, NY: Harper Collins
89. Hobbs, D. (1988) “Făcând afaceri”. Oxford: Presa Clareton.
90. Hobbs, D. (1995) “Afaceri proaste”. Oxford. Presa universitară Oxford.
91. Hoffman, P. (1982). Femeile, recidiva, şi scorul factorului proeminent. O notă
de cercetare. Justiţia penală şi comportamentul, , 9, 121-125.
92. Holsinger, K. (1999). Înaintarea Experienţei Distincte a Femeii adolescentă::
explicarea delicvenţei şi examinarea sistemului justiţiei juvenile – disertaţie
doctorală nepublicată. Cincinnati, OH: University of Cincinnati.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 105

93. Infracţiunile sexuale şi justiţia penală: Tendinţe actuale. New York: Haywarth
Press.
94. Ion Vladuţ, „Introducere în sociologia Juridică” , editura Lumina lex, 2000.
95. Klein, D. (1996) “Etiologia infracţiunii femeii”, în J. Muncie, E. McLaughlin şi
M- Langan (eds) Perspectivele criminologice: un cititor. Londra:Sage.
96. Klein, D. şi Kress, J. (1976) “O critică revizuită a femeilor, infracţiunii şi a
Sistemului de Justiţie penal”. Justiţia penală şi socială vol. 5, 34.
97. Klockars, C. (1974) “Îngrădirea profesională”, New York: Presa liberă.
98. Kruttschnitt, C. & Krmpotich, S. (1990)Comportamentul agresiv în rândul
femeilor încarcerate: Un studiu explorator. Departamentul Justiţiei, 7(2). 371-
389.
99. Leonard, M. (1994) “Activitatea economică neoficială în Belfast.
Aldershot:Avebury.
100. Liiceanu A., Violenţa domestică, Studiu realizat sub egida Institutului Naţional
de Criminologie, 2004;
101. Lowenkamp, C. & Latessa, E. (2002). Evaluând Femeile Infractoare: Previziuni
versus explicaţii. Femei, Fete şi Justiţia Penală, 3(4), 49-64.
102. MacDonald, R. (1994) “Slujbe fără acte, Lucrări nedeclarate şi Ceva pentru nici
o societate”. Muncă. Angajare şi societate, vol. 8, no. 4, 507 530.
103. Maguire, M. (1982) “ Infracţiunea, infractorul şi victima”. Londra: Heinemann.
104. Mars, G. (1994) “Escrocii la muncă”. Londra:Dartmouth.
105. Mattera, P. (1985) “Creşterea economiei underground”. Londra. Presa Pluto.
106. McClellan, D., Farabee, D., & Crouch, B. (1997). Victimizarea timpurie,
folosirea drogurilor şi criminalitatea. Justiţia Penală şi Comportamentul, , 24,
455-476.
107. McIntosh, M. (1975) “Organizarea Crimei”. Londra: Macmillan.
108. McIntosh, M. (1976) “Hoţii : schimburi de mărfuri şi putere în Infracţiunea
profesională”, Jurnalul Britanic de Criminologie, vol. 16, no.3.
109. McLeod, E. (1982) “Munca femeilor: legea prostituţiei”. Londra: Croom Helm.
110. Merton, R. (1938) “Structura socială şi anatomia”. Reprintată în C. lemert
(1993) (ed), Teoria Socială: Citirile multiculturale, col.: Westview
111. Messerschmidt, J. W. (1993) “Masculinitatea şi infracţiunea”. Lanham, Md.
Rowman şi Littlefield.
112. Messerschmidt, J. W. (1995) “De la patriarhie, la gen: Teoria feministă,
Criminologia şi provocarea Diversităţii”, în N. Ralter şi F. Heidensohn (eds),
Perspectivele Internaţionale Feministe în criminologie". Milton Keynes. Presa
universitară deschisă.
113. Micle M. J., Femeia criminală. Studiu de caz, Institutul naţional de
Criminologie;
114. Mihăilescu Ştefania, Emanciparea femeii române. Antologie de texte 1815-
1918, ed. Ecumenica, Bucureşti, 2001;
115. Mihăilescu loan, Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei, în ,,Politici
sociale. România în context european”, coord. E. Zamfir, C. Zamfir, Ed.
Alternative, Bucureşti, 1995;
116. Mihăilescu loan, Sociologie Generală, Ed. Universităţii Bucureşti, 2000;
117. Mitrofan I., Ciupercă C., Psihologia relaţiilor dintre sexe, Ed. Alternative,
Bucureşti, 1997;
118. Morash, M., Bynum, T., & Koons, B. (1998) Femeile Infractoare: Programarea
nevoilor şi abordarea promisiunilor. Washington, DC: National Institute of
Justice.
119. Moroianu Zlătescu Irina, Şanse egale. Şanse reale. Institutul Român pentru
Drepturile Omului;
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 106

