Introducere

În această lucrare îmi propun să analizez perspectiva lui Toma din Aquino
asupra imaginației, și rolul pe care îl are aceasta în cunoașterea lui Dumnezeu. Deși
acest imaginatio nu are rolul creativ pe care îl atribuim astăzi, iar scopul său nu este
de a crea conceptul de Dumnezeu, ea are totuși o funcție esențială în metafizica
creștină. Voi încerca să prezint latura imaginativă a teologiei Sfântului Toma, ce
constă, parțial, reflectarea asupra unor doctrine, pentru a putea fi înțelese mai
profund.
În lucrarea sa The Theological Imagination, autorul Gordon D. Kaufman
explorează intersecția dintre teologie și imaginație. El susține o abordare creativă și
dinamică a gândirii teologice, subliniind rolul imaginației în conturarea înțelegerii
noastre despre Dumnezeu și conceptele religioase. Autorul provoacă limbajul și
structurile teologice tradiționale, pledând pentru o imaginație teologică mai fluidă și în
evoluție, care să interacționeze cu experiențele și provocările umane contemporane.
În ansamblu, atitudinea actuală încurajează o reimaginare a discursului teologic
pentru a rezona mai bine cu complexitățile lumii moderne, apelând însă la vechile
structuri ce formau gândirea religioasă.

Simturile interne si simturile externe

Perspectiva tomistă asupra imaginației este diferită, dar în anumite aspecte

mai provocatoare. În conformitate cu întreaga sa gândire, perspectiva sa asupra
imaginației este în prima etapă similară cu cea a lui Aristotel. El pornește de la
înțelegerea că animalele care au această capacitate pot reține imaginea lucrurilor
chiar și atunci când ele sunt absente. În analiza sa, el se întrebă cu privire la furnici și
albine, deoarece el denotă o prudență aparte. Însă spre deosebire de Filosoful, el nu
consideră că ele au imaginație, ci acționează conform indicațiilor naturale. Ele
păstrează imagine a unui obiect doar atât timp cât simțurile sunt stimulate de catre
acesta. (St. Thomas Aquinas, Commentary on Aristotle's De anima, trans. Robert
Pasnau, Yale University Press, 1999, 3.5 s644). Așadar, imaginația își are locul
printre simțurile interne, printre acele facultăți care lucrează împreună cu cele cinci
simțuri externe. În cazul oamenilor, aceste simțuri interne au rolul de a oferi sufletului
o cunoaștere a lumii materiale, necesare raționamentelor. Tot aici, imaginația are un
rol special în cunoașterea lumii, atât văzute cât și nevăzute.
Conform lui Toma, există patru simțuri interne, anume: simțul comun (sensus
communis), imaginația (imaginatio), funcția cognitivă, în cazul oamenilor, sau
estimativă în randul animalelor (via cogitatis sau via aestimativa), și memoria
(memoria). (McCabe, Herbert, On Aquinas, editura Burns and Oates, Londra, 2008,
pag 112) El pornește de la două distincții pe care le face între receptare și reținere,
de pe o parte, și între senzație și evaluare, pe de alta. Distincția dintre receptare,
sau percepere, și reținere, constă în faptul că unele datele sensibile rămân stocate
chiar și după ce au fost primite. Distincție între ele este necesară datorită faptului că
nu tot ceea ce primim reținem și pe termen lung. Pe de altă parte, distincția dintre
senzație și evaluare are în vedere atracția sau repulsia pe care o simțim față de
anumite obiecte, pe de o parte, sau față de acest simț în sine. Simțul comun, sensus
communis, este acea facultate a sufletului ce are rolul de a construi un întreg din
datele sensibile oferite de simțuri. Deși ochiul poate distinge între alb și negru, iar
gustul între dulce și sărat, acest simț intern ne ajută să distingem între ceea ce este
alb și ceea ce este dulce. Tot el ne ajută să percepem obiectul numit zahăr drept un
întreg, și nu doar culoarea sau gustul său, pe care le percepem prin simțurile
externe. Acest întreg format în interiorul nostru este numit de către Sfântul Toma
phantasmata. (Kenny, Anthony, Aquinas, Oxford University Press, 1980, pag 68)
Imagiantio reprezintă capacitatea sufletului de a re-forma această imagine atunci
când este necesar. Totodată, în rândul oamenilor este posibilă, atunci când
intelectul dorește acest lucru, descompunerea și compunerea acestor imagini oferite
de simțuri. Astfel, imaginaţia îşi reprezintă un munte de aur, combinând imaginea
unui munte cu imaginea aurului. Astfel, imagiantio poate separa culoarea aurie a
unei coroane pe care subiectul a văzut-o acum trei săptămâni, și crea o nouă
imagine mentală prin atribuirea ei unui munte, pe care l-a văzut în urmă cu doi ani.
Altfel spus, "imaginaţia îşi reprezintă un munte de aur, combinând imaginea unui
munte cu imaginea aurului" (summa 1.12.9). Această nouă imagine o pot
experimenta doar prin intermediul simțurilor interne, în absența receptării unor date
senzoriale.
În ce privește percepția sau reținerea evaluării, ceea ce în cazul animalelor este
numită via estimativa, iar în rândul oamenilor, via cogitativa, ea constă în
capacitatea sufletului de a judeca lucrurile materiale ca fiind dezirabile sau
contrariul, nu datorită efectului lor direct asupra simțurilor, ci datorită unui potențial
beneficiu sau prejudiciu adus ființei ca întreg (McCabe, Herbert, On Aquinas, editura
Burns and Oates, Londra, 2008, pag 123). Această capacitate este una instinctivă în
rândul animalelor, dar dobândită prin experiență în cazul oamenilor. Un exemplu în
această direcție îl reprezintă o oaie care fuge de lup, în mod instinctiv. Totodată, ne
putem imagina o persoană care, deși este atrasă de senzația plăcută a blănii oii, cât
și a lupului, consideră că este bine evitarea celui din urmă. Deși puternic legată de
senzație, totuși ea are în vedere evaluarea, și evitarea totodată, a ceva ce nu am
simțit niciodată, anume, mușcătura unui lup. Indiferent de modul în care aceste
evaluări sunt făcută, important de observat este faptul că ele nu depind de
capacitatea omului de abstractizare, și formarea unor concepte precum lup sau oaie.
Prin urmare, memoria este acea capacitate a sufletului de a reține aceste evaluări.
Prin ea, îmi amintesc nu doar cum arată un lup, ce sunete scoate, sau cum miroase,
ci și frica ce însoțește o experiență a întâlnirii cu el.

