Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău

Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Răspunderea juridică ca forma a răspunderii sociale

1.Noţiunea răspunderii juridice

Răspunderea ca şi noţiune, are un conţin ut complex, tratat pe larg, din
diferite perspective, în cadrul mai multor ştiinţe, în încercarea de a clarifica şi a aprofunda câte ofaţetă
a acestui concept. Răspunderea juridică reprezintă, alături de răspunderea morală, spre
exemplu,unul dintre tipurile de răspundere socială, poate cel mai important. Pentru uzul studenţilor din
anul I, vom încerca să facilităm apropierea de instituţia răspunderii juridice, urmândca, pentru
aprofundare, cititorii sa fie îndrumaţi spre tratele fundamentale în domeniu11.
Răspunderea, ca si responsabilitatea, sunt noţiuni filozoficeal căror conţinut s-acircumscris, de
cele mai multe ori, cu ajutorul noţiunilor de liber arbitru, si liberate. Altfel spus, responsabilitatea unui
individ sau tragerea lui la răspundere pentruanume fapta nu se poate concepe decât in condiţiile in care
acesta a acţionat liber si indeplina cunoştinţa de cauza.
Dintr-o perspectiva istorica, s-a studiat sorgintea si evoluţia răspunderii juridiceevidenţiindu-se
rolul răspunderii juridice si al sancţiunii administrate de stat in rupereacercului vicios al răzbunării, ca
metoda primitiva de tragere la răspundere sociala. Momentul in care s-a statuat dreptul exclusiv al
statului de a utiliza forţa si de a executasancţiunea este considerat momentul naşterii răspunderii juridice.
O alta abordare a răspunderii o propune sociologia. Astfel, s-a dezvoltat noţiuneade răspundere
socială ca răspundere a individului in faţa societăţii din care face parte pentru prejudiciile aduse acestei
societăţi. Răspunderea şi sancţiunea apar ca douăipostaze ale aceluiaşi fenomen. Răspunderea politica,
răspunderea morala, răspunderea juridica sunt tipuri de răspunderea sociala. Dreptul societăţii si al
statului de a impunerăspunderea juridica si de a aplica sancţiunea a fost justificat prin interesul societăţii
de ase apăra împotriva acelora cere o vătăma.
Ştiinţele juridice de ramură, tratează, fiecare forma specifică de răspundere juridica, iar Teoria
generală a dreptului, îintr-un efort de sinteză, îşi propune sădefinească şi să circumscrie cât mai exact
noţiunea de răspundere juridică în scopulclarificării acestei noţiuni pe cât de complexă, pe atât de
necesară sistemului juridic şisocietăţii, ca ansamblu.
De cele mai multe ori, normele juridice sunt respectate sau aduse la îndeplinire de buna voie de
către cetăţeni, din convingerea ca ele exprimă valorile de just siechitabil ,sau de teama sancţiunii ce ar
trebui suportată. Atunci când, în urma încălcării unei norme juridice, organele de stat intervin prin
aplicarea unei sancţiuni, răspunderea juridică seconcretizează. Pentru a delimita cele două tipuri de

1
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, Ediţia a 2 a, Ed.All Beck,
Bucureşti, 2005, p.287, Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1994, p. 255, Sofia Popescu,
Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.299.

1
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

relaţii ce pot interveni între subiectelede drept şi stat, ca unic titular al dreptului de a aplica constrângerea
publică, în ramura penală s-au propus noţiunile de raport juridic de conformare - pentru a defini situaţia
înjcare persoanele fizice sau juridice îşi îndeplinesc de bunăvoie obligaţiile – şi raport juridic de
conflict – pentru cazul în care este necesara intervenţia coerciţiei etatice2.
Răspunderea juridica a fost definita ca o situaţie juridică3,ca un raport juridic sau ca o instituţie
juridică complexă, ca un sistem complex de norme4. Ea constă înreacţia de reprimare venita din partea
societăţii, fata de o acţiune umana care contravineunei norme, acţiune imputabila, in principal,
individului. Doctrina româneasca aîmbrăţişat, in mod predominant, opinia ca răspunderea juridica
reprezintă un raport juridic de constrângere care are ca obiect sancţiunea juridica5, ca un complex
dedrepturi si obligaţii conexe care se nasc – potrivit legii – ca urmare a săvârşirii uneifapte ilicite si care
constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prinaplicarea sancţiunilor juridice în scopul
asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi aîndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii
de drept6.
Fapta ilicita ce reprezintă fundamentul răspunderii juridice consta inneîndeplinirea unei obligaţii
impuse de lege, adică in încălcarea cu discernământ a uneinorme juridice. Astfel, răspunderea juridica
apare ca obligaţia subiectului de a îndepliniîndatorirea care înlocuieşte o îndatorire anterioara
neîndeplinita, deci, asemenea unei novaţii, cum arăta prof. Djuvara77. Încălcarea normelor legale, in sens
larg, constituiesingurul temei al răspunderii juridice. Eficacitatea normelor juridice este, in mod
determinant, legata de existenta sancţiunilor si a unui cadru pentru aplicarea lor. Fiind un sistem
instituţionalizat de norme juridice, dreptul, ordinea juridica înseamnă si unansamblu de mecanisme si
instituţii specializate, abilitate sa aplice sancţiunilecorespunzătoare in cazul unei conduite care înfrânge
exigentele modelului decomportament prescris.

