Giarmata Vii este una din localităţile importante ale Banatului.

Diferită de comuna
Giarmata propriu-zisă, are o istorie aparte, dar şi un rol bine definit în viaţa locuitorilor din
această zonă a ţării. Este un sat recent care a fost pentru o lungă perioadă de timp un cătun
aparținător de Giarmata. Numele său provine de la satul învecinat Giarmata și de la plantațiile
de viță de vie specifice acestui loc.
După construirea aeroportului Timișoarei pe hotarul de est, satul a început să se
extindă și el spre est. În prezent el beneficiază de poziția sa privilegiată în zona periurbană a
Timișoarei și a cunoscut o dezvoltare edilitară explozivă.

Documentele vremii o amintesc pentru prima dată la începutul secolului al XIX-lea,

dar probabil că e mai veche. Numele de odinioară demonstrează specificul acestei părţi de
ţară, unde au existat români şi alte naţionalităţi,în primul rând germani. Decurge de aici şi
vieţuirea în comun a mai multor confesiuni, în primul rând ortodocşi alături de romano-
catolici, dar cu timpul şi unii neoprotestanţi.
Istoricul așezării este srâns legat de localitatea vecină Giarmata, de care a aparținut și a
cărui locuitori, au contribuit la înființarea noului aezământ. Ea este o localitate nouă, întrucât
apare abia la începutul secolului XIX. Administrația Timișoarei deținea mai multe terenuri
necultivate în împrejurimile orașului, pe care a decis să le scoată la vânzare. Terenurile au fost
1
cumpărate de locuitorii satelor învecinate, care au devenit primii locuitori ai Überland-ului.
Acest cuvânt de origine germană este întâlnit în mai multe sate bănățene și desemnează
„teritoriul din împrejurimi”.
În cazul Giarmatei-Vii, termenul a devenit numele propriu al localității. Sub numele de
Giarmata-Vii apare abia în 1943.

2
 Poziţia fizico-geografică

Localitatea Giarmata Vii este aşezată în Câmpia Timişului, mai exact, face parte din
subdiviziunea acesteia numită Câmpia Timişoarei,având coordonatele 45º48' latitudine
nordică şi 21º18' longitudine estică.

Are ca vecini în nord comuna Giarmata, în nord-est Aeroportul Internaţional

Timişoara, în est cartierul Timişoara-Aeroport, în sud se învecinează cu comuna Ghiroda, în
sud-vest cu oraşul Timişoara, iar în vest cu Pădurea Verde şi cu comuna Dumbrăviţa. Situarea
sa în nord-estul Timişoarei, la numai 5 km de aceasta, a favorizat dezvoltarea rapidă a
aşezării. Localitatea Giarmata Vii este legată de municipiul Timişoara prin drumul comunal
asfaltat care traversează Pădurea Verde.
 Legătura cu localităţile învecinate se face prin drumuri de pământ, impracticabile o
bună parte a anului, în special iarna şi primăvara, datorită volumului mare de precipitaţii, iar
spre Aeroportul Internaţional „Traian Vuia” – Timişoara şi Cartierul Aeroport – Timişoara,
printr-un drum pietruit care face apoi legătura cu drumul european: Timişoara – Lugoj –
Bucureşti.
S-au efectuat lucrările de construcţie a şoselei de centură a Timişoarei situată în partea
de NE-N-NV a localităţii Giarmata Vii şi care va leaga principalele căi de acces ale
municipiului Timişoara: Timişoara – Lugoj, Timişoara – Lipova, Timişoara – Arad, Timişoara
– Sânnicolau Mare. Astfel a fost posibila racordarea localităţii Giarmata Vii la importante
drumuri europene, naţionale şi judeţene. De asemenea, accesul spre Timişoara şi spre
localităţile învecinate Giarmata, Cerneteaz, Pişchia etc. este posibil şi prin linia ferată
Timişoara – Radna, construită în 1896-1897.

Scurt istoric al localitatii

Localitatea Giarmata Vii a evoluat în strânsă legătură cu comuna Giarmata, de care a

