Intervenția I

Am găsit în cartea dumneavoastră un citat din Poderson care spunea că „eranța este o
specie a infinitului”, la care ați adăugat că „poate mai potrivit ar fi fost un simptom”. Un alt
moment când vorbiți despre infinit se referă la labirintul infinit în care se situează gândirea
aflată în eranță. Apoi, „eranța poate fi gândită ca emoție, pentru că figura produce emoție”.

O idee pentru eseul meu este ilustrarea stării de sublim kantiene ca o stare de eranță a
gândirii, a minții, a spiritului și sunt câteva note pentru o fenomenologie a eranței care indică
acest lucru: deja-situarea în labirint a unor idei trezite de o anumită figură prin care se pune în
lumină o facultate care depășește simpla unitate de măsură sensibilă.

Immanuel Kant gândește starea de sublim prin comparație cu frumosul și consideră că

în cazul aprecierii estetice a frumosului referă la obiecte datorită formei lor, în cazul
sublimului sentimentul trebuie căutat în spiritul nostru 1. Judecata de gust este subiectivă,
chiar dacă referă la obiecte, ea ne aparține pentru că forma lor ne îmbie și ne oferă un
sentiment de plăcere. Sublimul este și mai radical subiectiv, pentru că el nu se găsește în
obiectele naturii, ci în noi. Sublimul este o stare de spirit, o emoție2. Dar ce anume
declanșează această stare? Ea este declanșată fie de prezența unui obiect colosal 3, fie de un
eveniment al naturii care prin forța sa ne tulbură voința 4. Este declanșată prin măreție sau
forță. În primul caz subiectul sesizează o „inadecvare a imaginației în aprecierea estetică a
mărimii față de aprecierea realizată de rațiune” 5, în al doilea dă seama de un deficit în voință,
lipsă pe care poate să o depășească datorită menirii sale raționale 6. Astfel, primul este sublim
matematic pentru că are legătura cu măsurarea mărimilor, al doilea este sublim dinamic,
pentru că are legătura cu forța naturii.

Sublimul matematic este starea care e declanșată în spirit datorită unei inadecvării a
imaginației cu mărimea unei anumită prezentări (Darstellung). Când trecem pe lângă o
clădire, chiar dacă ni se înfățișează doar un colț, apoi succesiv, câte o altă latură, alt perete,
noi tindem să ne reprezentăm toată clădirea. Orice fenomen este și o mărime (quantum), iar
noi tindem să ne reprezentăm obiectul într-o unitate, chiar dacă obiectul nu poate fi cuprins
dintr-o singură privire. De exemplu, întreaga clădire pe care o compun (sintetizez) prin părțile

1
Jacques Derrida, Truth in painting, 1987, p. 54.
2
Lyotard, Inumanul, trad. Ciprin Mihali, Cluj-Napoca, idea Design and Print, 2002, p. 39.
3
Jaqcues Derrida, Truth in painting, 1987, p. 59.
4
Jacques Derrida, Truth in painting, 1987, p. 56.
5
Cheetham, p. 105.
6
Immanuel Kant, p. 85.
ei (unități). Dar când ceva ni se prezintă (darstellen) ca mare în mod absolut, imaginația nu
mai e aptă să ducă reprezentarea (Vorstellung) până la capăt într-o sinteză și astfel ne simțim
zdruncinați. Imaginația eșuează în oferirea unității unui obiect. Și totuși, imaginația se
sacrifică și se extinde și dă seama că este inaptă pentru prezentarea ideilor rațiunii. Mare în
mod absolut nu este un concept pe care l-am intuit în experiență, și totuși ceva ni se prezintă
ca „mare în mod absolut”. Infinitul poate fi doar gândit, pentru că el este idee pură. Ideea
pentru Kant este „un concept rațional necesar căruia nu i se poate da în simțuri nici un obiect
corespunzător”7. Imaginația, cea mai înaltă facultate a sensibilității, cedează prima când ceva
i se prezintă ca mare în mod absolut. Imaginația e inadecvată pentru ideea de infinit care se
află în noi, iar obiectul care ne apare ca mare în mod absolut trezește această idee în noi.

