Sunteți pe pagina 1din 18

PERSONAJELE:

VERA MAXIMOVNA POROGHIN


DIMITRIE POROGHIN
ACTUL I
Într-o odaie mare, cu mobilier vechi, bătrânul POROGHIN stă cufundat într-un fotoliu. E adâncit în
gânduri. Într-o mână ţine ochelarii, iar în alta o scrisoare. Jos o valiză deschisă. Pe perete o lampă
din bronz. Un acvariu cu peştişori de aur luminează splendid.
Intră bătrâna VERA cu lenjeria în braţe.
VERA Dumnezeu cu tine, Mitea, viaţa a trecut!... (Se lasă în genunchi lângă valiză şi aranjează
lenjeria; cade pe gânduri.) Nu ştiu ce-i cu mine, de dimineaţă o ţin una şi bună: a trecut, a
trecut. Înţelegi, anume aceste cuvinte: a trecut, a trecut... M-am întristat. Apoi am stat şi m-am
gândit, am plâns şi… parcă mi-a mai trecut. (Îşi priveşte soţul) Dar tu, Mitea, tot uit să te întreb, tu
nu regreţi nimic? (Bătrânul rămâne imobil, adâncit în propriile gânduri. Oftând, VERA se ridică. Se
apropie de acvariu)
Peştişorii mei aurii, aurii... Totul a fost bine... a fost frumos... La ce bun regretele? (Pleacă de la
acvariu. Bătrânul e nemişcat. Ea priveşte în jur şi îşi freacă tâmplele de parcă şi-ar aminti ceva)
Doamne, ia uite unde sunt şi eu îi caut prin tot apartamentul. (Se lasă cu dificultate în genunchi, îi
scoate din picioare papucii de casă; cade pe gânduri, îi mângâie picioarele.)
Câteodată mă gândesc: cine ar fi putut crede că vom trăi atât de mult. Că vom fi împreună. Tu şi cu
mine. E ceva neobişnuit. Dacă mi-ar fi spus cineva că totul va dura atât de mult... Nu, Mitea, de fapt
a fost la fel ca la toată lumea. Probabil, aşa şi trebuie să fie. Aşa e corect. (Încearcă să se ridice, dar
se încruntă, dă din mână în semn de renunţare şi se târăşte în genunchi la valiză, aranjează papucii)
Bătrâneţea e o chestie ciudată. Parcă totul e la fel, dar picioarele nu mă mai ascultă... (Totuşi, se
ridică) La fel... La fel... (Pleacă. POROGHIN rămâne imobil. VERA revine)
Ţi-am pus aparatul electric de ras, dar m-am gândit că ar fi bine să ai de rezervă şi unul de unică
folosinţă. (Se lasă iar în genunchi lângă valiză)
Mitea, fii atent, pentru orice eventualitate. La ţară poate interveni orice. Oricând se poate întrerupe
curentul electric. Ori bate vântul... Ori loveşte trăsnetul... Multe se pot întâmpla... Poate să nu fie
curent, dar tu rade-te, Mitea, nu te lenevi. Nu se ştie cine vine neanunţat... Şi azi mai tresar când îmi
amintesc cum a venit la tine rectorul cu un corespondent străin şi tu i-ai primit în lenjeria de
corp. (Schimbă lucrurile din valiză)
Atâtea am auzit după aceea: un profesor de talia lui, o somitate, filolog, dar tot singur e la vilă,
părăsit, uitat, neîngrijit, nebărbierit... Aşa e. Cine nu ne ştie ar zice că ne dau banii afară din casă.
Cică soţia lui e foarte zgârcită. Ei nu-i pasă deloc ce mănâncă el acolo sau pe ce doarme, asta zic...
Of, Mitea, Mitea... Ei, cui să-i explici că dacă începi lucrul nu mă mai pot apropia de tine! Devii
sălbatic... ca un pustnic. (Cade pe gânduri, scoate din buzunar pasta de dinţi)
Mitea, pasta ta de dinţi. Am căutat tot Bulevardul Nevski, dar n-am găsit nicăieri... Uite, ţi-am
cumpărat „Marry”. Două bucăţi. Mă gândeam să iau poate mai multe, dar cred că-ţi ajunge pentru o
lună. Dacă o termini, găsesc eu pe cineva şi-ţi mai trimit. Să nu faci economie, pune cât mai multă.
Mi-a explicat un dentist că pentru dinţi e bine să pui mai multă. De ei trebuie să ai grijă, Mitea. De
data asta sunt mai frumoşi, nu? Ce spui? Cum îi simţi? (El tace. Ea scoate din buzunar medicamentele)
Şi încă ceva, Mitea, te rog ca pe un om: nu mai hrăni păsările cu validol. Ele nu suferă cu inima, ele
nu se mai satură de ciugulit. Nişte... Tu s-ar putea să ai nevoie de el acolo, în fundătura aceea şi să
nu ajungi... Inima, Mitea, inima!... De inimă să ai grijă!
VERA se ridică cu greu, se retrage şi iese.
POROGHIN apropie scrisoarea de ochi, mijeşte ochii, o examinează. O pliază şi o ascunde în buzunar.
Intră VERA cu o cutie de cafea şi o cratiţă. Din nou în genunchi lângă valiză.
VERA Mitea, cafeaua ta preferată... Din Turcia... Ai grijă să nu exagerezi. O ceaşcă e suficient. La
vârsta noastră - vrei nu vrei - toate trebuie făcute cu măsură. În general... În general, Mitea, ştii la
ce mă gândesc?... Ar fi bine să mai trăim puţin, ă? Ştii... încă nu sunt gata. S-ar părea că e timpul,
aşa s-ar părea, dar aş mai vrea puţin. Cât se mai poate. (Închide valiza, o încuie. Rămânând în
genunchi încearcă s-o ridice de jos. Reuşeşte cu dificultate)
A-a, lasă, lasă că se poate... Am uitat să te întreb: când ai comandat taxiul, ai anunţat ca şoferul să
urce până la noi? (POROGHIN tace) Ai uitat? (El tace)Apropo, că veni vorba, era să uit. (Scoate din
buzunar banii şi îi priveşte la distanţă) Slavă Domnului că am găsit mărunţi. (Ascunde banii) Nu de
alta, dar, data trecută, îţi aminteşti, era să-i întind băiatului un milion. Blegul s-o fi gândit că baba-i
nebună, de aruncă cu bani. (POROGHIN ridică ochii şi îşi examinează cu atenţie soţia. Ea îi observă
privirea şi parcă se intimidează puţin)
Ce ai, Mitea?.. Am ceva? Agrafa?.. Mi-am luat câteva noi. Cele vechi nu mai ţineau. (Îşi prinde părul,
dar întâlneşte din nou privirea soţului.) Ce mai e?.. Hai, spune! Mitea?...
POROGHIN Ce crezi despre trecut?
VERA Care trecut?.. Al cui?...
POROGHIN Ai trăit mult.
VERA Ce?... (Aşteaptă poate va mai spune ceva)
POROGHIN Tu ai înţeles ceva?
VERA Să înţeleg?... Ce să înţeleg?... (El o urmăreşte cu multă atenţie) Ce anume trebuia să
înţeleg, Mitea? Am înţeles multe, dar nu ştiu ce vrei?
POROGHIN Nu ţii minte: trecutul nostru - infernul nostru.
VERA Dumnezeule, de unde-i asta? Cum le dă mâna să scrie aşa ceva?
POROGHIN Dar aşa este.
VERA Eu nu accept asemenea cuvinte. Şi tu ştii asta! Atunci de ce mai întrebi, vrei să mă
necăjeşti? (El tace) Trecut, prezent. (Se ridică cu efort) Parcă am înţeles tot... Şi totuşi –
nimic... (Ridică valiză, o târăşte mai aproape de soţ) Ceea ce n-am înţeles – nici n-am să mai înţeleg...
Of, Doamne! Încearcă să vezi dacă nu e prea greu pentru tine... Hai, Mitea, nu-ţi fie lene, eu n-o să
mai fiu alături, hai!
Dar se pare că POROGHIN s-a cufundat din nou în hăul gândurilor sale. Acest mod de comunicare
între soţi a intrat în obişnuinţă de mulţi ani.
VERA ridică iar valiza, apoi o lasă jos. Se aşază pe ea şi îmbrăţişază genunchii soţului.
VERA De fapt, Mitea, iată ce am înţeles eu: viaţa, Mitea, e o chestie foarte simplă. Mai ales spre
sfârşit. Aşa e. Numai la început totul ţi se pare foarte complicat... Mai apoi... tot mai simplu şi mai
simplu. Iar pentru mine, e simplificată de tot: în promisiuni nu mai cred, speranţe nu mai am, trăiesc
numai cu ziua de azi. Cu ce dă Dumnezeu, cu aceea mă mulţumesc. Iar dacă nu dă – nu face nimic.
Fie şi aşa. Şi aşa e bine. E bine... (Cade pe gânduri. Tac amândoi)
POROGHIN Nu-mi pot aminti...
VERA Ă?.. (Ridică ochii, îl priveşte cu mirare) Ai spus ceva?
POROGHIN „Înfiorător e infernul amintirilor şi înspăimântătoare liniştea uitării...” Cine e
autorul?
VERA Tiutcev al tău.
POROGHIN De unde Tiutcev?
VERA Dacă nu-i Tiutcev, atunci e altcineva.
POROGHIN Cine?
VERA Ce contează, Mitea? Ce-i cu tine, ţi-e rău?
POROGHIN „Infernul amintirilor...” Cine putea să spună aşa? (Ea îi atinge fruntea) Ţi s-a
întâmplat să fii în infern?
VERA Of, Mitea, ocroteşte-l, Doamne! (Se dă puţin înapoi. Cu mâna se ţine de inimă)Puşchia pe
limbă! Nu mai cobi. Nu de alta, dar una a păţit-o. Chiar luna trecută. Locuia pe strada vecină. În etate
şi ea. Lumea spune că era şi ea inteligentă... Cică uşile de la ascensor se închideau greu. Se mai
întâmplă. Iar ea le-a tot trântit, le-a trântit, până a răzbit-o furia şi a izbucnit: „Liftul dracului,
trăsnite-ar să te trăsnească. Înghiţite-ar iadul!” Şi liftul s-a... Ee, tu ce crezi? De mai bine de-o
lună n-o pot găsi nici pe ea, nici liftul.
POROGHIN M-am săturat de minciuni. Ajunge!
VERA Dar aşa a fost, Mitea. Eu personal cred.
POROGHIN Iar eu am spus, ajunge. (Se ridică, se plimbă nervos prin odaie) Ajunge! Să nu mai
spui minciuni!
VERA N-am înţeles, de ce?... Ce-i cu tine? Doar nu-ţi imaginezi că am inventat eu? Mi-a povestit
Polina Mihailovna. Doar o cunoşti pe Polina Mihailovna, nu e în firea ei să flecărească fără noimă. A
vrut să-mi arate blocul şi scara, chiar şi groapa ceea, dar eu am refuzat. Eu nu pot nici măcar să
ascult despre aşa ceva, darmite să mai privesc...
