Despre persoane publice si daunele lor

morale
10 December 2007 | 158 Vizualizari Gheorghe Piperea
Font size:

Spatiul judiciar romanesc este ocupat, din ce in ce mai mult, de persoane cu un grad mai mic sau
mai ridicat de notorietate, in special politicieni, cu procese pentru daune “morale”. Este de prisos
sa ramintesc ca parati in acest gen de procese sunt, in principal, ziaristii. De regula, reclamantul
solicita despagubiri cu titlu de daune morale, precum si publicarea hotararii de obligare la daune
ori publicarea de scuze in mass-media, acuzand paratul de afirmatii ce-i lezeaza reclamantului
demnitatea.

Fara a lua partea niciunuia dintre “impricinati”, voi spune ca aceasta moda trebuie sa se termine
cumva. Curentul a pornit de la premise gresite si, ca orice moda, a ajuns la multe exagerari.

1. Spre deosebire de raspunderea penala si cea contraventionala, care au un caracter aflictiv,

punitiv, si care sunt menite a-l sanctiona (sau chiar pedepsi) pe cel care a incalcat legea,
raspunderea civila delictuala a fost reglementata pentru a indeplini o functie reparatorie, ea
nefiind menita a-l sanctiona pe autorul faptei ilicite, ci a acoperi sau a repara un prejudiciu. De
asemenea, fundamental in ce priveste raspunderea civila este principiul conform caruia aceasta
raspundere este menita a acoperi o paguba si nu a asigura un cistig. In dreptul asigurarilor, spre
exemplu, caracterul indemnizator al sumei asigurate in cazul aparitiei sinistrului este o conditie de
valabilitate a contractului, lipsa acestui caracter indemnizator putind fi motiv temeinic de refuz al
platii sumei asigurate.

In majoritatea actiunilor in daune intemeiate pe raspunderea civila delictuala pentru daune

„morale” pe care le-am intilnit in practica in ultima vreme, reclamantul solicita obligarea la plata
unor sume de bani a paratului, pentru a se impune astfel o „necesara sanctionare” a paratului
pentru faptele sau afirmatiile sale jignitoare si pentru a se institui un exemplu pentru alti potentiali
parati care ar indrazni, in viitor, sa il jigneasca sau sa-l defaimeze pe reclamant. Acoperirea in
bani a unor prejudicii „morale” nu inseamna decat o actiune punitiva, care nu are nimic de-a face
cu functia reparatorie a raspunderii civile delictuale. Astfel de actiuni, intemeiate invariabil pe art.
998-999 C.civ. si pe textele constitutionale sau conventionale referitoare la dreptul la propria
imagine, pervertesc sau schimba sensul originar al raspunderii reparatorii.

A se observa ca prin actiunile in daune „morale”, aproape invariabil se solicita atat repararea prin
echivalent a prejudiciului (prin plata unei sume de bani), cat si repararea in natura (prin
publicarea unei hotarari sau publicarea de scuze in mass-media). Avand in vedere finalitatea
comuna a celor doua capete de cerere, apreciez ca ele sunt incompatibile, urmarind acoperirea
aceluiasi prejudiciu (de imagine), de doua ori, in natura si prin echivalent. O hotarare care sa
permita o dubla acoperire a prejudiciului, ar determina, fara indoiala, o imbogatire fara justa
cauza a reclamantului, o pervertire a sensului raspunderii civile delictuale (menita a acoperi o
paguba si nu a asigura un cistig), dar si incalcarea principiului dupa care, ca sa poata fi angajata
raspunderea civila delictuala, prejudiciul trebuie sa nu fi fost reparat inca. Pe de alta parte, avand
in vedere ca regula in dreptul nostru este repararea in natura, instanta nu poate sa omita acest
mod de acoperire a pagubelor si sa acorde direct despagubiri (si cu atat mai putin sa acorde atat
repararea in natura, cat si despagubiri).
Va invit sa ne reamintim conditiile generale ale raspunderii civile delictuale : (i) existenta
prejudiciului; (ii) existenta faptei ilicite; (iii) existenta raportului de cauzalitate intre fapta ilicita si
prejudiciu; (iv) existenta vinovatiei.

