Fiziopatologia

infecției
Infecția
• Infecția este un aspect universal al vieții. Atât plantele cât și
animalele sunt infectate de microorganisme, iar omul nu face
excepție.
Infecția – definiție
• Pentru ca infecția să se producă, agentul infecțios trebuie să se
atașeze de gazdă, să o colonizeze sau să o invadeze cu scopul
final de a se multiplica.
• Prin infecție se înțelege pătrunderea și multiplicarea unui
agent patogen în țesuturile organismului. Ea nu este urmată
obligatoriu de boală.
• Boala infecțioasă este rezultanta dintre agresiunea
microorganismului și reacția de apărare a corpului. Ea urmează
întotdeauna unei infecții.
• Contaminarea (nu este infecție!) reprezintă prezența
microorganismelor (agenți infecțioși) pe suprafața unui
organism, a unor obiecte sau alimente. Conataminarea poate
fi urmată de boală sau nu.
• Pe parcursul evoluției, organismul și-a dezvoltat o serie
de mecanisme de apărare împotriva microorganismelor.
1. Rezistența antiinfecțioasă prin factori nespecifici
2. Rezistența antiinfecțioasă prin factori specifici
1. Rezistența antiinfecțioasă prin factori nespecifici

• Factorii nespecifici de apărare sunt activi

împotriva oricărui agent infecțios și se
împart în factori externi și interni
• Factorii externi sunt structuri care vin în
contact cu mediul extern și se află la
suprafața tegumentului, a mucoaselor
tractului gastrointestinal, respirator etc. și
sunt bariere:
• mecanice
• chimice
• celulare
• Bariere mecanice:
• tegumentul cu stratul său cornos
• mucoasele acoperite de mucus
• epiteliul cilindric ciliat, care, de exemplu, poate
transporta mucusul de la nivelul bronșiilor
• Bariere chimice: pH-ul acid al pielii, acidul clorhidric din
sucul gastric
• Lizozimul:enzimă mucolitică specializată în liza
bacteriilor: prezent în lacrimi, salivă, mucus nazal
• Bariere celulare: celulele fagocitare din mucoasa
plamânului
• Antagonismul bacterian: flora saprofită (microorganisme
care își procură hrana din substanțe organice în
descompunere) de pe piele prin antagonismul opus
germenilor patogeni (flora saprofită împiedică
dezvoltarea celei patogene)
Factorii interni sunt activi la nivelul țesuturilor și umorilor
(lichid intercelular)

a) Complementul seric:
• denumirea de complement a rezultat inițial din
observația că anticorpii nu pot distruge bacteriile decât
în prezența unui factor nespecific prezent în serul
proaspăt al sângelui
• între timp s-a constatat că el este de fapt un sistem
compus din 11 proteine plasmatice
• în mod normal este inactiv, fiind activat de
imunoglobuline sau de substanțe bacteriene într-un
sistem de cascadă
• el conferă sângelui o putere bactericidă (explică faptul că,
în general, germenii nu se înmulțesc în sânge)
De exemplu:
• măsurarea valorilor complementului (C3 si C4) se
efectuează pentru a monitoriza eficiența
tratamentului pentru pacienții care suferă de o
afecțiune imunologică
• la pacienții care suferă de artrită reumatoidă,
activitatea complementelor în sânge este mai
intensă decât în mod normal, însă în fluidul
articulațiilor aceasta este mai slabă
• pacienții care suferă de lupus eritematos cronic
prezintă un nivel mai scăzut de proteine C3 si C4.
b) Interferonii - au specificitate legată de specie. Sunt
glicoproteine secretate de celulele infectate cu virus.
Interferonii au acțiune antivirală nespecifică. Se disting 3
familii de interferoni: α, β și γ. Ei sunt utilizați ca
medicamente antivirale.
c) Factori celulari
• reprezentați de celulele sistemului monocito-macrofagic
(denumire mai veche: sistemul reticulo-histiocitar)
• microorganismele patogene sunt distruse în principal de:
• leucocitele neutrofile din sângele circulant și
• de macrofagele din țesuturi
• macrofagele tisulare provin din monocitele din sânge
• moncitele au o capacitate de fagocitare mică, dar în
momentul în care ajung în țesuturi ele își măresc volumul
și puterea de fagocitare, devenind macrofage
d) Reacția inflamatorie

