Statul şi serviciile publice

De-a lungul timpului au existat abordări diferite în ceea ce priveşte intervenţia statului în economie,
în general, şi în sectorul serviciilor, în particular.

În consecinţă, s-au resimţit în practica economică două tipuri de opţiuni:

- preponderenţa sectorului public vizavi de

- extinderea sectorului privat

În caracterizarea celor două tipuri de sectoare, teoria economică a adoptat următoarele ipoteze
globale:

- sectorul privat ( sistemul de alocare a pieţei concurenţiale) asigură eficienţa economică maximă

- sectorul public ( sistemul de alocare prin intermediul statului ) asigură echitatea şi egalitatea
socială.
 Organizaţii publice sau private
O organizaţie se consideră publică atunci când un anumit grup de supraveghere are
dreptul de a dispune sau are responsabilitatea asupra rezultatelor financiare obţinute.

O organizaţie se consideră privată atunci când proprietarii sau acţionarii , fie

organizaţiile ( în cazul organizaţiilor non- profit) dispun de rezultatele financiare obţinute în
virtutea dreptului de proprietate.

La rândul său, sectorul public se compune din două mari categorii de organizaţii de stat:

- instituţii de stat şi
- întreprinderi
Instituţiile de stat sunt reprezentate de ministere, agenţii, birouri etc. Acestea îşi dobândesc
veniturile de la bugetul de stat sau de la bugetele locale.

Întreprinderile formează aşa numitul sector public productiv. Ele îşi dobândesc veniturile din
vânzarea pe piaţă a producţiei şi din subvenţiile de la bugetul de stat atunci când ele nu-şi
pot procura veniturile necesare pentru a face faţă cheltuielilor . Ele cuprind:

- întreprinderile de stat aflate direct sub autoritatea guvernamentală. Din această categorie
fac parte regiile autonome
- societăţile comerciale mixte cu capital de stat şi privat. Ele se află în concurenţă cu firmele
private şi, prin urmare, sistemul lor de organizare necesită o independenţă mai mare şi
libertate în management
- bănci şi societăţi de asigurări de stat
În ultimele decenii ale secolului trecut s-a afirmat o tendinţă
de reducere a rolului statului în economie, din cauza
dezavantajelor provocate de intervenţia excesivă a acestuia,
şi anume:

- cheltuiele publice foarte mari

- numărul mare de funcţionari
- ponderea excesivă a prelevărilor din veniturile persoanelor
- creşterea datoriei publice
Motivaţia criticii, mai ales liberale, privind intervenţia excesivă a
statului în economie se referă la:

- efectele perverse ale asistenţei: protecţia poate genera o mentalitate

de asistaţi; cei care beneficiază de ea ar putea aştepta în mod pasiv
bunăstarea fără să mai încerce să se descurce prin ei înşişi
- îngreunarea sarcinilor (obligaţiilor) sociale penalizează oferta de
locuri de locuri de muncă
- reducerea inegalităţilor şi redistribuirea verticală ( de la bogaţi către
săraci) este legitimă atâta timp cât diferenţele sunt mari.
Remediile liberale cu privire la srviciile publice vizează o gamă largă de propuneri care au ca scop
transferarea unei părţi din cheltuielile statului- providenţă asupra asigurărilor voluntare şi a
economisirii individuale, astfel încât să se obţină o mai mare responsabilizare a beneficiarilor de
servicii publice.

De exemplu, în domeniul sănătăţii se poate proceda la:

- reducerea părţii cheltuielilor de sănătate acoperite de către securitatea socială şi creşterea părţii
asumate de către pacienţi, precum şi recurgerea la asigurări private complementare
- privatizarea ofertei de servicii medicale, astfel încât să se obţină o reducere a costurilor sub efectul
concurenţei

În domeniul pensiilor, existenţa pe lângă sistemul public de pensii a unui sistem privat, persoanele
active fiind îndemnate să îşi realizeze un capital pentru bătrâneţe încă din timpul activităţii.
O altă parte a criticii liberale este îndreptată asupra statului producător. Se
insistă asupra ideii că statul nu trebuie să producă bunuri şi servicii
comerciale, deoarece în economia de piaţă întreprinderile private
îndeplinesc mai bine acest rol.

