Alexandra Podea,

Evoluția conceptului de sublim de la Kant la Schiller

Rezumat:

Evoluția conceptului de sublim kantian capătă o turnură interesantă la Schiller. În ciuda

fidelității cu care cel din urmă receptează teoria kantiană, despicarea conceptului de metoda
transcendentală afectează miezul lui printr-o mutație: mai întâi înțeles ca un efect al naturii,
iar apoi ca efect al artei. Teza mea este să ilustrez turnura prin accentuarea implicațiilor
morale diferite. În prima parte voi desfășura teoria kantiană din Analitica sublimului, iar
trecerea către sublimul artistic schillerian din a treia parte se va realiza în cea de-a doua
prin sublinierea motivelor care l-au determinat pe Kant să nu investească arta cu acest efect
direct. Datorită acestei despicări anumite diferențe irup la nivelul implicațiilor morale.
Eseul se încheie prin alăturarea și compararea acestor implicații.

Cuvinte cheie: Kant, Schiller, sublim, educație estetică, critica facultății de judecare,
moralitate
 Introducere

În acest eseu o să prezint evoluția conceptului de sublim de la Kant la Schiller. Pentru

primul gânditor, sublimul este o stare de spirit declanșată de prezența în fața ochilor a ceva
din natură a cărei formă nu poate fi cuprinsă de imaginație și care zdruncină spiritul prin
măreție sau forță. Schiller va prelua gândurile lui Kant în eseul său despre sublim și va
teoretiza în jurul lor, cu distincția că primul îl va schimba dintr-un efect al naturii într-un
efect al artei. Kant își arată precauția în a afirma că sublimul pur poate fi generat de produsele
artistice prin a sublinia că lor le este proprie mai degrabă o judecată de gust, forma, limitarea
și încadrarea fiind în apanajul acestora. Teza mea este să arăt mutația pe care o realizează
Schiller asupra conceptului de sublim și implicațiile morale ale acesteia. Dacă pentru Kant
sublimul devine o datorie pentru că impulsionează sentimentul moral prin trezirea ideii de
libertate și prin conștientizarea independenței în fața simțurilor, la Schiller arta și sublimul
iscat de ea își vor proclama rolul pedagogic prin ameliorarea caracterului sau însușirea
virtuților, rol care se va configura în programul educației estetice. Pentru a înțelege distincția
e necesară o ilustrare a considerațiilor kantiene despre sublim și implicațiile morale ale
acestei stări. Trecerea către Schiller din a treia parte se va realiza în cea de-a doua prin
menționarea poziției kantiene împotriva sublimului artistic. Diferențele dintre cei doi
gânditori vor fi accentuate prin trasarea implicațiilor morale în a patra parte.

I. Sublimul lui Kant

Kant a moștenit conceptul de sublim pe filieră engleză via Mendelssohn1. Deși

acestuia din urmă îi datorează mai mult pentru ideile din Analitica Sublimului2, autorul îl
menționează doar pe Burke, dar doar pentru a se situa diferit de acesta 3. Orientarea
senzualistă și considerentele fiziologice ale englezului nu se puteau potrivi cu rigoarea
raționalistă germană și cu a prioricitatea sistematică kantiană4, unde în cea din urmă se căuta
plasarea sublimului în afara simplei senzații. Pentru Burke, sublimul este un simțământ ce
provine din depășirea unei dureri care are ca efect, datorită instinctului de conservare, o

1
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 90.
2
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 104.
3
Schiller, Scrieri estetice, p. 137.
4
Schiller, Scrieri estetice, p. 136.
ușurare psihologică5. Pentru Kant, sublimul este o stare de spirit copleșitoare 6 declanșată de
măreția sau forța obiectelor din natură care se împlinește în momentul satisfacției dată de
conștientizarea superiorității umane în fața acestor obiecte. Astfel, sentimentul va fi împărțit
în sublim matematic căruia îi corespunde măsura, deci măreția, și sublimul dinamic, căruia îi
va corespunde forța. În cele ce urmează, voi desfășura stadiile sublimului matematic și
trecerea acestuia la sublimul dinamic, după care voi sublinia motivele lui Kant de a nu institui
sentimentul ca efect al artei.