aparţinut din punct de vedere administrativ şi de unde au venit primii locuitori ai acestei
aşezări. Momentul înfiinţării acestei localităţi nu ne este pe deplin edificat de documentele
vremii, cert este însă faptul că între cele două localităţi există o legătură strânsă.
 Localitatea Giarmata apare pentru prima dată menţionată în registrele dijmelor papale
din anii 1332-1337 „cu numele de Garmad şi Carmad“. Cu numele de Zamar şi Garmat
localitatea este amintită în 1334, pentru ca un an mai târziu să fie desemnată sub numele de
Germad. Mai târziu, în 1428, localitatea este consemnată cu numele de Giarmath.
Faptul că într-o perioadă relativ scurtă, de aproximativ o sută de ani, numele localităţii
apare de mai multe ori amintit în documentele oficiale ale timpului, relevă că această aşezare
cunoştea, la acea vreme, un nivel de dezvoltare ridicat, intrând adesea în atenţia autorităţilor.
Variaţia denumirii sub care apare localitatea se datorează faptului că autorităţile de stat erau
interesate să păstreze denumirea cât mai exactă a localităţilor, iar cei ce făceau aceste
consemnări de cele mai multe ori nu erau familiarizaţi cu aceste nume, lucru care ducea
inevitabil la o fluctuaţie a numelor sub care era desemnată o anumită aşezare.
Se pare că încă din 1400 aici exista o parohie ce avea ca şi protector pe Sfântul
Bartolomeu, lucru care dovedeşte că autorităţile bisericeşti erau interesate de o cât mai
eficientă organizare a credincioşilor în această regiune. În 1407, familia Vajdafi din
Vajdafalva primeşte această localitate ca donaţie de la rege. Stăpânirea lor durează şi în 1515,
când ambele Gyarmat (Nagy şi Kis-Gyarmat) sunt ale lor. Aşezarea se afla în 1520 în
proprietatea familiei Bradács din Sasvár, pentru ca peste zece ani, în 1530, regele Szapolyai
János să confişte aceste proprietăţi de la Sasvári Bradács János şi să i le doneze lui Kendeffy
Miklós şi Pásztory Zsigmond. După ce Kendeffy Miklós moare, moşia sa trece în posesia
soţiei sale, iar în 1537 este luată de la aceasta de către Jaksics din Nagylak, care nu stăpâneşte
mult această aşezare întrucât în 1538 regele Ferdinand I o donează lui Body Mihályné.
Stăpânul localităţii este amintit în 1545 ca fiind Kendeffy János. În această perioadă se pare că
localitatea era fortificată, ea fiind socotită chiar „cetate“. Fortificaţia de aici este cucerită de
armatele otomane în 155148.
Situată la 10 km nord de Timişoara, localitatea Giarmata avea cu siguranţă o
importanţă strategică deosebită în apărarea Timişoarei. Existenţa unor fortificaţii ne
îndreptăţeşte să credem că aşezarea era bine dezvoltată şi bine organizată, având resursele
necesare pentru susţinerea apărării în cazul unui asediu. Unele documente susţin că, în urma
cuceririi acestei cetăţi de către turci, aceasta ar fi fost părăsită în totalitate de către locuitori.
Totuşi, localitatea este amintită în „Conscripţio Districtum“, din 1690-1700, cu numele de
Gyarmata Utraque. Faptul că „în conscripţia din 1717 e trecută având 28 case (Vellihi
Iermath)“51, denotă că localitatea deşi îşi diminuează importanţa faţă de perioada anterioară,
totuşi ea continuă să fie locuită, e drept, într-o proporţie mult mai redusă.
 Harta comitatului Temes, 1895

Primii colonişti sosesc în localitatea Giarmata în perioada anilor 1720-1723, iar