Întreprinderea publică nu este stimulată să urmărească reducerea costurilor

şi să vândă la cel mai bun preţ, deoarece ea nu este sub tentaţia profitului.

Pe de altă parte, şi teoriile liberale admit că există anumite limite ale pieţei,
deoarece sunt bunuri şi servicii socialmente utile, dar care sunt nerentabile
pentru o întreprindere privată.
Doctrina liberală nu contestă rolul de jucător al statului în
oferta de servicii publice: întreaga societate beneficiază de
efectele lor externe pozitive, fie că este vorba de educaţie,
cultură, cercetare sau protecţia mediului.

Liberalii denunţă însă monopolul de gestiune şi funcţionarea

birocratică a acestor servicii, care le cresc costurile şi caută
un mod ca aceste servicii să fie produse de către piaţă şi să
fie supuse concurenţei, ceea ce ar contribui la scăderea
costului lor pentru colectivitate.
Remediile liberale vizează privatizările, parteneriatul public-privat şi gestiunea comercială
de piaţă a serviciilor colective.

Privatizarea unei întreprinderi publice înseamnă vânzarea majorităţii sau totalităţii capitalului
său acţionarilor privaţi.

Obiectivele privatizărilor:

- creşterea productivităţii: supuse concurenţei, întreprinderile privatizate îşi vor ameliora

rentabilitatea, pentru a putea supravieţui competiţiei economice
- ameliorarea finanţelor publice: sumele obţinute din privatizare pot fi utilizate de către stat
pentru rambursarea datoriei publice
- stimularea întreprinzătorilor şi educarea proactivă a cetăţenilor
 Parteneriatul public-privat
Parteneriatul public-privat aduce numeroase beneficii, atât părţilor implicate, cât şi utilizatorilor
de servicii publice. Principalele argumente care au condus la formarea acestui parteneriat sunt:

-procurarea de fonduri din surse private, atunci când banii publici nu sunt suficienţi
- concentrarea statului şi a autorităţilor publice atât pe activităţile lor tradiţionale (Justiţie,
Apărare, Poliţie), cât şi pe cea de regulator al economiei şi al pieţei
- folosirea tehnicilor de management din sectorul privat în sectorul public
- integrarea activităţilor de concepţie, execuţie, operare şi întreţinere ale unei infrastructuri sau
ale unui serviciu
- înlocuirea managementului autorităţilor publice (adesea greoi şi birocratic) cu managementul
privat, mult mai dinamic şi mai bine organizat
- atragerea de companii specializate cu disponibilitate financiară şi tehnologică.
Printre consecinţele favorabile ale parteneriatul public-privat se numără:
- diminuarea costurilor proiectului, întrucât partenerul privat se bucură de privilegiul de a
împrumuta fonduri mai simplu şi mai ieftin decât partenerul public
- accesul sectorului public la know-how-ul specific sectorului privat
- obţinerea beneficiilor privatizării, dar fără dezavantajele acesteia
- flexibilitatea mai mare a cadrului legislativ aplicabil firmelor care activează în sectorul
privat
- capacitatea de adaptare şi dinamismul agenţilor privaţi faţă de schimbările mediului
extern
- diminuarea riscurilor prin împărţirea acestora între cei doi parteneri
- reducerea necesarului de credite/investiţii contractate de sectorul public
- creşterea calităţii serviciilor publice, fără a creşte presiunea fiscală.
Philip Kotler a identificat cinci tipuri de parteneriat strategic, între organizaţiile din sectorul public şi
cel privat:

1. Parteneriat în vederea promovării unei cauze: presupune derularea unor activităţi de către o
companie privată, care vine în ajutorul organizaţiilor publice, cu scopul de a creşte notorietatea
unei probleme sociale şi gradul de preocupare a publicului pentru aceasta
2. Parteneriat în vederea acordării sprijinului financiar unei cauze: se referă la soluţionarea
problemei publice, pe baza contribuţiilor de ordin financiar ale unei companii private. Acest sprijin
este rezultatul creşterii volumului vânzărilor firmei, datorită cointeresării clienţilor săi în această
iniţiativă.
3. Parteneriat în vederea determinării unui comportament în rândul publicului. În acest caz,
compania privată susţine implementarea unui program de modificare a comportamentului
cetăţenilor, de cele mai multe ori, pentru a îmbunătăţii starea de sănătate a publicului, siguranţa
naţională, mediul înconjurător sau bunăstarea comunităţii.
4. Parteneriat în vederea stimulării voluntariatului. Angajaţii firmelor private îşi împărtăşesc ideile,
cunoştinţele profesionale, experienţa în cadrul orelor de voluntariat, în folosul organizaţiilor publice
5. Mecenat – presupune efectuarea unor donaţii – de ordin financiar şi material- şi/sau prestarea
unor servicii pentru deservirea unei cauze.
 Gestiunea de piaţă a serviciilor
Gestiunea de piaţă a serviciilor colective presupune
încredinţarea gestiunii acestora unor întreprinderi private,
pe bază de contract cu statul. În acest caz, statul ar
supune o cerere de ofertă concurenţei şi ar alege dintre
întreprinderi pe cea care oferă condiţiile cele mai
avantajoase.
Exemple de servicii publice care pot fi concesionate:
distribuţia de apă, gaz, electricitate, construcţia şi
gestionarea autostrăzilor, gestiunea cantinelor şcolare etc.
 Intervenţia prin reglementări
O altă formă puternică de intervenţie a statului în sectorul
serviciilor publice este aceea prin reglementări.
Acestea pot fi grupate în trei categorii:

1) reglementări tehnice
2) reglementări administrative
3) controlul administrativ al preţurilor (tarifelor)
 Reglementări tehnice
Reglementările tehnice prevăd exercitarea unei activităţi economice cu respectarea anumitor norme.
Există reglementări tehnice referitoare la:
- persoane
- produs
- întreprindere

Reglementările tehnice referitoare la persoane constau în exigenţa unei diplome, licenţe, certificat etc.
pentru exercitarea unor profesiuni cum ar fi: medici, arhitecţi, contabili, şoferi etc.
Reglementările tehnice referitoare la produs se referă la standarde pe care trebuie să le respecte
serviciile. De exemplu, serviciile de transport trebuie să respecte reguli de securitate a călătorilor.
Reglementările tehnice referitoare la întreprindere se referă la reguli de înfiinţare şi funcţionare a
întreprinderii.
 Reglementări administrative
Reglementările administrative au ca obiect limitarea accesului
într-un sector de activitate prin:

- fixarea numărului întreprinderilor pe o piaţă

- limitarea teritoriului pe care o întreprindere îşi poate desfăşura
activitatea (exemplu serviciile de poliţie).

Justificarea acestori reglementări se bazează pe teoria

concurenţei distructive.
Controlul administrativ al preţurilor (tarifelor) se realizează
pentru servicii vitale sau în cazul existenţei monopolurilor
(exemplu, preţurile la energie, gaze etc.).

Dezbaterile legate de rolul statului în economie în general şi faţă

de serviciile publice, în particular, nu vizează denigrarea , ci
îmbunătăţirea rolului statului.
Nu se doreşte, deci, revenirea la ipostaza statului minimal, ci la
apropierea statului de nevoile reale ale societăţii şi la
perfecţionarea contribuţiei sale în asigurarea unui climat de
satisfacţie şi armonie socială.
Societatea doreşte un stat mai econom şi mai eficace în gestiunea
sa.