POROGHIN Ce-i asta? (Îi întinde o scrisoare)
VERA Ă?... Dar ce-i asta?
POROGHIN Citeşte! Ia şi citeşte! (Scapă scrisoarea, se plimbă nervos)
VERA (ridică scrisoarea, mijeşte ochii) Mitea, fii bun, dă-mi ochelarii. (El îi întinde ochelarii) Ce mi-
ai dat? Ştii doar că eu văd la distanţă. Unde-s ai mei? Ochelarii mei...
POROGHIN (îi smulge scrisoarea din mâini şi citeşte fără ochelari) „Regret, dar sunt foarte grăbit şi
n-am timp să scriu mai mult. În schimb, voi scrie ce e mai important: Te iubesc. Te iubesc, te iubesc,
te iubesc!...”
VERA Păi asta e...
POROGHIN Te rog să nu mă întrerupi! „Lasă-mă să spun şi să repet: te iubesc!”
VERA Mitea, asta e... Ce-i cu tine, eşti palid şi...
POROGHIN Vera, spune-mi, a fost... Ce-a fost asta?
VERA Ce, Mitea?..
POROGHIN Nu, explică-mi, te rog, pentru că... nu mai înţeleg nimic. Poate că nu înţeleg eu ceva,
poate că mintea mea nu... (Între timp ea încearcă să se ridice de pe valiză, dar nu izbuteşte)
VERA Picioarele nu mă mai ascultă. Mitea, dă-mi mâna!... Of, ajută-mă să mă ridic. (El păşeşte
nervos înainte şi înapoi fără să audă nimic) Da’ ajută-mă odată să mă ridic!...
POROGHIN (nu-i întinde mâna; o întreabă supărat) Cine-i golanul ăsta, ă? Cine?
VERA (în sfârşit trece de pe valiză pe scaun) Of, Doamne, ce greu e...
POROGHIN Te rog să-mi spui cine e!... Vreau să ştiu! Am tot dreptul să ştiu! Îţi ordon! Altfel...
altfel... (Brusc, se lasă fără puteri pe scaun)
VERA Mitea... Mitea, ce-i cu tine...? (Se grăbeşte cu medicamentele) Ţine, poftim... Hai, ia...
POROGHIN (în şoaptă) Nu mă atinge, nu mai eşti curată...
VERA Bine, vorbim mai târziu, acum ţine sub limbă... Mitea, nu te încăpăţâna. Dacă mori, ce mă fac
eu cu tine?.. (Îi împinge cu forţa pastila. Cu ochii închişi, Bătrânul e semiculcat pe speteaza scaunului.
Bătrâna e alături, respiră şi ea greoi, înghite şi ea medicamente. Îîn sfârşit, obosită, se îndepărtează,
se lasă în foroliu, îşi verifică pulsul) Unu, doi, trei... Doamne, Dumnezeule... unsprezece,
doisprezece... Văd verde în faţa ochilor... şi tensiunea... tare mă apasă... douăzeci şi patru, douăzeci
şi cinci... De unde ai scos-o?
POROGHIN Din valiză.
VERA Ce-ai căutat acolo? În cea roşcată? (El tace) Ca să vezi... Viaţa e pe sfârşite şi el se bagă...
N-am mai umblat prin ea de la război. Ce-ai căutat în valiza aia?
POROGHIN Ciorapii.
VERA Care ciorapi? Nu eşti în toate minţile? Ciorapii sunt în comodă. În sertar. În cel din mijloc. De
o mie de ori ţi-am spus.
POROGHIN N-am ştiut...
VERA Cum să nu. La mine fiecare lucruşor îşi are locul lui, iar el n-a ştiut! Nici un pic de
responsabilitate! Aşa e, Mitea! Te dădăcesc toată viaţa – iar tu, drept recunoştinţă, cauţi ciorapii în
valiza roşcată, unde n-au fost niciodată! (E revoltată şi agitată, de aceea mai ia o pastilă. Tac
amândoi)
POROGHIN N-am ştiut că în viaţa noastră vom avea parte şi de asta.
VERA Asta – ce?... Ce vrei să spui?
POROGHIN Josnicia ne-a ocolit.
VERA Mitea, între noi n-a fost nimic! Cum ai scris tu în carte despre Tolstoi...
POROGHIN Nu te atinge de Tolstoi, nu fi ipocrită!
VERA Mă jur pe ce vrei!
POROGHIN Toate cuvintele tale sunt minciună şi trădare!
VERA Vai de mine, Mitea, se poate aşa ceva!?.. Despre ce?!... Eu sunt cu un picior în... Gândeşte-
te şi singur, asta-mi trebuie acum?... Pe de o parte, chiar îmi pare bine, prostuţule, că ai dat peste
ea. Poate, înainte de eternitate, ţi-aş fi povestit şi singură totul.
POROGHIN Aşa vasăzică, toată viaţa a fost... o minciună neruşinată.
VERA Ei, nici chiar aşa, Mitea, că tare încăpăţânat mai eşti... Măgăruş încăpăţânat. Of, Doamne!...
POROGHIN Eu nu te-am întrebat niciodată nimic.
VERA Întreabă acum. Sunt gata să-ţi răspund. (El tace) Hai, întreabă. Hai, ce aştepţi?
POROGHIN Ar fi trebuit să-mi spui singură. Încă de atunci.
VERA Ce să-ţi spun? Chiar să vreau, n-am ce să-mi amintesc... Ce vrei? N-am acordat nici o
importanţă şi nici n-a fost nimic, de aceea nici n-am ce să-mi amintesc. Ai înţeles? (Tace) Că prost
mai eşti, măi Mitea, zău. Ia gândeşte-te şi singur: bărbăţelul scump a venit acasă de la război, numai
el ştie cum s-a târât, şi aici o rană, şi colo altă rană, şi eu să-i sar de gât şi să-i dau cu mărturisirile?...
Ai o părere proastă despre mine, Mitea. Nici n-am ştiut cât de rău gândeşti despre mine.
POROGHIN Te-aş fi înţeles, Vera. Aş fi încercat măcar ceva...
VERA Ce ai fi înţeles? (Se ţine cu mâna de inimă, dă din cap şi repetă) Of, Doamne... Doamne-
Dumnezeule... se apropie sfârşitul... (Mai bagă o pastilă în gură şi numără din nou pulsul)
Bătrânul se ridică cu greu, se apropie încet de valiză, se apleacă, o ridică, dar în aceeaşi clipă duce
mâna la şale, după cum se vede a făcut o mişcare nereuşită, se lasă în genunchi, îşi trage răsuflarea,
după care cu valiza în mână se ridică drept ca un pilon. Apoi fără a-şi privi soţia, fără a spune nimic,
nici de bine, nici de rău, iese. Bătrâna deschide ochii, scuipă medicamentele şi se grăbeşte în urma
lui. Din antreu, prin uşa deschisă se aud vocile lor.
POROGHIN Dă-mi drumul, vreau să plec...
VERA Mitea, aşteaptă puţin, Mitea...
POROGHIN Oricum voi pleca...
VERA VERA Mitea, trebuie să vorbim... Hai să vorbim... (Îl trage pe bătrân în odaie, îi ia valiza.)
POROGHIN Ce să mai vorbim?
VERA Hai să discutăm, unde te grăbeşti?...
POROGHIN Ce să mai... Totul e scris acolo...
VERA Prostuţul meu, una scrie şi alta a fost... Ascultă cum a fost. Poate că nu-i decât literatură,
de unde ştii, ă?
POROGHIN Te iubesc, te iubesc! Literatură? E curată mitocănie.
VERA Ia loc, hai, ia loc...
POROGHIN Ia mâna, lasă-mă!
VERA Ia loc şi te las... Hai, Mitea, hai... (În sfârşit reuşeşte) Tare încăpăţânat te-ai mai făcut!
Eşti... Parcă nu erai aşa înainte.
POROGHIN Vera, am fost insultat. Lasă-mă să plec.
VERA (nu-i dă drumul) Mitea... Nu te las nicăieri! Cum să te las în halul ăsta? Eu te ştiu pe tine:
Pleci, îţi imaginezi cine ştie ce, apoi vei ajunge să şi crezi, iar pe urmă... Nu vezi cum îţi fuge
imaginaţia? Iar eu sunt fără vină. Sunt nevinovată!
POROGHIN Minciuni, totul e minciună...
VERA Ce vrei să fac? Să-mi fac cruce? Să mă jur?
POROGHIN Ajunge, nu mai vreau minciuni... nu mai vreau...
VERA Dar e imposibil să vorbim aşa, Mitea! (Deodată bătrânul o priveşte cu mirare) Eu nu cred că
merit aşa ceva. După atâta timp, merit şi eu o altă atitudine. Te plângi mereu că oamenii nu se mai
ascultă reciproc, dar tu, Mitea...? Mă laşi şi pe mine să vorbesc?
POROGHIN Cincizeci şi doi de ani...
VERA Iar nu mă asculţi...
POROGHIN O viaţă! Mai mult decât o viaţă! Şi deodată, ce descopăr...?
VERA Mitea...
POROGHIN Minciună, fals, ipocrizie, ruşine...
VERA Încăpăţânat insuportabil, ascultă-mă şi pe mine o dată! (Bătrânul priveşte iar uimit către
bătrână) Martor mi-e Dumnezeu, Mitea... Of, mi s-a uscat gâtul... Mitea, ai o memorie de găină...
Parcă a fost război, ţii minte? Îţi mai aminteşti că am lucrat ca asistentă într-un spital militar? (El
tace) Ştii, Mitea... înainte nu ţi-am povestit... Şi pe urmă, ce era de povestit, o rătăcire de-o clipă şi
nimic altceva, n-aveam cu ce mă mândri. Tu n-ai fi înţeles, iar eu n-aş fi ştiut să-ţi explic... Tu nu vrei
să înţelegi acum, cu atât mai mult atunci... Dar dacă vrei să ştii, pe atunci, scrisorele de felul acesta
primeam cu miile. Numai să fi vrut... Mitea, mai ţii minte măcar cât de frumoasă eram? Nu ţii minte?
Ai uitat? Ai uitat tot... Of, crede-mă, nu mă gândeam eu atunci la aşa ceva şi nici nu-mi trebuia
nimic... Mie nu-mi trebuia, dar altora... Deşi era război şi blocadă şi groază şi frig – le trebuia... Şi
flămânzi, şi răniţi – şi totuşi le trebuia. Poţi să mă crezi sau nu, Mitea, dar soldaţii se îndrăgosteau de
mine. Pe buze, pe o foaie de hârtie – acelaşi lucru: te iubesc. Te iubesc, şi iar te iubesc! Spune şi tu
ca un om lucid, ce era să fac? Aş fi putut să le interzic? (El tace) Şi, Doamne, cât de slabă mai eram...
Gâtul subţirel, părul zburlit... dar şi aşa auzeam numai una şi bună: „Vera Maximovna, e o adevărată
plăcere să vă privim.”