numărul lor a crescut şi în anii următori prin aducerea altor familii care să întărească structura
demografică a localităţii. Pe harta alcătuită de contele Mercy în 1720-1723, localitatea apare
sub numele de Jannada. Se pare că imediat după instalarea coloniştilor germani, aceştia îşi
aduc preot romano-catolic. Astfel, primul preot este instalat la 1 ianuarie 1730, acesta
numindu-se Bartolomeu Bachmann. El a ridicat prima biserică, al cărei hram a fost Sfântul
Iosif. În 24 iulie 1764 se pare că un incendiu a mistuit 38 de case, între care şi biserica. În
aceste condiţii, zidirea noii biserici începe în 1771, iar sfinţirea ei are loc în 2 mai 1773.
Existau şi alte probleme deosebit de importante pentru comunitate, printre acestea
numărându-se şi necesitatea asigurării educaţiei copiilor. Deoarece nu exista în nici una din
localităţile învecinate o instituţie de învăţământ, încă din 1730 se deschide, în Giarmata,
prima şcoală din zonă, învăţător fiind Ioan Santing.
Alături de germani, în 1734 sunt colonizaţi şi italieni, care aveau misiunea de a se
ocupa de dezvoltarea sericiculturii. Coloniştii italieni aveau şi ei un statut aparte, beneficiind
de alte avantaje: erau plătiţi lunar, li se asigurau proviziile necesare traiului şi li se construiau
case. Se pare însă că apa pârâului Behela era insuficientă pentru dezvoltarea acestui tip de
cultură, fapt pentru care proiectul a fost abandonat, iar coloniştii italieni au fost strămutaţi în
alte localităţi, cu precădere la Diniaş.
 În 1743, alături de germani şi români în localitate trăia şi o importantă comunitate de
sârbi. În anii următori documentele menţionează că localitatea ajunge în posesia mai multor
familii înstărite. Astfel, în 1786 localitatea era în posesia lui Mihai Althou, care o vinde, în
1790, lui Remetei Kõszeghy János. Din 1792 intră în posesia lui Sándor Mihály, iar în 1803, a
lui Losonczi Gyurky István. În 1835, proprietatea aceasta a fost împărţită în trei părţi, fiecare
având mai mulţi proprietari până spre sfârşitul secolului al XIX-lea.
Primele informaţii referitoare la localitatea Giarmata Vii ne spun că la începutul
secolului al XIX-lea, bucăţile de teren necultivate din împrejurimile „Timişoarei Überland” au
fost oferite oficial spre vânzare de către administraţia oraşului. Aceste teritorii au fost
cumpărate de către locuitorii localităţilor din împrejurimile Timişoarei, oameni înstăriţi, fără
pământ, care luându-şi aici mici terenuri au devenit primii locuitori ai Überlandului. În anul
1806 localitatea este amintită pentru prima dată în actele oficiale, specificându-se că acum
existau o sută de suflete de religie catolică. Funcţiona deja, acum, o filie administrată de
preotul catolic din Giarmata. Într-o adresă a primăriei Giarmata către Ocolul Agricol Central
Timişoara, referitoare la plângerea cetăţeanului Răduţ Traian din cătunul Giarmata-Überland,
emisă la data de 20 ianuarie 1940, se spune că această aşezare are o vechime de aproximativ
150 de ani. Primii locuitori au venit din comunele Giarmata, Şag, Ianova, Recaş, Firiteaz,
Pişchia, Bencec şi din alte localităţi, fiind de naţionalitate germană, română şi maghiară.
La început, ocupaţia principală a celor nou stabiliţi era viticultura, fapt ce reiese şi din
registrul privitor la decese al Parohiei romano-catolice din Giarmata, unde în anul 1811, la
decesul văduvei de 62 de ani, Eva Hermann (†20 noiembrie 1811), localitatea este amintită cu
numele de „Iberland Vincarium”. Noii viticultori şi-au construit case punând bazele noii
aşezări. O legendă despre numele localităţii spune că locuitorii din Giarmata spuneau atunci
când mergeau la podgorii: „trecem peste ţară” şi de aceea noua localitate a primit numele de
„Überland”, care ar însemna „peste ţară” sau „peste pământ”. Şi în cazul altor localităţi există
astfel de terenuri numite„überland”, deşi larg răspândită, această denumire a rămas numai în
cazul nostru numele localităţii, ceea ce nu s-a întâmplat în alte locuri. Cea mai corectă
explicare a termenului de „Überland” o considerăm ca fiind aceea de pământ „în plus” aflat la
marginea localităţii (Giarmata), fiind un teren de rezervă ce era dat în folosinţă pentru o
perioadă determinată fără ca acela ce îl folosea să aibă drept de proprietate asupra
respectivului teren. Aceste mărturii întăresc într-o oarecare măsură tradiţia locală referitor la
apariţia satului, care spune că la început aici s-au stabilit cei care îngrijeau viile locuitorilor
din Giarmata şi care cu timpul şi-au construit propriile case, întemeind o nouă aşezare.
 În cronica parohiei ortodoxe, s-a păstrat menţionată încă o legendă care spune că, după
revoluţia din 1848, o văduvă al cărei nume nu ni s-a păstrat, dar pe care oamenii o numeau
„milostiva” şi care locuia în Budapesta, având un teren de pădure în întindere de 360 jugăre, a
dat în exploatare pădurea pentru ca în locul ei să fie plantată vie pentru o perioadă de 50 de
ani. După aceasta pământul trecea în proprietatea celor care îl lucrau. Printre cei care s-au
învoit să lucreze acest pământ au fost şi 30 de familii de români. După 30 de ani proprietara
pământului moare, iar urmaşii acesteia cad la învoială cu cei care aveau viile în arendă să nu
mai dea dijmă jumătate din recolta de vin cum făceau până atunci, ci să răscumpere pământul
cu câte 8 florini anual. După 50 de ani toţi devin proprietari pe pământul pe care îl lucrau, însă
mulţi şi-au vândut terenurile, mai ales germanilor, care erau mai înstăriţi decât românii.
Această legendă, deşi are câteva elemente interesante, contravine dovezilor
documentare certe care atestă existenţa indubitabilă a localităţii încă de la începutul secolului
al XIX-lea. Mai mult, mărturiile enumerate mai sus ne îndreptăţesc să credem că satul exista
înainte de anul 1800, însă datele consemnate în actele vremii sunt relativ puţine. În anul 1806
este prima atestare oficială a localităţii, dar acest lucru nu înseamnă că localitatea nu a existat
şi înainte de această dată. Tăcerea documentelor se explică prin faptul că aşezarea nu a avut o
administraţie proprie şi, mai mult, nu a fost urmată procedura legală, nefiind consemnat ca sat
aparţinător de comuna Giarmata. Lucrul acesta este evidenţiat şi de actele oficiale în care
aşezarea este numită „grup de case“, sau „cătun“.
În anul 1815 este consemnat în Registrul de botezaţi al Parohiei ortodoxe Ghiroda
primul copil român ortodox din Überland, cu numele de Lupu Stoicu, în data de 6 ianuarie73.
Începând cu 1892 se ţin registrele matricole ale Bisericii Ortodoxe Române Giarmata Vii,
ceea ce dovedeşte că locuitorii români erau destul de numeroşi, iar numărul lor creştea an de
an. Consemnările vremii atestă că în perioada 1893-1894 livezile şi viile din localitate au fost
distruse de filoxeră, ceea ce i-a făcut pe localnici să se orienteze spre alte ocupaţii. Majoritatea
au devenit meşteşugari, fiind avantajaţi de apropierea faţă de Timişoara şi mai ales de
construirea în anii 1896-1897 a căii ferate Timişoara-Radna, care trece prin localitate, uşurând
astfel transportul localnicilor spre oraş. Astfel, cei ce au fost odată viticultori au devenit zidari,
tâmplari şi zilieri pe şantierele oraşului Timişoara. O altă parte a locuitorilor au început să se
ocupe cu „pilăritul laptelui”. Marfa nu provenea doar din producţia proprie, locuitorii mergeau
în comuna Giarmata, de unde cumpărau lapte pe care îl prelucrau şi îl distribuiau apoi în oraş.
Laptele şi produsele lactate erau duse direct acasă la cei care aveau încheiate conturi cu
producătorii, şi nu mergeau niciodată să comercializeze produsele la piaţă.
Harta Banatului Timişan, 1723-1725

În 1911, datorită procesului de maghiarizare demarat de autorităţile austro-ungare, este

schimbată denumirea localităţii din Überland înKisgyarmatpuszta, denumire ce are o
semnificaţie similară cu cea anterioară.