Imaginația si cunoașterea lucrurilor materiale

Dacă ne gândim la imaginație în absența celorlalte simțuri interne, perspectiva

Sfântului Toma o prezintă într-un fel inutilă în metafizica teologică. Imaginația, în loc
să fie puterea productivă a minții umane, ce ne ridică din concretul lumii simțurilor,
pare mai degrabă să ne lege de ea, prin simpla stocare a imaginilor ei. Totuși,
trebuie menționat că aceste simțuri interne nu percep lumea prin simple date
independente, ci drept un întreg. Și este în mod special adevărat în cazul facultății
evaluative, care leagă datele simțurilor de o anumită atitudine a subiectului față de
ele. Iar în cazul oamenilor, aceste senzații sunt trecute printr-un mai mare grad de
percepție, care ne permite sa experimentăm imaginile nu doar prin modul în care eu
le percep, și atitudinea pe care o am față de ele, ci drept obiecte care se află în
relație nu doar cu mine, ci unele cu altele. Astfel, noi nu doar percepem lumea, prin
simțuri, ci o concepem, prin intelect. Astfel, putem transcende lumea noastră oferită
de simțuri, într-o lume comună, creată și mediată de limbaj. Deși nu putem echivala
intelectul cu limbajul, pentru Toma din Aquino rațiunea este structurată într-un mod
ce poate fi numit lingvistic. Gândirea noastră compune și divide, în același mod în
care noi formam propozițiile prin alăturarea subiectului și predicatului. Structura
limbajului și a gândirii se conformează, la rândul lor, structurii lucrurilor. Doar prin
intermediul gândirii structurate lingvistic lumea materială oferită de simțuri devine nu
doar perceptibilă, ci conceptibilă. Totuși, rațiunea umană este posibilă doar atât timp
cât rămâne în contact cu lumea simțurilor. Astfel, phantasmata oferă datele brute
pentru activitatea de conceptualizare a gândirii. Perceperea senzorială a acestui lup
stă la baza conceptualizării sale de către intelect. Această percepere nu este doar
fundamentul intelectului, ci si cea care susține întreaga lui activitate, deoarece în
procesul de acumulare a cunoștințelor el se folosește de ceea ce e deja stocat. El
face acest lucru prin intermediul imaginației, împreună cu ale altor puteri senzoriale.
(1.84.7) Prin însăși natura sa, intelectul se află în trup, și prin urmare obiectul gândirii
sale este tot unul material. El gândește în primă instanță acest lup, iar ulterior
gândește lupul în genere. Din acest motiv el apelează constant la lumea senzorială
în care se situează, pentru a-și desfășura activitatea. Analizând acest aspect din
perspectiva limbajului, putem afirma că doar în momentul se vorbește despre un
anume lup, conceptul de lup în genere are sens. Prin urmare, întregul aparat al
limbajului și al gândirii, inclusiv abstracțiile, este orientat către către cunoașterea
obiectelor materiale în cel mai deplin mod posibil. Pentru Sfântul Toma, cunoașterea
nu vizează conceptul, ci natura lucrului material, prin intermediul conceptului.
(1.85.2) În acest act al cunoașterii naturii obiectului, imaginatio are un rol esențial.
Spre deosebire de perspectiva modernă, care privește această capacitate drept cea
care oferă posibilitatea de a ne separa de lumea materială, în gândirea filosofului
medieval, ea are rolul opus, acela de a ne lega de obiectele simțurilor.
Însă acesta nu este singurul ei rol.