a. Prima facie

Sublimul poate fi desfășurat în două stadii: un moment incipient în care imaginația

este agresată și un moment secund care reprezintă satisfacția dată de primatul rațiunii în fața
simțurilor7. Violentarea imaginației se produce prin prezența unui obiect în fața ochilor prea
mare pentru a fi intuit unitar8: un obiect colosal. Imaginația este facultatea superioară a
sensibilității. Orice fenomen este un quantum, adică o mărime. Imaginația este un mijloc
pentru măsurarea mărimii fenomenelor, a obiectelor date în experiență. Nu prin măsurarea
matematică prin care multiplicăm unități apreciate estetic în memorie se obține impresia
colosalului, conceptul de mare în mod absolut. În momentul inaugural al stării de sublim,
prezența colosală din fața ochilor este apreciată pur estetic. Să luăm exemplu o clădire, ea nu
ni se înfățișează pe de-a întregul dintr-o singură privire, dar pentru că o percepem pe bucăți
(apprehensio), păstrăm acele unități de măsură în memorie și putem duce la capăt în
imaginație unitatea acestui obiect prin sinteză (comprehensio). Sinteza are ca rezultat
imaginea întregii clădirii pe care o avem în minte. Când un obiect este prea mare, sintetizarea
ajunge la un maximum, dincolo de care imaginația nu mai poate trece 9. Acesta este primul
stadiu în care imaginația cedează la prima facie a colosalului, eșuând să ofere unitatea
obiectului pe care exigența rațiunii o cere.

b. Sentimentul secund

Nu avem de-a face cu un interval pe loc sesizabil. Starea de sublim durează o clipă,
eine Augenblick. Totuși, Kant ne-ar putea răspunde că aceste momente pot fi sesizate,
desfășurate, analizate retrospectiv. În acest al doilea moment imediat, rațiunea, care are rol
regulativ, legiferează și cere totalitatea obiectului care se prezintă. Ea preia controlul și
5
Douglas Burnham, An introduction to Kant Aesthetics, p. 98.
6
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 125.
7
Douglas Burnham, An introduction to Kant`s Critique of Judgment, p. 91.
8
Schiller, Scrieri estetice, p. 126.
9
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 104.
forțează imaginația să prezinte neprezentabilul și sfârșește în conceperea a ceva ce nu poate fi
intuit, conceptul de mare în mod absolut care dă senzația infinitului, oferind ocazia ca
totalitatea nelimitatului să fie gândită10. De aici, conflictul și contrarierea prezentă în subiect.
Infinitul nu poate fi intuit în natură, nu este un concept în sens kantian, ci o idee a rațiunii 11.
Inadecvarea imaginației cu întruchiparea obiectului (prea mare pentru a fi cuprins) și cu
aprecierea realizată de rațiune12 (care cere totalitatea chiar și a unui obiect de necuprins) va fi
cea care va determina această idee să se trezească și va face spiritul „conștient de o facultate
care depășește orice unitate de măsură sensibilă” 13. Astfel, primatul rațiunii în fața
sensibilității a cărei imaginație este inadecvată în întruchiparea ideilor oferă satisfacția ultimă.

c. Deplasarea către sublimul dinamic

Natura ne copleșește prin forță, dar sublimul dinamic nu apare într-un moment în care
ea ne inspiră frică, ci atunci când gândim situația în care ne-am opune ei, simțindu-ne în
siguranță14. Indicarea sublimului naturii brute, de pildă, sublimul unei priveliști care taie
respirația, ca fiind o judecată estetică pură15 care copleșește prin mărime face lesne de înțeles
deplasarea acestuia către cel dinamic, unde natura, alături de măreția ei, copleșește și prin
forță. Astfel, oceanul înghețat privit de la distanță, de exemplu, din interiorul unui spărgător
de gheață în nordul Europei ne face conștienți că dacă ne-am măsura forțele ca ființe sensibile
cu natura, aceasta ne-ar învinge. Dar însăși situarea noastră în siguranță ne iscă sentimentul
menirii noastre raționale, plasându-ne deasupra naturii. De aici observăm că fobiile, cum e
frica de înălțime, nu sunt compatibile cu sublimul.

