Prima ediție a Conferinței de Etică Aplicată pentru Studenți a avut loc în zilele de 6 și

7 noiembrie 2020 și a fost organizată de Centrul de Cercetare în Etică Aplicată din cadrul
Facultății de Filosofie a Universității din București.
Etica aplicată este un domeniu al filosofării care se preocupă de problemele
actualității: pune în discuție dileme și principii morale pornind de la situații și cazuri reale,
care sunt foarte aproape de noi și care ne modelează existența. Dar pentru asta are nevoie de
resurse din domenii diverse ca să-și îndeplinească scopurile. Asemenea resurse au adus
studenții participanți. Cu interese din sociologie, teologie, filosofie sau științe politice, s-au
adunat laolaltă timp de două zile, chiar dacă doar pe diagonala unui ecran, și-au vorbit
aceeași limbă. E o doză de prospețime și speranță să vezi tineri cercetători că se întreabă ce e
mai bine pentru noi toți acum, conjugat cu viitorul pe care acest acum îl angajează. Câteva
dintre aceste discuții vor fi disponibile ca articole în revistele de specialitate, stați cu ochii pe
anunțurile Centrului.
Cuvintele cheie culese de mine sunt nelipsite din orice discuție etică serioasă:
drepturi, obligații, conflict, contract social, teoria valorii, lege, incluziune, prudență,
vulnerabilitate, autonomie, integritate, grijă, negociere, discriminare. Când apar conflictele de
natură etică? Când locuim împreună, când locuim în mijlocul societății, iar acțiunile unuia
afectează interesele celuilalt. Dar ele nu apar doar între acțiuni singulare, ci și între valori,
atunci când încercăm să justificăm un fapt sau altul. E în natura eticii să amelioreze aceste
conflicte. Dar cum, când în joc e dreptul oamenilor la proprietate, dreptul lor la tratament
egal, accesul lor la libertate și libertatea de a alege propria moartea în preajma suferinței unei
boli, datoria morală de a semnaliza nereguli, datoria de a te supune legii sau dreptul la viață?
Pe cât de generale sunt aceste teme demne de tratate de etică, pe atât de provocatoare au fost
discuțiile, pentru că la ele ne provoacă însăși traiul nostru în comun.
Pandemie
În vremuri de criză ies la iveală lacunele societăților nu chiar atât de bine organizate.
Așa s-a întâmplat acum, când mutația unui virus răspândit pe tot globul a generat crize în
politică, în sănătate, în economie. Pe fondul acestei epidemii, Tudor Jinga a lansat niște
întrebări: se justifică nespunerea civică când situația actuală ne restrânge din drepturi? El a
arătat cum nespunerea civică à la Henry David Thoreau nu se poate constitui într-un
argument normativ și din ea decurg consecințe nefaste, precum relativism absolut și lipsă de
consens. Înainte să alunecăm către cealaltă extremă, a supunerii oarbe în fața legii, Jinga ne
indică că politica este un spațiu de compromis și negociere, unde trebuie să calculăm
costurile de oportunitate. Prudența e necesară când în joc sunt valori absolute. Dreptul cuiva
de a ieși din casă după ora zece seara pare un moft când în joc e o astfel de valoare absolută
precum viața. Asta transpare, poate, din simplul fapt că primul drept e recuperabil?
Tot pe fondul epidemiei apare o infodemie cu privire la vaccinuri. Simona Vulpe,
alături de Cosima Rughiniș, inițiază o discuție despre principiile de reglementare aplicate
discursului anti-vaccinist de pe diferite platforme media. Proprietarii acestor platforme
apelează fie la eliminarea conținutului dăunător, fie la etichetarea lui ca fals, fie la restricții
privind distribuirea. E un conflict între dezinformarea vătămătoare și libertatea de exprimare?
Sau mai degrabă privește dreptul de publicare pe o anumită platformă? Sunt dezinformări
care conțin majoritar acuzații false, care nu au nicio bază științifică, dar și dezinformări care
conțin o doză de adevăr, dar modul de prezentare insinuează spre concluzii false și generează
frică. Criteriul de demarcație epistemologic cu care să opereze un sceptic rămâne însă o
dilemă, pentru că lui îi lipsește încrederea în specialiști. Un millian convins ar fi de părere că
libertatea de exprimare este un bun intrinsec, dar noi știm că unele enunțuri au un caracter
perfomativ și dăunează.