Imaginația si lucrurile imateriale

Pe lângă acesta, ea face posibilă încercarea noastră de a cunoaște lucrurile

imateriale. Deși cunoașterea lor este una indirectă și nu foarte clară, după cum el
însuși afirmă, "din lucrurile materiale ne putem ridica la un fel de cunoaștere a
obiectelor imateriale, dar nu la o cunoaștere perfectă, deoarece nu există o proporție
adecvată între lucrurile materiale și imateriale" (1.88.2. Ad 2). Această lipsă a
proporției dintre ceea ce este material și ceea ce este imaterial este accentuată în
mod special atunci când vine vorba despre Dumnezeu. Motivul constă în faptul că,
dacă în cazul obiectelor, cele materiale și imateriale au în comun faptul că ambele
sunt substanțe, Dumnezeu însuși nu aparține acestui gen, și nici unui altul. Totuși,
dacă noi obținem cunoaștere prin intermundiul imaginației și al simțurilor, cum putem
obține vreodată o cunoaștere despre El? În această privită, trebuie menționată
distincția dintre cunoașterea pe care o putem obține prin intermediul facultăților
naturale, și cea pe care o dobândim prin har. În ambele cazuri, imaginația are un rol
important.
In primul rând, în ce privește capacitatea naturală a înțeleptului, Sfântul Toma
afirmă că "putem folosi simțurile și imaginația drept un punct de pornire, dar nu drept
unul final al cunoașterii noastre cu privire la lucrurile divine." (1.88.2. Ad 4).
Substanța materială pe care noi o cunoaștem prin intermediul simțurilor și al
imaginației pot fi utilate drept puncte de pornire deoarece, în momentul în care sunt
analizate cu atenție, se observă faptul că nu se poate găsi o explicație în însăși
natura lor, și prin urmare, ele trimit către ceva, care le transcende. Prin urmare, prin
cunoașterea naturală noi ajungem la o cunoaștere a lucrurilor divine, sau mai
concret, a cauzei transcendente ce se află în spatele lor. Această sursă, ce se
găsește în spatele tuturor lucrurilor materiale este identificată de Sfântul Toma cu
Dumnezeu, căci, afirmă el "Dumnezeu e cunoscut, când e vorba de cunoaștere
firească. Dumnezeu e cunoscut prin intermediul imaginilor efectelor sale. " (1.12.12).
El dezvoltă ulterior o serie de argumente pentru a susține existența Lui, însă punctul
de pornire se află în imaginația care oferă rațiuni materia necesară prelucrării lor.
Totuși, această cunoaștere este diferită de cea pe care o avem despre diversele
obiecte, a căror natură o putem cuprinde cu intelectul nostru. În cazul lui Dumnezeu,
noi nu avem acces la esența lui, ci putem obține doar o cunoaștere indirectă, prin
efectul pe care acțiunea Sa creatoare îl produce. Probabil ar fi mai corect să
considerăm această cunoaștere drept una care are ca obiect lumea, anume, faptul
că ea nu poate fi explicată prin ea însăși, și prin urmare, ea nu este sursa ei. În
această situație, imaginația are din nou un aport. Deținem o cunoaștere a lucrurilor
materiale prin imaginație, deci ar trebui să putem să cunoaștem sursa lor tot în
această sferă. Nu putem ști că Dumnezeu este cauza corpurilor, sau faptul că El
transcende toate corpurile sau faptul elementar că el Însuși nu este un corp, dacă nu
