CÎTEVA REPERE

Fiinţă şi timp este una dintre cele mai ambiţioase cărţi ale fi­
lozofiei, ea nefiind egalată - prin miza ei şi prin efortul de a
înţelege şi de a explica "totul" - decît de Critica raţiunii pure
a lui Kant şi de Fenomenologia spiritului a lui Hegel. Cititorul
nu trebuie însă să-şi facă iluzii: acest "tot" pe care cartea lui
Heidegger îşi propune să-I înţeleagă şi explice poate să însem­
ne puţin, în raport cu aşteptările unora dintre noi, de vreme
ce el nu depăşeşte "lumea fenomenală". Paginile acestei cărţi
reprezintă o incursiune pe tărîmul care se deschide o dată cu
fiinţarea numită "om" (Dasein, în codul lui Heidegger) şi care
presupune decriptarea a trei mari regiuni ale "celor ce sînt":
1) regiunea celor ce sînt diferite de Dasein, dar care se mani­
festă numai în măsura în care acesta le întîlneşte pe parcursul
preocupărilor sale (regiunea lucrurilor din natură şi a artefac­
telor; aşadar piatra, rîul, şopîrla, dar deopotrivă scaunul, pă­
lăria sau automobilul); 2) regiunea celor ce sînt ca mine, dar
distincte de mine, regiunea ocupată de Dasein-ul "celorlalţi" şi
care face cu putinţă ceea ce Heidegger va numi "faptul­
de-a-fi-unul-Iaolaltă-cu-altul", Miteinandersein; 3) regiunea Da­
sein- ului care sînt "eu însumi", regiunea "sinelui", das Selbst,
ale cărei hotare le trasează suma posibilităţilor mele ireducti­
bile, deasupra cărora străjuieşte - ca posibilitate "supremă, des­
prinsă de orice relaţie şi de neocolit" - moartea fiecăruia din­
tre noi. Care este felul de a fi al acestor trei regiuni ale fiinţării,
care este fiinţa acestor fiinţări? Însă cum "felul de a fi" al Da­
sein-ului este inseparabil de timp ca expresie a finitudinii Da­
sein ului (acesta se naşte şi moare sau, mai degrabă, este supus
-

morţii şi moare începînd cu clipa în care se naşte), descifrarea

XII Gabriel Liiceanu

sensului lui " a fi" (care este scopul acestei cărţi) nu se poate
face decît în orizontul timpului. Şi atunci titlul cărţii: Fiinţă şi timp.
De aici rezultă trei lucruri:
1. Căutarea sensului lui "a fi" nu se poate face "în genere",
ci numai şi numai în legătură cu fiinţa şi cu felul de a fi al fiin­
ţării care rosteşte, înţelege şi se întreabă în privinţa lui " a fi",
aşadar în legătură cu fiinţa Dasein-ului. Dasein-ul (omul) este
pasajul obligatoriu în cercetarea lui "este" (ce este "este"?) şi
totodată "blocajul" asumat al acestei cercetări care nu poate sări
peste umbra Dasein-ului, adică peste timp. "Ontologia" (cerce­
tarea fiinţei) devine astfel în chip fatal "analitică a Dasein-ului".
2. Cercetarea lui " a fi" nu poate trece de graniţele lumii Da­
sein-ului sau de Dasein ca "fapt-de-a-fi-în-lume", aşadar de
"solul fenomenal" (de solul a "ceea ce se manifestă", " se anun­
ţă" şi se lasă " văzut" spre a fi întrebat şi cercetat) pe care îl sub­
întinde experienţa Dasein-ului cuprinsă între viaţă şi moarte.
Cartea lui Heidegger este în mod metodologie ("fenomenologic")
limitată la spaţiul "aruncării" noastre aici ("da", în germană) şi
îşi refuză deliberat (din lipsa unor instrumente adecvate de cer­
cetare şi în absenţa "solului fenomenal") pătrunderea în "culi­
sele" anmcării, în acolo, în au dela, în EnEKEtvU. Analitica Dasein-u­
lui devine o cercetare a structurilor Da-sein-ului, a "faptului de
a fi aici", adică a deschiderii pe care o aduce cu sine însăşi rosti­
rea lui " a fi" la nivelul fiinţării aruncate. În Fiinţă şi timp exis­
tă o "revelaţie" şi un cer care se deschide, dar acesta este cerul
lui "aici" (al lui Da) pe care Dasein-ul îl deschide o dată cu fieca­
re lume în care el şi cele diferite de el ajung "fiinţătoare" şi, ca
atare, sînt.
3 . Transcendentul nu a dispărut, dar se restrînge la felul în
care Dasein-ul se depăşeşte pe sine către propria lui lume sau
la felul în care, fiind din capul locului " lume" (comerţ cu "lu­
crurile", cu " ceilalţi" şi cu "sine"), el este a priori transcendent,
"în afara" sa şi în pură depăşire*. În termenii modernităţii fi-