Monumentul eroilor din Primul Război Mondial

În timpul Primului Război Mondial, localitatea a trecut prin momente dificile după
cum mărturiseşte preotul Franz Demele, parohul Bisericii Romano-Catolice din Giarmata,
care administra şi filia Überland.
În urma reformei agrare din 1945, aproximativ 90 de familii primesc pământ,
completându-se, astfel, cele 3 iugăre primite în 1921 cu diferenţa de până la 5 ha. De acum,
mulţi localnici vor fi angajaţi la întreprinderile din Timişoara, astfel că starea materială a
acestora se îmbunătăţeşte, determinând şi o creştere numerică a populaţiei, întrucât legătura
cu oraşul era uşor de realizat cu ajutorul trenurilor care circulau pe ruta Timişoara-Radna, în
sat stabilindu-se numeroase familii care făceau naveta la Timişoara.
Prima menţionare a localităţii noastre sub numele actual - Giarmata Vii apare în anul
1943. De la prima menţionare a localităţii şi până la acea dată, numele localităţii a suferit o
serie de modificări:

 1806 – Überland

 1837 – Überland vineae

 1851 – Uiberland

 1861 – Ueberland vineae

 1911 – Kisgyarmatapuszta

 1922 – Iberlond

 1923 – Odaie Giarmata

 1931 – Überland

 1940 – Viile Iermatei

 1943 – Giarmata Vii

Un moment deosebit de important în viaţa comunităţii îl reprezintă anul 1948. În acest