Este posibil ca un filosof-astronaut (dacă va exista vreodată) să găsească în

contemplarea peisajului de pe hubloul unei stații spațiale un adevărat omagiu pentru Kant.

10
Schiller, Scrieri estetice, p. 139.
11
Moralitatea la Kant se bazează pe ideea de libertate prin care, cu ajutorul voinței, subiectul se sustrage
mecanismului cauzal al naturii eliminând din acțiunea morală tot ce este empiric: „Voința este un fel de
cauzalitate a unor ființe vii, întrucât sunt raționale, și libertatea ar fi acea proprietate a acestei cauzalități când
ea poate acționa independent de cauze străine care s-o determine; după cum necesitatea naturii este
proprietatea cauzalității tuturor ființelor fără rațiune de a fi determinate prin influența unor cauze străine.” A
se vedea Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, trad. Nicolae Bagdasar, București, Editura științifică, 1972, p.
65.
12
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 92.
13
Paul Guyer, The german sublime after Kant, în T. Costelloe (Ed.), The Sublime: From Antiquity to the Present
(pp. 102-117). Cambridge: Cambridge University Press, p. 106.
14
Jacques Derrida, Truth in painting, p. 127.
15
Paul Crowther are un studiu amplu despre teoria sublimului prezentă în primele două critici și arată cum
aceasta anticipa poziția pe care o ocupă în Critica facultății de judecare, gândind asemeni lui Barnouw mai sus,
că în cea din urmă critica Kant încearcă să ofere „o punte între sublimitate ca un concept moral și sublimitate
ca un concept estetic”. Lungimea lucrării de față nu ne permite să dezvoltăm aceste idei. Paul Crowther, The
Kantian sublime. From morality to art, USA, Oxford University Press, 1991, p. 37.
Douglas Burnham sugerează într-o notă de subsol că interesul lui Kant pentru impresiile de
călătorie din Egipt sau Italia e semnul unei lumi în deschidere. Sugerez și eu că datorită
faimoasei revoluții copernicane nu doar lumea se deschidea, ci și cerul. Ipoteticul nostru
filosof-astronaut se simte copleșit, pe deoparte de mărimea incomensurabilă a universului și
pe de alta de forța cu care ar fi absorbit fără protecția pe care i-o oferă costumul. Ce altceva,
dacă nu rațiunea pusă la lucru a atâtora minți strălucite au făcut posibilă explorarea spațiului?
El ar putea să dea seama de triumful rațiunii prin care omul a cucerit o fărâmă din cerul
înstelat.

d. Revelare și elevare

În miezul stării de sublim ne simțim limitați din punct de vedere estetic și nelimitați
din punct de vedere rațional. În cazul sublimului matematic se produce o violentare a
imaginației, în cazul celui dinamic o violentare a voinței. 16 Prin eșecului imaginației și
cedarea ei în fața rațiunii ni se revelează în spirit ideile și dăm seama de posesia unei
facultății de măsurare ce depășește sensibilitatea. În cadrul prezenței unei forțe fizice ni se
revelează „aceea tărie prin care considerăm neînsemnat ceea ce ne îngrijorează” 17, adică ne
inspiră curaj. Ambele duc la elevarea spiritului prin conștientizarea unei menirii raționale și
prin plasarea proprie într-o independență față de simțuri și de natură, adică autonomie. De
aici sunt lesne de observat implicațiile morale ale sublimului și conexiunea cu ideea de
libertate pe care Kant o proclamă în filosofia morală18.