• Relaţia cu zeul face parte şi ea din ,.lumea" Dasein-ului, din aici-ul său, dar ea
nu poate fi "cercetată" decît ca "experienţă a sacrului" pe care Heidegger o va pune
în seama poeziei şi a poetului şi pe care o va analiza în chip expres în scrierile sale
din deceniul 4, în marginea poeziei lui Holderlin, Trakl, Rilke (Cf. Martin Heideg­
ger, Originea operei de arlă, Univers, 1982, reeditare Humanitas, 1995).
 Cîteva repere XIII

lozofiei căreia Heidegger îi aparţine, ar fi poate mai corect să

spunem că transcendentul a devenit transcendental, că Oa­
sein-ul se comportă aşa cum se comportă (ceea ce înseamnă
inclusiv că "depăşeşte") în virtutea unor structuri care îl pre­
cedă, îi preexistă şi care totodată îl alcătuiesc, asigurîndu-i un
"
"dinaintea sa şi un "prealabil", o "donaţie" şi o "pre-dona­
"
ţie , care mijlocesc şi fac cu putinţă orice experienţă, inclusiv
pe cea a alegerii şi libertăţii. Nu cumva e în noi ceva mai mis­
terios decît în afara noastră?
Din toate cele spuse pînă acum rezultă că miza acestei cărţi
este totodată imensă şi limitată. Este imensă pentru că îşi pro­
pune să tălmăcească unitar fiinţa a tot ceea ce sîntem (şi aceas­
ta înseamnă deopotrivă a tot ceea ce ne înconjoară) fără să ştim
că asta sîntem. Fiinţă şi timp reprezintă un formidabil efort de
înţelegere a subînţelesului. Ea este o investigaţie în caracterul mis­
terios al banalului si familiarului accesibil, si nu în cel inaccesi­
bil al unui exotic "dincolo" prezumat. În mă;ura în care se ocupă
de "lucruri", de "ceilalţi" şi de "mine însumi", această investi­
gaţie surprinde nu nevăzutul nevăzutului, ci nevăzutul acelui
ceva pe care văzîndu-1 tot timpul ajungem să nu-l mai vedem.
Filozofia "tematizează" (transformă, adică, în obiect expres de
"
cercetare), "explicitează" şi "aduce la concept . Numai că ea
trebuie să aibă ce tematiza, explicita şi aduce la concept. În aceeaşi
măsură în care ea nu poate tematiza, explicita şi aduce la con­
cept ceea ce nu se anunţă şi nu apare de la sine (şi acesta este
cazul oricărui au dela), în aceeaşi măsură ea este obligată să te­
matizeze, să expliciteze şi să aducă la concept tot ceea ce, în mă­
sura în care se anunţă şi apare, totodată se şi ascunde. Pentru
că orice "fenomen" - adică orice apariţie şi manifestare - este
simultan ascundere şi pentru că fiinţa este prin excelenţă fe­
nomenul care se manifestă ascunzîndu-se, filozofia are din plin
ce face "aici", aşa cum ea nu are ce face într-un "acolo" şi într-un
"dincolo" care îi oferă, ca unică şansă a manifestării, propria
noastră "aruncare". "Ceea ce e de nefăcut" stă în echilibru aici
cu "ceea ce trebuie făcut" . Să ne cultivăm, aşadar, grădina. fiin­
ţă şi timp este o carte de iniţiere în "misterele lumeşti", una care
nu ne dă voie să părăsim "această lume" lăsînd-o neînţeleasă
(sau subînţelegînd, doar, că am înţeles-o) de dragul unei lumi
XIV Gabriel Liiceanu