an, locuitorii din Giarmata Vii înaintează Prefecturii Judeţului Timiş-Torontal un memoriu
prin care se cerea dezlipirea satului de comuna Giarmata şi înfiinţarea unei noi comune. În
memoriu se arată că primăria Giarmata nu acordă nici un sprijin pentru buna gospodărire a
localităţii, iar populaţia era în măsură să suporte cheltuielile necesare întreţinerii şcolii şi
celorlalte instituţii de stat şi culturale, garantând că „vom înflori această comună din toate
punctele de vedere“.
Numărul locuitorilor a fost suficient în vederea înfăptuirii acestui deziderat, respectiv
1111 persoane. Satul era compus din 179 de case aşezate pe două străzi principale, terenul
localităţii era format dintr-un singur corp având o suprafaţă de 1046 jugăre, la care se adaugă
338 iugăre păşune comunală. Locuitorii aveau 220 de vaci cu lapte, 130 cai, 260 oi şi 70 de
scroafe, iar în localitate exista şi o cooperativă pentru desfacerea mărfurilor.
Deşi nu exista un spaţiu pentru primărie, în localitate erau mai multe case ce fuseseră
expropriate de la diverşi cetăţeni germani şi care ar fi putut fi folosite în acest scop. Interesant
este şi faptul că în memoriu se preciza că „acest grup de case nu a fost declarat sat în sensul
legii şi în conformitate cu regulamentul legii administrative, totuşi acest grup de case a dus o
viaţă de sat cu totul aparte având destinat un locuitor ce îndeplinea toate atribuţiunile unui
ajutor de primar sătesc”. Cei care au îndeplinit de-a lungul timpului această funcţie de ajutor
de primar au fost: Lucaci Ioan, Popovici Gheorghe, Ziffra Matei, Cincu Gheorghe, Sarchiz
Vasile, Ardelean Traian, Popovici Ilie, Hodineanţ Gheorghe, Balohg Petru.
Pe de altă parte, locuitorii din Giarmata Vii n-au nici o legătură cu comuna Giarmata
decât în interese administrative care îi făcea să străbată o distanţă de peste 5 km pe un drum
prost şi impracticabil. Memoriul înregistrat cu numărul 2738 în data de 11 februarie 1948 la
Prefectura Judeţului Timiş-Torontal a fost semnat de 44 de persoane: Sarchiz Vasile, Gruici
Ioan, Felancici Nicolae, Lazi Gheorghe, Giurcovici Nicolae, Cristea Mihai, Popovici
Atanasie, Smolean Efta, Bodi Alexandru, Belici Gheorghe, Olariu Ioan, Bedreag Ioan,
Tomescu Ioan, Rotaru Gheorghe, Hodineanţ Gheorghe, Pomuţ Ioan, Moruz Ioan, Hodineanţ
Petru, Sarchiz Tănase, Cincu Gheorghe, Barbu Ioan, Secoşan Petru, Secoşan Gheorghe,
Breban Ioan, Bata Petru, Lucaci Ioan, Sirc Ioan, Paulovici Nicolae, Becichereţan Matei,
Cerni Gheorghe, Stoiadin Ioan, Diaconiţă ioan, Stoiadin Dumitru, Mărănescu Gheorghe,
Popovici Gheorghe, Boldurean Nicolae, Mărănescu Petru, Ardelean Gheorghe, Codrean
Gheorghe, Şelar Ion, Aradi Petru, Boldurean Ştefan, Crăciun Gheorghe.
Memoriul este aprobat de primpretorul plăşii Timişoara, Grivei Mihai, care hotărăşte
înfiinţarea unei comune rurale cu numele Viişoara, fixându-se, totodată, şi hotarele viitoarei
comune.
Primăria comunei Giarmata, prin procesul verbal din 21 februarie 1948, acceptă
hotărârea de dezlipire a comunei Giarmata Vii de Giarmata. În aceste condiţii, în data de 8
martie 1948, prefectura Judeţului Timiş-Torontal, prin domnul prefect Titus Ionescu, decide
declararea satului Giarmata Vii comună rurală cu numele Viişoara, începând cu data de 1
aprilie 1948. Această decizie trebuia să fie aprobată de Ministerul Afacerilor Interne, însă în
urma raportului numărul 837 din 11 martie 1948 al Ministerului Afacerilor Interne – Direcţia
Generală a Administraţiei, se comunică faptul că „nu se mai aprobă nici o înfiinţare de noi
comune până la apariţia noii legi administrative”.
 Din păcate, demersurile nu au mai continuat, iar situaţia satului rămâne pe mai departe
aceeaşi. Totuşi, aceste memorii relevă un lucru deosebit de important: în 1948 localitatea era
bine dezvoltată, locuitorii erau interesaţi de o cât mai bună gospodărire a avutului public, fapt
pentru care ei intră în atenţia autorităţilor judeţene. Deşi problema rămâne nerezolvată,
demersurile subliniază faptul că locuitorii nu aveau legături cu comuna Giarmata decât strict
administrative, în rest ei mergeau în Timişoara pentru a-şi rezolva celelalte probleme.
Instalarea regimului comunist a adus noi schimbări şi în viaţa acestei aşezări. Fiind
deposedaţi de pământ, în urma înfiinţării CAP-ului la 6 august 1949, locuitorii sunt nevoiţi să
facă naveta la oraş pentru a ajunge la locurile de muncă. Apropierea de Timişoara a făcut ca
multe familii din diverse părţi ale ţării să se stabilească aici. Astfel, după cel de-al Doilea
Război Mondial, vin patru familii din Bucovina şi două familii din Basarabia, precum şi
numeroase familii din diverse părţi ale Ardealului. În ciuda factorilor defavorabili, locuitorii
nu neglijează nici gospodăriile proprii, astfel că, în 1955, în localitate erau 200 vaci, 50 cai,
300 oi şi 400 porci, precum şi în jur de 100 familii de albine.
Începând din 1956, satul Giarmata Vii este alipit comunei Ghiroda, în administrarea
căreia se aflăşi astăzi, întrerupându-se orice legătură cu comuna Giarmata, interesele
locuitorilor fiind direcţionate exclusiv spre Timişoara, iar din punct de vedere administrativ
spre Ghiroda. În anii ’60-’70 se înregistrează un adevărat exod al populaţiei din sate mai
îndepărtate de Timişoara, populaţie care se stabileşte în Giarmata Vii. Faptul acesta se observă
urmărind creşterea numărului de locuinţe. Dacă în 1948 erau 179 de case, la recensământul
din 1966 în Giarmata Vii erau 304 locuinţe. Observăm că în mai puţin de douăzeci de ani
aproape că s-a dublat numărul de case, ceea ce dovedeşte cât de rapid s-a dezvoltat satul.
Majoritatea vin din satul Sălciua Nouă, strămutaţi în perioada 1925-1927, din mai multe
localităţi ardelene de pe Valea Arieşului: Sălciua de Sus, Sălciua de Jos, Brăzeşti, Sartăş,
Lupşa etc. Se stabilesc, apoi, numeroase familii din Bihor, Maramureş, astfel că, în scurt timp,
populaţia venită din Ardeal devine majoritară. Odată cu venirea acestora, localitatea capătă o
nouă înfăţişare: se formează o nouă stradă numită simbolic strada Înfrăţirea pe care vor fi
ridicate clădirile instituţiilor de interes public. Astfel, în 1972 este ridicată prin contribuţia
localnicilor clădirea căminului cultural, în 1976 este dat în folosinţă noul punct sanitar, iar în
1977 este dată pusă în funcţiune clădirea nouă a Şcolii cu clasele I-VIII din localitate.
Concomitent cu aceste schimbări are loc şi o modificare a statutului aşezării, devenind
o localitate rurală cu funcţie predominant rezidenţială. În anii comunismului, populaţia
germană emigrează în ţara de origine; locul lor este luat de cei veniţi din diverse părţi ale ţării,
astfel că localitatea se află în continuă dezvoltare şi extindere.
 Decizia de înfiinţare a comunei Viişoara
(Giarmata Vii) Întâmpinarea IPS Nicolae la Sfinţirea bisericii, 1967