e. Implicațiile morale

Datorită libertății noastre transcendente forța naturii fără dominație nu are nicio putere
asupra noastră19. Dacă sublimul matematic plasa spiritul în independență față de simțuri prin
eșecul imaginației care este de felul ei nelimitată, ceea ce descoperă spiritul în cazul
sublimului dinamic în prelungirea acestei independențe este ideea de libertate și deci
conștiința cerinței corespunzătoare a realizării ei prin acte de voință 20. Iată ce amintește
Barnouw:

„Dacă și numai dacă un om acționează conform unui concept de libertate acțiunile lui pot fi
considerate morale. Autonomia morală se opune oricărei motivații derivată din sau depinzând de
experiență. Pentru acest motiv tema sublimului nu e doar o aplicație a filosofiei morale kantiene, ci un
16
Schiller, Scrieri estetice, p. 103.
17
Schiller, Scrieri estetice, p. 270.
18
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 66.
19
F Schiller, Scrieri estetice, p. 76.
20
Schiller, Scrieri estetice, p. 104.
 factor crucial în constituția sa. Cu atât mai mult cu cât Kant gândea că motivația morală stă în a acționa
doar pentru că e corect, din respect pentru legea prescrisa de propria raționalitate, ea cere un impuls de
la sentiment pentru a fi eficientă ca motivație. Sarcina sa (a lui Kant, n.m.) era să identifice în
sensibilitatea umană o sursă care să ofere energie raționalității morale fără să o lege, prin concepte
naturale sau înclinații, de lumea fenomenală înconjurătoare. A găsit această sursă în sublim.” 21

De altfel, respectul care derivă din starea de sublim este același sentiment pe care
Kant îl prezumă față de legea morală. Autonomia, pentru Kant, e maniera prin care subiectul
se poate sustrage mecanismului cauzal al naturii22 și am arătat deja cum această autonomie
este sporită prin sentimentul sublim, atât prin conștientizarea independenței în fața
sensibilității, cât și prin poziția superioară în fața naturii a cărei forță nu-l atinge. Pentru că
„sublimul este ceea ce place nemijlocit prin opoziția sa față de interesul simțurilor” 23. Date
fiind implicațiile morale ale sublimului, dezvoltarea și exercitarea acestei dispoziții spirituale
la care suntem predispuși constituie o datorie 24. Unii ar putea comenta că această datorită
alunecă în convenție, plasând la loc subiectul în cauzalitatea naturii și alunecarea acestuia
într-un soi de teleologie. Pentru că subiectul ar avea această intenție, adică un scop de a căuta
sublimul. Căci cum ai putea să te sustragi scopului dacă cineva îți prescrie moduri de a te
emoționa? Ei bine, acest lucru poate fi respins ușor, pentru că în filosofia morală kantiană
datoria e în apanajul rațiunii. Astfel, căutarea sublimului ar reprezenta un antrenament al
rațiunii prin legi pe care și le acordă sieși în detrimentul sensibilității.

II. Sublimul în artă

f. De ce nu există sublim în artă pentru Kant?

Am arătat deja cum obiectul sensibil doar inaugurează în subiect o stare anume,
pentru că nu „obiectul trebuie numit sublim, ci dispoziția spiritului creată de o anumită
reprezentare”25 . Așadar, prezența care inaugurează starea de sublim se află mai degrabă în
natura brută, care copleșește prin măreție și forță. Cerul înstelat de deasupra, priveliștea
oceanului, stâncile îndrăzneț aplecate, o cascadă înaltă a unui fluviu sunt câteva exemple pe
care Kant le oferă, iar pentru ca sentimentul să ne cuprindă trebuie să procedăm ca poetul 26,
să considerăm totul după ceea ce arată ochiul și să neutralizăm ceea ce vede, de pildă, un om
de știință care caută concepte și deslușește sensuri. Apoi, Kant își lansează precauția că nu