120. Morris, a. (1989) “Femeia, infracţiunea şi Justiţia penală”. Londra. Basil


Blackwell.
121. Munday, R. (1986) “Cine sunt hoţii de magazine”. Societatea Nouă, vol. 75, 2 4 ,
14 Februarie.
122. Naffine, N. şi Gale, F. (1989) “Infracţiunea, genul şi lipsa slujbei”, Jurnalul
Britzanic de criminologie, vol. 29, no.2, 144 56.
123. Negrier Dormout Ligia, Vociu C., Ungureanu G., Vintileanu I., Boroi A.,
Introducere în criminologia aplicată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2004;
124. Nelson, N. (1979) “ Cum femeia şi bărbaţii ajung: Divizia sexuală a forţei de
muncă în sectorul neoficial al amplasamentului Nairobi al ocupanţilor ilegali”,
în R. Bromley şi C. Gerry (eds) – Muncda obişnuită şi sărăcia în oraşele din
Lumea a Treia. New York. John Wiley şi Fiii.
125. Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996;
126. Popescu Liliana, Miroiu M., Condiţia femeilor din România între tradiţie şi
modernizare, în vol. Gen şi Politică - Femeile din România în viaţa publică,
Bucureşti, 1999;
127. Publications.
128. Punch, M. (1996) “Afaceri murdare; Cazuri şi analize. Londra. Sage.
129. Rădulescu S. M., Sociologia violenţei intrafamiliale. Victime şi agresori în
familie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
130. Rădulescu S.M., Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999;
131. Scrambler, G. şi Scrambler, A. (eds) (1997) “Regândirea prostituţiei:
cumpărarea sexului în anii 1990”. Londra Routledge.
132. Scripcaru Gheorghe şi Astărăstoae V., Criminologie clinică, Ed. Polirom,
Bucureşti, 2001;
133. Shapland, J. (1997) “Privind la oportunităţi în economia neoficială a oraşelor”,
lucrare către Seminarul European al Economiei neoficiale, 12 15 Noiembrie,
freiburg i. Br.
134. Simourd, D. & Andrews, D. (1994). Corelaţii ale delicvenţei. O privire asupra
diferenţelor de gen. Forumul de cercetare a Corecţiilor, 6, 26-31.
135. Smart, C. (1976) “Femeia , infracţiunea şi criminologia: O critică feministă”.
Londra: Routledge şi Kegan paul.
136. Smith, S. (1986) “ Umbra economiei britanice”. Oxford: Presa Clarendon.
137. Sommers, I. Basckin, D. R. şi Fagan , J. (1994) “ Părăsindu-şi viaţa: Încetarea
infracţionalităţii de către femeile din stradă”, Comportamnt deviant: un jurnal
interdisciplinar, vol. 15 125 149.
138. Standarde pentru Serviciile psihologice în închisori, Facilităţi Corecţionale şi
Agenţii; Justiţia Penală şi comportamentul 27(4), 433-493.
139. Stănoiu M., Voinea M., Sociologia familiei, T.U.B., 1983;
140. Stănoiu Rodica, Criminologie, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2002;
141. Steffensmeier, D. şi allan, e. (1996) “Genul şi infracţiunea: Către o teorie
afemeilor ce infracţionează în funcţie de gen”, Revizuirea anuală a sociologiei,
vol. 22, 459-87.
142. Sutherland, E. H. (1937) “Hoţul profesionist”, Chicago: Presa universităţii din
Chicago.
143. Tudorel Butoi,Ioana Teodora Butoi, „Tratat universitar de psihologie judiciara”
Editura Phobos -2006.
144. Van Voorhis, P. & Brown, K. (1996). Clasificarea riscului în anii
1990,Washington, DC: National Institute of Corrections.
145. Van Voorhis, P. & Presser. L. (2001). Clasificare pentru femeile infractoare: O
evaluare la nivel naţional a practicilor actuale, Washington, DC: U.S.
Department of Justice, National Institute of Corrections.
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 107