sperate, inabordabile şi, deci, de neînţeles. Pentru că, reamin­

tim, nu e nimic de înţeles în absenţa unui fenomen care să poa­
tă fi tematizat.
Iată de ce miza acestei cărţi, fiind imensă, este totodată li­
mitată. Ea se condamnă pe sine să rămînă la extra-ordinarul or­
dinar ului (refuzîndu-şi extra-ordinarul extraordinarului) toc­
mai pentru că din capul locului ea s-a autolimitat metodologie:
ea nu se ocupă decît de ceea ce se arată fără să ascundă altceva de­
cît pe sine însuşi. În acest sens Fiinţă şi timp este o carte fără mis­
ter. Ceea ce se arată prin sine însuşi ("fenomenul") nu ascunde
" "
"în spatele său nimic, nici "lucrul în sine , nici infinitul spi­
ritului absolut. "În spatelell fenomenului nu este decît partea
ascunsă a propriei sale manifestări, adică exact aceea pe care
fenomenologia, ca hermeneutică, o va scoate din ascunderea
ei. Fenomenologia nu este mai mult decît o "privireII cultiva­
tă în chiar spaţiul a ceea ce se arată ascunzîndu-se şi ea are ca
principală funcţie deplina "scoatere la luminăII• Dacă fenome­
nologul ajunge lIsă vadăII ceea ce îndeobşte noi nu vedem, el
nu o face în virtutea mobilizării unei priviri de excepţie, a unui
dar supranatural, a unei revelaţii etc. "Privireall lui nu este a
clarvăzătorului, ci este privirea oricăruia dintre noi, cultivată
fenomenologic şi bine focalizată. Ea se plimbă printre obiectele
experienţei noastre deschizînd ochii asupra acestor obiecte mai
bine decît obişnuim să o facem. Ea îşi propune să se uite la ceea
ce noi am uitat să ne mai uităm şi îşi propune să înţeleagă tot
ceea ce noi subînţelegem fără să înţelegem. Deznodămîntul ei
este o lume explicitată, adică adusă la concept. Iar "adusă la con­
ceptII înseamnă: înţeleasă în fiinţa ei.
Este puţin acest lucru? Este mult? Este puţin sau este mult
să înţelegi fiinţa unei pietre, fiinţa automobilului, fiinţa con­
vieţuirii sau fiinţa propriului tău sine? Şi este puţin sau mult
să vrei să-I înţelegi pe însuşi "a fiII? Nu este nici mult, nici pu­
ţin, răspunde Heidegger. Este exact atît cît poţi să înţelegi. Poţi,
desigur, să îţi propui orice şi oricît, dar o vei face fără acope­
rire, o vei face freischwebend, în maniera "lipsei de reperell, a
"liberei plutirill, a desprinderii de orice, a indecisului, a specu­
laţiei fără temei. Poţi face toate acestea, dar atunci ai ieşit de
 Cîteva repere xv

pe tărîmul filozofiei. Iar Heidegger, cel puţin cu această carte,

rămîne ferm pe tărîmul filozofiei.