• dacă agentul infecțios trece de barierele de apărare

următoarea linie de apărare o constituie reacția inflamatorie
acută în care converg reacțiile celulare cu cele umorale
• dacă reacția inflamatorie nu reușește să neutralizeze
microorganismul atunci are loc diseminarea lui. Cel mai
frecvent microorganismele sunt purtate prin componentele
lichidiene
• astfel exsudatul inflamator și fagocitele pot deveni
transportori ai microorganismelor care nu au putut fi
neutralizați
• de ex.: dacă agentul infecțios traversează mucoasa
gastrointestinală el se răspândește pe toată suprafața
peritoneului → peritonită
• În inflamație fluxul limfatic se accelerează, ceea ce permite ca
agentul infecțios să se răspândească rapid de-a lungul
limfaticelor (prin limfă), ceea ce are drept consecință o
limfangită (inflamație a vaselor limfatice), dar cel mai frecvent
el este transportat direct în ganglionii limfatici, unde sunt
rapid fagocitați de macrofage. În acest caz limfa care trece de
ganglioni poate fi lipsită de microorganisme.
• Dacă agentul infecțios nu este neutralizat în ganglionii limfatici
sau dacă el pătrunde direct în circulația venoasă atunci apare
bacteriemia, care este rezolvată, de obicei, rapid de către
sistemul monocito-macrofagic (sistemul reticulohistiocitar)
• În cazul în care există un număr mare de bacterii sau este depășită
capacitatea de apărare a organismului atunci ele persistă în
circulația sanguină și detemină septicemia
• Aceasta este însoțită de semne clinice precum:
• stare generală alterată, tegumente palide
• febră sau temperatură scăzută sub normal
• frisoane
• tahicardie, tahipnee, hipotensiune arterială etc.
• În final pot invada organele producând microabcese. Această
situație se numește septicopiemie
* Abcesul = acumulare de puroi, bine delimitată de țesuturile din jur printr-o
membrană de țesut conjunctiv
Afectarea organică în septicemie
2. Rezistența antiinfecțioasă prin factori
specifici
• Ea se produce prin reacția imunologică, care are două
componente:
a) Imunitatea umorală (imunoglobuline) și
b) imunitatea mediată celular (limfocite T).
a) Imunoglobulinele(Ig) sau anticorpii(Ac) = proteine
globulare sintetizate de către plasmocite (limfocite B
efectoare), ca răspuns la prezenţa în organism a unui
antigen
• microorganism (bacterie, virus, parazit)
• compus macromolecular (proteină, polizaharid)
considerat “non-self”
• Imunoglobulinele sunt Ig A,M,G,D,E
b) limfociteleT sunt:
• limfocite T citotoxice (TC, numite“killer”) şi
• limfocitele T ajutătoare (numite“helper”,TH);
• au acțiune citotoxică; sunt capabile să ucidă celulele
infectate și de a controla raspunsurile imune
• sunt specializate in secreția de citokine sau
interleukine, molecule care le permit să coopereze cu
alte celule
Caracteristici ale microorganismelor care determină
infecția – cele mai importante grupe

• Virusurile - cele mai numeroase (se descoperă

continuu noi virusuri)
• au o porțiune centrală constituită din acidul
nucleic (ADN sau ARN)și un înveliș de proteină
(capsidă)
• sunt de dimensiuni foarte mici, vizibili la
microscopul electronic
• nu au perete
• nu sunt sensibile la antibiotice
Virus
Bacteriile
• au dimensiuni mai mari
• au perete, membrană celulară, citoplasmă, ribosomi și
un sistem enzimatic propriu
• sunt sensibile la antibiotice
bacterie
Photo credit: Public Health Image Library (PHIL)