2.Principiile răspunderii juridice

Principiul legalităţii a fost formulat iniţial in ramura penala sub forma adagiului nullum crimen
sine lege, nulla poena sine lege. Astăzi principiul are valoareconstituţionala si este valabil in toate
ramurile de drept.
Principiul răspunderii subiective sau principiul răspunderii pentru faptelesăvârşite cu vinovăţie
consta in aceea ca nimeni nu răspunde decât daca i se imputa si i sedovedeşte o greşeala si numai in
limitele vinovăţiei sale. Respectarea acestui principiucontribuie in mod esenţial la realizarea scopului
educativ al răspunderii juridice.
Principiul răspunderii personale se refera la faptul ca, de principiu, fiecarerăspunde doar
pentru fapta sa ; cu toate acestea, in ramura civila s-a instituit atât orăspundere pentru fapta altuia, cat si
una pentru fapta animalelor sau a edificiilor { art.1000 s.u. Cod civil}.

2
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p.
327.
3
Ioan Gliga, Consideraţii privind definiţia răspunderii juridice , în revista “Studia Universitatis”,Jurisprudentia, 1970
4
Lidia Barac, Răspunderea şi sancţiunea juridică, Bucureşti, 1997, p.41, A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II,
editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.355.
5
Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.264.
6
Mircea Costin, O încercare de definire a noţiunii de răspundere juridică, în Revista Română de Drept, nr.5/1970
7
Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, (Enciclopedie juridică), vol. II, Bucureşti, Ed. Socec, 1930, p.173

2
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Conform prezumţiei de nevinovăţie nimeni nu poate fi tras la răspundere juridica, nimănui nu i

se poate aplica o sancţiune pana când nu i se dovedeşte vinovăţia. Prezumţia de nevinovăţie este o
prezumţie relativa ce poate fi răsturnata prin proba contrarie. Aceasta prezumţie se concretizează, din
punct de vedere procedural, in faptul ca sarcina probei ii incuba celui ce acuza, intr-un sens larg sau
reclamantului, procurorului, părţiivătămate etc., in funcţie de ramura de drept avuta in vedere.
Principiul justeţei sancţiunii sau al proporţionalizării sancţiunii cu fapta, curezultatul ei,
precum si cu gradul de vinovăţie al autorului faptei reprezintă un alt principiu comun tuturor formelor
de răspundere juridica.
Principiul conform căruia unei singure violări a normei juridice ii corespunde osingura imputare
se refera la aceea ca nimeni nu poate fi sancţionat de doua ori pentruaceeaşi fapta (non bis in idem). Se
admite insa cumulul formelor răspunderii juridice incazul in care prin aceeaşi fapta sunt încălcate mai
multe norme juridice. Astfel, daca unsalariat, aflat in exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, săvârşeşte o
infracţiune, el va trebuisa suporte, pe lângă pedeapsa penala corespunzătoare infracţiunii săvârşite, si o
sancţiunecivila patrimoniala, corespunzătoare obligaţiei de reparare a prejudiciului produs
prininfracţiune, precum si o alta sancţiune disciplinara specifica normei de dreptul munciiîncălcate prin
neîndeplinirea întocmai a atribuţiunilor de serviciu.
Principiul celerităţii tragerii la răspundere porneşte de la ideea ca momentulaplicării sancţiunii
trebuie sa fie cat mai apropiat de cel al săvârşirii faptei, pentru ca sa se producă efectul sancţionator, si
mai cu seama efectul preventiv al tragerii la răspundere juridica. Scopul aplicării sancţiunii consta in
repararea, pe cat posibil, a prejudiciuluisuferit, dar si in prevenirea unor noi încălcări a normelor juridice
de către autorul faptei – prevenţia individuala – sau de către alte persoane – prevenţia generala -. Aceste
scopurinu pot fi atinse pe deplin decât daca procesul de descoperire a celui vinovat si de aplicarea
sancţiunii se desfăşoară cu rapiditate, dovedind capacitatea societăţii de a reacţionarapid la încălcarea
normelor edictate de autorităţile sale. Trecerea unui timp preaîndelungat de la săvârşirea faptei ilicite
poate determina pierderea probelor sauintervenirea prescripţiei răspunderii juridice.
Alături de aceste principii generale, comune tuturor ramurilor de drept, exista si principii
specifice răspunderii penale, administrative etc. care se studiază de către ştiinţele juridice de ramura.