ne putem forma o imagine a unui astfel de obiect. Totuși, având în vedere faptul că
ea transcende aceste imagini, cu toate că începutul cunoașterii are loc în cadrul
imaginației, conținutul ei devine vag și neclar. Prin urmare, cunoașterea lui
Dumnezeu începe în imaginație, dar o depășește, cu ajutorul rațiunii.
 În al doilea rând, în privința cunoașterii mediate de har, imaginația are un rol
și mai important. Această metodă implică fenomenul profeției. Pentru început,
Sfântul Toma recunoaște că există un fel de profeție naturală, prin care se poate intui
ceea ce urmează să se întâmple prin intermediul cauzelor secunde. Însă în esență,
ea este un dar ce depășește capacitatea naturală, care este similar cunoașterii
naturale, însă distinct din punct de vedere material. Dacă o cunoaștere naturală
implică imaginile lucrurilor sensibile, precum și o lumină naturală a înțelegerii, lumină
prin care formăm conceptele generale pornind de la aceste date ale simțurilor, în
cazul profeției ambele elemente sunt afectate. În primul rând, lumina naturală a
rațiunii este întărită de lumina harului divin. „cunoașterea pe care o obținem prin
rațiunea umana fireasca necesită două condiții de îndeplinit: imagini mentale primite
prin intermediul simțurilor si lumina firească a spiritualității, prin intermediul căreia
scoatem din aceste imagini concepțiile noastre inteligibile. Îndeplinind aceste două
condiții, cunoașterea umana este ajutata de harul revelației” (2.12.13) Capacitățile
noastre naturale nu sunt eliminare, ci păstrate și într-un fel, perfecționate. În general,
perspectiva Sfântului Toma este aceea că harul transformă natura, eliminând
lipsurile ei, datorate stării de cădere. Într-adevăr, și lumina firească a inteligenței este
fortificată prin infuzia luminii harului revelației. În anumite împrejurări, imaginile sunt
create prin intervenția divină în imaginația umană, imagini care exprimă mai bine cele
ce constituie tainele şi esența Dumnezeirii decât cele realizate de sensibilitatea
noastră prin strădaniile noastre firești, așa cum apar în viziunile profetice.
Accentul său cade pe infuzia de har divin, ce face posibil apariția în imaginarul
profetului a unor imagini cu scop revelator. Aceste imagini pot face apel la acele
phantasmata existente deja, sau poate oferi unele noi. În orice caz, imaginația are
rolul central în cadrul profeției, datorită naturii înțelegerii umane. Toată cunoașterea
se intermediază pe imaginile formate în urma datelor senzoriale, și astfel putem
afirma că nu există cunoaștere în absența imaginilor. Prin urmare, actul revelator prin
intermediul profeției utilizează imaginația ca mediu principal de comunicare. Însăși
această comunicare, deși divină, apelează la imagini deoarece cunoașterea ce
rezultă din ea este în ultimă instanță o cunoaștere umană. Totodată, "trebuie să se
spună că cunoașterea lui Dumnezeu prin esența lui este cu putință numai prin
coborârea harului său, dar numai cei buni sunt hărăziți a fi împărtășiți cu har divin.
Însă cunoașterea lui Dumnezeu prin rațiunea firească poate fi hărăzită şi celor buni şi
celor răi." (Summa 1.12.12)
Concluzie