STAFILOCOC AURIU REZISTENT

Fungi patogeni
• sunt microorganisme pluricelulare (candida, aspergillus etc.)
• sunt insensibile la antibiotice
• sunt sensibile la o serie de chimioterapice
Candida albicans
Caracteristici ale microorganismelor care determină
apariția bolii
1. Transmisibilitatea
• pentru ca infecția să se producă, microorganismul trebuie să
ajungă la organismul gazdă
• cea mai evidentă cale de transmitere este cea directă de la
persoană la persoană prin: strănut, tuse, sărut
• se poate transmite și indirect prin obiecte contaminate de
către un bolnav
• tot indirectă este considerată și transmiterea prin sol, apă,
alimente. În spital se poate transmite și prin secreții, exsudate
etc. dar și prin transfuzii (ex. virusul hepatitei B, HIV)
• transmiterea indirectă mai complexă poate implica un vector:
insecte (tânțarul anopheles pentru malarie - produsă de un
protozoar Plasmodium; căpușa pentru borrelia burgdorferi-
boala Lyme)
2. Invazivitatea (factorii de invazie)
Este extrem de diferită în funcție de tipul agentului infecțios.

• Microorganisme care nu invadează țesuturile ci acționează local (de

exemplu vibrionul holeric nu invadează decât mucoasa intestinală,
shigella care determină dizenteria acționează la nivelul mucoasei
colonului-rect, rar sigmoid)
• Bacilul tific (salmonella tiphy) trece de mucoasa digestivă, pătrunde
în sânge și diseminează în organism
• Spirocheta sifilisului penetrează ușor mucoasele sau tegumentul și
diseminează rapid prin sânge ajungând la diferite țesuturi și organe
• Factorii antifagocitari: microorganismele au evoluat ca să treacă de
barierele de apărare ale organismului și să eludeze mecanismele
acestuia de apărare. Unele bacterii prezintă o capsulă astfel încât nu
pot fi fagocitate.
• Enzimele: anumite bacterii elimină enzime care le permit difuzarea
și penetrarea prin substanța fundamentală a țesutului conjunctiv
(”digestia” acestuia)- ex.: hialuronidaza streptococilor, stafilococilor
3. Toxinogeneza

• Toxinele bacteriene sunt otrăvuri puternice care pot omorâ un

organism neimunizat
• Există exotoxine și endotoxine
• De exemplu:
• bacilul tetanic (clostridium tetani) nu părăsește poarta de
intrare, în schimb secretă toxina tetanică, care difuzează în
organism și provoacă o contractură tonică generalizată și crize de
contracturi paroxistice ale mușchilor.
• clostridium botulinum produce toxina botulinică (blocheză
eliberarea acetilcolinei)
• Endotoxinele sunt legate de corpul bacterian și nu se
eliberează decât după moartea și liza microbului (vibrionul
holerei, bordetella pertusis etc.).
4. Sensibilizarea

• Substanțele microbiene sau toxinele lor pot acționa ca

antigene și să genereze reacții de sensibilizare mediate celular
sau umoral (reacții alergice). Ex.: TBC, infecții streptococice

streptococi
Factori de patogenitate -
capacitatea de a produce boală infecțioasă

• Prin exotoxine (tetanos, difterie) care acționează

pe celule specifice inducând modificări în funcția
celulară: acest mecanism chimic este relativ bine
cunoscut
• Prin endotoxine- care se eliberează prin liza
microorganismului. Este parțial explicată
• Prin reacții imune (pacientul devine alergic la
bacilul TBC )- mecanism mediat celular sau prin
complexe antigen-anticorp
Virusurile au o modalitate diferită de a produce boala:
• Virusurile sunt ”paraziți” intracelulari formați din
”fragmente” de material genetic (ADN sau ARN) pe care îl
inseră în celula gazdă modificându-i informația genetică
și, în consecință, funcția.
• folosesc celula gazdă și pentru replicare, ocazie cu care
celula poate fi distrusă (se necrozează) sau dimpotrivă
este stimulată să prolifereze ca în cazul tumorilor
induse viral (papilomavirus=HPV)
• ele pot produce boala și printr-o serie de reacții imune
acționând ca material antigenic.
Interacțiunea microorganism-gazdă

• Scopul bacteriilor nu este să producă boală ci să se multiplice.