De aici, pentru Kant reiese o superioritate a menirii raționale în raport cu imaginația

subordonată sensibilității: ”sublimul din natură reprezintă respectul pentru propria noastră
menire, respect pe care îl acordăm unui obiect al naturii datorită unei anumite substituții,
punerea respectului pentru obiect în locul respectului față de ideea umanității din noi”. Mai
întâi, spiritului îi este revelat ceva ce el însuși conține și face posibilă starea de sublim, apoi
el este elevat prin sesizarea a ceva originar, a acestei menirii raționale datorat triumfului
rațiunii în fața sensibilității.

În momentul acestei stării spiritul este transgresat. Pe de-o parte, agresat datorită
inadecvării mărimii unui obiect cu imaginația: fie prin eșuarea conceperii unei unități de
măsură, fie prin eșuarea efectuării unei sinteze cu ajutorul acelei unități de măsură, sinteză
care oferă întregul unei reprezentări (ceva-itatea ei, cum ar fi o catedrală). În urma acestui
eșec rămânem cu o prezentare ce se transferă în sentimentul de „mare în mod absolut”. Pe de
altă parte, spiritul este atras în acest moment de această prezență pentru că datorită ei ideea de
infinit, ideea întregului absolut8 este trezită brusc. Iar totalitatea este principiu regulativ al
rațiunii. Iată ce spune Kant:

„Reprezentarea sublimului din natură face ca sufletul să se simtă mișcat în timp ce judecata
estetică asupra frumosului din natură îl menține într-o stare de contemplare liniștită. Această mișcare
poate fi comparată (în special, la începutul ei) cu o zguduire, adică cu o respingere și atragere care
alternează rapid, provenind de la același obiect. Transcendentul este pentru imaginație (care este
împinsă până la el în perceperea efectuată de intuiție) ca o p r ă p a s t i e (sublinierea mea, A.P.) în care
ea se teme să nu se piardă; pentru ideea rațiunii despre suprasensibil nu este însă ceva transcendent să

7
p. 51
8
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 90.
 producă o astfel de năzuință a imaginației, ci este conform legii; prin urmare, ceea ce era respingător
pentru sensibilitate este în aceeași măsură atrăgător pentru rațiune.” 9

„Transcendentul este pentru imaginație (care este împinsă până la el în perceperea efectuată
de intuiție) ca o prăpastie în care ea se teme să nu se piardă.“ În acest conflict dintre
imaginație și rațiune10, spiritul este mișcat. Care este mișcarea? Imaginația este împinsă până
la transcendent, până la o margine dintre aici și dincolo. Pentru Kant transcendența este ceea
ce stă dincolo de limitele experienței, prin urmare o regiune ontologică diferită.