Prejudiciul constand in „atingerea adusa imaginii publice a reclamantului” trebuie sa

indeplineasca toate conditiile necesare oricarui alt tip de prejudiciu pentru a putea fi reparat. Spre
exemplu, prejudiciul trebuie sa fie cert si determinat sau determinabil. Or, prejudiciul moral este
incomensurabil.

Daca prejudiciul moral este admisibil, ca principu, oare poate fi acest prejudiciu acoperit in bani ?
Cum se cuantifica atunci despagubirile? Cat costa suferinta sau reputatia unui om? De unde
stim cat valoreaza onoarea unei persoane fizice? Dar onoarea unei persoane juridice? [Prof. I.
Deleanu, in Fictiunile juridice, explica natura persoanei juridice ca fiind o fictiune. Alti autori, citati
de prof. Deleanu, considera ca persoanele juridice (morale) sunt realitati juridice, si nu fizice. In
orice caz, este vorba de plasmuiri ale mintii juristului. Si stafiile sunt plasmuiri ale mintii. Pot oare
stafiile sa fie inzestrate cu onoare si, corelativ, cu dreptul la onoare?]

Poate cineva sa faca o persoana sa sufere, stiind ca are cu ce sa plateasca? Imi amintesc un
episod relatat cu umor de prof. Molcut la cursul de drept roman. Un cetatean roman bogat,
cunoscind jurisprudenta care permitea, illo tempore, acoperirea in bani a prejudiciilor „morale”,
ajunsese sa se plimbe prin forul roman cu un sac de sesterti carat de un sclav, palmuind pe
oricine intilnea in cale si platindu-i pe loc cite un sestert palmuitului. Stiu eu pe cineva, presedinte
de club de fotbal, care ar putea face fara probleme acelasi lucru in prezent.

In alta ordine de idei, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul „moral” este nevoie de un criteriu
sigur de referinta, de un reper fata de care un judecator sa poata aprecia marimea daunelor
„morale” pe care le poate acorda reclamantului. Or, fiecare are despre sine un anumit sistem de
autoapreciere, iar reputatia (aprecierea celorlalti) presupune un numar indefinit de „imagini” ale
persoanei, de unde un numar infinit de posibilitati de cuantificare a prejudiciului „moral”, care se
poate, astfel, dovedi tot atit de greu de pretuit in bani ca si aerul. In practica judiciara
romaneasca, in urmarea unor decizii discutatibile ale fostei CSJ din anul 2001, aprecierea valorii
daunelor „morale” a fost lasata la aprecierea discretionara a judecatorului, de unde au putut
aparea aberatii de hotariri de obligare la daune morale de 10.000 Euro, in conditiile in care
reclamantul ceruse 1.000.000 Euro. Oare cit de irealist a putut fi, in acest caz, reclamantul sau,
cine stie, cit de „nesimtitor” a fost judecatorul?

In fine, cel ce solicita acoperirea in bani a prejudiciului „moral” se afla in fata unui paradox : el va
ramane cu respectivul sentiment de frustrare chiar si dupa „acoperirea in bani” a prejudiciului,
intrucit sentimentele nu dispar dupa ce sunt platite.

In realitate, ceea ce, dupa 1990, indeobste numim „prejudiciu moral”, este produsul unei confuzii.
Suferinta, durerea, frustrarea, dorinta de razbunare, sunt stari afective negative ce nu pot fi
considerate prejudicii reparabile in bani. Nu se pot pretui si nici tranzactiona sentimente. Numai
daca afrontul adus elementelor personalitatii ar avea efecte prejudiciabile din punct de vedere
material, anume daca din fapta ilicita cu efect prejudiciabil asupra elementelor personalitatii ar
rezulta o pierdere financiara sau o declasare pe plan profesional, ar fi admisibila acoperirea in
bani a prejudiciului „moral”. Acesta este sensul adevarat al dispozitiilor referitoare la drepturile
personale prescrise de CEDO. Prejudiciul « moral » este in realitate tot un prejudiciu material.