POROGHIN (încet) Mizerie.
VERA Mie şi astăzi îmi spun bărbaţii din Caucaz în piaţă: „Ce straşnic frumos, babuţa, dau tot la
tine mai ieftin!” Nici nu ştii câte economii faci cu mine!
POROGHIN La ce bun toate bădărăniile astea, Vera? De ce îmi povesteşti toate astea?
VERA Îţi povestec pentru că... tu singur repeţi mereu că viaţa omului e plină de nedreptate.
POROGHIN Eu vorbeam despre viaţă şi moarte. Eu vorbeam despre nedreptatea vieţii care duce la
moarte. Iar tu, tu întotdeauna... Ai o capacitatea deosebită de a umili, de a simplifica. De unde s-a
prins asta la tine?
VERA După hernie, Mitea. După hernia aia nesuferită te-ai făcut insuportabil. Orice fleac te irită, vrei
să fugi... Nimic nu-ţi mai convine.
POROGHIN O viaţă minoră nu mă aranjează.
VERA Dar în ultimul timp nu mai ai nici un fel de interes faţă de viaţă. Faţă de nici un fel de viaţă!
Catedra ai lăsat-o, pe rector l-ai înjurat... L-am întâlnit zilele trecute şi mi-a spus că nici până astăzi
nu-şi poate reveni. Iar el, totuşi, te-a răsfăţat... Cu doctoranzii ce-ai avut? De ce i-ai alungat?
POROGHIN Nulităţi.
VERA Lasă, Mitea, Fedea nu e chiar... Tu însuţi l-ai recomandat la doctorat şi ai spus că e talentat.
Am auzit cu urechile mele. - Şi tot tu l-ai îngropat... Lizanica ce vină are? Copila se străduia atâta,
mă ajuta şi pe mine în gospodărie, mai avea un pas până la susţinere... Te-ai dezobişnuit să comunici
cu oamenii, nu numai cu mine. Cu cine ai schimbat tu măcar o vorbă în ultimele trei luni...?
Bineînţeles, în afară de Tolstoi al tău.
POROGHIN Nu te atinge de Tolstoi.
VERA Tot ce e omenesc ţi-e străin.
POROGHIN Nu te atinge de numele acesta, te rog!
VERA Cu el n-ai să ajungi la bine, eu demult vă urmăresc!
POROGHIN Nu, nu mai pot... Mai bine plec... Plec şi gata, Vera... (Încearcă să se ridice, dar n-
are puteri) Plec, trebuie să plec... (Nu se mişcă)
VERA (îl priveşte cu milă) Unde?
POROGHIN Trebuie să plec... să-mi schimb... Totul a fost incorect.
VERA La şaptezeci şi opt de ani, Mitea!?
POROGHIN Nu contează... Vreau să plec... Oricât ar fi... nu mai pot... (Deo dată, o priveşte fix şi
ciudat) Crezi că-i prea târziu?
VERA Te-ai trezit? De ne-ar ajunge puterile ca să murim.
POROGHIN Dar eu... Eu nu pot crede că voi muri... A fost copilăria, pe urmă am fost la război... Şi
acum e la fel.
VERA Asta e, Mitea, crede-mă: toţi vom fi acolo.
POROGHIN Creierul meu n-a fost niciodată mai pregătit pentru viaţă.
VERA Creierul o fi – dar celelalte? Celelalte sunt gata?.. Nu mai vorbesc nimic despre felul în care
mergi. Dar cum trăieşti tu, Mitea, numai bunul Dumnezeu ştie: pancreasul, coloana, plămânul drept,
două stopuri cardiace...
POROGHIN Creierul! Creierul mă ţine! Tu nu înţelegi despre ce vorbesc eu: ca să mori trebuie să-
ţi dai acordul. Fără acordul meu nu se va întâmpla nimic. Eu ştiu asta. Aşa cum am ştiut şi în timpul
războiului.
VERA (obosită) Câtă imaginaţie.
POROGHIN Am ştiut! Am ştiut cu siguranţă! Şi aşa a şi fost! Şi aşa va fi mereu!
VERA Of, Mitea, ce-ai ştitut? N-ai mai ştiut nimic... Dacă te împuşcau, ai fi zăcut în pământ,
drăguţule.
POROGHIN Asta nu se poate. Fără voia mea... Am prea multe planuri. Eu vreau să trăiesc, Vera.
Mai ales acum. E foarte important... E important, înţelegi? (Ea tace) Dar eu vreau s-o fac la înălţime.
Trebuie să fiu la înălţime, altfel... nu voi reuşi nimic. Nu se poate trăi, medita, scrie... fiind în
dezacord.
VERA Mitea...
POROGHIN Nu se poate! Nu se poate!
VERA Mă rog, trăieşte sănătos. Am eu ceva împotrivă? La mulţi ani! Iar dacă vei putea, trăieşte
mereu. Vorbeşti cu mine de parcă eu nu vreau sau am ceva împotrivă... Trăieşte, Mitea, trăieşte!
POROGHIN Aşa cum am trăit – nu mai pot. Nu mai vreau.
VERA Oare am trăit rău?
POROGHIN Rău. Ne-am împotmolit în minciună.
VERA Eu personal nu m-am împotmolit.
POROGHIN Ai ascuns atuncea. Şi de atunci... Totul se trage de atunci...
VERA Mitea, parcă am stabilit că n-a fost nimic!
POROGHIN ...şi toată viaţă, minciuna...
VERA Măi, ce fel de om mai eşti şi tu!? Ţi-am spus doar: am uitat!... Mai întâi am uitat, iar apoi
mi-a zburat din cap de tot... Chiar nu e clar?
POROGHIN Când omului i se întâmplă aşa ceva... Când asta se întâmplă în aşa vremuri...
VERA Ei ce-i aşa ceva, Mitea? O singură dată ne-am sărutat. (Bătrânul tresare de parcă ar fi primit
o palmă. O priveşte speriat. De altfel ea observă şi propria lipsă de tact şi privirea lui) O ţii una şi
bună. Ia te uite ce eveniment. Fără imaginaţie! Auzi ce zic eu? După ochi te văd – iar îţi zboară
mintea. Ajunge! Fără imaginaţie! Fără imaginaţie, zic. (Se apropie. Îi pune mâna pe cap. El se
împotriveşte. Fără a acorda vreo importanţă, ea îi pune mâna pe cap din nou, dar întâlneşte aceeaşi
reacţie. Ea se retrage, se lasă oftând în fotoliu)Prostuţul meu... Merită oare să te nelinişteşti aşa?.. Şi
pentru ce, Doamne... pentru o nimica toată: un sublocotenent m-a ademenit sub scară... Acum o
sută de ani... (Îşi aminteşte cu zâmbetul pe buze şi cu o anumită doză de satisfacţie) Că doar nu m-
am dus eu singură, Mitea... Să vezi cum m-a forţat... Era cât un munte, n-am avut nici o putere să
mă opun... Nu mă crezi? Să ştii că i-am spus: tovarăşe sublocotenent, nu mă pipăiţi, dar el – nici o
reacţie, nu vroia să audă nimic. Prostănacul... Gorila... (Cu ochii plini de lacrimi şi regrete bătrânul îşi
priveşte fix soţia. Ea, însă se pare că s-a scufundat în propriile amintiri şi nu-i observă starea) Am
uitat cum îl chema... Alexei?... Nu, nu Alexei... Arsenie... Arsenie, Arsenie... Arsenie, Mitea,
exact... (În sfârşit îi remarcă privirea) Mitea, Mitea, de la aşa un fleac? Motănelul meu drag, ce-i cu
tine? Cine ar fi putut crede că Mitea al meu e gelos...
POROGHIN Vera, Vera...
VERA Dragul meu, drag... (Se ridică şi vrea să se apropie de el)
POROGHIN Nu!
VERA (se opreşte) Ce e, Mitea?.. Doamne, dacă ai şti ce bărbat interesant eşti când devii gelos.
POROGHIN Nu, nu sunt gelos, n-ai înţeles...
VERA Ei şi, slavă Domnului. Eu credeam ţi-ai trăit viaţa şi te-ai prefăcut într-o buturugă. O
buturugă uscată, stranie, cu sprâncene, nări şi negi...
POROGHIN Mă doare, Vera...
VERA (neliniştită) Tensiunea?
POROGHIN Nu...
VERA Parcă eu nu văd?
POROGHIN În suflet e numai gheaţă şi pustiu... pustiu şi gheaţă...
VERA Vrei să-ţi aduc plapuma electrică?
POROGHIN Eu nu te iubesc.
VERA Ce?
POROGHIN Nu te iubesc!
VERA A-a-a! (Râde) Şi aşa e bine... Mulţumesc şi pentru atâta, bine că nu eşti o buturugă, un ciot...
Eu mă gândeam că eşti deja buturugă...
POROGHIN Toată viaţa am iubit o altă femeie. Acuma sunt sigur –am iubit-o pe alta. Pe alta,
înţelegi? (Bătrâna mai păstrează o umbră de zâmbet, dar e un zâmbet dezorientat) Alta.
VERA (se lasă încet în fotoliu) Care alta, Mitea?
POROGHIN De ce ai ascuns atunci? De ce nu mi-ai povestit? Atunci! Poată că m-aş fi hotărât. Eu
nu m-aş fi chinuit şi pe tine te-aş fi eliberat...
VERA Femeia asta despre care spui... Cine-i, Mitea, eu o cunosc?..
POROGHIN Poate că atunci lucrurile ar fi mers altfel...
VERA Nu-mi rupe inima, Mitea, spune cine e?
POROGHIN Minciuni, minciuni, totul e numai minciună...
VERA Larisa Iusupovna, nu-i aşa? Am ghicit, da? Aceea cu nasul ca o cartoafă? Ea e? Răspunde
o dată, e ea? De ce ai încremenit? Răspunde!
POROGHIN Cum poţi să mă înjoseşti aşa?
VERA Eu te înjosesc? Tu însuţi te înjoseşti! Doamne Dumnezeule... toată viaţa i s-au scurs ochii după
urâte. Cum se aude că ai luat la catedră o studenţică nouă, vin s-o văd – neapărat are vreun cusur!
Mitea, de la o poştă se vede ce gusturi ai, ceva îngrozitor: una are gura până la urechi, iar dinţii ies
din gură – un cal zău, nu femeie, ce mai! La alta gura-i gură, însă faţa îi creşte chiar din fund şi
seamănă cu un fund!...
POROGHIN Vera!
VERA Ce Vera, Vera?! Cum poţi fi, Mitea, chiar atât de indiferent la frumuseţe?
POROGHIN Eu nu sunt Mitea! Să nu mai aud porecla asta idioată, pentru motani! Să nu-mi mai zici
Mitea, auzi!
VERA Fie, Elizar.
POROGHIN N-a exista nici un fel de Larisa Iusupovna!.. Nimic din ceea ce crezi tu... Dacă vrei să
ştii, totul a fost mult mai demult. Şi nu aşa cum îţi închipui tu!... De fapt tu nici nu eşti capabilă să-ţi
închipui şi nici n-are rost, nu mai are nici un rost!