3.Formele răspunderii juridice

Noţiunea de răspundere juridică apare, aşa cum am arătat anterior, ca rezultat alsintetizării
tipurilor de răspundere ce s-au cristalizat la nivelul fiecărei ramuri de drept.Astfel, s-a remarcat că
aproape fiecărei ramuri de drept i se poate atribui propria formă derăspundere juridică. Astfel natura
normei juridice încălcate determina genul răspunderii juridice: răspundere civilă, penală, administrativa,
de dreptul muncii, comercială etc.
Alături de criteriul utilizat anterior, cel al naturii normei juridice încălcate, şi altecriterii mai pot
fi utilizate pentru a determina formele răspunderii juridice. Putem deosebirăspunderea juridică de drept
public de răspunderea juridică de drept privat dacă ţinemcont de apartenenţa normei de drept încălcate
la una din cele doua mari diviziuni aledreptului: public sau privat. Apoi este posibilă detaşarea
răspunderii individuale de ceacolectivă în funcţie de subiectul căruia îi incubă răspunderea: unei
persoane fizice sau juridice. Cu aceasta ocazie, facem precizarea ca, o dată cu intrarea in vigoare a
nouluiCod Penal, se va putea vorbi de existenta în dreptul romanesc a unei răspunderi penalecolective
în sensul că persoana juridică va putea fi subiect al răspunderii penale.
Rămânând la delimitarea clasică a formelor răspunderii juridice în funcţie denatura normei
încălcate, vom trece în revista câteva din cele mai des întâlnite forme derăspundere în dreptul românesc,
pentru ca proaspătul student să se poată familiariza cuaceste noţiuni de bază.

3
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Răspunderea civilă8 poate fi delictuală sau contractuală.

Răspunderea civila delictuală are ca fundament o fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, autorului
faptei revenindu-i obligaţia de a repara prejudicial cauzat prin faptasa, a celui pentru care răspunde, a
animalului ori pentru ruina edificiului (vezi art. 998-1003 din Codul civil). Spre deosebire de
răspunderea penală care intervine doar în cazulsăvârşirii unei infracţiuni, adică a unei fapte incriminate
de legea penală, răspundereadelictuală poate interveni pentru orice faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuala rezulta din nerespectarea clauzelor unei convenţii, prejudiciul
fiind cauzat chiar de această neexecutare a clauzei contractuale.
Răspunderea civilă prezintă o deosebită importanţă deoarece constituie dreptulcomun în materie
de răspundere patrimonială, pentru celelalte tipuri de răspundere juridică de ramură9.
Răspunderea penală10 are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, adică a unei fapte prevăzute de
legea penală, care prezintă pericol social şi care este săvârşită cu vinovăţie. Sancţiunea specifica
dreptului penal este pedeapsa privativă de libertate sau închisoarea sise poate aplica doar persoanei
fizice11.
În cadrul ramurii de drept administrativ s-a fundamentat noţiunea de răspundere administrativă12
ca formă a răspunderii juridice care intervine în cazul încălcării uneinorme de drept administrativ.
Aceasta poate fi o răspundere contravenţionala, materialăsau disciplinară.
Răspunderea administrativă contravenţională intervine doar în cazul săvârşirii unei
contravenţii, adică a unei fapte reglementate de lege ca şi contravenţie.Cele mai întâlnite sancţiuni
contravenţionale sunt amenzile contravenţionale.
Alături de aceste doua forme de răspundere ce au ca obiect o sancţiune represivă,răspunderea
administrativă mai cunoaşte şi o a treia formă – răspunderea materială, ce are ca obiect o sancţiune
reparatorie – este vorba de răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele pricinuite prin
actele lor ilegale.
Răspunderea administrativ-disciplinară se fundamentează pe încălcarea uneiobligaţii de drept
administrativ, pe săvârşirea unei abateri administrative. Retragerea uneiautorizaţii sau închiderea unei
unităţi economice sunt sancţiuni administrativ-disciplinareatunci când nu însoţesc aplicarea unei
sancţiuni contravenţionale.
În dreptul muncii13 s-a fundamentat răspunderea disciplinară şi răspunderea patrimonială
(materială).
Răspunderea disciplinară intervine în cazul în care un salariatsăvârşeşte cu vinovăţie o abatere
disciplinară. Răspunderea disciplinară este o răspunderede natură contractuală, bazată pe contractul de
muncă. Sancţiunile disciplinare pot merge de la mustrare şi avertismentul scris până la concediere.
Răspunderea disciplinară îşi areizvorul prioritar, în normele Codului Muncii.
Răspunderea patrimonială, ca şi cea disciplinară, îşi are izvorul tot în CodulMuncii. Aceasta
constă în obligaţia salariaţilor de a repara pagubele materiale produseangajatorului din vina şi în legătură
cu munca lor.

8
Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 2000, p. 163
9
Liviu Pop,Teoria generală a obligaţiilor , Ed. Lumina Lex, 2000, p.166.
10
Costica Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal, Partea generală , Editura Universul Juridic,Bucureşti, 2007,
p.328.
11
Pentru tipurile de sancţiuni penale a se vedea: C. Bulai, op.cit., p.286
12
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, editia a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.358359.
13
A se vedea Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea, Dreptul muncii, Ed. A 2-a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p.560, 595.