Gazda îi servește drept sursă de hrană. Dacă toți microbii și-ar
omorâ gazda ar rămîne fără substrat energetic și plastic.
• Din punctul de vedere al gazdei, aceasta, prin evoluție, și-a
perfecționat mecanismele de apărare antimicrobiană ca să
reziste cât mai bine atacurilor. Astfel majoritatea infecțiilor nu
ajung la boală.
Infecțiile oportuniste
• Numeroase microorganisme, în condiții normale, nu sunt
resporabile de producerea de boli infecțioase, dar ele pot, în
anumite circumstanțe ale gazdei, să profite de avantajul creat
pentru a determina boală.
• Astfel de microorganisme sunt numite oportuniste. Agenții
oportuniști pot fi exo-sau endogeni.
• Astfel de infecții apar când mecanismele de apărare ale gazdei
sunt afectate sau când este perturbată ecologia florei
microbiene saprofite.
• Cel mai frecvent infecțiile oportuniste apar în spitale, la
pacienți a căror boală de bază induce tulburări de nutriție,
scăderea imunității sau afectează producția normală de
leucocite: leucemii, alte forme de cancer, SIDA
• anumite tratamente medicamentoase pot determina efecte
adverse nedorite de suprimare a reacțiilor imunologice sau
inflamatorii (anticanceroasele, corticoterapia)
• antibioticele pot determina infecții oportuniste prin
dezechilibrele determinate asupra florei microbiene saprofite
• pe de altă parte o anumită infecție poate determina o alta. O
banală răceală determinată de un virus pregătește terenul
pentru o pneumonie bacteriană
• pot interveni și factori de mediu, de ex. poluarea prafului cu
siliciu favorizează îmbolnăvirea de tuberculoză.
Flora saprofită normală sau indigenă (microbiomul
uman - definit de Lederberg)
• Se consideră că gazda împreună cu această floră microbiană
constituie un ecosistem, a carui echilibru constituie un
element esențial în menținerea stării de sănatate.
• În fiecare zi eliminăm prin scaun trilioane de bacterii din
tractul intestinal. Pielea are aprox. 10 000 de
microorganisme/cm², saliva conține 100 de milioane de
microorganisme/ 1ml (corpul nostru conține de 10 ori mai
multe microorganisme decât celule proprii = 1,5kg)
• Această floră nu este una care populează organismul la
întâmplare, ci este constituită din microorganisme care s-au
adaptat condițiilor pe care i le oferim. În consecință, flora unei
specii sau țesut este previzibilă. Între gazdă și microorganisme
există o relație mutuală. (mutualismul apare atunci când ambele părți
gazdă-floră microbiană au de câștigat)
• Joshua Lederberg (1925 – 2008)
• Premiul Nobel 1958
Rolurile florei saprofite
gr. sapros: putred, mort, phytos: plantă

• susține digestia și motilitatea intestinală

• apără împotriva agenților infecțioși patogeni (rol
antibiotic)
• influențează reacțiile imunologice și probabil și
activitatea leucocitară
Nu se cunosc toate bacteriile care ne populează organismul
și nici factorii care inrevin în relația bacterie-bacterie sau
bacterie-gazdă
Localizarea microbiomului (cele mai populate zone cu floră
microbiană saprofită)
Infecțiile nosocomiale (gr.: nosos = boală;
komeion=îngrijire)

• sunt boli infecțioase contractate într-o unitate sanitară

• etiologia lor este variată: bacterii, virusuri, ciuperci, paraziți
etc.

Mână contaminată cu microbi (animație computerizată) -

pricipala cale de transmitere a infecțiilor nosocomiale profilaxie
Dinamica procesului infecțios

1. Poarta de intrare
• pentru a produce infecția, microorganismele trebuie să
pătrundă în organism. Locul de pătrundere poartă
denumirea de poartă de intrare.
• ea poate fi:
• respiratorie,
• digestivă,
• tegumentul și mucoasele,
• Sângele etc.
2. Răspândirea microorganismelor patogene în organism

• Răspândirea agentului patogen în organism se poate produce

astfel:
• răspândire regională: microorganismul se înmulțește le
poarta de intrare, se propagă prin vasele limfatice (limfangită)
spre ganglioni (adenită acută). Infecția se poate opri aici sau
microorganismul trece în sânge
• diseminarea prin sânge (bacteriemie / viremie): din sânge
microorganismele se îndreaptă spre anumite organe
• diseminarea pe cale nervoasă. Virusurile se pot deplasa din
aproape în aproape spre o structură specifică pentru care
virusul are afinitate; de exemplu: virusul rabiei are afinitate
pentru encefal, virusul poliomielitei pentru coarnele
anterioare ale măduvei spinării
Boala infecțioasă