VERA Stai puţin , Mitea... Cum n-are rost?... Elizar...
POROGHIN Hai să lăsăm asta... Totul a fost în altă viaţă. Acolo, la război şi...
VERA Cum?...
POROGHIN Tu nu poţi înţelege nimic! N-a fost nimic din ceea ce crezi tu, Vera! Nici măcar în gând
să nu îndrăzneşti să pătezi! Te rog! N-a fost aşa! Ar fi putut fi, dar n-a fost. Pentru că... iubirea, Vera,
împrejurările... dar mai ales aspiraţiile sufletului ...
VERA Doamne Dumnezeule...
POROGHIN Cum să-ţi explic? Nu se poate explica... Înţelegi, Vera... Acolo toate erau altfel:
moartea, viaţa, speranţa, moartea, viaţa... Cum să-ţi explic? Era o altă realitate... Cuvintele aveau
sens exact. Corpul nu exista. Nu era loc pentru bunuri materiale, minciună, fals. Cel puţin pentru
mine. Ba nu, Vera, pentru foarte mulţi! Toţi vroiau să trăiască, să trăiască neapărat... Să trăiască
înălţător. Da, ştiu că te-am plictisit cu acest cuvânt, dar e singurul lucru pentru care merită să trăieşti.
Înălţător! Vera, Vera... singura femeie din viaţa mea, care avea ceva... Avea această puritate, avea
bunătate cu adevărat...
VERA Şi pe urmă?
POROGHIN Ce pe urmă?
VERA După război? Cu cea de la înălţime m-ai trădat?
POROGHIN Meschinărie, Vera...
VERA Să ştii, Mitea, că eşti un maestru... Iar eu, eu doar... Doamne, şi n-am simţit nimic... Şi
ce sigură eram că e un sfânt. Când colo, el în timpul acela...
POROGHIN A murit, Vera! Nu mai este, înţelege! (Bătrâna îl priveşte cu nedumerire şi puţin
speriată) Noi n-am reuşit nimic. A murit. Înţelegi? N-am avut timp pentru ea. (Tăcere) Am avut timp
numai să înţeleg că e femeia vieţii mele. Destinul meu. Iubirea mea. (Tăcere)
VERA Mitea, mă judeci pe mine, dar... ai tăcut atâţia ani...
POROGHIN N-am ştiut cum să-ţi povestesc. A durat doar o singură clipă... iar apoi a rămas doar
amintirea... Nici n-aş fi găsit cuvinte. S-ar părea că n-a fost nimic, dar în acelaşi timp a fost
totul. (Tăcere)
VERA Ce anume a fost?
POROGHIN Nimic n-a fost.
VERA Dar ţii minte?!... (El tace) Ce îţi aminteşti?
POROGHIN Îmi amintesc. Atingerea. (Tace. Ochii închişi. Acum e departe) Contuzia... Spitalul
militar... Mă trezesc de la o atingere... O atingere obişnuită a unei mâini, dar e atât de pătrunzătoare...
Îmi dă forţă... Mi-e greu să deschid ochii... Dar tare aş vrea să-i deschid... În sfârşit, ca prin ceaţă,
se arată un chip minunat... Până astăzi nu-mi pot explica... Citisem undeva despre o femeie cu un
chip asemănător?... Sau poate că doar visasem?!... Putea să-mi apară în vis... Era atât de
înălţătoare... Da, înălţătoare... (Deschide ochii) Îmi amintesc o stare de fericire extraordinară...
VERA Fericire, zici?
POROGHIN Ce?
VERA Tu erai fericit? Acolo? Iar eu aici cu Iliuşa...
POROGHIN Vera, ascultă...
VERA Ce-i asta, Doamne? Noi, aici, mai mult morţi decât vii, te pomeneam mereu, ne era dor, iar tu
acolo erai fericit, da?.. Frig, foamete, o singură lumină mai aveam: tata va veni, tata ne va salva, iar
tata...
POROGHIN Hai să nu-l amestecăm aici pe Iliuşa...
VERA ...Dar tata e soldat? Mă întreba micuţul meu, mă întreba: dar tata e puternic? E deştept? Tata
există de-adevăratelea? O să-i bată pe duşmani? Când o să vină acasă?
POROGHIN Te rog...
VERA În curând, scumpule, în curând. Tatăl nostru, iubitul nostru, el ne va salva...
POROGHIN (se apucă cu mâinile de cap, se ridică şi strigă) N-ai ocrotit băiatul! Nu l-ai ocrotit!
VERA Mitea!..
POROGHIN Unicul meu băiat! Feciorul meu, viaţa mea...
VERA Mitea, ce vorbeşti?! (Încearcă să se ridice, dar nu poate) Mitea…
POROGHIN O mamă frivolă e blestemul familiei.
VERA Doamne!...
POROGHIN Cineva trebuie să plătească pentru toţi. Şi a plătit el! Blestemată să fii – el a plătit!
Gemând bătrâna alunecă de pe fotoliu, cade în genunchi, se întinde jos, pare că şi-a pierdut
cunoştinţa. Bătrânul e lângă ea dezorientat. Stă de parcă încearcă să conştientizeze ce s-a întâmplat...
Se apleacă, o priveşte, se lasă în genunchi, se apleacă să-i asculte răsuflarea...
POROGHIN Vera, vera...
Ea nu răspunde. El se ridică şi pleacă. Ea îşi revine. Geme cu jale. Se ridică puţin. Cu mîinile se ţine
de cap.
VERA Doamne Dumnezeule! De ce mi se întâmplă toate astea? Cu ce-am greşit oare?
Apare bătrânul cu un pahar de apă. Se opreşte. Se uită la soţie.
VERA Mi-e tare rău, Doamne, tare...
POROGHIN Să chem medicul?
VERA Ai spus lucruri groznice... (El tace) Cum poţi spune aşa ceva?... Mitea... e mare păcat...
El bea toată apa. Pune paharul pe masă. Se lasă greu pe scaun. Cu spatele la ea. Ea încearcă din nou
să se ridice, dar nu poate. Îl priveşte cu jale.
VERA E adevărat că-n toţi anii aceştia nu m-ai iubit? (El tace) Şi eu care credeam că mă
iubeşti. (Tăcere) Şi mă gândeam că e atât de bine că m-am căsătorit tocmai cu tine... La început nu
vroiam. Şi mult timp am fost indecisă. Totuşi, am acceptat... Ce bine am făcut, mă gândeam... Până
astăzi aşa credeam... (Tăcere) Iată că m-am înşelat, babă proastă ce sunt... Doamne...
În sfârşit, VERA se aşază în fotoliu. Respiră cu dificultate. Mai ia un validol. El a rămas în aceeaşi
poziţie. N-a mişcat un deget ca s-o ajute. Doar s-a întors puţin, ca să-i fie comod s-o privească.
POROGHIN Ai îmbătrânit.
VERA Da... Şi tu la fel.
POROGHIN Nu te mai recunosc.
VERA Da... se poate, Mitea... Nici eu pe tine...
POROGHIN Nu te recunosc deloc.
VERA Asta e. Mi-a venit şi mie timpul.
POROGHIN Te-ai schimbat şi la vorbă: te vaieţi ca o babă... De când ai început să vorbeşti aşa ca
o babă...?
VERA Păi ce sunt? Nu sunt babă?
POROGHIN Dacă aş fi ştiut acum o sută de ani, cum te vei schimba...
VERA Acum o sută de ani mă priveai cu alţi ochi. Cu ochi buni, Mitea.
POROGHIN Nu era atâta minciună.
VERA Mă priveai cu încântare. Eu ţin minte. Mă priveai aşa de parcă în mâinile mele era şi viaţa
şi moartea ta. Fără mine nu rezistai nici o zi… Mi-ai promis dragoste eternă. Spuneai că dacă vei
realiza ceva în viaţă, o vei face de dragul meu. Atunci îţi plăcea Don Quijote. Îţi scriai teza de licenţă
despre Cervantes. De fapt, Mitea, până la Tolstoi erai…
POROGHIN Nu te atinge de Tolstoi.
VERA Mai bine l-ai abandona, cât nu e prea târziu.
POROGHIN Prea târziu.
VERA El a stors toată bucuria din tine. Crezi că nu văd? Crezi că nu mă doare? Şi simt că nu se va
linişti păianjenul acesta bătrân, până nu va stoarce toată vlaga…
POROGHIN E cartea vieţii mele, cum îţi permiţi?!
VERA Cartea asta nu va fi de folos nici ţie, nici oamenilor. Ceea ce am citit eu pe ascuns, e ceva…
Ţi se ridică părul în cap!.. Dacă nu mă crezi, ieşi în stradă, vorbeşte cu cei vii. Crezi că doreşte cineva
să sufere aşa? Oamenii vor să trăiască, să-şi crească copii, să nu fie război… N-au nevoie de cartea
ta. Tu te zbuciumi, dar la ce bun?.. Toţi îşi doresc linişte şi bucurii simple.
POROGHIN Nu vorbi pentru toţi…
VERA Au obosit, Mitea!... Toţi au obosit. Şi eu la fel… Crede-mă! Am citit în cartea ta… Of,
Doamne, cum scrii tu acolo?… Aha: „Suferinţele conştiinţei şi înălţimea aspiraţiilor umane l-au alungat
pe Tolstoi departe de casă”. Doamne, mă gândeam eu, ce fel de conştiinţă e asta? Cum poţi să
trăieşti o viaţă întreagă alături de un om, iar la sfârşit să-i scuipi în suflet în halul ăsta? Ce fel de
aspiraţii sunt astea, dacă aduc celor apropiaţi durere şi ruşine? Cum se poate înţelege aşa ceva? Şi
cum să trăieşti cu aşa ceva?
POROGHIN Îmi pare rău, Vera... Regret, regret profund... Totul a fost în zadar. Tot ce a fost cu
tine... Aşa este, să ştii... Poate era mai bine dacă n-ar fi fost nimic. Te ascultam şi mă gândeam... Mă
gândeam că atâţia ani... Ce rost a avut să fim împreună? Dacă noi gândim, simţim... Ce înseamnă
„oameni apropiaţi”? De jumătate de secol încerc să mă ridic din genunchi, iar tu mă ţii în genunchi de
jumătate de secol... După părerea ta, viaţa poate fi şi trebuie trăită numai pe brânci?
VERA Cum trăieşte toată lumea, Mitea. Eu nu ştiu cum: în picioare sau pe brânci. Ştiu doar că trebuie
s-o trăim ca lumea.
POROGHIN Şi dacă eu nu pot ca toată lumea. Eu nu pot înţelege aşa ceva, nu sunt capabil, n-am un
asemenea talent!
VERA Asta, Mitea, se întâmplă pentru că te-ai născut prematur. Te rog, nu te supăra. Şi nu mă privi
aşa. E adevărat ce spun, am citit în revista „Natura”: dacă nu ne place ceva în viaţă, e pentru că în
organismul nostru sunt perturbaţii. Unui scriitor hain, imediat după moarte, i-au făcut autopsia şi au
descoperit că avea cu 15 kg de fiere mai mult decât e normal. Iar la un politician, am citit că organele
interne erau amplasate altfel: în loc de inimă era apendicele, respira cu splina, iar de gândit gândea
cu nervul bazal.
