Vânătoare

de Ana Blandiana

Poezia „Vânătoare” de Ana Blandiana reprezintă iubirea poetei pentru puritatea și

curățenia umbrelor de cuvinte, a înțelesului „furnicilor” unite așternute pe foi, și nu doar ampla citire
sau rostire a lor, ci pentru adevăratul lor înțeles.

Poezia transmite un sentiment misterios, enigmatic, ca momentul de suspans dintr-un

roman de aventură, ca o curgere vijelioasă și totodată lină a vreunui râu, ca o poveste din bătrâni,
totul învăluit în fum. În același timp, reprezintă un îndemn la navigare. Navigarea înseamnă acțiune,
căutare în Necunoscut, spre deosebire de plutire care înseamnă să te lași dus de cursul vieții, fără să
acționezi, să trăiești la suprafața mării numite „Viață”. În viață nu trebuie să ne lăsam duși de Profan
pe apele vieții, să nu lăsăm înțelesul de suprafață al cuvintelor să ne acopere, ci trebuie să căutăm
întotdeauna „adâncul” lucrurilor, profunzimea lor, și, până la urmă să căutăm Frumosul în viață,
după cum reiese din descrierea umbrelor de cuvinte ca fiind ”lungi și argintii” precum Frumusețea.

Imaginile artistice prezente în poezie, desăvârșesc mesajul artistic transmis de aceasta.

Imaginile vizuale „Târâte de soare prin iarbă/ Împinse de lună pe mare”, semnifică strălucirea
umbrelor de cuvinte, însușiri simbolizate de soare și lună prin naturalețe. Acțiunile „a târî” și a „a
împinge” evidențiază strălucirea înțelesului adevărat al cuvintelor și profunzimea lucrurilor în
general, le obligă să caute naturalețe, puritate și curățenie. Secvența „E o foarte iscusită
vânătoare/Învățată de la bătrâni” evidențiază meșteșugul și agerimea pe care trebuie să o aibă
mintea încât să poată găsi „adâncul” cuvintelor, „comorile” lor, căci nu se poate găsi Sacrul atunci
când mintea și sufletul nu sunt curate și înțelepte, iar a doua parte a secvenței: „Învățată de la
bătrâni” nu înseamnă nimic altceva decât că trebuie să acumulăm și să folosim experiențele și
cunoștințele atunci când navigăm pe apele vieții.

După părerea mea, cea mai plină de însemnătate și de înțelepciune secvență din poezie
este: „Și nu mai au umbră/ Cuvintele care și-au vândut sufletul” deoarece într-adevăr, jignirile sau
defăimările sau orice altceva menit să provoace durere sau să distrugă, nu mai are suflet, nu mai are
acea aureolă argintie și strălucitoare în urma lui, nu mai are curățenia și naturalețea binefăcătoare a
Sacrului. În schimb, în urma lui se prelinge o dâră gri, mată, care distruge tot ce-i stă în cale. În acele
cuvinte nu trebuie căutată frumusețea, nu trebuie căutată umbra. Ele trebuie lăsate doar să observe
cu aripile lor mucegăite și ignorate. În concluzie, prin înțelesurile ascunse, limbajul conotativ prin
excelență și prin îndemnul transmis, textul citat aparține genului liric.