Răzvan Rughiniș propune o discuție despre justiție intergenerațională: deciziile pe
care le luăm în preajma pandemiei au implicații diferite asupra generațiilor. Autorul ne-a
înfățișat două perspective, urmând să propună o a treia. Ce alegem între perspectiva
solidarității intergeneraționale, fie spus altfel, cei non-vulnerabili se solidarizează cu cei
vulnerabili prin carantină și distanțare, dar cu pierderi materiale, și perspectiva economică, în
care locurile de muncă rămân deschise, conjugată cu soluția sumbră (nota mea) de a-i izola pe
cei vulnerabili, pentru a restrânge pierderile de vieți omenești? Unii oameni poate ar alege
fără nicio problemă prima formă de solidaritate, dacă asta nu i-ar priva de resursele
economice. Prin urmare, ar fi de ajutor o finanțare. Rughiniș propune, printre altele, „o
soluție de compromis prin contribuțiile viitoare ale generațiilor vârstnice la povara fiscală”.
Rămâne pentru dumneavoastră să reflectați la eficiența măsurii reducerii pensiilor viitoare în
sprijinul situației actuale.
În urma unui „nu” categoric cu privire la înghețarea anului școlar și obligativitatea
desfășurării orelor online, educația vine cu noi provocări. Alexandru Hoszu analizează
situația elevilor neprivilegiați. Ea pledează pentru un discurs despre echitate. Situația actuală
nu face decât să adâncească decalaje existente, fie că vorbim despre competențe digitale,
lipsa accesului universal la educația online sau despre nevoile copiilor cu dizabilități. Cât
despre alte urmări ale educației online, pe de-o parte, autoarea indică că anumite funcții ale
școlii sunt înlăturate, precum abilitățile socio-emoționale, dar pe de alta, anumite abilități se
ascut, cum sunt cele digitale. După ce ne îngrijim de accesul la educație a celor în nevoie, am
putem să privim și părțile bune din jurul acestei stării de excepție.
Apatie
Din ce v-am prezentat până acum, o trăsătură a discursului etic pare să fie includerea
în discuție a celor vulnerabili. Aceasta este tema de doctorat a Persidei Bec. Ea pledează
pentru o etică a vulnerabilității ca parte a eticii aplicate. Un tratament care să rezolve
inechități în paradigma eticii grijii presupune mai întâi o etichetare a celor vulnerabili, deci
un raport de putere, o atitudine paternalistă. Dacă adăugăm luarea în grijă ca atitudine, atunci
se ridică problema autonomiei, s-ar putea să ne raportăm la cei vulnerabili ca fiind incapabili
să decidă pentru ei. Dar Bec susține că „nicio etică nu ar trebui să ignore circumstanțele unde
se află vulnerabilitatea”, pentru că o etică a grijii nu diminuează statutul moral al unei
persoane, ci dimpotrivă. Asemenea tratament oferă șansa de exercițiu al autonomiei,
anticipând cazurile în care persoane vulnerabile ar fi rănite printr-un tratament abrupt.
Reorientează astfel cercetarea către analize bazate pe echitate și pe pluralitatea cercetării
interdisciplinare, de unde să fie procurate temeiuri. Înțeleptul trebuie să ia în considerare
circumstanțele, așa cum îndeamnă bunul Aristotel.
Noi și ceilalți de care să avem grijă. Vulnerabilitatea intră în discuție și în raportul
dintre medic și pacient. Amalia Caliu și Alexandra Oprea au analizat cazul unei paciente
diagnosticate cu scleroza multiplă în plăci, și s-au concentrat pe conținutul moral ce derivă
din relația sa cu medicul. Pe lângă semnalizarea problemelor cu care se confruntă pacienta,
gama largă de simptome și comunicarea deficitară cu doctorul, cercetătoarele avertizează cu
privire la același raport de putere despre care povesteam puțin mai sus. După ce au analizat
relația tipică din prisma autonomiei și demnității, două alternative de încadrare a relației sunt
propuse. Mai întâi parteneriatul, ce presupune o reciprocitate în transmiterea de informații: pe
de-o parte medicul, care să-și ia sarcina să clarifice termeni medicali, și pe de alta pacienta,
care să raporteze simptomele la timp, ajutând la stoparea evoluției bolii. Mai apoi prietenia,
ca model extras din etica grijii, care asumă un raport de putere implicit, dar din care derivă
empatia medicului, precum în relația dintre mamă și copil.
Despre vulnerabilitate vorbește și Răzvan Octavian Ciortea, de data asta în paradigma
discriminării. Astfel, ageism-ul reprezintă stereotipurile, prejudecățile și discriminarea
împotriva oamenilor pe criteriul vârstei și are efecte dăunătoare asupra sănătății adulților în
vârstă. Iar „valul argintiu”, prin care se desemnează mulțimea de persoane pe cale de
pensionare, e un exemplu de limbaj captiv, care poate fi criticat ca ageist. Discuția mi-a
amintit de două cunoștințe care vorbeau despre călătoria exotică a unei vecine mai în vârstă,
cu o concluzie puternic discriminatorie: „Ce-i mai trebuia ei la vârsta asta! Putea să ajute
copiii cu bani.” Ca și cum șansa de a lua ce e mai bun de la viață se risipește doar pentru că
ești bătrân.