21
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 92.
22
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 107.
23
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 109.
24
Phillip Shaw, The Sublime, Routledge, 2005, p. 79
25
Douglas Burnham, An introduction to Kant`s Aesthetics, p. 93.
26
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 91.
trebuie indicat sublimul produselor artei dacă vrem ca judecata să fie pură și să nu fie
amestecată cu una teleologică, pentru că în artă un scop omenesc determină forma și
mărimea27. Iar reacția emoțională față de scop, adică în fața a ceva predeterminat ne-ar arunca
înapoi în lanțul cauzal al naturii și, astfel, motivației morale, pe care o impulsionează
sublimul, i-ar corespunde ceva empiric.

g. Derrida: parergon

Un alt motiv pentru care sublimul nu e de găsit în artă se vede limpede în eseul lui
Derrida. Acesta preia de la Kant conceptul de parergon pe care cel din urmă îl utilizează în
considerațiile privitoare la frumos, afirmând că un ornament, ca adaos la un obiect poate
contribui la frumusețea lui tot prin formă, dar dacă ornamentul este „menit, precum rama
aurită, doar să recomande pictura, prin atracția lui, aprobării, atunci el se numește podoabă și
dăunează frumuseții adevărate”28. Pentru Kant frumusețea dăinuie în efectul formei
obiectelor, iar sublimul este excitat de prezența nelimitării, adică a unei lipse totale a formei.
Pentru aceste motive, Derrida afirmă că nu poate exista un parergon pentru sublim29 și că
prin aceasta înțelegem mai ușor de ce nu poate exista sublim în artă. Arta dă formă prin
limitare, astfel e lesne de înțeles de ce nu trebuie indicat sublimul produselor artei. Produsele
artistice vor avea mereu un parergon, ne e imposibil, menționează Shaw, să ne imaginăm o
pictură, de exemplu, fără o ramă, chiar și instituția care promovează produsul artistic poate
funcționa ca o ramă imaterială30.

III. Schiller

Capitolul Ideea de sublim. Contribuții la dezvoltarea unor idei kantiene se deschide

printr-o frază care exprimă vădit păstrarea cadrului general kantian: „Numim sublim un
obiect la reprezentarea căruia natura noastră fizică își simte limitele, în vreme ce natura
noastră rațională își simte superioritatea, independența de orice limită.” 31 Delimitarea de Kant
se face însă printr-o abordare cognitivistă a sublimului 32, pentru că conștiința independenței
noastre ca ființe raționale asupra propriei noastre naturii implică cunoaștere 33. Iar prin

27
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 150.
28
Schiller, Scrieri estetice, p. 100.
29
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 101.
30
Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, București, Editura Univers
Enciclopedic Gold, 2009, p. 287
31
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 124.
32
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, București, Editura Meridiane, 1983, p. 103.
33
Jeffrey Barnouw, The morality of the sublime: Kant and Schiller, în Studies in Romanticism, Vol. 19, No. 4,
German Romanticism (Winter, 1980), pp. 497-514, Boston University, p. 502.
înlocuirea a ceea ce înțelegea Kant prin facultăți cu instincte observăm că se schimbă maniera
transcendentală de a gândi cu o metodă mai apropiată de psihologie și, deci, mai apropiată de
Burke. Ce ne preocupă în această lucrare este faptul că Schiller transformă experiența
sublimului dintr-o reacție la natură într-o reacție la artă34.

h. Sublimul în artă la Schiller

Avantajul artei în oferirea sentimentului de sublim rezidă în faptul că spiritul e mai