Un ultim lucru. Această carte nu poate fi deschisă la întîm­

plare şi, cu atît mai puţin, ea nu poate fi frunzărită. Cine vrea
să îşi facă o "idee" despre ea plonjînd pe o pagină sau alta şi
crezînd că poate să ia o "mostră" din ea aşa cum sustragi cu
pipeta o picătură dintr-un lichid va avea net senzaţia că citeş­
te, în cuvintele limbii sale, o limbă străină. El nu va înţelege li­
teralmente nimic şi va sfîrşi prin a închide cartea cu superiori­
tatea celui care, de la nivelul bunului-simţ, a hotărît că filozofia
bate pur şi simplu cîmpii.
Scriind Fiinţă şi timp, Heidegger a construit un discurs. Ceea
ce înseamnă că a avansat pas cu pas, punînd, cu fiecare pas,
premisele pasului următor. Nici măcar un singur cuvînt nu a
fost scris la întîmplare în aceste pagini şi nu a apărut fără să
aibă calitatea de element actual şi viitor al construcţiei. Tot ceea
ce şi-a făcut intrarea în scenă este preluat, păstrat şi introdus
în configuraţii şi sintagme care cresc unele din altele şi se am­
plifică. Pesemne că nici o carte de pe lume nu a fost scrisă, în­
tr-un limbaj "natural", atît de riguros. Ar fi potrivit să o asemă­
năm cu o fugă în care întregul avansează în timp ce notele
păstrează aceeaşi ordine de succesiune şi par că, revenind la
nesfîrşit, bat pasul pe loc.
Aşa stînd lucrurile, cititorul este prevenit că în paginile ce
urmează este vorba de un cod de gîndire pe care Heidegger l-a
creat anume şi pe care traducerea a încercat să-I reconstruias­
că la nivelul limbii române. Dar de ce a fost nevoie de un "cod",
de vreme ce Heidegger avea la dispoziţie însuşi codul filozofiei
modeme?* Pentru că, spune Heidegger, tocmai limbajul tradi­
ţional al filozofiei (de la Descartes şi pînă la Kant şi în continua­
re), construit în jurul binomului magic "subiect-obiect", este cel
care face imposibilă gîndirea Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-în-Iume,
a transcendentalului şi a temporalităţii. Tocmai termenii cu care

• Heidegger aparţine modernităţii prin mutarea obiectivului gindirii din trans­

cendent in transcendental, dar iese în afara ei şi este "anti-modern" tocmai prin de­
păşirea limbajului metafizicii ca mediu impropriu pentru gîndirea aprofundată a trans­
cendentalului.
XVI Gabriel Liiceanu

filozofia operează la tot pasul, tocmai gîndirea pe care o im­

plică invocarea şi utilizarea "subiectului" şi a "obiectului" re­
prezintă supremul blocaj al gîndirii. Iată de ce gîndirea lui Hei­
degger este obligată să-şi construiască propriul ei limbaj, ceea
ce înseamnă totodată să consimtă la "destrucţia" şi "deconstruc­
ţia" limbajului tradiţional al filozofiei. Acest cod pe care Hei­
degger l-a alcătuit ca mod de expresie al gîndirii sale* a fost ade­
sea numit, cu rea-voinţă, idiom sau jargon. E vorba, într-adevăr,
de un "idiom", adică de un mod specific de exprimare, care ne
trimite cu gîndul la confecţionarea unui vehicul adaptat la spe­
cificul unei călătorii. Excursia pe teritoriul lui "a fi" i-a impus
lui Heidegger confecţionarea unui vehicul. Cine va avea puterea
să se îmbarce în el şi să ia parte la călătoria pe care i-o propune
Heidegger, cine va intra în acest cod şi se va familiariza trep­
tat cu el va sfîrşi prin a-i aprecia rigoarea şi coerenţa. Nu este
exclus ca la capătul călătoriei el să dobîndească o limpezime
a privirii de care îi va fi ruşine că s-a putut lipsi pînă atunci.
Invers, cine nu va avea curajul sau dorinţa să urce în acest ve­
hicul şi va prefera să folosească alte mijloace de deplasare sau
să meargă, aşa cum a făcut-o pînă atunci, pe drumuri bine ştiu­
te (rămînînd, adică, prizonierul habitudinilor curente de gîn­
dire) va socoti, deschizînd această carte, că are de-a face cu un
delir verbal şi nicidecum cu un gînd perfect controlat.