4
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Atunci când s-a constatat săvârşirea unei fapte ilicite, persoana vinovată va trebuisa suporte o
Sancţiune corespunzătoare. Sancţiunea reprezintă instrumentul de realizare arăspunderii juridice,
obiectul acestui raport juridic de constrângere, iar scopul sancţiunii poate fi represiv, preventiv, educativ
sau reparatoriu.
Deşi noţiunile de pedeapsă şi sancţiune sunt sinonime, totuşi, în drept, sancţiuneaapare ca o
categorie generală, în timp ce pedeapsa reprezintă o sancţiune tipică ramurii penale.
În funcţie de norma juridica încălcată, sancţiunile vor fi dedrept civil, precumdespăgubirea,
restituirea bunurilor sau restabilirea situaţiei anterioare, penală (pedepse,măsuri de siguranţă sau
educative), administrative (amenda sau avertismentul, mustrarea,confiscarea etc.). In dreptul muncii se
aplică sancţiuni precum mustrarea, diminuareasalariului sau concedierea, iar în dreptul constitutional –
suspendarea sau demiterea dinfuncţie, spre exemplu.

4.Condiţiile răspunderii juridice

Răspunderea juridică, în oricare din formele sale, se concretizează dacă suntîndeplinite câteva
condiţii referitoare la fapta ilicită, la rezultatul vătămător, la legăturacauzala dintre faptă şi rezultat şi la
subiectul răspunderii juridice, respectiv la capacitateasa de a răspunde şi la vinovăţia sa. In plus este
necesar să nu intervină nici una dincauzele exoneratoare de răspundere.
Fapta ilicită, sau conduita ilicită reprezintă fundamentul obiectiv răspunderii juridice, în lipsa
unei exteriorizări a relei intenţii, răspunderea juridică nu se poatematerializa, gândul vinovat poate
determina eventual, răspunderea morală, ca formă arăspunderii sociale.
În general, fapta ilicită consta intr-un comportament (acţiune sau inacţiune) carenesocoteşte o
prevedere normativă. Caracterul ilicit al faptei se stabileşte în funcţie dedispoziţia normei. Astfel, dacă
norma interzice o acţiune (norma prohibitivă), conduitailicită va consta în chiar acţiunea prohibită. Tot
astfel, în cazul normelor ce impun oacţiune, a normelor onerative, inacţiunea determină aplicarea
sancţiunii. Este cazulmedicului de gardă care nu acordă bolnavului internat de urgenţă asistenţa
medicalănecesară. Problemele ridicate de normele dispozitive, acelea care permit subiectului dedrept să
aleagă o conduită din mai multe posibile, au fost avute îin vedere cu o ocaziastudierii normei juridice.
În funcţie de natura normei încălcate, faptele ilicite pot fi infracţiuni, contravenţii,abateri
disciplinare, delicte civile etc.
O a doua condiţie necesară pentru a interveni răspunderea juridică constă încauzarea unui
rezultat vătămător, a unui prejudiciu fie unei persoane determinate, fiesocietăţii în ansamblu. In unele
ramuri de drept, cum este ramura dreptului civil, esteobligatorie dovedirea prejudiciului suferit, fie el
material sau moral, atât ca existentă, câtşi ca întindere; în schimb, în cazul dreptului penal, nu este
necesară totdeauna probareaunui prejudiciu, crearea stării de pericol ca urmare a săvârşirii infracţiunii
poate fisuficientă pentru a interveni răspunderea penală.
Între fapta ilicită şi prejudiciul suferit trebuie să existe o legătură cauzală în sensul că prejudiciul
trebuie să fi survenit ca urmare, ca efect al faptei ilicite. Stabilirealegăturii cauzale nu este la fel de facilă
în toate cazurile. Astfel, în cazul prejudiciilor lacare concură mai mulţi factori, printre care se poate afla
şi culpa proprie a victimei, estemai dificil a stabili care dintre aceşti factori a avut caracter determinant
şi care a facilitatdoar producerea rezultatului. Pentru a uşura acest proces de analiză, s-a dovedit
utilăfolosirea noţiunilor de « cauza » şi « condiţie ». Astfel, se consider cauză a prejudiciuluiacela dintre
factorii interveniţi care a putut determina în mod direct şi nemijlocit producerea rezultatului, iar factorul
care a influenţat, favorizând producerea rezultatului,este considerat că a avut doar rolul de condiţie în
producerea prejudiciului. Atât acţiuneacat şi inacţiunea pot avea caracter cauzal.