• Prezintă semne și simptome caracteristice, în funcție de

agentul patogen, dar și de capacitatea de apărare a
organismului.
• Se poate distinge:
• infecția locală (abces, flegmon, pustulă, furuncul) – manifestări
clinice la poarta de intrare
• infecția regională – infecția depășește poarta de intrare
determinând: limfadenită, adenoflegmoane (infecții cutanate,
TBC)
• infecția generală (boala infecțioasă generală) – se produce când
microorganismul se răspândește în tot corpul prin sânge și se
îndreaptă spre organele țintă = boală infecțioasă sistemică
• Flegmon = inflamație acută a țesutului conjunctiv datorită
unei infecții cu tendință la difuziune, fără delimitare
• Furuncul = infecție a aparatului pilosebaceu (implică firul de
păr și glandele sebacee)
• Puroi = lichid patologic format din leucocite, leucocite alterate,
celule ale țesuturilor învecinate, bacterii vii sau moarte, fluid
bogat în proteine rezultat din reacția inflamatorie care crește
permeabilitatea vasculară. În cursul inflamației organismul
încearcă să delimiteze zona prin formarea unei bariere de
fibrină rezultând abcesul. Atunci când nu reușește delimitarea
rezultă flegmonul
• Abces = acumulare de puroi, bine delimitată de țesuturile din
jur printr-o membrană de țesut conjunctiv
• boală infecțioasă sistemică parcurge mai multe etape:
• perioada de incubație = timpul scurs de la pătrunderea microorganismului în
organism până la apariția semnelor de boală. Această perioadă este
asimptomatică
• perioada de invazie = debutul bolii, este de obicei cea mai contagioasă
perioadă; încep să se contureze semnele și simptomele specifice
• perioada de stare = prezintă toate semnele și simptomele caracteristice bolii
infecțioase respective
• perioada de declin (defervescență) – marchează o diminuare treptată sau
bruscă a semnelor și simptomelor
• convalescența – simptomatologia este redusă iar vindecarea
anatomopatologică se desăvârșește
• vindecarea
• completă
• cu sechele
• sau poate evolua spre cronicizare (hepatită, malarie) – agentul patogen persistă
producând în continuare leziuni anatomopatologice la nivelul organelor
Sechelele bolilor infecțioase

• Sechelele anumitor boli infecțioase sunt de interes pentru

kinetoterapeut
• Astfel meningitele și encefalitele dau un procent mare de sechele
motorii și psihice
• Tusea convulsivă și repetatele viroze respiratorii pot determina
bronhopneumopatii cronice obstructive și, în final, insuficiență
respiratorie, în care reeducarea respiratorie poate interveni în
profilaxia secundară și terțiară.
• Infecția streptococică poate fi urmată de reumatism articular acut
sau de afectări renale și cardiace importante
• Osteomielita = infecțiile osului și a măduvei sale, produsă pe cale
hematogenă, de germeni microbieni (frecvent: stafilococul auriu).
Cel mai frecvent se întâlnește la vâstele 5-15 ani și sunt afectate
membrele inferioare. Sechele/complicații: artrita de vecinătate,
fractură pe os patologic, luxație patologică de șold, inegalitate de
membre inferioare
• Poliomielita (paralizia infantilă) = boală infecțioasă acută și
transmisibilă determinată de virusul poliomielitic, caracterizată prin
paralizie de tip flasc urmată frecvent de atrofie musculară definitivă
• virusul este ARN (picornaviridae) și este un enterovirus
• se transmite de la om la om
• virusul se cantonează în coarnele anterioare ale măduvei spinării
(bulb, punte, aria motorie a girusului precentral)
• Paraliziile din polio sunt:
• de tip flasc
• reflexe abolite
• asimetrice, uneori în diagonală
• inegale (pareze/plegii)
• predomină la mușchii de la rădăcina membrelor
• determină atrofii musculare severe
• Vaccinarea a redus mult incidența acestei boli
Răspândirea polio

astăzi, țări endemice: Pakistan, Afganistan, Nigeria

Sechele polio