Această stare nu este o rătăcire, rătăcirea asumă o destinație, spiritul fiind brusc împins la o
margine nu anticipează acest „traseu“. Spiritul sesizează acest ceva originar, dar el nu
cunoaște și nici nu poate cunoaște acel „acasă transcendental“, ci doar devine conștient de
primatul rațiunii în fața sensibilității. Are o idee despre acest „acasă“ la propriu și la figurat.
La figurat pentru că „menirea rațională“ interpretată aici ca ceva originar derivă din faptul că
datorită unei anumite prezentării spiritul dă seama de „infinitul din noi“, care indică către o
„unitate de măsură care depășește limitele experienței“. Are o idee doar, nu cunoaște cu
adevărat, are un sentiment. La propriu pentru că spiritul chiar posedă o idee despre acest
„acasă”, anume ideea de infinit, infinit care nu este intuit în experiență. El nu este intuit aici,
ci prezența lui în spirit dă seama de un dincolo datorită transgresării imaginației care e inaptă
să-l prezinte. Spiritul „nu ajunge, ci e mereu pe cale să ajungă“ prin prezența acestei idei.
„Deja situare a spiritului în labirint?“ Da, pentru că ideile sunt acolo deja, rațiunea este izvor
al ideilor, ele sunt trezite prin declanșarea acestei emoții (declanșare cauzată de o prezentare a
neprezentabilului, prezentare a inadecvării), emoție care este un simptom al infinitului.
Infinitul e de necuprins, e „imposibil de gândit infinitul ca fiind dat în întregime“,
„imposibilitatea de a ajunge la totalitate absolută este de natură obiectivă“. Așa cum nici
boala ca atare nu se arată. Tusea stă ca semn pentru boală și ne face să dăm seama de
existența ei. Simptomul stă ca semn pentru boală. O reprezentare ce ne apare ca mare în mod
absolut declanșează un deficit în imaginație, dar imediat apoi stă ca semn pentru prezența în
spirit a unei ideii care depășește simpla unitate de măsură sensibilă. Starea de sublim este o
stare de eranță, o zdruncinare a spiritului evenimențială, spirit care se teme (pentru un scurt
moment, căci frica nu trebuie să fie determinantă pentru sentimentul sublimului) să nu se
piardă în abis. Abisul dintre aici și dincolo? Zdruncinarea durează doar o clipă, eine
Augenblick. Datorită neprezentabilității infinitului ca atare, ci doar declanșării lui, cum și
boala ca atare este neprezentabilă, în starea de sublim avem de-a face cu un simptom al
9
p. 95.
10
Ibidem.
infinitului. Prin tuse se declanșează boala și se arată. Prin apariția unui obiect imposibil de
reprezentat ca întreg se declanșează ideea de infinit. Dacă boala poate sta ca semn pentru
fragilitatea umană, ideea de infinit stă ca semn pentru menirea suprasensibilă umană. Astfel,
„se ajunge astfel la sentimentul că avem o rațiune pură independentă sau o facultate de
apreciere a mărimilor, a cărei superioritate nu poate fi sesizată prin nimic altceva decât prin
neputința chiar a acelei facultăți care nu cunoaște limite în întruchiparea mărimilor” 11.

Intervenția II

O notă:

„Labirintul este o monadă. Labirintul este monada. Sau invers (etc.). Monada este ceea ce nu are
exterior și totodată ceea ce nu are interior. Mai întâi fiindcă absența în sine a ușilor și ferestrelor, apoi fiindcă în
sine ceea ce se lasă la dispoziție în percepție. (Ar fi trebuit spus, poate: ceea ce se lasă la dispoziție ca moment al
labirintului percepției).Ceea ce nu are exterior este infinitul în sine ca absență a determinației formale, în sine
absență a dublei locuiri. Ceea ce nu are interior este, invers, forma pură, gând paradoxal ( și fatalmente ipocrit”)
al dublei locuiri puse originar. Cele două «versiuni», coroborate, împlinesc evident circularitatea chiastică a
«definiției» labirintului.“12

Preiau această notă care vorbește despre monadă ca spirit. Nu intru în detaliile
monadei fără memorie, pentru că existența unui labirint și eranța presupun memorie. Sau cum
13
afirmă Lyotard în  plecând de la Leibniz, spiritul este o monadă cu memorie. Astfel,
caracteristicile spiritului ca fiind lipsită de interior și exterior îmi dau șansa să analizez cum
se comportă spiritul când asemenea „figuri“ sunt la dispoziție în percepție. Lipsa unui
interior, de fapt neutralizarea unui interior, interior care în cazul lui Kant este conceptul, este
responsabilă pentru judecata de gust în privința aprecierii estetice pure a frumosului.
Interiorul este conceptul. O clădire este reprezentarea pe care eu o identific prin conceptul de
clădire. Dar conceptul nu trebuie să fie determinant pentru judecata de gust în privința
frumosului, ci doar forma clădirii.

Lipsa unui exterior este responsabilă pentru starea de sublim. Analizez doar sublimul
matematic, pentru că în sublimul dinamic avem de-a face cu o reprezentare fără formă, cum
ar fi un val. Deplasarea de la sublimul matematic către cel dinamic se face pornind de la
inadecvarea imaginației cu prezentări a căror ceva-itate, particularitate nu poate fi
reprezentată la prezentări din start lipsite de forme, de rame, de încadrare într-o unitate, cum
sunt fenomenele naturii (furtuna pe mare), și care exprimă forță. Sublimul matematic îmi dă
11
p. 98.
12
p. 98.
13
p. 101.
șansa să analizez mai bine lipsa acestui exterior. Cheetham consideră cu sublimul care
provine din mărime este diferit față de lipsirea de formă a sublimului dinamic 14.

