Prezentare Filosofie Contemporană

motto: „Omul este un animal mărturisitor”. (M. Foucault)

 Capitolul III
Scientia sexualis

➢ Argumentul 1: Pluralizarea discursurilor din secolul al XIX-lea a fost realizată de

către practicile medicale.
➢ Argumentul 2: Discursul medical a patologizat sexul, transformându-l în ceva
morbid.
➢ Argumentul 3: Discursul medical este subordonat ordinii/factorului politic. Discursul
medical pretinde că întemeiază patologia sexului pe adevăr, când, de fapt, o face
urmând ordine.
➢ Argumentul 4: Sexul, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, s-a dezvoltat pe două
registre de cunoaștere diferite: biologia reproducerii și medicina sexului. (discursurile
sunt „vocabulare cu consonanță științifică”).
➢ Argumentul 5: În cazul discursurilor, problema nu era de a se spune adevărul, ci de a
se împiedica producerea lui (Hermeneutica subiectului: odată cu epoca modernă, nu
se mai pune problema adevărului, ci a modalităților de producere a adevărului de către
subiect); (fiziologia reproducerii - voința de cunoaștere; medicina sexului - voința de
necunoaștere);
➢ Argumentul 6: Nu poate să existe ne-cunoaștere decât pe fondul unui raport
fundamental cu adevărul: a-l eluda, a-l obstrucționa, a-l oculta sunt tot atâtea tactici
locale care transpar și care conferă o formă unei voințe esențiale de cunoaștere. („A
nu dori recunoașterea constituie încă o peripeție a voinței de adevăr”).
➢ Argumentul 7: Pe acest fundal de permanentă incitare la discurs și la adevăr
funcționează mecanismele specifice ne-cunoașterii.
➢ Argumentul 8: „S-a construit în jurul sexului și cu privire la el un imens aparat de
produs adevăr, chiar dacă, în ultima clipă, acesta este mascat”;
➢ Argumentul 9: Există două mari proceduri pentru a produce adevărul despre sex: ars
erotica și scientia sexualis.
➢ Ars erotica:
○ autotelică: adevărul este extras din plăcerea însăși și pentru plăcerea însăși;
○ elitistă: este ascunsă deoarece, conform tradiției, ea și-ar pierde, dacă ar fi
divulgată, eficacitatea sau virtutea;
○ are dimensiune orfică: relația învățăcel-maestru - noțiunea inițierii;
 ○ are dimensiune sanogenă: asigură vigoarea și sănătatea trupului;
➢ Scientia sexualis:
○ implică în mecanismul ei raportul putere-cunoaștere;
○ are ca instrument de putere mărturisirea (de la „mărturie” la „mărturisire”);
○ se mărturisește aproape totul;
○ „Mărturisim ori suntem forțați la mărturisire”;
○ Teză: În Occident, omul a ajuns un animal mărturisitor.
○ mărturisirea produce în subiectul ei modificări intrinseci;
○ instanța de dominație este interlocutorul;
○ mărturisirea este matricea generală care guvernează discursul adevărat asupra
sexului;
○ mărturisirea este un liant între putere (instanța de dominație) și gândurile
persoanei, este un mod de a controla interioritatea persoanei, spațiul ei
lăuntric.
○ mărturisirea produce o pluralizare a plăcerilor.
➢ mărturisirea devine o știință care are ca obiect denemărturisitul-mărturisit;

➢ Problematică: Cum a reușit această voință de cunoaștere exercitată asupra

sexului ce caracterizează Occidentul modern să facă astfel încât ritualurile
mărturisirii să funcționeze în schemele regularității științifice? Cu alte cuvinte,
cum s-a ajuns la dimensiunea acestei extorcări a mărturisirii sexuale în forme
științifice?
➢ Teză: A reușit prin mai multe modalități:
○ 1. printr-o codificare clinică a „stârnirii la discurs”;
○ 2. prin postularea unei cauzalități generale și difuze;
○ 3. grație principiului unei stări latente intrinsece sexualității;
○ 4. prin metoda de interpretare;
○ 5. prin medicalizarea efectelor mărturisirii;

Teză secundară: Există un dispozitiv complex care a produs conceptul de sexualitate.

Cu alte cuvinte, sexualitatea este o creație prin discurs a lumii moderne.
Sexualitatea s-a definit ca fiind „prin natură” un teren permeabil pentru niște procese
patologice și necesitând deci intervenții terapeutice ori de normalizare.
 Metodă: Istoria sexualității trebuie să se facă mai presus de orice din punctul de
vedere al istoriei discursurilor.
- Exemplu: societatea sec. al XVIII-lea a produs un întreg aparat pentru a produce
discursuri adevărate cu scopul configurării unui adevăr reglementat.
- Concluzie: Nu reprimarea este procedura puterii, pentru că nu este controlată dorința,
ci manifestarea ei.

IV
Dispozitivul de sexualitate
- analogie între Bijuteriile indiscrete, roman al lui Diderot, și modalitatea prin care
Occidentul caută să fure secretele intime de la oameni;
- Societatea caută să dezvăluie sexul cât mai mult, ținându-l ascuns - a ține ascuns la
vedere;
1
Ce este în joc?