receptiv la idei decât în fața naturii, cea din urmă declanșându-l mai degrabă întâmplător 35.
Pentru Schiller, arta tragică contribuie la educația estetică și are ca finalitate desăvârșirea
caracterului moral datorită învestirii ei cu un nou tip de sublim: sublimul patetic e dat de
reprezentarea unei suferințe străine însoțită de emoție și de conștiința libertății noastre intime,
morale36. Stadiul inaugural al acestuia este compătimirea. Astfel consideră Schiller că prima
lege a artei tragice a fost reprezentarea naturii suferind, iar a doua, reprezentarea rezistenței
morale față de suferință37. Primatul rațiunii în fața sensibilității este evident păstrat, așadar,
pentru „dominarea afectului suferinței, subiectul nu are altă cale decât ideile rațiunii” 38. În
arta tragică antică grecul nu încearcă nicăieri să se arate insensibil sau indiferent, ci caută să
reziste suferinței cu toată încrâncenarea 39. Cunoaștem primejdiile prin tablourile patetice ale
omenirii în lupta cu soarta, pe care istoria ni le înfățișează din plin și arta tragică ni le
reproduce înainte ochilor40.

i. Educația estetică

Odată înțeles sublimul ca experiență a potențialului superiorității caracterului moral în

fața circumstanțelor naturale ale vieții umane, arta devine vehiculul potrivit pentru
declanșarea și comunicarea acestei experienței41. Iar spectatorul pus în fața artei își fortifică și
își întărește astfel sufletul42. Ne amintim că și Kant presupunea o întărire a spiritului, dar ea se
realiza, indirect, prin antipatie în fața naturii brute, ci nu prin simpatie în fața unor povești.
Prin aversiune față de abis, nu prin compasiune în fața suferinței. Schiller asumă că prin falsa

34
F. Schiller, Scrieri estetice, București, Editura Univers, 1981, p. 75.
35
Schiller, Scrieri estetice, p. 126.
36
Douglas Burnham, An introduction to Kant`s Critique of Judgment, p. 93.
37
Schiller, Scrieri estetice, p. 104.
38
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 97.
39
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 124.
40
Schiller, Scrieri estetice, p. 323.
41
A se vedea Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, trad. Vasile Dem Zamfirescu , Alexandru Surdu,
Editura Trei, 1995, p. 115-117.
42
Douglas Burnham, An introduction to Kant`s Critique of Judgment, Edinburgh University Press, 2000, p. 88.
nenorocire a pateticului din artă, cu care compătimim, ne antrenăm actul autonomiei 43 ca un
veritabil exercițiu al libertății. Așa ajunge arta să se reprezinte mai presus de natură 44.
Purificarea sentimentelor (iată katharsis-ul care resuscitează vechile concepții cu privire la
artă) cu ajutorul simpatiei în fața poveștilor tragice ne poate cultiva avântul idealist al inimii,
adică sporirea puterii de voință45.

IV. Sublimitate și moralitate

j. Cele două trasee și implicațiile morale

E limpede că din pricina exigenței a prioricității, filosofia morală kantiană n-ar fi

putut fi bazată pe compasiune. Mila nu era pentru Kant o resursă morală. Sublimul, ca resursă
morală din partea sensibilității, se situează la Kant în afara experienței datorită principiului
transcendental. El se sustrage teleologiei, care este proprie artei, unde un scop omenesc
determină forma și mărimea46. Și pentru Schiller capacitatea de simțire a sublimului e sădită
în toți oamenii, dar pentru acesta, spre deosebire de Kant, sămânță e distribuită inegal și
trebuie ajutată prin artă47. Kant afirmă că „dispoziția spiritului pentru sentimentul sublimului
necesită receptivitatea lui pentru idei”, iar judecata asupra sublimului ar avea nevoie de
cultură pentru că el este, precum gustul, educabil 48. Traseul este însă diferit, pentru că
„judecata asupra sublimului nu este mai întâi creată de cultură și apoi introdusă doar prin
convenție în societate”49. Cum am, spus, sublimul convertit în datorie rămâne doar în
apanajul rațiunii. Prescrierea nu va conține un scop extern. datorie teleologie deschidere către