146. Van Voorhis, P., Pealer, J., Spiropoulis, G., & Sutherland, J. (2001).Validarea
custodiei infractorului. Clasificare şi sisteme de evaluare a nevoilor pentru
femeile infractoare în Departamentul Corecţiilor din Colorado, Cincinnati, OH:
University of Cincinnati.
147. Vintileanu Ioaneta, Delictele şi crima, în Femeile şi bărbaţii, în România,
Program UNDP - Romania, 2000;
148. Vintileanu Ioaneta, Roman Marina, Femeia în Criminalitate, Program Phare -
Democracy, Bucureşti, 2000;
149. Walsh, D. (1986) “ Afeceri grele: Escrocheria comercială şi furtul”. Londra:
Routledge şi Kegan Paul.
150. Wanberg, K. & Milkman, H. (1998). Conduita criminală şi abuzul de droguri.
Tratament. Strategii pentru îmbunătăţirea proprie şi schimbare.
151. West, D. J. şi Farrington, D. P. (1977) “Calea delicvantă a vieţii”, Londra
Heineman.
152. Worral, A. (1990) “Femeile infractoare”, Londra: Routledge.
**********************************************
• Legea nr. 275 /2006 privind Executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal ;
• Hotărârea nr. 1897 din 21.12.2006 pentru aprobarea regulamentului de aplicare
a Legii nr. 275 /2006 privind Executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal ;
• Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie;

************************************
Instrumente juridice internaţionale relevante

Instrumente Universale
• „A pune regulile în acţiune” – manual internaţional privind buna practică în
penitenciare.
• Codul de Comportament pentru oficialii care aplică legea, 1979
• Convenţia Internaţională a Drepturilor Civile şi Politice, 1966
• Convenţia împotriva Torturii şi altor Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane şi
Degradante, 1984
• Convenţiile de la Geneva, 1949 şi cele două Protocoale Adiţionale ale sale, 1977
• Corp de principii pentru Protecţia tuturor persoanelor aflate în orice formă de
Detenţie sau Închisoare, 1988
• Declaraţia pentru Protecţia tuturor Persoanelor de Dispariţii forţate, 1992
• Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 1948
• Principii de bază pentru Tratamentul Prizonierilor, 1990
• Principiile Eticii Medicale relevante pentru Rolul personalului medical, în special
medici, în Protecţia Prizonierilor şi Deţinuţilor împotriva Torturii şi altor
Tratamente sau Pedepse Crude, Inumane şi Degradante, 1982
• Principiile Prevenţiei Efective şi Investigarea Execuţiilor Arbitrare, Extra-legale şi
Sumare, 1989
• Regulile Minime Standard pentru Tratamentul Prizonierilor, 1955
• Statutul Curţii Penale Internaţionale, 1998
Instrumente Regionale
• Carta Africană a Drepturilor Omului şi Popoarelor, 1981
• Convenţia Americană a Drepturilor Omului, 1969
• Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, 1950
TEZĂ DE DOCTORAT ZINICA TRANDAFIRESCU 108

• Convenţia Europeană pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor


Inumane, Crude sau Degradante, 1987
• Convenţia Inter-Americană pentru Dispariţia forţată a persoanelor, 1994
• Convenţia Inter-Americană pentru Prevenirea şi Pedepsirea Torturii, 1985