2. In majoritatea actiunilor in daune „morale” pe care le-am putut vedea in practica se sustine de
catre reclamanti ca deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strassbourg ar statua
faptul ca «se justifica sanctionarea persoanei care prin afirmatiile sale a depasit limitele criticii
admisibile». In afara de faptul ca nu am sesizat o jurisprudenta unitara a CEDO in acest sens, se
cuvine a constata ca CEDO trateaza diferit, fata de persoanele particulare obisnuite, doua tipuri
de litiganti : (i) oamenii politici sau personalitatile publice, ca reclamanti, si (ii) criticii acestora, in
special ziaristii, ca parati.

Dupa cum bine a statuat doctrina [C. Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Comentarii pe articole, vol. I, Bucuresti, 2005, p. 749-750; R. Chirita, Conventia Europeana a
Drepturilor Omului, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 183], expresia politica beneficiaza,
alaturi de exprimarea prin presa, de un regim special. Conform acelorasi opinii, Curtea considera
ca libertatea discursului politic si a dezbaterilor politice este extrem de importanta pentru prezenta
unor standarde democratice si a civilizatiei europene bazata pe pluralism politic. Instanta
europeana tinde sa admita faptul ca, chiar daca o dezbatere politica poate sa decada usor in
atacuri la persoana si insulte, acest fapt este considerat un rau necesar pentru protejarea
obiectivelor unei societati democratice. Curtea afirma in aceeasi nota ca exista anumite categorii
de persoane, politicienii in primul rand, care trebuie sa suporte, din cauza functiei lor, limite ale
drepturilor atasate persoanei lor mult mai ridicate decat in cazul unui simplu particular. Mai mult,
doctrina [R. Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti,
2007, p. 183] a observat ca, daca afirmatia litigioasa este exprimata prin intermediul presei, nu se
pot cenzura decat acuzatiile extrem de grave. Or, daca reclamantul in actiunile in daune „morale”
este o persoana publica, calitate asumata in mod constient de reclamant, care a inteles sa
beneficieze de ea masiv, atunci dreptul publicului la informatie, in aceasta situatie, este exorbitant
fata de dreptul reclamantului de a nu fi prejudiciat prin declaratii politice acide care, dupa cum
este de notorietate in Romania, sunt un lucru obisnuit.

Intr-o hotarare a CEDO [CEDO, hot. Roserio Bento] din 2006, reclamantul, medic si primar al
orasului Vigo, a avut castig de cauza, Curtea constatand ca limitele liberei exprimari, in cadrul
dat, nu au fost incalcate. Acesta, criticat fiind de un consilier local in sensul ca nu a administrat in
mod corect orasul si ca un oras nu poate fi gestionat ca un cabinet medical si ca nu poate
accepta ca locuitorii orasului sa fie tratati ca niste marionete supuse unui cult al personalitatii, l-a
facut pe acel consilier local autist politic, ce practica tradarea machiavelica, premeditata si
mercantila, calificand declaratiile consilierului local ca fiind rodul unui spirit politic fetid. Intr-o alta
hotarare a CEDO [CEDO, hot. Brasilier] instanta a constatat faptul ca nu era cazul sa se impuna
sanctionarea reclamantului care l-a acuzat pe contracandidatul sau la alegeri ca a fraudat
rezultatul electoral, afisand banere de tipul : «Tiberi, ne-ai inchis urnele» sau «Birou de frauda,
furt si inselaciune» in fata primariei, care la acel moment era condusa de contracandidatul sau.

Toate aceste exemple jurisprudentiale si doctrinare sunt o expresie a importantei dreptului la

libertatea de expresie. Acesta constituie unul dintre fundamentele esentiale ale societatii
democratice. Acest drept este justificat chiar si pentru informatiile si ideile care socheaza sau
nelinistesc statul sau populatia.

Dupa cum in mod justificat a statuat doctrina [C-tin Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria
generala a obligatiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 191], cel care exercita
prerogativele pe care legea le recunoaste dreptului sau subiectiv nu poate fi considerat ca
actioneaza ilicit, chiar daca prin exercitiul normal al dreptului sau au fost aduse anumite
restrangeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. Or, ziaristul se gaseste in exact
aceasta situatie. Exercitand in mod normal dreptul statuat de Constitutie, acela la libera
exprimare, ziaristul nu poate fi acuzat ca ar prejudicia pe cineva – qui suo iure utitur neminem
laedit.