Mai rămîne o întrebare, legată de posibilitatea şi legitimita­

tea traducerii acestui cod. Cu alte cuvinte, este posibilă fabri­
carea maşinăriei heideggeriene sub patentul altei limbi, în spe-

• Se pot, desigur, inventaria şi analiza pe larg tehnicile la care Heidegger a recurs

pentru confecţionarea acestui cod: deturnarea sensului unor cuvinte ale filozofiei tra­
diţionale (Dasein, de pildă) sau a unor cuvinte obişnuite (Bewandtnis), substantivi­
zarea prepoziţiilor, conjuncţiilor şi adverbelor şi transformarea lor în concepte (das
Wozu, das Um-zu, das Wovor, das Da, das Sein-bei, das Daf1, das In, die Umweltlichkeit
etc.), recursul la etimologii şi la sensuri pierdute sau ascunse (raportul lui in cu innan,
al lui bei cu bin), aglutinarea sensului prin crearea unor termeni-pachet (das In-der­
Welt-sein, das Sich-vonveg-sein etc.) şi, dimpotrivă, crearea sensului prin segmentarea
analitică a cuvîntului (Entjernung, Selbst-stăndigkeit), substantivizarea participiilor
prezente sau trecute (Seiendheit, Gewesenheit), crearea de noi tenneni (existentiell, Entge­
genwărtigung), deghizarea adjectivală a unui substantiv (ekstatisch-horizontale Zeitlichkeit
nu înseamnă "temporalitate ecstatic-orizontală" - ceea ce nu spune nimic -, ci "tem­
poralitate alcătuită din orizonturi ecstatice").
 Cîteva repere XVII

ţă cu piesele limbii române? Răspunsul, paradoxal, este aces­

ta: în limba română, textul lui Heidegger devine mai limpede,
dar ceea ce se cîştigă în claritate se pierde, în schimb, în pla­
nul "esteticii construcţiei". Senzaţia de lucru perfect cumpă­
nit, de sculptură în piatră dură, de alcătuire compactă, articu­
lată pînă în ultimul detaliu, pe care ţi-o lasă originalul se pierde
în română, aşa cum se pierde şi în franceză, engleză sau italia­
nă. Pe lîngă germană, româna va apărea în cazul traducerii
textului heideggerian ca o limbă despletită. Un exemplu, din
nenumăratele posibile: das Dagewesene devine în română "ceea­
ce-a-fost-în-chip-esenţial-ca-Ioc-de-deschidere". Unsprezece
cuvinte în română pentru unul în germană! Sau: Aussein az!!
"faptul-de-a-fi-în-afara-ta-exercitîndu-te-asupra-a-ceva". In
contextul din care sînt luate aceste cuvinte, varianta română
este mai clară, dar gîndirea lui Heidegger îşi pierde în felul aces­
ta " încapsularea". Să ne imaginăm, în cazul traducerii, spec­
tacolul unui avion cu toate piesele care îl propulsează la vedere,
un trup omenesc cu carcasa transparentă şi cu visceralitatea ex­
pusă, astfel, privirii etc. Ce e de preferat? Pentru un cititor, ne­
îndoielnic, originalul. Dar pentru o limbă, desigur alta decît ger­
mana (dar şi pentru ea în alt fel), provocarea pe care o poartă
în sine textul lui Heidegger este imensă. Dacă este adevărat că
o limbă se îmbogăţeşte din interior, prin provocările pe care
spiritul limbii le lansează fără încetare scriitorilor acelei limbi
(cele mai bogate limbi sînt tocmai cele în care vorbitorii lor au
răspuns cel mai mult, în scris, provocărilor limbii - şi tocmai
asta a făcut Heidegger cu germana, adică a gîndit lăsîndu-se
provocat de spiritul şi de cuvintele ei), tot atît de adevărat este
că ea se îmbogăţeşte şi din confruntarea cu orizontul altei limbi.
Ce altceva este traducerea, dacă nu provocarea care vine din
afara propriei tale rostiri? Am considerat, pentru limba română,
că provocarea lui Heidegger trebuie acceptată.
Sîntem totuşi convinşi că, dată fiind dificultatea textului hei­
deggerian, această traducere nu reprezintă decît o primă desţe­
lenire a originalului şi că ea va cunoaşte neîndoielnic ameliorări
într-o ediţie ulterioară.
GABRIEL LIICEANU