Dispunem de o facultate de măsurare. Unitatea de măsură cu care apreciem distanțele

se realizează întotdeauna din ochi. Chiar dacă avem măsuri standard, ele vor fi aplicate la
cazuri concrete cu ajutorul acestei facultăți de măsurare. Apoi, progresia prin care
multiplicăm distanțele nu are limite. Prin unități de măsură pot să multiplic distanța până la
lună. Orice lucru mare în imaginația mea poate să devină mic, spune Kant. Dar o reprezentare
care ne apare ca mare în mod absolut se datorează eșecului imaginație în a oferi această
unitate de măsură, aprehendarea, iar mai apoi în a uni aceste reprezentări într-o sinteză,
comprehendarea estetică (care ar da ceva-itatea obiectului). Adică de a oferi întregul unei
reprezentări. Observ o mașină succesiv prin părțile ei componente (un camion) și în
imaginație le păstrez și efectuez sinteza. În cazul sublimul imaginația eșuează în două
moduri, fie că nu poate oferi unitatea de măsură deloc, unități care s-ar sintetiza într-un
(furtuna, cerul înstelat de deasupra), fie că în efectuarea sintezei unitățile de măsură se șterg
din memorie și astfel imaginația își atinge limita în a oferit întregul reprezentării (o catedrală
pe care o observ în amănunt). Astfel reprezentarea rămâne fără formă din punctul nostru de
vedere și ne apare ca mare în mod absolut, fapt care ne determină să gândim infinitul. Dar
totodată această lipsă de exterior este și o lipsă de interior. Și în cazul sublimului conceptul
nu este determinant pentru declanșarea stării. Nu catedrala provoacă starea, ci eșecul
imaginație de a da întregul la exigența rațiunii. Rațiunea nu este perturbată pentru că ea oferă
regula, legea, ci doar imaginația este împinsă și dă seama de limitele ei. „Transcendentul este
pentru imaginație (care este împinsă până la el în perceperea efectuată de intuiție) ca o
prăpastie (sublinierea mea) în care ea se teme să nu se piardă.“ Ceea ce se află dincolo de
limitele experienței este infinitul. În lipsa unui exterior și interior ceea ce se dezvăluie este
doar ideea pură care se află deja în subiect.

„Pentru a putea măcar gândi fără contradicție infinitul dat este necesar ca sufletul uman să conțină o
facultate care să fie ea însăși suprasensibilă. Căci doar datorită ei și ideii pe care și-o face despre un noumen
care nu poate fi intuit el însuși, dar care stă ca substrat la baza intuirii lumii ca simplu fenomen, infinitul lumii
sensibile este sintetizat în întregime într-un concept în aprecierea intelectuală pură a mărimii, deși în aprecierea
matematică el nu poate fi gândit niciodată în întregime prin concepte numerice. O facultate prin care infinitul
intuiției suprasensibile (în substratul lui inteligibil), este gândit ca dat depășește orice unitate de măsură a
sensibilității și este mare dincolo de orice comparație, chiar cu facultatea aprecierii matematice; desigur, nu din

14
Kant, p. 66.
punct de vedere teoretic, pentru facultatea de cunoaștere, dar totuși ca extindere a sufletului care se simte capabil
să depășească din alt punct de vedere (practic) limitele sensibilității.“

Această mișcare a sufletului este cea care dezvăluie labirintul. Labirintul este
dezvăluit de prezentări care îi sunt pe măsură, pentru că labirintul este monadă (sau invers)
fără interior și exterior. Dar „utilizarea pe care facultatea de judecare o dă în mod natural
anumitor obiecte în vederea acestui sentiment este mare în mod absolut, si nu obiectul
simțurilor“.15 Extinderea imaginației este dezvăluirea labirintului. Extinderea imaginație
reprezintă o transcendență niciodată împlinită. Sufletul doar se simte capabil să depășească
limitele sensibilității, dar nu o face, rămâne ancorat în planul sensibilității dând seama de un
substrat suprasensibil care nu va fi divulgat, starea de sublim nu este o judecată de
cunoaștere, ci doar va fi gândit.