5
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Alături de aceste aspecte obiective, pentru a putea interveni răspunderea juridică,este necesară
stabilirea existenţei vinovăţiei, considerată uneori fundamentul subiectiv alrăspunderii.
Rudolf von Ihering arata că fapta ilicită trebuie sa fie conştientă. Vinovăţia constăîn atitudinea
psihică a autorului faptei faţă de propria conduită şi de rezultatul acesteia.
Diferitele forme sub care se poate manifesta vinovăţia au fost în modul cel maiclar definite de
către normele de drept penal. In acest act normativ se stabileşte căatitudinea negativă a autorului faptei
faţă de conduita sa şi de rezultatul acesteia poate luaforma intenţiei sau a culpei.
Intenţia este considerată directă atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi îl
urmăreşte. Atunci când acesta prevede rezultatul fapteisale, nu-l urmăreşte, dar îl acceptă, ne aflăm în
faţa intenţiei indirecte.
Culpa intervineatunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl urmăreşte, sperând
în moduşuratic că el nu se va produce (imprudenţa) sau atunci când făptuitorul nu prevederezultatul
faptei, deşi trebuia şi putea să-l prevadă (neglijenţa).Intenţia este forma cea mai gravă a vinovăţiei şi,
deseori faptele ilicite suntintenţionate numai atunci când se dovedeşte intenţia autorului lor.
Culpa, ca ipostază mai puţin gravă a vinovăţiei, determină, de cele mai multe ori, o formă mai
uşoară arăspunderii juridice, sau o poate exclude cu totul.In ramura civilă, intenţia rea poartă numele de
dol sau viclenie, iar culpa apare subdenumirea de greşeală, imprudenţă, nepricepere sau neatenţie, în
mod tradiţionalacoperind şi forma intenţiei din ramura penală14.
În situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ toate aceste condiţii, se poate aplicasancţiunea.
Trebuie subliniat faptul că aplicarea sancţiunii juridice, indiferent de ramura juridică sau de tipul
sancţiunii, nu este posibilă în afara răspunderii juridice a persoanei,ci numai în cadrul şi ca o consecinţă
a acesteia15.
Cu toate acestea, autorul faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu va fi sancţionatdacă se va putea
stabili existenţa vreuneia din cauzele care exclud existenţa răspunderii juridice. Unele din aceste cauze
afectează discernământul autorului faptei ilicite (minoritatea, iresponsabilitatea, beţia involuntara) sau
voinţa acestuia (eroarea de fapt,constrângerea fizica sau moravurile), altele justifică fapta (starea de
necesitate, legitimaapărare), în vreme ce altele afectează legătura cauzală dintre faptă şi rezultatul
vătămător (cazul fortuit).
Constituie cauze care înlătură caracterul penal al faptei: legitima apărare, starea denecesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia totalăinvoluntară, minoritatea şi
eroarea de fapt16.
În materia civilă, în dreptul muncii17 sau în dreptul administrativ mai suntconsiderate cauze
exoneratoare de răspundere exercitarea unui drept, fapta unui terţ saufapta victimei, îndeplinirea unei
îndatoriri legale sau ordinul legal dat de o autoritatecompetentă (ordinului de serviciu)18.
Minorul sub 14 ani nu poate răspunde juridic. Minorul peste 14 ani răspunde din punct de vedere
civil, alături de reprezentantul său legal, părinte sau tutore, în cazulrăspunderii delictuale, nu însă şi în
cazul răspunderii contractuale19.

14
L.Pop, op.cit., p.224.
15
C.Bulai, B.N.Bulai, op.cit., p.328.
16
A se vedea C.pen., art. 44-51.
17
S. Ghimpu, A. Ţiclea, op.cit., p.567.
18
L.Pop, op.cit., p.361.
19
Idem, p.172.

6
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

În materia dreptului muncii, minorul poate răspunde de la vârsta de 15 ani, când poate deveni
salariat, cuacordul reprezentantului legal. In domeniul dreptului penal, minorul răspunde daca aîmplinit
vârsta de 16 ani, iar dacă are peste 14 ani, răspunde numai dacă i s-a dovedit discernământul. Motivaţia
pentru care legea apără de răspundere juridică persoaneleminore este că aceste persoane nu au dezvoltat
discernământul necesar.
Iresponsabilii, persoane alienate sau debile mintal, nu pot încheia acte juridice şinu
răspund pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie din acelaşi motiv, al lipseidiscernământului
necesar. Lipsa discernământului se traduce în imposibilitatea persoaneide a-şi da seama de semnificaţia
faptei sale sau de a-şi dirija voinţa.
Beţia involuntara intervine în situaţia în care discernământul autorului faptei este afectat de
ingerarea sau inhalarea unei substanţe alcoolice, halucinogene etc., independentde voinţa lui.
Constrângerea fizică sau morală sunt cauze ce exonerează de răspundere juridică atunci când,
fiind exercitată asupra autorului faptei, acesta nu le-a putut rezistasau nu le-a putut înlătura.
Legitima apărare înlătură răspunderea penală sau contravenţională atunci cândse stabileşte că
autorul a săvârşit fapta ilicită ca răspuns la un atac material, direct imediatşi injust îndreptat împotriva
sa, ori a altei persoane. Pentru a se putea invoca legitimaapărare, este obligatoriu ca atacul să provină
de la o persoana fizica responsabilă. In cazcontrar, s-ar putea invoca, eventual, starea de necesitate.
Legitima apărare, înlăturândcaracterul ilicit al faptei, înlătură şi răspunderea de natură civilă 20.
Starea de necessitate intervine atunci când autorul faptei ilicite este ameninţat el,o altă persoană,
sau bunurile acestora, de un pericol grav şi iminent, care nu poate fiînlăturat altfel. Aflat în starea de
necesitate, făptuitorul îşi dă seama de rezultatul fapteisale ilicite, dar îl accepta, în dorinţa de a salva o
valoare mai importantă decât cea a prejudiciului cauzat. Starea de necesitate produce efecte atât în
ramura penală, cât şi înramura civilă.
Cazul fortuit exonerează de răspundere deoarece reprezintă o circumstanţă care,alăturându-se
actului făptuitorului, determină caracterul ilicit al acestuia sau rezultatulvătămător. Este cazul
tractoristului care, arând, descoperă un obuz rămas îngropat dintimpul războiului, obuz care explodează,
rănind o altă persoană sau distrugând un bunmaterial. Este, de asemenea, cazul persoanei care
administrează alteia o substanţă toxicădintr-un flacon pe care fusese aplicată din eroare eticheta cu
numele unui medicament. Inasemenea cazuri, deşi vătămarea produsă se înscrie printre urmările acţiunii
sau inacţiuniifăptuitorului, totuşi, acest rezultat nu-i poate fi imputat din punct de vedere subiectiv,fiind
străin de conştiinţa lui şi datorat unei împrejurări imprevizibile21.
În ambele cazuri este vorba de o cauză străină, neimputabilă, aşa cum prevede şi C.civ., art. 1082
şi urm22.
Forţa majoră a fost considerată, în dreptul civil român clasic, sinonimă cu cazulfortuit23.