POROGHIN (se ridică) Nu mai suport să te ascult...
VERA Dacă nu erau în toate minţile, ce să le faci?
POROGHIN Plec şi gata...
VERA Fii liniştit, Mitea, eu am verificat, tu eşti perfect sănătos. Doar că te-ai născut prematur. De
aceea te zbuciumi, suferi, şi ai mereu impresia că ceva nu-ţi ajunge. Nu-ţi ajung doar două luni şi
atâta tot. E simplu, vezi?
POROGHIN Ai o capacitatea uluitoare de a explica totul fără a înţelege nimic.
VERA (se ridică şi ea) Mitea, nu pleca...
POROGHIN Ori plec, ori mă spânzur, Vera. Nu pot trăi mai departe cu aşa ceva pe suflet...
VERA Nu pleca, te rog... (Îl îmbrăţişază)
POROGHIN (îi înlătură braţele) Aşa nu se mai poate!
VERA (îl îmbrăţişază din nou) Ba da, se poate, Mitea...
POROGHIN Nu. Noi nu mai avem nici o şansă împreună... Ne-a rămas doar ura. Lasă-mă, te
rog... (Se desprinde)
VERA (îl îmbrăţişază din nou) Cum să rămân singură?... Noi doi nu suntem prea credincioşi, aşa că...
Dumnezeu ne va ierta.
POROGHIN Moartea poate că ne iertă, dar uite că viaţa idioată nu ne iartă.
VERA Cum să trăiesc fără tine, Mitea. Nu pot. (Se încleştează de el cu ambele mâini)
POROGHIN Poţi, lasă-mă... (Încearcă să se smulgă, dar nu reuşeşte.) Dă-mi drumul...
VERA O să mori... O să murim amândoi...
POROGHIN Fie şi aşa, fie...
VERA Hai mai bine să iertăm, Mitea...
POROGHIN Nu vreau, nu pot...
VERA Hai, să iertăm, te rog... (Îl aşează cu forţa) Nu-ţi mai aminti...
POROGHIN (se lasă în genunchi) Lasă-mă, te implor... Eu nu mai am altă viaţă decât această
carte... Abia acuma, în sfârşit, mi se pare că ştiu cum trebuie s-o fac... Tot ce a fost până la ea e
minciună şi plictis.
Tăcere. Sună telefonul. El parcă nici nu aude. Apelul încetează. Ea se întoarce încet şi se îndreaptă
spre fotoliu. Se aşează.
VERA Bine, fie... Pleacă.
El rămâne în genunchi, cu capul aplecat. Telefonul sună din nou.
POROGHIN (se ridică stângaci, se apropie de telefon, ridică receptorul) Alo?... Ascult...
Vorbiţi... (Pune receptorul în furcă)
Tăcere. El ridică valiza. Stă o clipă. Lasă valiza, se încruntă, ia loc. Scoate medicamentele. Bătrâna
rămâne cu ochii închişi. Sună telefonul. El se întinde, ridică receptorul.
POROGHIN Alo? Da... Eu sunt Poroghin... Da, am comandat... Mulţumesc... Bine, cobor...
POROGHIN pune receptorul în furcă, nu se mişcă. Lumina veiozelor se stinge lent. Numai minunatul
acvariu luminează şi trăieşte.
FINALUL ACTULUI I

ACTUL II
În odaie e semiîntuneric. Lumina vine de la acvariu. Se aude un orologiu mare şi vechi numărând
clipele. Se trânteşte o uşă. Răsună vocea bătrânului:
POROGHIN (off) Vera! Vera! (Tuşeşte)
POROGHIN intră grăbit. Aprinde lumina. E într-un pardesiu ud, de pe pălărie se scurg picături, gulerul
e descheiat. VERA e întinsă pe jos, cu mâinile în părţi. În jur sunt risipite pastile şi fiole.
POROGHIN Vera!... (Respiră greu, o priveşte speriat) Vera... (Deodată se arată slăbit. Se târăşte
obosit spre fotoliu. Se aşează, cu umerii lăsaţi în jos) Vera... Vera...
Tăcere. Brusc, POROGHIN se ridică şi se îndreaptă spre telefon, apucă aparatul, dar îl scapă, îl ridică,
loveşte în el, suflă în receptor, strigă „Alo! Alo!?” Se apucă cu mâinile de cap, se plimbă prin odaie,
se opreşte la acvariu, urmăreşte concentrat peştii, se apropie atent de soţie, se lasă în genunchi,
şopteşte: „Vera... Vera...” Se uită prin părţi, se târăşte pe podea şi strânge pastilele. Le examinează
cu atenţie, în sfârşit, se ridică şi pleacă. Se întoarce cu un pahar, pe care îl lasă pe masă. Răstoarnă
pastilele pe faţa de masă şi se gândeşte. Scoate carnetul de notiţe şi citeşte cele scrise. Apoi îl
ascunde. Strânge din nou pastilele, una o pune în gură, ia paharul.
VERA Mitea, să nu îndrăzneşti! (Luat prin surprindere, bătrânul scuipă pastila şi tuşeşte) Mitea, sunt
vie, nu te omorî.
POROGHIN Eşti vie?.. (Se îneacă, roşeşte)
VERA Da, sunt chiar vie. Vezi? Mă poţi atinge...
POROGHIN (nu-şi poate reveni) De ce...?
VERA Mitea...
POROGHIN E o farsă, da?
VERA (se târăşte spre el, îi îmbrăţişază picioarele, atât de strâns, încât el îşi pierde echilibrul şi cade
în fotoliu) Nu, Mitea, îţi explic totul şi ai să înţelegi...
POROGHIN Ai sunat că vrei să..., că te-ai hotărât să...
VERA Da, te-am sunat, da, am vrut şi aproape că... dar...
POROGHIN Iar m-ai minţit?
VERA Nu te-am minţit, vreau să-ţi explic...
POROGHIN Iarăşi o luăm de la început.
VERA Eu într-adevăr am vrut.
POROGHIN Ce?... Ce vrei de la mine?
VERA Of, Doamne, Doamne... am vrut să mor şi am hotărât să-mi cer iertare. M-am gândit că
dacă mor fără să-mi iau iertare nu e bine. Totuşi, am trăit împreună şi e firesc...
POROGHIN Îţi baţi joc de sufletul meu? Eu te-am crezut!
VERA Foarte bine, Mitea, să n-ai nici o îndoială. Într-adevăr mă hotărâsem... Eram decisă. Pe urmă,
m-am mai gândit... m-am gândit... şi mi-am amintit strigătul tău la telefon: „Să nu faci asta!” Şi am
crezut că tu nu vrei... Şi în cele din urmă... În cele din urmă, Mitea... (Ambii sunt zguduiţi, ambii
tac) Ce este?... N-am înţeles bine? Nu trebuia...?
POROGHIN (strânge pumnii) Proasto! Eşti o babă proastă!. (Se lasă pe spetează, respiră cu greu,
se sufocă)
VERA (îi îmbrăţişază picioarele) Mitea... Scumpule... Ţi s-a făcut faţa pământie...
POROGHIN Proasto...
VERA Ţine, ţine, Mitea... (Îi împinge pastile)
POROGHIN (le aruncă) Ai hotărât să mă omori?...
VERA Hai, ţine o dată... (Îi dă alte medicamente)
POROGHIN E mai simplu să mă omori decât să mă laşi să trăiesc.
VERA Hai, Mitea...
POROGHIN Moartea e soluţia tuturor problemelor... Pentru că nu mai trebuie să suferi, să-ţi fie
ruşine, să te zbaţi, să minţi...
VERA Să-ţi pară rău de mine, nu de tine! Eu am vrut să mă sinucid, nu să te omor pe tine,
prostuţule.
POROGHIN Şi eu aş fi rămas să trăiesc? După asta aş mai fi trăit? Ştii bine că nu. Ai ştiut.
VERA De unde era să ştiu? Nu m-am gândit la asta. Toate deveniseră fără rost – asta poţi să
înţelegi?
POROGHIN Ba nu, Vera, le-ai ştiut pe toate: că voi alerga, că voi suferi că n-o să mai vreau să
trăiesc... Asta e!... Parcă e un blestem: voinţa, dorinţele – n-au nici un sens. Nu pot trăi aşa cum
vreau eu. Înţelegi? Nu pot schimba nimic! Iar scopul naşterii mele, după cum se vede, e viaţa sau
moartea ta. Doar atât! Şi nimic altceva, înţelegi. (O apucă de umeri şi o scutură) Nimic!.. Nimic!..
VERA Mitea, mă doare...
POROGHIN Ce să mă fac, Vera? Am nevoie doar de un an, de unul singur, se poate?..
VERA Şi te ţin eu?
POROGHIN Nu se poate să mori acum, tocmai în acest moment.
VERA (se smulge) Dă-mi drumul o dată! (Se îndepărtează de el pe brânci)
POROGHIN (rămas în genunchi, repetă aproape rătăcit) Nu se poate... Nu se poate... Nu se
poate... (Tăcere)
VERA Mi-e frică, Mitea... Mi-e frică... (Tăcere) Parcă aş fi bolnavă... Îmi trece ceva prin cap, apoi
brusc altceva... (Tăcere) În sfârşit, am înţeles de ce nu vroiam să mă mărit cu tine... Noaptea trecută
mi-a venit aşa, deodată, şi am înţeles: tu eşti în stare să calci peste oricine, Mitea. Dacă ai vreo idee,
de dragul ei eşti în stare să treci şi peste mine... (Tăcere)Doamne, oare ce să mai spun, ce să mai
fac ca să mă crezi? (Tăcere) Te gândeşti numai la tine. Să te ajute Dumnezeu să trăieşti cum vrei.
De-acuma, Mitea, nu mai vreau neînţelegeri între noi. La ce bun să ne certăm?
POROGHIN Între noi a fost numai minciună. Şi aşa va fi atâta timp cât suntem împreună.
VERA Acuma ai o idee fixă - de a pleca. Şi dacă vei rămâne singur – nu va mai fi minciună? Nu? (El
tace) Nu va mai fi nimic.
POROGHIN Nu mă mai speria. Frica... e ca o boală contagioasă: ţi-e frică de moarte, ţi-e frică de
singurătate, de neînţelegeri, de trădare, ţi-e frică să rămâi fără iubire, fără speranţă, fără bunătate –
ţi-e frică mereu... E umilitoare şi ruşinoasă. Eu mă prind de tine, tu de mine, exact ca orbii: unii de
alţii. Suntem orbi atâta timp cât ne prindem, dar ne prindem. Frica e fără margini, fără sfârşit, fără
început, imposibil de înţeles... Cum să trăieşti...?
VERA Şi, totuşi, am trăit...