Relieful

Situată la limita dintre Câmpia Vingăi şi Câmpia Timişului, localitatea Giarmata Vii se
află la o altitudine de 80-85 metri, în cea mai coborâtă treaptă de relief a Banatului. Privind
Câmpia Banatului, seara spre apus, de pe înălţimile din apropierea Giarmatei, nimic nu
întrerupe linia perfect netedă a orizontului, pe un şes neted ca oglinda unei ape. Câmpia
prezintă un relief aproape plan, cu foarte mici denivelări, sub formă de microdepresiuni largi.
În unele locuri, câmpia este brăzdată de câteva văi mici şi înguste, cu mici porţiuni
plane între ele.
 Înainte să fie sistematizate cursurile râurilor Bega şi Timiş, zona din sudul Câmpiei
Vingăi şi a Podişului Lipovei era binecunoscută datorită întinderilor nesfârşite de mlaştini
datorate cursurilor divagante care treceau din bazinul Timişului în bazinul Begăi şi invers. De
asemenea, nivelul freatic situat foarte aproape de suprafaţa solului este cauza menţinerii
acestor mlaştini şi în zonele limitrofe cursurilor de apă. Redarea acestor vaste teritorii pentru
producţia agricolă s-a realizat prin lucrările de drenare, canalizare şi îndiguire începute în
secolul al XVIII-lea.
În prezent, forma de relief dominantă este câmpia subsidentă, având uşoare văi şi
denivelări, cu o pantă uşoară de 0,15- 0,30% spre sud-vest. Datorită faptului că înclinarea este
redusă, în anotimpurile ploioase se produce fenomenul de stagnare şi de băltire a apei,
deoarece aceasta nu are pantă suficientă pentru scurgere.
Terasele Begăi se extind până pe teritoriul localităţii Giarmata Vii. Astfel, terasa 1
trece pe la sud de Ianova şi Giarmata, ajungând până la Giarmata Vii. Această terasă se află la
o altitudine de 10 metri deasupra Begăi, fiind formată din două straturi de loess la nivelul
luncii şi aluviunile sub nivelul Begăi. De aici se deduce că s-a produs o scufundare a terasei
care iniţial avea o altitudine de 25-30 m deasupra Begăi. De asemenea, terasa 2 ajunge până
aici, iar „de la Giarmata Vii către vest, terasele 1 şi 2 se scufundă (terasa 2 urcă totuşi pe
Beregsău)“. Forajele efectuate în această zonă indică existenţa a două straturi de loess
îngropate la 5-10 metri şi 20-25 metri, aceste date conducând la concluzia că straturile aparţin
celor două terase .

Clima

Clima se încadrează în parametrii specifici zonei Timişoarei şi întregului Banat. Are,

în general, un caracter temperat „cu veri călduroase, ierni moderat de friguroase, primăveri
destul de timpurii şi toamne uneori foarte lungi“.În general, clima primeşte influenţe oceanice
din nord-vest şi mediteraneene din sud.
Temperatura medie anuală este de +10,9ºC. Media temperaturilor din lunile de vară
este de +20,6ºC, iar în lunile de iarnă 0,2ºC. Cea mai ridicată temperatură înregistrată a fost de
+40ºC, în data de 16 august 1952, iar cea mai scăzută temperatură a fost de -35,3ºC, în data de
12 ianuarie 1963.
Numărul zilelor cu temperatura medie de peste +25ºC a fost de aproximativ 100, iar
cu temperaturi de peste +30ºC au fost aproximativ 40 de zile pe an. Cu brumă au fost, în
medie, 47,6 zile/an, din care 3,2 zile în luna aprilie, 4,4 zile în octombrie, iar restul în
perioada lunilor noiembrie-martie. Datorită influenţelor mediteraneene, îngheţurile se produc
mai târziu în comparaţie cu celelalte zone ale ţării. Primul îngheţ de toamnă apare, în medie,
la data de 4 octombrie, iar ultimul, la 21 noiembrie. Primul îngheţ de primăvară apare, în
medie, la 23 martie, iar ultimul, la 19 mai.
Numărul zilelor cu temperaturi sub 0ºC este de aproximativ 90. Numărul zilelor cu
precipitaţii a înregistrat valori medii anuale de 105,9. Ploile torenţiale înregistrate au fost
deosebite; astfel, la 14 iulie 1955 au fost 70,4 mm în 503 minute şi cu o intensitate de 0,14
mm precipitaţii pe minut.
Faptul că întregul Banat este protejat în sud-est de Munţii Semenicului, la est de
Masivul Poiana Ruscăi, iar la nord, nord-vest de Dealurile Lipovei şi Munţii Zarandului, şi
este deschis către vest, de unde vin mase de aer umed, determină creşterea cantităţilor de
precipitaţii mai mari, în luna iunie încadrându-se între 65 şi 90 mm, iar cele mai mici în
februarie nedepăşind 35 mm, precipitaţiile medii anuale se situează la 631 mm/mp.
În perioada propice culturilor agricole, cad aproape 80% din precipitaţii, ceea ce
constituie o condiţie favorabilă dezvoltării plantelor de cultură autohtone. Regimul
precipitaţiilor are însă un caracter neregulat, cu ani mult mai umezi decât media şi ani cu
precipitaţii foarte putine. Urmare a poziţiei sale în câmp deschis, dar situat la distanţe nu prea
mari de masivele carpatice şi de principalele culoare de vale care le separă în această parte de
ţară (culoarul Timiş-Cerna, valea Mureşului etc.), Giarmata Vii suportă, din direcţia nord-vest
şi vest, o mişcare a maselor de aer puţin diferită de circulaţia generală a aerului deasupra părţii
de vest a României. Canalizarile locale ale circulaţiei aerului şi echilibrele instabile dintre
centrii barici impun o mare variabilitate a frecvenţei vânturilor pe principalele direcţii.
Valoarea maximă a precipitaţiilor căzute în 24 de ore a atins 100 mm/mp, ceea ce s-a
întâmplat în luna aprilie a anului 1915. Cantitatea de precipitaţii în perioada 1 martie – 31
octombrie este, în medie, de 453 mm/mp. Grosimea medie a stratului de zăpadă este de 36,7
mm/an. Media anuală a umidităţii relative a fost de 74%. În luna iulie se înregistrează cea mai
scăzută medie a umidităţii, de 62%, iar cea mai ridicată, de 88%, în luna decembrie. Lunile
iulie, august şi septembrie au indicele de ariditate sub limita de uscăciune.