20
Liviu Pop, op.cit., p. 363
21
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit., p.260
22
A se vedea C.civ. „Art. 1082 Debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentruneexecutarea
obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afarănumai dacă nu va justifica că
neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.Art. 1083 Nu poate fi loc la daune- interese când, din
o forţă majoră sau din un caz fortuit, debitorul afost poprit de a da sau a face aceea la care se obligase, sau a făcut aceea ce-
i era poprit.”
23
Gh. Boboş, op.cit., p.276.

7
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

În prezent, se consideră că forţa majoră reprezintă un fenomen natural sau socialexterior,

extraordinar, de nebiruit, care exclude în întregime angajarea răspunderii, dacă afost cauza exclusivă a
prejudiciului24.
Distincţia dintre cele două prezintă interes dacă avem în vedere că, în dreptul penal, doar cazul
fortuit înlătură caracterul penal al faptei, iar, în latura civilă,răspunderea contractuală este înlăturată, în
funcţie de contract, fie doar de forţa majoră,fie atât de forţa majoră cât şi de cazul fortuit.
Eroarea de fapt exonerează de răspundere atunci când făptuitorul nu cunoaşteexistenta unei
împrejurări de care depinde caracterul ilicit al faptei. Aşa cum arata prof.C. Bulai, „nu există eroare în
caz de îndoială (dubiu). Nu poate fi considerată eroareincapacitatea sau neglijenţa profesională care a
dus la greşeala de calcul sau la aplicareagreşită a unui procedeu ştiinţific în exercitarea unei profesii sau
meserii (inginer,farmacist, medic chirurg etc.) fiindcă în astfel de cazuri există obligaţia legală pentru
ceiîn cauză de a cunoaşte realitatea”25.
Eroarea de drept constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei normede drept. Daca
această eroare poartă asupra unei norme de drept penal, ea nu înlătură caracterul penal al faptei26.
Alături de aceste cauze care exclud existenţa răspunderii juridice, mai potinterveni si alte circumstanţe
care deşi nu afectează temeiul obiectiv sau subiectiv alrăspunderii juridice, totuşi împiedică pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti în sensulafirmării vinovăţiei făptuitorului. Spre exemplu, fie ca e vorba de un
proces civil, penal,sau de altă natură, prescripţia răspunderii sau a dreptului la acţiune, împăcarea
părţilor sau retragerea acţiunii/plângerii pot împiedica tragerea la răspundere a autorului fapteiilicite,
datorită trecerii unei perioade de timp prea îndelungate de la data încălcării normei juridice – în cazul
prescripţiei răspunderii sau a dreptului la acţiune – ori datoritărelaţiilor dintre făptuitor şi persoana
prejudiciată, în celelalte cazuri.

5.Cauzele care înlătură răspunderea juridică penală

Cauzele care înlătură răspunderea juridică penală sunt următoarele: amnistia; prescripţia
răspunderii penale; lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia; împăcarea părţilor şi cauzele
generale şi cele speciale de nepedepsire.
Amnistia constituie un act de clemenţă, o iertare a persoanelor care au săvârşit anumite
infracţiuni, într-o perioadă determinată de timp. Ea nu se poate aplica decât infracţiunilor săvârşite până
la data adoptării actului prin care se acordă.
Amnistia are ca efect înlăturarea răspunderii juridice penale în cazul în care intervine înainte de
pronunţarea hotărârii de condamnare. Ea nu are nici un efect asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor
educative.
De asemenea, amnistia nu produce efete juridice cu privire la consecinţele de natură civilă
rezultate din infracţiune.
Prescripţia răspunderii juridice penale reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală
pentru săvârşirea unei infracţiuni, din cauza curgerii unui interval de timp de la data săvârşirii faptei
prevăzute de legea penală.