- Problematică: Cine deține puterea de a cerceta secretele, dar în același timp ținându-
le ascunse pe cele despre el însuși?
- Miza: a. întocmirea unei analitici, nu a unei teorii a mecanismelor de putere socială
exercitată prin controlul intimității oamenilor și b. determinarea instrumentelor
necesare acestei analize;
- Demers: Cinci aspecte care care reglementează relația dintre putere și sex:
- 1. relația negativă;
- 2. instanța regulii;
- 3. ciclul interdicției;
- 4. logica cenzurii;
- 5. unitatea dispozitivului;
- Problematică: Cum de puterea, fiind o anti-putere, a reușit să se limiteze la
dominarea doar prin interdicție și nu prin a porunci?
- Teza: Puterea are cu atât mai mult succes cu cât își ține mai ascunse
instrumentele. (teoria vicleniei puterii);
 - Exemplu: Evul Mediu - statul monarhic a luat amploare pentru că a știut cum să se
erijeze ca o formă de garanție a libertății oamenilor și nu ca o formă de asuprire;
- caracteristicile statului medieval:
- e unitar;
- voința suveranului = legea;
- impunere prin mecanismele legii și sancțiunii;
- dreptul a fost cel mai acceptat dispozitiv de putere;
- două critici ale monarhiei;
- epoca noastră:
- discursul juridic poate tot mai puțin să codifice puterea;
- dreptul nu mai este principalul mecanism de control;
- în societățile moderne, puterea nu mai interzice sexul prin lege, ci prin
mecanisme mult mai perfide;
Concluzie: Puterea folosește acum nu legea, ci discursul, pentru reglementarea
sexului/intimității.

2
Metoda

➢ Miza: a analiza formarea unui anumit tip de cunoaștere referitoare la sexualitate în

termeni de putere;
➢ Premisă: Termenul „putere” generează confuzii.
➢ Soluție: eliminarea unor semnificații:
○ a. „Puterea” - totalitatea instituțiilor și aparatelor de stat;
○ b. un anumit mod de aservire sub forma regulii;
○ c. sistem generalizat de dominație a unui grup de către altul;
➢ Definiția puterii: Prin putere înțelegem multiplicitatea relațiilor de forță care sunt
imanente fiecărui domeniu în care se exercită („paranoia puterii”).
➢ Teză: Strategiile prin care își produc efectele se materializează în aparatele statale, în
formularea legii, în hegemoniile sociale.
➢ Condiția de posibilitate a puterii nu trebuie căutată într-un centru, focar, nucleu din
care ar iradia forme derivate, aceasta fiind doar baza mobilă a raporturilor de forțe.
➢ Teza principală: Puterea este omniprezentă, pentru că ea se produce în fiecare
clipă, în fiecare punct, în fiecare relație: „Puterea este peste tot și vine de peste
tot”;
➢ Puterea nu este structură, instituție sau potențial; puterea nu este o instituție, dar se
află în instituții; puterea este strategie;
➢ Caracteristicile puterii:
○ imanentă („vine de jos”);
○ nonintențională;
○ nonsubiectivă;
○ dispune de o raționalitate specifică;
○ dispune de un „cinism” la nivel local;
○ stârnește rezistență („Acolo unde există putere, există și rezistență” - rezistența
nu se află niciodată într-o poziție de exterioritate cu puterea, ci face parte din
ea - „Trebuie să admitem că suntem, în mod necesar, în putere”).
➢ Problematică: Dacă istoria este viclenia rațiunii (Hegel), puterea ar fi, la rându-i,
viclenia istoriei, care iese tot timpul victorioasă? (Foucault);
➢ Așa cum rețeaua raporturilor de putere formează un țesut dens care traversează
aparatele și instituțiile fără a se localiza în ele, tot așa migrarea punctelor de rezistență
traversează stratificările sociale și unitățile individuale. Codificarea strategică a
acestor puncte de rezistență este aceea care face o revoluție posibilă. Statul se sprijină
pe integrarea instituțională a raporturilor de putere. (ex: Machiavelli - unul dintre
puținii autori care au conceput gândirea Principelui în termeni de raporturi de forță);
➢ Patru reguli:
○ 1. Regula de imanență: Dacă sexualitatea a devenit un domeniu de
cunoaștere, aceasta s-a întâmplat plecând de la relațiile de putere care au
stipulat-o ca obiect posibil al cunoașterii. - punctul de pornire este reprezentat
de „focarele locale de putere-cunoaștere” (penitent-confesor, credincios-
duhovnic, supravegherea corpului copilului);
○ 2. Reguli ale variațiilor continue: puterea nu este deținută întotdeauna de
aceleași categorii, ci acestea alternează în jocul putere-supunere (ex: bărbat-
femeie, adult-copil, medic-bolnav ș.a.);
○ 3. Regula dublei condiționări: A. Niciun focar local și nicio schemă de
transformare nu ar putea funcționa dacă nu s-ar integra în final într-o strategie
 de ansamblu. B. Nicio strategie nu ar putea asigura efecte globale dacă nu s-ar
baza pe relații precise și subtile care joacă rolul de sprijin și punct de ancorare.
○ 4. Regula polivalenței tactice a discursurilor: Nu trebuie să ne imaginăm o
lume a discursului divizată între discursul admis și cel exclus, între cel
dominant și cel care este dominat, ci trebuie să considerăm o multiplicitate de
elemente discursive care pot acționa strategii diverse.

Concluzii:

Hartă conceptuală:

- voință de putere;
- voință de cunoaștere / voință de necunoaștere;
- aparat de producere a discursurilor;
- adevăr reglementat;
- biologia reproducerii;
- medicina sexului;
- ars erotica;
- scientia sexualis;
- mărturisire;
- putere;

Din subtext:
➢ Există un raport între putere și cunoaștere (puterea propune, prin discurs, un anumit
tip de adevăr).
➢ Există o criză între antichitate și modernitate, precum și o schimbare radicală de
paradigmă.

Tezele principale:

1. În Occident, omul a ajuns un animal mărturisitor.

2. Puterea are cu atât mai mult succes cu cât își ține mai ascunse instrumentele.
3. Puterea este omniprezentă.