Economie
La baza cunoașterii științifice stau, printre altele, și costurile aferente cercetării.
Aceste rezultate circulă în publicații autorizate deținute de o mână de oameni, iar cunoașterea
științifică ca bun al umanității e accesibilă doar celor ce își permit să plătească. Ca să
înlesnească procesul, o altă mână de oameni au preluat din acest volum de cunoaștere
distribuindu-l la liber pe internet. Consolidarea inegalităților dintre universități și riscul pe
care și-l asumă pirații l-au determinat pe Robert Gabriel Ciobanu să pledeze pentru formatul
open-access, unde cercetătorilor le sunt recunoscute drepturile de autor, dar oricine poate
avea acces la informații. Să facem cum ar spune prietenul meu ziarist, „să scoatem cultura din
dubă”?
O caracteristică a lumii moderne e dată de diviziunea muncii, care are anumite
implicații etice pe care Teodora Nechita le-a analizat. Sunt lucruri care ne apropie, dar și
lucruri care ne despart. Și analiza autoarei e ambivalentă, pentru că animalul social care
suntem gravitează între doi poli: dominare și cooperare. Aparenta colaborare dintre oameni
presupune o solidaritate organică, faci parte dintr-un sistem care reclamă egalitatea și nevoia
reciprocă a părților. Dar noi ne procurăm pâinea noastră cea de toate zilele din pricina
interesului băcanului, nu a generozității sale. Dacă vedem cooperarea socială generată de un
interes propriu, s-ar putea să apară un fenomen al alienării și noi să devenim pentru noi și
pentru ceilalți doar funcția pe care o îndeplinim. Riscăm să ne identificăm doar cu munca,
pierzând din vedere datoriile morale. Astfel, diviziunea muncii fragmentează responsabilitate.
Nu demult am auzit un patron de restaurant spunând în preajma unei solicitări de ajutor că „la
el nu e cantină de săraci” și sunt sigură că și voi ați fost martori la ceva asemănător.
Autonomie
Efectul de dominare nu apare doar în preajma diviziunii muncii, ci și în economia atenției.
Vrem să ne distingem unii de alții, să ieșim în față, dar vrem să ne și potrivim. Maria
Stoicescu a analizat atitudinea utilizatorilor Tinder și a observat o diminuare a autonomiei,
care e dată de șansa de a alege. Dar șansele în aplicație cresc în urma unui cost, iar prioritizați
sunt utilizatorii activi. Când interesele utilizatorilor se confundă cu interesele aplicației putem
vorbi de manipulare. Validarea prin match și senzația că ai fi putut oricând alege mai bine
sunt resurse psihologice pe care aplicația le folosește.
 Sunt țările autonome când recurg la proliferarea de arme nucleare? Andreea Ghețu a
atras atenția asupra țărilor care nu au semnat tratatul și au dezvoltat în secret arsenale
nucleare. După analiza teoriilor războiului just, autoarea afirmă că dezarmarea bilaterală este
cea mai bună soluție, dar ea nu este înlesnită din cauza lipsei de consens. Să avem de-a face
cu un mexican standoff la nivel global?
În loc de concluzie
Astfel de neliniști angajează discuțiile de etică aplicată. Și n-am dramatiza deloc dacă
am spune că problemele expuse au fost probleme de viață și de moarte. Dacă dăm seama de
consecințele liberalizării cunoașterii sau de consecințele deciziilor economice, am putea
înlesni traiul nostru în comun. Conflictele sunt ameliorabile prin compromis, negociere și
soluții inclusive. Dar nu doar actorii decizionali sunt responsabili în societate, ci fiecare
dintre noi. Suntem prinși într-un limbaj captiv, discriminările sunt o consecință a limbii și a
atitudinii. Un poet spunea că din lemn se face și icoană și măciucă. Astfel dacă am da seama
de fragilitatea ființei și de faptul că putem face lucruri cu vorbe, am fi mai atenți la cuvintele
pe care le folosim, ele pot fi arme. Să dăm seama de raporturile de putere și să nu ne lăsăm
prinși în jocuri, chiar dacă ele sunt convenabile. Chiar din clarificarea propriului limbajul în
care am sesiza aversiunile noastre ascunse s-ar putea să transpară grija. Cu speranța că aceste
discuții și această expunere au avut o contribuție, propun, în loc de concluzie, propria
dumneavoastră reflecție asupra modului în care vă orientați în lume.