Antinomia raţiunii pure şi paradoxele logice.

Sau despre schematismul antinomic şi posibila sa semnificaţie ontologică.

Fragment publicat în volumul de studii Logică şi Ontologie, Ed. Trei, Bucureşti, 1999 

Parmenide, în dialogul lui Platon, în discuţia asupra lui „Unu” urmărea acelaşi lucru, o punere în faţa conştiinţei cunoscătoare a
nedeterminatului absolut. 
Întreaga discuţie parmenideană este ghidată de un unic principiu subiacent: ceva dat în mod absolut ca prezenţă, nu mai poate tolera pe
lângă sine nimic altceva, prezenţa absolută (globală) nu se poate învecina cu nimic, orice distincţie în ea însăşi, alteritatea sau
multiplicitatea sunt imposibile. 
Dezvoltând ideea puţin, această prezenţă absolută nu se poate învecina nici măcar cu vidul absolut, poate fi cel mult înlocuită cu vidul
absolut, cu absenţa absolută, ca fiind echivalente în nedeterminarea lor absolută în faţa conştiinţei, dar această cale este impracticabilă şi
deci neproductivă pentru gândire. 
Iată ce spune Parmenide într-un fragment:
“Vreau să-ţi vorbesc (ci tu fi acuma cu luare aminte) 
Câte drumuri se pot gândi spre-a afla adevărul: 
Unul, că este Fiinţa şi nici va putea să nu fie; 
Ăsta e drumul crezării (şi lui îi urmeaz-adevărul); 
Celălalt - că nu e Fiinţa, că trebuie nici să nu fie. 
Calea aceasta (ţi-o spun) cercetată nu poate să fie, 
Căci Nefiinţa nu poţi s-o cunoşti (să încerci e zadarnic) 
Nici să vorbeşti despre ea.” (Fragmentul 4, Diels, Vorsocratiker 4, I, 152 – redat în traducere proprie de Şt. Bezdechi în introducerea sa la
Parmenide, ediţia 1943, p. 9)
Aşadar discuţia nu poate începe decât de la „fie Unul”. 
Această punere ipotetică a lui „Unu”, această supoziţie că există „ceva”, se va dovedi, la sfârşit, că este de fapt şi tot ceea ce rămâne în
urma demersului demonstrativ. Pus în relaţie cu orice alt concept, Unul, fie se scindează, fie se multiplică, negându-şi statutul său iniţial
de prezenţă absolută şi unică. Dar, întrucât Unul trebuie să rămână aşa, sunt respinse, rând pe rând, toate încercările de determinare: Unul
nu este nici asemenea, nici neasemenea, nici cu altul, nici cu sine – nici cu altul, pentru că astfel s-ar multiplica, nici cu sine, pentru că
astfel s-ar diviza şi s-ar pierde unitatea sa absolută. În acelaşi fel, Unul nu poate fi nici identic, nici neidentic, nici egal, nici neegal, nici
cu altul, nici cu sine; el nu este localizabil, nici în spaţiu, nici în timp, nu este nici întreg, nici alcătuit din ceva, nu are nici mărime, nici
formă, nu este nici în repaus, nici în mişcare, pentru că, dacă ar avea vreuna din aceste determinări s-ar afirma pe lângă el încă ceva: Unu,
ca obiect, faţă de Unu, ca măsură a lui, ca normă, ca arhetip sau ca reper absolut în spaţiu sau în timp, şi astfel ar fi compromisă unitatea
sa absolută. 
Care să fie sensul acestei henologii negative, cum o denumeşte Sorin Vieru ? 
După părerea mea, această demonstraţie parmenideană, care are, fără îndoială, măreţia sa tragică, îşi are obiectul în afara ei. Semnificaţia
ei nu se ascunde nici în tehnica demonstraţiei, în care se află, după părerea mea, în stare larvară, antinomiile kantiene, şi nici în pachetul
conceptual pe care Parmenide îl aplică asupra lui Unu. Această străduinţă a conştiinţei cunoscătoare, aparent interminabilă şi zadarnică,
de a fixa cumva în faţa sa unitatea absolută, ca prezenţă concretă, ea fugind mereu înainte şi scăpându-i neîncetat din orice încercare de
cuprindere a sa în limitele unei reprezentări, este de o valoare inestimabilă tocmai prin eşecul ei. 
Sub această dezvăluire tragică a neputinţei intelectului de a capta în formele sale nedeterminatul, sub această predestinare a sa de a eşua la
nesfârşit în orice încercare de a-şi reprezenta în vreun fel nedeterminatul, conştiinţa cunoscătoare repurtează totuşi la sfârşit o victorie:
faptul că, în ciuda oricărui eşec, ea nu pierde tema nedeterminatului, ci şi-o poate pune în faţa sa încă o dată, şi încă o dată, la nesfârşit. 
Rezultatul ultim al acestui exerciţiu parmenidean este că el face cunoscută conştiinţei cunoscătoare această capacitate ultimă a sa de a
sesiza fiinţa absolută în ea înseşi, nu de-a o capta, nu de-a o prinde, întrucât fiecare încercare sfârşeşte printr-o închidere, printr-o
determinare a ei în spaţiul reprezentărilor, ci doar de a-i sesiza prezenţa. 
Simpla punere „fie Unu”, aflăm la sfârşit, este deja o determinare a sa, dar una căreia, în afară de simpla sa prezenţă metafizică, nu-i
putem aduce nici un fel de altă precizare. Aşadar, henologia negativă a lui Parmenide, acel nici-nici al lui Unu (sau acel neti, neti al
aparenţei fiinţei divine, în mistica orientală), se încheie nu cu o incertitudine, ci cu singura certitudine posibilă: prezenţa sa tematică. 
Rezultatul este, prin urmare, determinarea absolută a lui Unu ca fiind absolut nedeterminat. 
Se va putea mulţumi însă omul vreodată doar cu această semnalare, cu această determinare indirectă a fiinţei, şi anume prin negativitatea
sa, considerându-se prea slab pentru a putea intra într-un fel sau altul în „posesia” ei ? 
Este destul pentru om să stea doar în preajma fiinţei şi să o „adulmece”, cum zice Heidegger, în exerciţiul filosofic? 
În mod hotărât, nu! 
Aceeaşi natură din pântecul căreia ne-am ivit a sădit în sufletul nostru şi dorinţa şi îndrăzneala de a păşi mai departe, şi anume, de a
transforma rezultatul acesta, dintr-o simplă sesizare tematică a nedeterminatului în faţa constiinţei, într-o sesizare ontologică a conştiinţei
ca nedeterminat pur – unic pas care poate face posibilă racordarea omului la o existenţă transcendentă, dată în mod absolut. 
Pe acest rezultat răsturnat a contat şi Kant, atunci când spunea despre conştiinţa determinată (eul) că este singurul lucru în sine pe care îl
putem „scruta” din interior, sau atunci când postula raţiunea umană ca singura raţiune posibilă a oricărei fiinţe inteligente în lume, deci ca
inteligenţă universală. 
Ne aflăm, prin urmare, în faţa unei amfibolii autentice, şi anume, una în care conştiinţa determinată (eul) îşi revarsă propriile sale
determinaţii asupra unei alte conştiinţe determinate (conştiinţa noastră colectivă), dată ca multiplu al său, deci ca vecinătate contingentă,
sau asupra fiinţei absolute, dată ca gen proxim sau ca prezenţă absolută şi nedeterminată a unei vecinătăţi transcendente. 
Această amfibolie este deja prezentă în însăşi formularea aşa numitei soluţii date mai sus, şi anume că, prin nedeterminat, conştiinţa
sesizează fiinţa absolută în ea însăşi. 
Într-adevăr, rezultatul acesta poate fi interpretat în două moduri: 
1. fie ca sesizare tematică a fiinţei în interiorul conştiinţei determinate, 
2. fie ca sesizare ontologică, nemijlocită, a fiinţei înseşi, în care conştinţa determinată a pătruns, ca să spunem aşa, pe poarta
nedeterminatului pur. 
Desfăşurarea sintetică a acestei antinomii este că, fiinţa absolută, ca nedeterminat pur, este conştiinţă, iar conştiinţa, ca nedeterminat pur,
este fiinţă. 
În centrul tematic este, aşadar, nedeterminatul, iar fiinţa şi conştiinţa apar ca două determinaţii sincategorematice ale sale (nedeterminatul
ca fiinţă este conştiinţă, şi invers…), izvorul antinomiei fiind dubla punere a nedeterminatului, tematică şi ontologică – adică în două
ipostaze echivalente ale sale: ca absenţă absolută (nici, nici – în punerea parmenideană) şi ca prezenţă absolută, ca schematism pur (şi, şi
– în punerea kantiană). 
Iată şi diagrama:

Desfăşurarea analitică a acestei antinomii – pe care o vom denumi antinomia ontologică, întrucât ea nu surprinde în fond decât modul în
care conştiinţa determinată se raportează la sine ca obiect transcendental – ar putea fi următoarea: 
Nedeterminatul pur, ca fiinţă, este tema pură, dar, întrucât în afară de fiinţă nu este nimic, el este şi propria sa conştiinţă sau raportare
ontologică la sine. 
Invers, dacă nedeterminatul pur este conştiinţă, adică raportare ontologică la ceva, atunci, întrucât în afară de sine nu mai este nimic, el
este raportare tematică la sine ca la propriul său obiect; este, deci, fiinţă.
Evident că nu voi dezvolta, aici, acest subiect, ci mă voi mulţumi să observ că schematismul antinomiilor kantiene a apărut în antinomia
ontologică în postura unui schematism universal al nedeterminatului în genere, pus în dialog cu cealaltă formă a nedeterminării sale,
absenţa însăşi, preluând în jocul său nu numai punerea ontologică a unei prezenţe raportate la conştiinţă, ca în punerea kantiană, ci şi
punerea ontică sau tematică a unei prezenţe raportate la ea înseşi, ca în punerea hegeliană, unde conştiinţa nu apare decât ca neant al
fiinţei, sau în punerea heideggeriană, unde conştiinţa de sine este ridicată, ca sine-itate, în Dasein, la rangul unei prezenţe determinante
absolute.