Regimul eolian „este determinat de succesiunea şi frecvenţa sistemului baric şi a

circulaţiei atmosferice. Cele mai frecvente, în judeţul Timiş, sunt vânturile de nord-vest, care
vara sunt umede şi răcoroase, iar iarna aduc zăpadă şi ger“. Viteza maximă a vânturilor se
înregistrează în luna martie, aproximativ 3,5 m/s. Vânturile din sud ating 3,4 m/s, cele sud-
vestice 3,1 m/s, iar cele mai reduse valori le înregistrează vânturile din direcţia estică – 2 m/s,
nord-estică – 2,3 m/s şi sud-estică – 2,4 m/s. Datorită scutului oferit de lanţul muntos, calmul
este de peste 20%.
Datorită acestor caracteristici ale climei, pe teritoriul localităţii Giarmata Vii se pot
cultiva majoritatea plantelor de cultură fără a fi necesare irigaţiile. Brumele târzii de
primăvară dăunează culturilor de legume, de aceea sunt necesare măsuri de protecţie sau
cultivarea lor în sere. Irigaţiile sunt necesare doar pentru cultura legumelor sau a unor culturi
intensive, în rest cantitatea de precipitaţii satisface necesarul de apă din sol.
 Hidrografia si hidrogeologia

Deşi teritoriul localităţii Giarmata Vii nu este udat de nici o apă mai importantă, totuşi
poate fi încadrat în bazinul hidrografic al râului Bega. Pe teritoriul localităţii trece pârâul
Behela, un afluent al râului Bega. Microvăile pe care le formează acest pârâu au apa freatică,
în general, la adâncimi mici. Se observă, totuşi, o diferenţă mare a nivelului apelor freatice pe
cele două terase ale teritoriului. Astfel, pe terasa 1 nivelul este între 2 şi 5,5 m, iar pe terasa 2,
între 10 şi 15 m. În zonele în care drenajul este defectuos se observă fenomenul de băltire.
Pentru stoparea acestui fenomen s-a realizat un sistem de canale care împânzeşte întreaga
câmpie, comunicând cu pârâul Behela.

Apele freatice ating cotele maxime spre sfârşitul iernii, imediat după topirea zăpezii
sau primăvara, când cad cantităţi importante de precipitaţii, mai ales în lunile martie şi aprilie.
De asemenea, vara, datorită secetei, se înregistrează cele mai scăzute valori, în lunile
septembrie şi octombrie; acest fenomen persistă uneori chiar şi o perioadă mai mare de timp.
Majoritatea apelor freatice sunt potabile, dar prezintă un nivel destul de ridicat de duritate.
Ape minerale sau ape termale nu întâlnim în această zonă. În vechile cariere de pământ se
formează bălţi care, în anii cu precipitaţii abundente, persistă pe întreaga perioadă anuală.
 Pârâul Behela