24
L.Pop, op.cit., p.370.
25
C. Bulai, B.N. Bulai, op.cit. p.274.
26
Idem, p.275.

8
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Prescripţia răspunderii juridice penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru
infracţiunea săvârşită, cu excepţia infracţiunilor contra păcii şi omenirii, deoarece aceste infracţiuni sunt
imprescriptibile.
La împlinirea termenului prevăzut de lege pentru intervenirea prescripţiei răspunderii juridice
penale, organul judiciar penal nu mai are posibilitatea aplicării nici unui fel de sancţiune penală.
Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia - pentru anumite categorii de infracţiuni, care
prezintă un grad scăzut de pericol social, punerea în mişcare a acţiunii penale se realizează la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. (art. 279 Cod procedură penală). În aceste situaţii plângerea prealabilă
reprezintă o instituţie juridică cu dublă natură: penală şi procesual penală.
Lipsa plângerii prealabile în cazul infracţiunilor pentru care tragerea la răspundere juridică
penală se realizează doar în baza ei, înlătură răspunderea juridică penală. Faptic este posibil ca persoana
vătămată prin infracţiune să nu fi formulat o plângere prealabilă. Este însă posibil ca să se considere că
nu există plângerea prealabilă şi în ipoteza în care respectiva plângere a fost formulată cu nerespectarea
dispoziţiilor legale.
Retragerea plângerii prealabile implică existenţa plângerii, formulată în termen şi cu respectarea
condiţiilor legale. Ea reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală prin care partea vătămată dispune
asupra plângerii în sensul că ea renunţă la plângerea prealabilă.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să intervină până la pronunţarea unei hotărâri penale
definitive. Atât lipsa plângerii prealabile cat şi retragerea acesteia determină înlăturarea răspunderii
juridice penale. Aceasta în sensul că deşi din probe ar putea rezulta existenţa faptei, a făptuitorului şi a
vinovăţiei acestuia, nu se va aplica inculpatului nici o sancţiune de drept penal.
Împăcarea părţilor - reprezintă tot o cauză de înlăturare a răspunderii juridice penale, aplicabilă
la infracţiunile pentru care tragerea la răspundere penală se realizează la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Împăcarea trebuie să fie personală, explicită, totală, necondiţionată şi definitivă. Ea trebuie să
intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Împăcarea părţilor fiind totală şi
necondiţionată înlătură nu doar răspunderea penală dar stinge şi acţiunea civilă. De prisos a mai repeta
că prin împăcarea părţilor este înlăturată răspunderea juridică penală a făptuitorului.
Cauzele generale de nepedepsire se regăsesc în Codul penal – partea specială. Ele sunt:
desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. (art. 22 Cod Penal)27 .
Aceste două instituţii juridice penale nu formează obiectul studiului nostru. Ele pot fi cercetate
în orice curs sau tratat universitar de Drept penal – parte generală publicat de valoroşii doctrinari
penalişti din România. Precizam că în cazul intervenirii desistării ori a împiedicării producerii
rezultatului făptuitorul este apărat de pedeapsă.
Cauzele speciale de nepedepsire – se constată în textele legale incriminatoare din parte specială
a Codului penal sau din legi speciale cu dispoziţii penale. Astfel, în cazul infracţiunilor de dare de mită,
prevăzută de art. 255 Cod penal, în alin. (3) se prevede: „Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă
autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.”.
În cazul infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 Cod penal, în alin. (2) se
prevede: „Fapta prevăzută în alineatul precedent nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte
de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a fi pronunţat o hotărâre sau
de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.”

27
Se are în vedere Codul penal adoptat în 1968 şi intrat în vigoare la 01.01.1969.

9
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Cele două situaţii reprezintă cauze speciale în care făptuitorul este apărat de pedeapsa penală.
Aceasta datorită faptului că prin comportamentul adoptat, după săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, făptuitorul singur, fără intervenţia autorităţilor etatice, şi-a reconsiderat întreaga activitate
infracţională, delimitându-se de aceasta.

6.Răspunderea juridică contravenţională

Constituie contravenţie fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată de lege, ordonaţă, de
hotărâre guvernamentală sau de hotărâre a consiliului local al oraşului, municipiului, al sectorului
municipiului Bucureşti, a Consiliului General al mun. Bucureşti, a consiliului judeţean ori comunei.
Trăsăturile caracteristice care rezultă din definiţia contravenţiei sunt următoarele:
- fapta este săvârşită cu vinovăţie;
- fapta este stabilită şi sancţionată prin lege sau prin alt act normativ – juridic inferior legii.
Fapta poate conta într-o acţiune (comisiune) sau într-o omisiune (inacţiune). Conţinutul constitutiv
al contravenţiei include: latura obiectivă şi latura subiectivă. Conţinutul juridic al contravenţiei cuprinde:
obiectul juridic, subiecţii (ca elemente preexistente), latura obiectivă şi latura subiectivă.
Obiectul juridic reprezintă valoarea socială, relaţiile sociale ocrotite prin prevedera faptei ca având
caracter contravenţional.
Subiecţii sunt de două categorii:
- subiectul activ – autoritatea publică care se manifestă prin agentul constatator instrumentator;
- subiectul pasiv – reprezentat de persoana care a săvârşit contravenţia.
Minorul sub 14 ani nu poate fi sancţionat contravenţional. Minorul între 14 şi 18 ani poate fi
sancţionat contravenţional dar, în acest caz, minimul şi maximul amenzii contravenţionale se reduc la
jumătate.
Latura obiectivă – include actul socialmente periculos (un pericol mai redus decât la infracţiune).
Fapta, în materialitatea ei, cum am mai precizat anterior, poate fi comisivă sau omisivă. Există
contravenţii la care elementul material este format din modalităţi alternative, fie acţiuni, fie inacţiuni.
Urmarea constă în crearea unor prejudicii materiale sau în realizarea unei stări de pericol în raport cu
valorile sociale ocrotite prin consacrarea caracterului contravenţional al faptei. Raportul de cauzalitate
se stabileşte între faptă şi urmarea vătămătoare.
Sunt situaţii în care în latura obiectivă apar elemente facultative care generează un conţinut
constitutiv lărgit al contravenţiei: locul, timpul, modul de operare şi mijloacele de săvârşire a faptei cu
caracter contravenţional.
Latura subiectivă sau elementul subiectiv – priveşte vinovăţia contravenientului. Spre deosebire de
răspunderea juridică penală, în cazul răspunderii juridice administrativ – contravenţionale se procedează
la tragerea la răspundere juridică a contravenientului indiferent dacă fapta cu caracter contravenţional
este săvârşită cu intenţie, din culpă sau cu praeterintenţie.
Şi în cadrul laturii subiective pot exista elemente facultative suplimentare care să determine un
conţinut constitutiv lărgit al contravenţiei. Aceste elemente sunt: scopul şi mobilul (motivul). Când toate
elementele anterior menţionate sunt întrunite se instituie răspunderea juridică contravenţională în
privinţa persoanei care a săvârşit contravenţia (contravenientul). Din anul 1865 şi până la adoptarea
Decretului nr. 184/1954 contravenţiile constituiau a treia categorie a infracţiunilor. După apariţia
respectivului decret contravenţia a fost scoasă din sfera ilicitului penal şi trecută în domeniul abaterilor
cu caracter administrativ.