POROGHIN Ne-am înşelat. Fără crize de conştiinţă, fără suferinţă. Nici nu ne-am pus problema
că ne înşelăm. Firesc, fără nici un scop. De ce am trăit aşa? Care-i sensul?... Dacă tu numeşti asta
viaţă...
VERA Totul e viaţă, Mitea.
POROGHIN Da-da-da, am auzit...
VERA Cât am fost singură, fără tine, mă gândeam că voi înghiţi somnifere, voi închide ochii
şi... (Deschide ochii, îşi priveşte trist soţul) Şi pe urmă?...
POROGHIN Pe tine te sperie moartea, iar mie îmi repugnă să trăiesc în minciună.
VERA Atunci ce va fi mai departe, Mitea?
POROGHIN Nu mai vreau să vorbesc despre moarte. N-are rost.
VERA Despre ce altceva ne-a mai rămas să vorbim?
POROGHIN De ce mă chinui atâta? Eu de unde să ştiu? Nu vreau, ea nu există şi gata!... (Tăcere) Mai
aşteaptă măcar un an. Te rog. Numai un singur an...
VERA Şi pe urmă? (El tace) Pe urmă îmi dai voie? (Tace) Înseamnă că peste un an o să pot?
Mitea?
POROGHIN Peste un an şi eu o să pot. (Bătrâna se ridică cu greu şi se aşază pe scaun, respiră din
greu)
VERA Ieri la magazin... aşteptam la casă... şi o copiliţă îmi zice: Mamaie... Mamaie, zice...
Dumneata, se poate spune că eşti deja cu un picior în groapă... Exact aşa mi-a spus: Poate că
dumneata ştii - merită să trăieşti?... (El tace) Să trăiesc singură nu vreau... Tot ce a mai rămas din
mine e cât degetul tău mic. Nu ştiu nimic altceva în afară de: cum a dormit Mitea, cum a mâncat
Mitea, cum a lucrat Mitea... sau poate te caută cineva, ce să-i spun, unde să-l trimit...? Cum să
trăiesc fără tine? (Tăcere)
POROGHIN Am vrut să aduc un câine, dar e prea târziu.
VERA Ce!?
POROGHIN Cât am fost la vilă m-am gândit că ar fi fost bine să-mi iau un câine.
VERA Vorbeşti serios?
POROGHIN Dar nu se mai poate: sunt bătrân... Bătrâneţea e atunci când nu-ţi mai poţi lua un câine.
VERA La ce-ţi trebuie câine? Eu ce...?
POROGHIN Nici fără tine nu pot...
VERA (alunecă în genunchi şi se târăşte spre el) Iar eu nu pot deloc, Mitea...
POROGHIN Când am ajuns, casa era rece. Am făcut focul în sobă. Aşa mi se făcuse un dor de cartofi
prăjiţi! Dar nu erau cartofi. Mi-am zis atunci că voi bea un ceai, dar nici ceai nu era.
VERA Din cauza şoarecilor, am ascuns totul în ladă...
POROGHIN Dintr-o dată m-am simţit atât de trist, atât de singur. Vila e mare şi pustie. Ştiu că nu
eşti acolo, dar ascult şi mi se pare că-ţi aud paşii după perete.
VERA (i-a îmbrăţişat picioarele şi s-a lipit cu obrazul de ele: plânge şi se simte bine) Nici mie nu-mi
venea să cred că ai plecat... M-am tot gândit... Le-am întors şi pe o parte şi pe alta... Am aşternut
plapuma în antreu şi m-am culcat... Ştii, ca femeile din tribul african despre care mi-ai povestit?
Bărbatul trece peste ea şi se simte mai bine. Eu sunt de acord. Hai, treci peste mine... (Îl
mângâie) Dacă aşa trebuie, Mitea... Mitea...
POROGHIN (şi el o mângâie) Ce bună eşti... ce bună...
VERA Şi tu eşti bun...
POROGHIN Am trăit atâtea lucruri frumaose alături de tine. Eu ţin minte.
VERA Şi eu ţin minte. Cum mi-am rupt piciorul, cum tu m-ai îngrijit, cum făceai singur totul...
Dragul meu... Vrei să-ţi spun iarăşi cu numele din buletin? Elizar?
POROGHIN Lasă, Vera... Şi tu după operaţie... şi tu la fel...
VERA Nu, Mitea, nu... Elizaruşca... Tu, Mitea, ai plecat, dar eu m-am gândit: cred că nu ţi-am fost
suficient de recunoscătoare. Aşa este, nu da din cap... Tu să nu crezi, Mitea, eu îţi sunt
recunoscătoare. Pentru viaţa pe care mi-ai oferit-o, pentru atenţie... Elizar...
POROGHIN Ce legătură are...
VERA Da, Mitea, am avut o viaţă frumoasă: m-ai luat cu tine şi în Grecia, şi în Australia. Am fost şi
la Paris.
POROGHIN Pentru asta eu îţi mulţumesc. Că ai fost cu mine. Singur n-aş fi reuşit...
VERA Chiar zilele acestea mi-am amintit cum ai susţinut o conferinţă în Danemarca. Şi eu stăteam
în ultimul rând şi mă gândeam: oare bărbatul acesta atât de frumos şi deştept e într-adevăr soţul
meu?... Mitea, într-adevăr, cum de s-a întâmplat aşa ca o proastă ca mine să trăiască alături de
tine..? Tu, Mitea, eşti aşa de ...
POROGHIN Nici mie mult timp nu mi-a venit să cred că tu eşti soţia mea.
VERA Ei, eu...
POROGHIN Tu erai frumoasă.
VERA Şi proastă...
POROGHIN Da. Eu eram mândru că am o soţie atât de frumoasă şi sufeream că nu sunt demn de
tine.
VERA Tu să nu fii demn? Mitea, nu numai că eşti demn, dar...
POROGHIN Am suferit...
VERA Nici tu, Mitea, nu erai urât, iar odată cu anii... (Îl mângâie cu gingăşie) Fruntea s-a eliberat
de păr şi e mai bine. Iar în ochi ţi-a apărut o expresie... Te-ai făcut mai interesant...(Îl mângâie.
Brusc, bătrânul tresare şi o priveşte ciudat pe bătrână)
VERA Ce s-a întâmplat, Mitea, ce e?
POROGHIN Tu m-ai iubit? M-ai iubit vreodată?
VERA Doamne, Mitea...
POROGHIN Nu mi-ai spus niciodată. Stai. Spune-mi: m-ai iubit vreodată? Hai, spune-mi, m-ai iubit?
VERA Dar parcă nu ţi-am spus?...
POROGHIN Nu, mi-aş fi amintit. Am încercat să-mi amintesc...
VERA Pe cuvântul meu, Mitea, Dumnezeu mi-e martor... Mitea, doar mă cunoşti, ştii cât de
vorbăreaţă sunt. Eu m-am gândit mereu... mereu mă gândeam că te iubesc. (El tace cu capul lăsat
în jos) Cum se poate să nu te fi iubit. Te gândeşti că nu te-am iubit? (El tace) Of, Doamne, Mitea, (se
lasă pe covor) dacă am trăit cu tine, înseamnă că... te-am iubit...
POROGHIN (pe gânduri) Nu ştiu.
VERA Ce-ai spus, Mitea?.. Vorbeşte mai tare. (El tace) Mitea!
POROGHIN (se ridică, o priveşte dus pe gânduri) Noi am stricat totul. Am stricat totul...
VERA Ce vorbeşti?
POROGHIN Nu trebuia să rămânem împreună. După război, când m-am întors, când ne-am
reîntâlnit, atunci era momentul să ne despărţim... Nu s-ar fi adunat atâta ipocrizie. Atâta tristeţe. Şi
nici silă faţă de viaţă şi faţă de mine însumi. (Păşind cu greu, se îndreaptă spre ieşire)
VERA Unde pleci, Mitea? (El parcă nu aude nimic) Mitea, stai! (Se opreşte: stă cu capul aplecat, nu
se întoarce) Mitea... omoară-mă dacă mai înţeleg ceva din ceea ce vorbeşti... Ai uitat? Când te-ai
întors de la război - aminteşte-ţi - în plămâni ţi-au găsit asta, cum se numeşte... Medicii ne-au spus
să plecăm undeva în Asia. Sau în Crimeea. Eu doar te-am cărat aproape cu forţa în Djambai. Am
crescut acolo o capră, porci, găini, numai de dragul tău, ca să te poţi alimenta cum se cuvine. Trei
ani singură, Mitea, singură! Numai ca să ţi se cicatrizeze rana în interior. Aminteşte-ţi...
POROGHIN (surd, nu se întoarce) Nu ne-am înţeles şi nu ne vom înţelege niciodată...
VERA ...Când te-ai făcut mai bine, ne-am întors acasă... Iar tu, ca un posedat, te-ai apucat de cartea
despre Gorki şi nouă ani din viaţă...
POROGHIN ...Cine oare ne-a învrăjbit aşa?
VERA Ai trecut la Dostoievski – şi alţi doisprezece ani s-au dus. Iar cu Tolstoi...
POROGHIN Gata, ajunge, ajunge...
VERA Ce ajunge, Mitea? La mine te-ai gândit? Atâta timp cât tu zburai şi pluteai prin nori, eu mă
târam ca o gâză în jurul tău: bucătăria-piaţa-la magazin-spălătoria-la magazin-bucătăria-piaţa...
POROGHIN Da-da-da!... Ai dreptate, dar ascultă, Vera, şi eu vorbesc despre acelaşi lucru. Toată
viaţa noastră se ţine în două şireturi: ce ai făcut tu pentru mine şi ce n-am făcut eu pentru tine. Dar
altceva mai există? Mai există şi altceva? Probabil că există.
VERA Ce poate să mai fie? Explică-mi şi mie, unei înapoiate, ce poate să mai existe în viaţă în
afară de viaţă?
POROGHIN Mai există sentimente! Sentimente!... Sentimentul acela că ţi s-a întâmplat ceva unic...
Numai ţie... Şi că n-a fost în zadar... că nimic n-a fost înzadar...
Bătrâna se lasă greu pe scaun. E fără forţe. Bătrânul respiră greu, fără să privească în direcţia soţiei.
Tăcere.
VERA Nici în Dumnezeu nu crezi, Mitea. Dacă ai fi avut un Dumnezeu, ai fi ştiut că
există... (Tăcere) Poate că de aceea n-a trăit copilaşul nostru...
POROGHIN Vera...
VERA Nu credem în Dumnezeu. El l-ar fi salvat pe Iliuşa... băieţelul meu... unicul meu copilaş...
POROGHIN Te rog.
VERA L-ar fi salvat, Mitea! Aşa-i? Dacă noi am fi crezut... Nu-i aşa?
POROGHIN Te rog, despre asta...
VERA Dumnezeu ne-a pedepsit.
POROGHIN Te rog, Vera.
VERA Ne-a pedepsit! Bătrâni, bolnavi, singuri, ai nimănui şi nici unul altuia... nici unul altuia... nici
măcar unul pentru altul... (Plânge, se îneacă, se întinde după pahar, dar îl răstoarnă, varsă apa pe
faţa de masă)
POROGHIN pleacă.