3. Dreptul nostru prevede un mecanism – e drept, foarte putin vindicativ – prin care daunele
„morale”, mai precis, atingerile aduse drepturilor personal – nepatrimoniale, pot fi sanctionate.
Este vorba de dispozitiile art. 51-54 din Decr.nr.31/1954 privind persoanele fizice si persoanele
juridice, pe baza carora o instanta poate obliga autorul faptei ilicite de incalcare a drepturilor
personal – nepatrimoniale la repararea in natura a prejudiciului prin publicarea de scuze sau prin
publicarea hotaririi de obligare la repararea in natura a prejudiciului. Poate pentru unele persoane
foarte vindicative, reglementarile citate sunt prea soft. Poate ca, in loc de a sesiza instanta de
judecata care sa-l oblige pe parat, dupa un proces de 3 ani, la publicarea de scuze, o solutie
amiabila sau negociata, de genul medierii, ar fi mult mai potrivita pentru repararea in natura a
prejudiciului „moral”. In orice caz, solutia preconizata de reglementarea citata este mult mai logica
decit cea la moda acum si, pentru anumite persoane, scuzele publicate in presa ar putea fi
suficiente, pentru ca aceste scuze ar putea arata caracterul injust al acuzatiei. Pe de alta parte,
reglementarea citata este aplicabila atat in cazul in care reclamantul este o persoana fizica, cat si
in cazul in care reclamantul este o persoana juridica, inclusiv o societate comerciala. De altfel, in
cazul societatilor comerciale, astfel de prejudicii pot fi acoperite si in forma speciala a actiunii in
concurenta neloiala, reglementata de Legea nr.11/1991 privind combaterea concurentei neloiale.

Din jurisprudenta de dupa 1990 rezulta, cel putin aparent, ca se poate apela la vechile dispozitii
din art. 998-999 C.civ. pentru a se obtine o hotarire de reparare in natura a prejudicului. In
majoritatea cazurilor se apeleaza la aceste texte din Codul civil pentru acoperirea in bani a
prejudiciului „moral”, adica la repararea prin echivalent, ceea ce ridica, asa cum rezulta din cele
de mai sus, o serie nelimitata de probleme juridice.

In fine, sa remarcam ca in dreptul anglo-saxon – care „contamineaza” in mod fericit in ultima

vreme si jurisprudenta CEDO si, treptat, si jurisprudenta noastra – daunele morale sunt acordate
realmente cu titlu de sanctiune. Ele sunt chiar „punitive damages”, adica despagubiri menite
realmente sa-l penalizeze pe paratul vinovat de atingerile grave aduse imaginii reclamantului si,
in acelasi timp, sa se constituie intr-un avertisment sever pentru cei care ar intentiona, in viitor, sa
aduca atingeri dreptului la imagine al reclamantului. Tabloidele britanice sunt „abonate” la aceste
sanctiuni, pe care le accepta si le achita uneori cu „amabilitate”, vinzarile ziarelor respective fiind
atit de mari incit sumele platite cu titlu de sanctiune reclamentului sunt usor trecute la „pierderi
acceptabile”. Dar la acest sistem propriu dreptului anglo-saxon s-a ajuns fie prin legi speciale, fie
prin precendente judiciare, justificate de numarul imens de cauze de acest gen. Ceea ce noua ne
lipseste este legea sau precedentul judiciar. Morbul tabloidelor si al criticilor politice sau
mondene, acide ori abuzive, ne atinge treptat si pe noi. Legea trebuie sa dea raspuns acestui
trend si sa reglementeze cit mai rapid un sistem de sanctiuni civile, pecuniare, aplicabile pentru
cazurile de defaimare, mai ales in conditiile in care infractiunea de insulta si cea de calomnie au
fost (sau nu?) abrogate. Solutia inventata dupa 1990, de aplicare nerezonabila a art. 998-999
C.civ. este anacronica. Poate redactorii noului Cod civil se vor sesiza.