Moralitatea sublimului nu este doar marginală, nu e doar o întâmplare fericită, ci

constitutivă pentru sistemul kantian. Este conștiința de care are nevoie subiectul pentru a fi
din ce în ce mai capabil de acte de voință. Este conștientizarea independenței naturii umane în
fața simțurilor și conștientizarea menirii raționale pe care natura poate să o stârnească în
subiect. De aceea, dezvoltarea și exercitarea acestei facultăți care duce la receptivitatea
sentimentelor morale devine o datorie 50. Datoria este astfel un exercițiu spiritual în sens
foucauldian în care subiectul se pune pe sine în situații care îl elevează. Contemplarea

43
Paul Guyer, The german sublime after Kant, p .106.
44
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 129.
45
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 121.
46
Jacques Derrida, Truth in painting, translated from french by Geoff Bennington and Ian McLeod, The
University of Chicago Press Chicago and London, 1987, p. 127.
47
Paul Guyer, The german sublime after Kant, p. 106-107.
48
Edmund Burke, Despre sublim și frumos, trad. Anda Teodorescu și Andrei Bantaș, București, Editura
Meridiane, 1981, p. 84.
49
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 100.
50
Douglas Burnham, An introduction to Kant Aesthetic, p. 99.
piscurilor înzăpezite pe schiuri ar putea fi acest fel de datorie îndeplinită, care iată ce frumos
se prelungește în morală. Arta poate ajuta, dar doar printr-un ocol, nu prin generarea directă a
sublimului și ameliorarea imediată morală. Natura prescrie reguli artei prin prezența geniului
care creează. Acesta întruchipează simboluri pentru ideile rațiunii, incluse în clasa ideilor
estetice. Dar pentru Kant ele „dau mult de gândit”, nu sfârșesc într-o emoție de rangul
sublimului51. În schimb, produsele artistice ale geniului pot pregăti spiritul pentru
contemplarea sublimului din natură, care, la rândul său se va converti în resursă morală. Doar
așa cultura poate antrena receptivitatea pentru idei. Pentru că un concept, cum este cel al
artei, nu poate fi determinant pentru sentimentul sublimului. Cel needucat, povestește Kant,
nu prea înțelege miza celor care escaladează munți, numindu-i pe aceștia nebuni. Cultura
educă printr-o deschidere a spiritului față de idei. Cultură educă această receptivitate a
sublimului, care la rândul lui are ca finală îmbunătățirea morală (ce rezidă în fortificarea
voinței) prin acest ocol estetic (în sensul lui Baumgarten). Astfel, acțiunea morală rămâne
pură, neinfluențată empiric.

Pentru Schiller, traseul este direct și fără ocolișuri. Arta sporește actul de voință prin
compasiunea pe care o arătăm față de eroii care își înving suferința. E o educație estetică care
are ca miza îmbunătățirea caracterului moral. E nobil că Schiller propune cunoașterea
primejdiilor care „pot fi transgresate patetic” 52. Căci ce altceva ne-ar pregăti mai mult pentru
viață, dacă nu premeditarea acestor pericole și exercițiul constant al autonomiei în fața
instinctelor care, în mod normal, ne-ar răpune? În ambele cazuri observăm triumful rațiunii.
Totuși, Schiller lasă un loc important imaginației pe umerii artistului care creează. Artistul
trebuie să dea măsura potrivită a tragicului și a teribilului ca opera să fie patetică și sublimă.
Iată cum rezumă Ion Ianoși cu privire la teoria sublimului a celor doi gânditori:

„Ucenicia asumată e limpede. Diferențele încep să se contureze în cadrul unei accentuate

fidelități. Ele derivă din asumarea teoriei estetice de către un mare practician al poeziei și dramaturgiei.
Consecința va fi atât desferecarea domeniului sublimului pentru invocarea unor probe concludente ale
artei, cât și îmblânzirea rigorilor speculative, vădită printr-un mod al expunerii mai destins, colorat,
alert, mai ușor de receptat, mai liber în toate. Aceste mlădieri în raport cu modelul țintesc reabilitarea și
abilitatea esteticului, în corelare cu eticul, dar nu într-o strictă subordonare față de el; fiindcă, deși
libertatea își păstrează și își accentuează prerogativele supreme, spre deosebire de rigorismul