„Labirintul este însăși parcurgerea care nu divulgă. Așa cum așteptarea nu divulgă: strânge laolaltă
lăsând la dispoziție ceea ce se lasă la dispoziție ca numai ascundere. Pentru că așteptarea este mișcare pusă,
transferată, coagulată, convertită în structură.“16

Infinitul este „numai ascundere” pentru că el ca atare este neprezentabil. „Itineranța

este mișcarea în deschiderea punctuală a propriei sale inaugurări. Ceea ce înseamnă că
punctul său „final” revelează conținerea de sine deja (dintotdeauna deja) în ceea ce a deschis-
o ca posibilitate.“17 Punctul final revelează conținerea de sine deja a infinitului în ceea ce a
deschis starea de sublim ca posibilitate. „Neputința imaginației trezește conștiința unei
facultăți nelimitate a subiectului, iar spiritul o poate aprecia estetic pe ultima doar prin
intermediul acestei neputințe.“18 Conștiința aceasta nu se transferă în cunoștință, ci în condiție
de posibilitate, în structura subiectului. Extinderea imaginației este dată de așteptarea captării
întregului unei reprezentări, eșecul ei este o mișcare a spiritului. Această deplasare prin
labirintul de-abia dezvăluit va fi transferată, coagulată, convertită în „structura“ subiectului.
Final va fi sentimentul menirii suprasensibile, pentru care infinitul gândit se comportă ca
indiciu. Spune Philip Shaw:

”Pentru Derrida, cât și pentru Kant, plăcerea sublimului nu constă în revelarea către conștiință a unui
absolut dincolo, ci în recunoașterea că senzația acelui dincolo este în ultimă instanță un efect al conștiinței
înseși.”19

15
p. 101.
16
Sebastian Grama, să caut pagina.
17
Sebastian Grama, Note pentru o fenomenologie a eranței, București, Editura Universității din București, 2008,
p. 50.
18
Sebastian Grama, p. 27.
19
p. 89.
 Depășirea sensibilității la care se pretează această facultatea suprasensibilă nu este și
o pășire a spiritului în „prăpastie“, ci prezența acestei prăpastii va opera doar până la a face
spiritul conștient de ea și a o îngloba în structura subiectului. Astfel, o transcendență
neîmplinită se va converti în transcendental (sau în quasi-transcendental, vezi Bennington and
Derrida 1993: 267–84).

Intervenția III

Ne-ați recomandat textului lui Derrida despre parergon. Analizez cazul sublimului

„Cine a spus că emoția nu este niciodată simplă?...”Simplă”?.... Dimpotrivă, este în ea însăși

multiplă, inductoare a rătăcirii. Kant, de altminteri, nu rătăcea spunând că ”atracția și emoția” voalează
frumusețea. Atracția și emoția sunt parerga. De pildă un labirint sculptat pe cadrul unui tablou. Un
șarpe de marmură încolăcit pe o cariatidă.”20

Pentru Kant, parergon reprezintă ceea ce stă pe lângă ergon astfel:

„Chiar și ceea ce numim ornamente (parerga), adică ceea ce nu aparține întregii reprezentări a
obiectului în mod interior ca parte componentă, ci doar exterior ca adaos si care mărește satisfacția
gustului, realizează aceasta tot doar prin formă. Așa se întâmplă cu cadrul tablourilor, cu veșmântul
statuilor sau cu colonadele ce înconjoară clădirile mărețe. Dacă ornamentul nu constă însă în forma
frumoasă însăși, atunci el este menit, precum rama aurită, doar să recomande pictura, prin atracția lui,

aprobării. Atunci el se numește podoabă și dăunează frumuseții adevărate.” 21

Astfel, parerga pare să se comporte ca o ramă, ca un adaos, ca un rest, ca un

supliment. Kant explică alegerea termenului grecesc, amintește Derrida, prin faptul că el
conferă o demnitate cvasi-conceptuală noțiunii, acționând de-a lungul, chiar împotriva operei
(work, ergon)22, nu doar ca adaos la margine. Ocurența termenului în alt text kantian, Religia
în limitele rațiunii pure face loc pentru problematizarea în detaliu a acestui quasi-concept.
Astfel, misteriile, miracolele, grațiile vor acționa ca parerga, dar nu doar ca surplus la
rațiune, ci de-a lungul și împotriva ei. Pentru că rațiunea este conștientă de impotența sa
pentru a-și satisface nevoia morală, se întinde până la aceste idei transcendente care sunt
potențial capabile să acopere această lipsă, fără însă a le apropria ca extensii ale domeniului. 23
Parerga acționează de-a lungul rațiunii, pentru că ea se întinde către aceste idei ca să acopere