VERA plânge, plânge, apoi, deodată, observă plecarea lui. Întinde mâna în urma lui şi şopteşte:
„Mitea... Mitea...” Găseşte totuşi forţe şi se ridică, sprijinindu-se de scaune, de fotolii şi se îndreaptă
spre ieşire.
În întâmpinare vine bătrânul cu apa. „Mitea..” Se apucă de el.
POROGHIN Eşti o tarantulă, Vera!
VERA Nu mă părăsi, scumpul meu.
POROGHIN Drept în inimă, doar ştii!
VERA Nu mă părăsi, Mitea. Doamne, fie-ţi milă de mine.
POROGHIN Nu există!.. Noi doi, bătrâni, bolnavi, singuri, existăm. El – nu! Aşa cum nu există nici
băiatul nostru, nici iubirea noastră, nici mila noastră – nimic! Şi nu e nimeni vinovat, doar noi doi!...
Mă auzi? Noi n-am ştiut să ne ocrotim feciorul! Numai noi am înşelat, doar noi, nu Dumnezeu!
Vechiul orologiu cade de pe perete cu o bubuitură. Bâtrânii tac. În sfârşit, ea îi dă drumul şi se
întoarce. Dă din mână şi se întoarce la masă.
VERA Pleacă... Du-te cu Dumnezeu... Nu mai am putere... (Se încruntă: poate de durere, poate
de disperare. Se lasă pe scaun) Mi-e totuna... Am să mă descurc cumva... pleacă...
POROGHIN (o priveşte atent) Ai vrut apă. (Bătrâna nu răspunde. El examinează apa)Ţevile-s vechi.
Nu mai rezistă. Apa e cu rugină... (Se îndreaptă spre masă. Pune paharul pe masă. Se aşează) Am
avut un vis ciudat... Se făcea că toată noaptea... am încercat cu disperare să-ţi explic de ce mi-e
greu să mai trăiesc aşa cum am trăit; de ce mi-e ruşine şi de ce nu mai poate continua. Despre
trădarea ta încă nu ştiam. (Ea ridică ochii, îl priveşte atent) Tu m-ai ascultat... Mi se pare că nici nu
m-ai întrerupt. Aveam impresia că mă înţelegi. Aveai faţa exact ca acum: plânsă, tristă şi inaccesibilă
oricărei înţelegeri. (Tăcere)După ce m-ai ascultat, te-ai ridicat şi ai plecat în camera vecină. Te-ai
întors cu un revolver imens. Avea nişte dimensiuni... gigantice... aproape cât un automat, dar semăna
cu un revolver. Foarte calmă, mi-ai spus: dacă nu mai poţi, nu mai trăi.
VERA Mitea, nu mai am putere, chiar te rog să pleci...
POROGHIN În acel moment am fost şocat. Nu atât de faptul că îmi propui cu atâta indiferenţă să
mă împuşc - la asta m-am gândit mai târziu, când m-am trezit - dar atunci, în vis, te-am întrebat
de unde l-ai luat?
VERA Fie-ţi milă, Mitea! Poate ţi-a mai rămas o picătură de milă?
POROGHIN Tu mi-ai răspuns că ţi-a rămas de la mama ta. Că l-ai moştenit. Iar ea îl moştenise de
la mama ei, de la bunică-ta. Iar bunica îl avea de la mama ei. Toţi bărbaţii lor şi-au pus capăt zilelor
cu scula asta. Nici unul n-a dat greş.
VERA Doar te-am lăsat să pleci. Pleacă. Nu te mai ţin.
POROGHIN Ce vis ciudat! Tare ciudat... Încerc să ghicesc... (Ea tace) Odată, demult, am auzit cum
o femeie i-a strigat bărbatului în urmă: „Mai bine mureai, potlogarule”. (O priveşte insistent) Probabil
ţi-ar fi fost şi ţie mai uşor dacă aş fi murit în clipa asta, aici, lângă tine, decât să plec undeva şi să
mai trăiesc...
VERA Ce vorbeşti, Mitea, nu ţi-e frică de Dumnezeu?
POROGHIN Oamenii pot vorbi şi despre asta... Nu înţeleg ce te miră aşa?.. Totul ar fi atât de
simplu...
VERA Eu te implor: trăieşte. Trăieşte, te rog, trăieşte! Pentru mine să nu-ţi faci griji. Trăieşte
unde vrei, Mitea, trăieşte!
El o urmăreşte atent. Ea ba ridică ochii plini de lacrimi, ba îi coboară. În sfârşit el se ridică şi cu un
pas suficient de sigur se apropie de acvariu. Hrăneşte peştişorii de aur...
POROGHIN Hai să ne hotărâm: ar fi bine să ne eliberăm... Să împărţim tot ce avem.
VERA Ce să împărţim?
POROGHIN Păi, cărţile, lucrurile... mobila... (Se întoarce spre ea) Vila, apartamentul.
VERA Ce?!... (Se ridică de parcă o susţine o putere nevăzută. Încremeneşte astfel)
POROGHIN Zic să le dăm.
VERA Cui?
POROGHIN Copiiilor.
VERA Care copii?
POROGHIN La casa de copii... Cea de la noi, de la Krasnoselsc. Unde am crescut noi. Ar fi bine.
Singură spui că nu ne-a mai rămas mult. Şi dacă nu mai avem mult... la ce ne mai trebuie? Mai bine
să dăm totul de pe acum, cu mâna noastră.
VERA Aşa ai hotărât?
POROGHIN Da. Amândoi am hotărât... Altfel, Toate cărţile, tablourile, vesela, mobila, cine ştie
unde vor ajunge... E mai bine să ne ocupăm chiar noi. Cât mai avem putere...
VERA Şi... noi ce-o să facem?
POROGHIN Eu n-am nevoie de nimic. Poate voi pleca la un azil de bătrâni. Am auzit că s-au
construit mai multe. Şi am auzit că acolo nu e rău. E cald, te hrănesc. Poate o să scriu.
VERA A... A... Aha...
POROGHIN E raţional. Nu mai am timp pentru nimic altceva.
VERA Cine te-a învăţat aşa ceva, Mitea? Nu cumva Tolstoi?
POROGHIN Vera, te rog, nu...
VERA Stai puţin, el, am intuit, nu-i aşa?
POROGHIN Nu înţeleg, ce ţi-a făcut?
VERA Mie, nimic, dar ţie!? Ţie!? Tu ai capul tău pe umeri sau nu?
POROGHIN Vera...
VERA Ai 78 de ani! Poţi trăi măcar puţin cu capul tău?
POROGHIN Vera, eu am hotărât cu capul meu! Să dăruieşti, să dai, când te-ai maturizat pentru
aşa ceva – e un pas uman firesc!
VERA E firesc? Să dai ceea ce ai acumulat cu sudoare şi cu sânge într-o viaţă e firesc?
POROGHIN Ştiu sigir că nu vom lua nimic cu noi.
VERA Pe mine nu mă priveşte!.. Ce e al meu – e al meu atâta timp cât sunt vie. Iar tu nu te
băga!.. (Se aşează, se ţine de inimă) Doamne, Doamne, cu ce am greşit? (El o priveşte îngândurat.
Se apropie încet, se aşează)
POROGHIN Bineînţeles... se poate şi altfel: vom muri şi cineva va moşteni totul după noi. Gândeşte-
te puţin la ce-ţi propun, nu te aprinde. Îţi propun să te simţi liberă. Soţia lui Tolstoi, Sofia Andreevna
avea de partea sa un argument: copiii. Noi însă... noi n-avem nevoie de nimic... A venit timpul, Vera,
să ne eliberăm de tot ce-i nesemnificativ... Eu am înţeles, tot ce nu este în noi, e doar o
povară. (Bătrâna tace) Eu n-o să mai fiu aici. Ce-ai să faci singură într-un apartament de 102 metri
pătraţi?
VERA Voi primi în vizită delegaţii de peste hotare.
POROGHIN N-ar trebui să ne necăjim reciproc. Eu pentru mine am hotărât, aş vrea să înţelegi şi tu.
Să nu te mai chinui şi să mă laşi şi pe mine în pace. Eu n-o să mai trăiesc cu tine aici. Înţelegi? Gata!
VERA Nu sunt surdă, Mitea. (Ridică ochii şi îl priveşte calm şi lucid) Tu vei muri în curând. Atunci ei
vor veni la mine, iar eu le voi arăta totul. (El tace) Tu ai un model, nu? El a plecat şi a murit, deci la
fel vei face şi tu, nu-i aşa?
POROGHIN Vera...
VERA Dar, există un dar, Mitea. Când a murit el – lumea întreagă a aflat şi l-a plâns, iar când vei
muri tu - o să te plâng doar eu...
POROGHIN Cum poţi, Vera? Durerea, nenorocirea noastră...
VERA Eu pot? Nu, numai el poate!.. Numai lui i se permite orice!.. Şi-a trădat soţia, copiii, casa!
POROGHIN Dar pe sine?
VERA Şi pentru asta a fost pedepsit!.. A fost pedepsit!
POROGHIN Cum e să te trădezi pe tine însuţi zi de zi?
VERA Cât sânge a supt, cât sânge...
POROGHIN N-ai înţeles nimic...
VERA Scoate-ţi prostiile astea din cap! Până nu e prea târziu, scoate-le...
POROGHIN Eşti surdă, încăpăţânată şi banală...
VERA Trăieşte, Mitea! Te rog din toată inima, trăieşte.
POROGHIN N-ai înţeles nimic! Iar el a plecat pentru c-a înţeles totul! Că nu trebuie să ne agăţăm!
Că toată viaţa noastră e o ruşine! E de preferat să mori, decât să trăieşti aşa!... (Se lasă încet pe
podea) A înţeles că e mai bine să mori...
VERA Mitea...
POROGHIN Că e ruşine...
VERA Mitea...
POROGHIN E o ruşine... (Forţele îl părăsesc)
FINALUL ACTULUI II
ACTUL III
Bătrânul e cufundat într-un fotoliu. E învelit într-o plapumă. Ochii sunt larg deschişi, privirea e imobilă.
Luminează acvariul. În geam se luminează de ziuă.
Intră VERA cu o tavă în mâini.
VERA Salvă Domnului, Mitea... Am petrecut medicii. Au plecat. Ţi-am făcut mâncare, aşa că vom
trăi. (Pune tava pe masă) Uite, ţi-am pregătit special pentru revigorare. Medicul a spus că un ou
moale face bine. Ah, nici nu ştiu cum de mi-a venit ieri ideea să plec la piaţă şi să cumpăr ouă
prospete... sunt proaspete... de parcă Dumnezeu ni le-a trimis... Mitea? Ce e? (Se apropie speriată,
îl priveşte îngrijorată) Mitea... (Se apleacă, ascultă) Doamne, ce m-ai speriat... Mi s-a părut... (Se
retrage puţin) Mă tem de orice. (Îi întinde o ceaşcă de ceai)Bea, Mitea, cât e fierbinte. Ţi-am pregătit
ceaiul tău favorit, englezesc... Îţi aminteşti? L-am cumpărat la Londra. Pe strada... Cum se numea?...