51
Schilller, Scrieri estetice, p. 95.
52
Kant a citit atât eseul lui Burke Despre sublim și frumos după traducerea acestuia în germană, cât și eseul
omonim al lui Mendelsohn. A se vedea Ion Ianoși, Sublimul în estetică, București, Editura Meridiane, 1983, p.
106.
 învățătorului, ea nu este doar etic validată, ci și estetic, și încă din ce în ce mai hotărât, până la
programul vast privind „educația estetică a omului.”53

Schiller e văzut câteodată ca un pre-romantic, pentru că rămâne adeptul superiorității

rațiunii și fidel teoretizării kantiene, chiar dacă rigoarea este îmblânzită. La Schiller,
categoriile estetice fuzionau într-o globală intuire a romantismului ce bătea la ușă 54. Prin locul
privilegiat pe care îl conferă artei, Schiller pregătește „terenul” pentru sublimul care va ieși
din teorie și va intra de-a binelea în artă și în practica romantică, amestecând conceptele,
topindu-le și contopindu-le, pulverizându-le într-un vârtej indistinct 55. Practica romantică nu
mai simte nevoia de a teoretiza propria ei țâșnire sublimă56.

V. Încheiere

Am ilustrat două concepții despre sublim. Am identificat mecanismele lor și

implicațiile lor morale. Am trasat asemănările și nodul principal care le desparte. Am arătat
cum arta face un ocol pentru a susține teoria morală kantiană, iar pentru Schiller cum ea este
un vehicul necesar pentru educația estetică. Acest ultim rol educativ e dat de faptul că pentru
Schiller nu există altă cale de a-l face rațional pe omul sensibil decât făcându-l mai întâi
estetic57. Iar rolul educativ se întinde până la problema politică, pentru că transformarea
statului trece prin transformarea omului și ridicarea acestuia din starea sa nedemnă 58. Am
subliniat mutația pe care o suferă sublimul de la prezența lui în spirit datorită unei inadecvării
a imaginației în fața incomensurabilității naturii și progresul moral obținut prin
conștientizarea menirii raționale, la prezența lui în artă și progresul moral pe care îl obține
spectatorul în fața conștientizării primejdiilor și a suferinței, și depășirea lor prin compasiune,
antrenând libertatea.

53
Ion Ianoși, Sublimul în estetică, p. 106.
54
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 94.
55
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 101.
56
Schiller, p. 135.
57
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 101.
58
Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, p. 92.
 Bibliografie:

1. Ion Ianoși, Sublimul în estetică, București, Editura Meridiane, 1983.

2. Immanuel Kant, Critica facultății de judecare, trad. Vasile Dem Zamfirescu ,
Alexandru Surdu, București, Editura Trei, 1995.
3. Edmund Burke, Despre sublim și frumos, trad. Anda Teodorescu și Andrei Bantaș,
București, Editura Meridiane, 1981.
4. Douglas Burnham, An introduction to Kant`s Critique of Judgment, Edinburgh
University Press, 2000.
5. Immanuel Kant, Critica rațiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc,
București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009
6. Jacques Derrida, Truth in painting, translated from french by Geoff Bennington and
Ian Mcleod, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1987.
7. Immanuel Kant, Critica rațiunii practice, trad. Nicolae Bagdasar, București, Editura
științifică, 1972.
8. Jeffrey Barnouw, The morality of the sublime: Kant and Schiller, în Studies in
Romanticism, Vol. 19, No. 4, German Romanticism (Winter, 1980), pp. 497-514,
Boston University
9. Paul Crowther, The Kantian sublime. From morality to art, USA, Oxford University
Press, 1991.
10. F. Schiller, Scrieri estetice, București, Editura Univers, 1981.
11. Paul Guyer, The german sublime after Kant, în T. Costelloe (Ed.), The Sublime: From
Antiquity to the Present (pp. 102-117), Cambridge: Cambridge University Press.