20
Philip Shaw, The sublime, Routledge, 2005, p. 119.
21
Derrida, p. 127.
22
p. 99.
23
Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, București, trad. Nicolae Bagdasar, Editura Univers Enciclopedic, 2009, p.
291.
lipsa, dar și împotrivă ei, pentru că fiecărui parergon al religiei îi corespunde o pagubă, un
24
detriment. De exemplu, miracolul va dăuna prin superstiție. Parergonul formează și
deformează.

Colonadele sunt greu detașabile de o clădire, detașarea lor ar constitui o lipsă a unui
edificiu. Astfel, Derrida va considera că parergon nu reprezintă doar o exterioritate ca
surplus, ca adaos, ca rest, ci o lipsă în ergon va fi ceea care determină nevoia de parergon25.
Rațiunea are o nevoie morală reprezintă, iar clădirea are nevoie de colonade.

Pentru Kant „frumosul naturii privește forma obiectului care constă în limitare”, iar
sublimul privește un obiect fără formă cu prilejul căruia este reprezentată în el sau datorită lui
nelimitarea26. Din aceste motive, Derrida spune că nu poate fi, se pare, un parergon pentru
sublim27. Cheetham spune că acel „pare“ al lui Derrida ar lăsa loc pentru o interpretare în care
ar putea fi un parergon pentru sublim și va continua să arate, în ciuda pasiunii lui Derrida
pentru nelimitare, că o anumită încadrare este totuși cerută pentru ca sublimul să aibă loc.
Aceasta are loc la nivelul rațiunii, exact când satisfacția este resimțită de spirit, care ea
reprezintă în cele din urmă sublimul. Pentru că sublimul poate fi întâlnit si la un obiect lipsit
de formă, întrucât este reprezentată în el sau datorită lui, dar gândindu-se totodată totalitatea
acesteia.

Eu m-am gândit că de încadrare, deci de parergon ține nu doar principiul regulativ al

rațiunii, care cere totalitate și gândește astfel infinitul ca un dat întreg, ci și poziția și
dispoziția subiectului. Astfel, din considerațiile la poveștile altora, unde Kant vorbește despre
un punct optim de contemplare a piramidei, am putea deriva o condiție necesară pentru ca
sublimul să aibă loc. Piramida contemplată în detaliu și în măreția ei. Dar Cheetham îmi
contrazice gândul, spunând că prin simpla indicare spațială sublimul s-ar prăbuși în teleologic
și în a posteriori, iar el pentru Kant este pur și pretinde universalitate. O altă condiție de
posibilitate a sublimului este dispoziția pentru idei a subiectului, vezi-doamne țăranul
savoiard condamnă pe nebunii care escaladează munți, pentru că nu are sentiment, întocmai
cum cineva care nu apreciază frumosul nu are gust. Prin urmare, identific două probleme care
țin de cadrul sublimului și pe care nu știu încă să le dezleg: poziția și dispoziția. Cum mai
este sublimul lipsit de parergon dacă, pentru ca el să aibă loc, subiectul trebuie să se afle într-

24
Kant, p. 84.
25
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, trad. Vasile Dem Zamfirescu, Alexandru Surdu, Editura Trei,
1995, p. 98.
26
p. 97
27
p. 97.
o anumită poziție ca să-i fie afectată imaginația prin prezentarea unei inadecvări? Am putea
să nu cădem în teleologie, pentru că indicațiile ca atare nu sunt precise, ele sunt contingente,
nu indicăm care loc anume e pretabil pentru sublim, ci doar că e necesar un loc anume
pentru ca emoția să aibă loc. Apoi, cum este sublimul fără de parergon dacă subiectul trebuie
să aibă o anumită dispoziție pentru idei pe care țăranul, pentru Kant, nu o are? Dispoziție care
este educabilă, precum gustul și care, pe la sfârșitul analiticii se convertește în datorie?