O străduţă îngustă de tot. Iar ei făceau glume, iar tu le arătai englezilor ce rus solid eşti şi treceai pe
acolo într-o parte. Hai, Mitea, deschide gura. Mitea... (Apropie cana) Mitea! (Apropie din nou cana)
Mitea, curge pe alături... (Scoate batista, îi şterge barba) E adevărat se spune în Ucraina: bătrânii tot
copii… Să-ţi caut o barbeţică? (Lasă cana. Ia oul) Poate un ouşor, Mitea, un ouţ galben, proaspăt-
proaspăt, de parcă a fost ouat anume pentru tine. (Îi duce linguriţa la gură) Hai, nu-l refuza. E
delicios. Mă uit la el şi văd cât e de gustos, îmi curge saliva... Mitea, scumpule... (Reuşeşte să-i dea
o linguriţă)
Aşa, bravo, eşti o dulceaţă... Şi doctorul... Hai, Mitea, te rog... doctorul care a venit era atât de tânăr,
dar atât de priceput. Ţi-a scăzut tensiunea imediat, nu-mi venea să cred. Mitea, hai şi gălbenuşul.
Hai, scumpule, hai. Mă doare spatele, Mitea, să ştii că nu mai pot sta în picioare... Aşa, mulţumesc,
mulţumesc... E gustos, da?... L-am întrebat pe doctor: cum se face că dumneata eşti atât de priceput,
dar lucrezi la ambulanţă?... Hai, Mitea, înghite... Deschide gura, dragul meu... Hai, gura mare... Aşa...
Iar, el, doctorul, râde şi-mi spune: Eu, mamaie, nu pot trăi încet... Ce s-a întâmplat,
Mitea?... (Priveşte neliniştit la bătrân) Eu, zice, trebuie să fiu mereu în mişcare, să alerg undeva, să
salvez pe cineva... (Se îndreaptă cu greu) Nu ţi-e somn?... Poate dormi puţin. Parcă am fi tineri,
nopţi la rând... (Bătrânul e nemişcat. Ochii sunt larg deschişi, pe obraji îi curg lacrimi. VERA îi şterge
lacrimile cu batista)
Suntem tineri... tineri... atâta doar că picoiarele nu ne mai ţin... Iar sufletul ne doare... (Se apropie
de geam, trage draperiile, îl priveşte) Aşa e mai bine? (Hrăneşte peştii din acvariu)Uite cine se simte
bine, cine are poftă... Slavă Ţie, Doamne, toţi sunt sătui şi mulţumiţi... (Aduce un scăunel mic şi se
aşează lângă soţ, îi îmbrăţişază picioarele învelite şi îl leagănă)
Nani-nani-nani-na, lui Mitiuşa i-oi cânta. Îl iubesc pe Mitea meu şi nu vreau să-i fac vreun rău... Nani-
na, nani-na, singura iubire a mea... (Deodată, ia în palmele sale mâna lui care atârnă inertă şi o
sărută)
POROGHIN Nu trebuie.
VERA Ce, Mitea?
POROGHIN Lasă-mă.
VERA Mitenca... Mitea... (Plânge, îl sărută, iar plânge şi îl sărută) Mitea... Mitea... (El tace. Ea treptat
se linişteşte)
POROGHIN Iartă-mă. Din cauza mea, grijile tale nu mai au sfârşit.
VERA Despre ce fel de griji vorbeşti, Mitea? Nu vrei nimic, nu mă rogi nimic. Eu m-aş bucura, dar ţie
nu-ţi trebuie nimic.
POROGHIN Bătrâneţea.
VERA A?... Lasă, Mitea... Şi bătrânii trăiesc... Mai ales despre cei din Caucaz se spune că nu ştiu
ce-i sfârşitul. Doar dacă-i loveşte maşina sau trenul... Important este - a spus medicul - să nu băgăm
totul în cap, cât mai puţine emoţii... Şi să ne gândim la ce e necesar pentru viaţă.
POROGHIN Acuma pentru viaţa mea e necesară moartea.
VERA Nu vorbi aşa, Mitea... Nu te gândi la asta, totul va fi bine... Avem nevoie de linişte. Toţi îşi
doresc linişte, toţi vor să fie linişte... măcar o dată în viaţă. (Tăcere) Doamne, Mitea, oare există
undeva linişte?
POROGHIN În Polonia, în 1944...
VERA Ce-ai spus? ( El tace) Ce s-a întâmplat în Polonia? (Tace) Ce putea să se întâmple în
Polonia? Polonezii îmi sunt simpatici. Toţi spun că polonezele sunt femei frumoase, de dragul lor vin
tocmai din Africa... Eu însă consider - şi te rog să mă crezi pentru că sunt femeie - că bărbaţii polonezi
sunt o dată şi jumătate bărbaţi... Aminteşte-ţi de pan Ejic... (El tace) Băi, ce domn mai era şi Eji
ăsta!... Îţi aminteşti cum am băut cu el votcă? Tu îi spuneai pan Ejic, iar el râdea şi sughiţa, iar eu îi
spuneam pan Ejinca şi el îmi săruta mâna.
POROGHIN Noi ne-am ascuns şi aşteptam în cimitir.
VERA Ce-ai spus?
POROGHIN Nu puteam ieşi din încercuire, dar nici nu vroiam să ne predăm: ne apăram cu
încrâncenare.
VERA N-am înţeles despre ce vorbeşti?
POROGHIN Eu m-am ascuns după o piatră funerară pe care erau încrustate cuvintele: „Aici şi-a
aflat liniştea cel născut pentru a muri”.
VERA Pentru a muri? (El tace. Ea ridică capul şi încearcă să-l privească în ochi) Cum ai spus?
Pentru a muri? Născut pentru a muri? (El tace) Şi noi doi? Oare noi doi tot pentru a muri?... Uite
cât am trăit.
POROGHIN E o trecere chinuitoare din neant în neant... Greu de înţeles?
VERA Nu ştiu ce să spun, dar eu una nu sunt de acord. Eu cred că trebuie să trăieşti cât e de trăit şi
te bucuri de viaţă. Şi fără să te gândeşti prea mult. Şi aşa viaţa e grea, dar dacă te gândeşti mereu
la asta devine insuportabilă.
POROGHIN Eu am încercat să nu mă gândesc la moarte.
VERA Şi bine ai făcut, Mitea, foarte bine.
POROGHIN Mai ales după război. Moartea era pretutindeni...
VERA Asta a fost demult...
POROGHIN Îmi imaginam cum va fi moartea mea...
VERA Mitea, te rog...
POROGHIN Eu mă gândeam că atunci când îmi va veni ceasul – se va întâmpla. Şi e firesc. Nu e
nimic supranatural în asta. Şi deci nu merită să mă gândesc la ea. (Tăcere) Iată, însă, că mi-a venit
timpul şi eu nu sunt gata.
VERA Mitea, sunt atâtea lucruri plăcute pe lume... Eu te implor să vorbim despre ceva plăcut, iar
tu mă chinuieşti cu gânduri negre... Mai avem timp, Mitea, nu te grăbi. Cine ştie cum va fi acolo? Aici
măcar totul e cunoscut. Unele lucruri se pare că le înţelegem. Uneori se întâmplă să fie frumos şi
plăcut... Bineînţeles, se întâmplă de toate. Să fii disperat, de exemplu, dar mai trece timpul şi totul e
bine din nou. Iar când totul e bine, te gândeşti: ce mai viaţă!... Totuşi, e ceva minunat... (Se lipeşte
de picioarele lui şi şopteşte)
Doar că fără tine eu n-aş putea trăi. Şi poate să fie orice, şi să fie bine, dar numai alături de tine,
Mitea, numai alături de tine... (El tace, iar ea şopteşte) Împreună cu tine, Mitea... Vreau să trăiesc
numai cu tine, dragul meu... Mitenca...
Linşte.
POROGHIN Sunt un om obişnuit.
Am muncit întotdeauna.
Şi întotdeauna mi-a plăcut munca mea.
N-am alergat după onoruri
Şi n-am făcut compromisuri.
Aproape că nu am prieteni.
Mai bine zis:
Nu am persoane foarte necesare.
Dar n-am trădat pe nimeni niciodată.
De asta sunt sigur.
Întreaga viaţă am fost fidel unei singure femei
Soţiei mele.
Îmi iubesc ţara.
Am fost solidar cu
Necazurile poporului meu.
Şi iată mi-a venit timpul
să mor.
Dar tot nu pot înţelege:
Ce mă nelinişteşte?...
Tăcere.
POROGHIN Ruşine...
Odată, într-o zi, am înţeles că nu mai iubesc.
Dar n-am plecat.
Am rămas şi am spus minciuni
Încă patruzeci de ani.
Mie, oamenilor, ţie...
Mi-e ruşine.
Mi-e ruşine că am scris douzeci de cărţi.
Nu există nimic - sau aproape nimic - despre care să am o certitudine.
Ce e iubirea?
Ce e creaţia?
Ce sunt năzuinţele noastre?
Ce este viaţa noastră?
Tăcere.
POROGHIN Vera... tu te-ai supărat când am părăsit catedra, studenţii...
Dar înţelege: eu am venit pe lume cu mai multe întrebări – şi n-am aflat răspuns la nici una. Atunci
cum să-i învăţ pe alţii? Vera... toţi au învăţat cuvinte şi nimeni nu mai crede în cuvinte. Şi cuvintele
nu au sens atâta timp cât...
Vera... Tolstoi a plecat când a înţeles că a scris tot. Ar mai fi avut despre ce să scrie dar nu mai putea
să o facă. Asta n-a fost o plecare – ci înălţare. Câteodată am impresia că-i disting pe cer urmele.
Vera... mă chinuie gândul că trebuie să fac ceva... Nu pentru alţii, ci pentru mine... Altfel, toate
cuvintele mele frumoase, intenţiile cu care am venit pe lume, destinul... totul se va risipi înainte să
mor... Trebuie să plec... (Încearcă să se ridice) Trebuie să plec...
VERA, cu un zâmbet încremenit pe buze, îl ţine de picioare într-o încleştare cadaverică. El încearcă
să se smulgă, se zbate, se înfurie, strigă.
POROGHIN Trebuie să plec!... Te rog, lasă-mă... Lasă-mă, zic, trebuie să fac ceva. Hai, te tog,
lasă-mă! (Se smulge, se grăbeşte la geam, trage draperiile, îşi mijeşte ochii, se întoarce)
Lumina din acvariu se stinge treptat. Deodată, POROGHIN îşi observă soţia moartă. Stă aşa îndelung,
de parcă nu înţelege ce s-a întâmplat. În sfârşit, se apropie lent, se lasă în genunchi şi îi repetă uimit
numele.
POROGHIN Vera... Vera... Vera...
FINAL
Traducerea şi adaptarea: Mariana Onceanu şi Costin Manoliu