În concluzie, consider că perspectiva Sfântului Toma asupra imaginației este

diferită de concepția modernă, care vede în ea o capacitate creatoare ce poate fi
aplicată însuși conceptului de Dumnezeu. Pentru gânditorul medieval, ea are rolul de
a ne ancora tot mai mult în realitatea concretă ce stă la baza științelor. Având în
vedere proiectul său, acela de a situa teologia la nivel de știință, el utilizează acest
mijloc într-un mod similar cu cel natural. Anume, ea are rolul de a fi un mediator
între datele senzoriale și procesare lor de către rațiune. Tot astfel, în cazul teologiei,
ea are o funcție dublă. În primul rând, pornește precum celelalte științe de la datele
senzoriale și în urma analizei și judecății conduse de către intelect ajunge la
concluzia că o explicație necesară pentru existența lor nu se poate găsi în obiectele
însele. Lumea însăși nu se poate explica prin sine, iar acesta este punctul de pornire
pentru crearea unei teologii raționale. Limitele ei sunt recunoscute de Sfântul Toma,
care admite totodată si limitele capacității omului de cunoaștere, dată fiind căderea
ființei umane. Prin urmare, în cadrul teologiei se identificată un ajutor suplimentar,
identificat de Toma din Aquino în infuzia de har divin. Această lumină supra-naturală
corectează capacitățile noastre naturale, însă la nivelul imaginației intervine într-un
mod special, prin readucerea unor phantasmata deja existente, sau prin
introducerea unor noi imagini. Aceste imagini dau naștere unei cunoașteri ce vizează
lucrurile imateriale, precum Dumnezeu sau viitorul, însă este o cunoaștere ce
rămâne totuși umană.
Deși nu are un rol de creator al conținutului, poate avea un aport special în
crearea unei noi vederi asupra acelorași obiecte. Având în vedere că atitudinea pe
care subiectul o adoptă față de lucrurile materiale nu se află în ele însele, ci în
interioritatea cunoscătorilor, teologia poate utiliza imaginația pentru a modifica modul
natural de percepere a lumii, prin conceperea ei drept manifestare a puterii și
bunătății divine. Putem percepe istoria drept o înșiruire de evenimente, aleatorii sau
conform destinului, sau putem concepe istoria prin cheia întrupării, morții și învierii
Logos-ului divin în persoana lui Iisus Hristos, oferind astfel o geneză lumii, dar și un
telos existenței noastre. Toate aceste lucruri se pot realiza doar la nivelul
imaginației, care are puterea de a merge mai departe, dincolo de datul empiric, și
îmbogăți perspectiva noastră în urma judecății conduse de către intelect. Putem
concepe lumea ca un întreg, ce cuprinde materia, obiectele văzute, cât și
entitățile imateriale, precum sufletul nostru sau Dumnezeu. Imaginația are rolul de a
uni datele senzoriale într-un total, făcând astfel posibilă cunoașterea în domeniul
științelor, dar și în viața de zi cu zi. Tot astfel, ea are rolul de a uni datele empirice și
conceptele rezultate din ele cu judecățile rațiunii și cunoașterea primită prin
revelație, pentru a forma un întreg în ce privește cunoașterea lui Dumnezeu în
domeniul teologiei, dar și în viața de zi cu zi.