10
 Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Doctrina juridică administrativă denumeşte răspunderea contravenţională şi cu sintagma –

răspundere administrativ – contravenţională (utilizată şi de noi) pentru a se indica categoric faptul că
răspunderea contravenţională aparţine Dreptului administrativ.
Sancţiunile contravenţionale şi procedura contravenţională pot fi cercetate în cursurile de Drept
administrativ şi ştiinţa administraţiei. Acestea nu fac obiectul studiului pe care încercăm să îl realizăm.

7. Răspunderea juridică disciplinară

Este denumită în doctrina Dreptului administrativ şi răspunderea juridică administrativ –
disciplinară. Sediul materiei răspunderii juridice disciplinare este în Dreptul muncii.
Trăsăturile caracteristice ale răspunderii juridice disciplinare le vom puncta raportându-ne la
răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici, consacrată de Dreptul administrativ.
Subiectul activ –al răspunderii juridice disciplinare îl constituie angajatorul, în cazul examinat
de noi, o autoritate publică concretizată într-un organ al administraţiei publice.
Subiectul pasiv – al răspunderii juridice disciplinare acesta este o persoană fizică angajată, iar
în domeniul răspunderii juridice administrativ-disciplinare este un funcţionar public. Răspunderea
juridică disciplinară, cu referire expresă la forma prevăzută de Dreptul administrativ, prezintă anumite
caractere juridice proprii:
 este angajată datorită încălcării unui raport juridic administrativ;
 este o răspundere fundamentată pe vinovăţia (culpa) făptuitorului;
 întotdeauna subiectul activ este un organ administrativ, parte componentă a autorităţii publice;
 subiectul pasiv este determinat, propriu, având calitatea de funcţionar public.
Obiectul juridic – constă în relaţiile sociale ocrotite referitoare la buna desfăşurare a raporturilor
de serviciu.
Latura obiectivă – cuprinde cele trei elemente: actul de conduită socialmente periculos, urmarea
vătămătoare şi raportul de cauzalitate.
Fapta ilicită – constă în abaterea disciplinară: întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor; absenţele nemotivate de la serviciu; nerespectarea, în mod
repetat, a programului de lucru; intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara
cadrului legal; nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest
caracter; manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea; refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu etc.
Urmarea vătămătoare – constă fie într-un prejudiciu efectiv creat sau, de cele mai multe ori, într-
o stare de pericol pentru valorile ocrotite prin prevederea abaterii disciplinare.
Evident, între abaterea disciplinară şi urmarea vătămătoare trebuie să existe un raport cauzal.
Legea privind Statutul funcţionarilor publici prevede următoarele sancţiuni disciplinare: mustrarea
scrisă; diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni; suspendarea dreptului
de avansare în gradele de salarizare sau de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la un an la trei
ani; trecerea într-o funcţie inferioară pentru o perioadă de până la un an; destituirea din funcţie.
Constatarea abaterilor disciplinare, aplicarea şi modul de constatare a sancţiunilor disciplinare
exced cercetării de faţă.

11
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu Facultatea de Drept “Simion Bărnuțiu” Bacău
Hasan (Sbîrciog) Aurelia – Teoria generala a dreptului

Bibliografie
1. Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea - Teoria generală a dreptului;

2. Gheorghe Boboş - Teoria generală a dreptului;

3. Sofia Popescu - Teoria generală a dreptului;

4. Liviu Pop - Teoria generală a obligaţiilor;

5. Costica Bulai, Bogdan N. Bulai - Manual de drept penal;

6. Antonie Iorgovan - Tratat de drept administrative;

7. Sanda Ghimpu, Alexandru Ţiclea - Dreptul muncii.

12