Solurile
Solul s-a format „sub acţiunea interdependentă a mai multor factori naturali: relief,
rocă, climă, apă, vegetaţie, faună şi timp, iar evoluţia lui în cadrul peisajului a fost
condiţionată în foarte multe cazuri de activitatea omului“.
Solurile au evoluat pe un teren uşor înclinat, cu mici forme depresionare, pe un
material luto-argilos, cu apă freatică la mică adâncime (2-3 m), cu precipitaţii de peste 600
mm/an şi cu o temperatură medie de +10,9ºC. Aceste soluri au evoluat sub păduri de foioase
şi fac parte din categoria argiluvisolurilor40, întâlnite sub cele brune argiloiluviale,
pseudogleizate. Acestea s-au dezvoltat pe depozite loessoide lutoargiloase41. Solurile brune
argiloiluviale ocupă o suprafaţă de 15,48 % din judeţul Timiş. Ele sunt propice agriculturii,
însă conţinutul mai redus în humus necesită o fertilizare mai intensă. Solurile pseudogleice
sunt întâlnite mai rar şi nu sunt foarte bune pentru producţia agricolă42. În ansamblu, solurile
fertile şi condiţiile climatice favorabile fac posibilă dezvoltarea unei agriculturi cu profil
predominant cerealier. Fertilitatea solurilor permite, deopotrivă, şi extinderea pomiculturii şi
viticulturii.
Aflată în zona de subsidenţă a râului Bega, structura stratificată a subsolului se
caracterizează prin alternarea depozitelor sedimentare de argile, nisipuri, pietrişuri şi marne,
având în general o înclinare spre sud, adică spre Timiş. La suprafaţă se observă existenţa unor
straturi sedimentare de origine fluvio-lacustră, care se prezintă sub forma unei succesiuni de
nisipuri, pietrişuri şi argile. Nisipurile feruginoase prezente aici atestă existenţa în această
regiune a unui lac până la începutul cuaternarului3. Existenţa acestui lac în timpul
sarmaţianului este dovedită de straturile de marne şi marne nisipoase cu resturi de
lamelibranhiate evidenţiate de cercetările întreprinse în această zonă.
În zona din jurul Pădurii Verzi a fost evidenţiată existenţa a două pături de loess, prima
cu o grosime de 10-12 metri, care conţine loess galben caracteristic câmpiei înalte a Vingăi, şi
a doua, mai adâncă, formată dintr-un strat de loess amestecat cu argilă vineţie. Acest lucru
demonstrează faptul că în interglaciarul Riess-Wurn, regiunea oraşului Timişoara a suferit o
mişcare de scufundare, lucru ce a dus la înmlăştinarea terenului. Aceste fenomene au avut ca
rezultat formarea unui strat de argilă galben-lutoasă de origine fluvială, care se află foarte
aproape de suprafaţă. Astfel se explică existenţa pe teritoriul localităţii a trei foste cariere de
pământ folosite pentru fabricarea cărămizilor nearse.
Din punct de vedere tectonic, zona aceasta se găseşte pe linia de faliere est-vest, care
desparte masivul Poiana Ruscă de dealurile Lipovei. Timişoaraşi zonele adiacente sunt un
centru seismic destul de activ, însă în ultimele două secole nu s-au înregistrat cutremure
puternice, majoritatea având intensitate redusă.

Fostă carieră de pământ

 Vegetatia si fauna

Specifică acestei zone este vegetaţia ierboasă mezoxerofilă. Vegetaţia de tip silvostepă
o întâlnim mai ales în pâlcul de pădure numit Pădurea Verde şi în împrejurimile acesteia. Aici
predomină stejarul brumăriu şi pufos (xerotermofil), dar întâlnim şi ulm (Ulmus foliacea),
jugastru (Acer campestre), cer (Quercus cerris), gârniţă (Quercus frainetto), frasin (Fraximus
excelsior).

Există apoi în apropierea pădurii, pe lângă pârâul Behela şi canalele de scurgere a apei,
pâlcuri de arbuşti compuse din: porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogina),
lemn câinesc (Ligustrum vulgare). Flora ierboasă a pădurii este alcătuită din: viorele (Scilla
bifolia), toporaşi (Viola odorata), brebeni (Coryalis cava) şi picioruşul cocoşului (Ranunculus
sylvestris).
Pe lângă carierele de pământ şi pârâul Behela cresc tufe de salcie (Salix fragilis şi
Salix alba), precum şi alte plate specifice zonelor umede cum ar fi: trestia (Phragmites
communis), papura (Typha sp.), albăstriţa de apă (Myosotis palustris) şi iris (Iris
pseudocarus). Pajiştile mezofile se întâlnesc în apropierea pârâului Behela şi sunt compuse
din: iarba câmpului (Agrostis tenuis), coada vulpii (Alopicus pratensis), firuţa (Poa pratensis),
păiuşul de livadă (Festuca pratensis), specii de trifoi (Trifolium sp.) şi lucernă sălbatică
(Medicago arabica). Trebuie menţionat însă că în cea mai mare parte teritoriul localităţii este
propice agriculturii, terenul fiind exploatat la maxim, fără să existe zone necultivate,
exceptând porţiunile cu umiditate ridicată folosite pentru păşunat.
 Fauna este reprezentată, în primul rând, de rozătoare: popândăul (Citellus citellus),
hârciogul (Cricetus cricetus), căţelul pământului (Spalax leucodon), iepurele de câmp (Iepus
europaeus). Pe câmp se întâlnesc numeroase şopârle (Lacerta viridis), prepeliţe (Caturnix sp.).

Catelul pamantului (hamster salbatic)

 Dintre păsările răpitoare sunt prezente: uliul găinilor (Accipiter gentiles), uliul păsărar
(Accipiter nisus), şoimul (Falco peregrinus), vânturelul roşu (Falco tinnunculus).

În apropierea pădurii trăiesc: şorecarul (Buteo buteo), huhurezul (Strix), bufniţa (Bubo
bubo), cucuveaua (Athene noctua), fazanul (Phaseanus colchicus), barza (Ciconia nigra).
Mamiferele care trăiesc aici sunt: vulpea (Canis vulpes), viezurele (Meles meles), dihorul
(Putorus), mistreţul (Sus scrofa), grupuri de căprioare (Capreolus capreolus), arici (Erinaceus
europaeus), şobolanul de apă (Arvicola terrestris), cârtiţa (Talpa europaea) şi numeroşi şoareci
(Mus musculus).

Păsările cele mai numeroase sunt rândunelele, lăstunul (Apus apus) şi vrabia (Paser
domesticus). Răzleţ mai pot fi văzute raţe sălbatice (Anas platyrhyuichos), gâşte sălbatice
(Anser segetum), numeroase broaşte (Rana sp.), şarpele de apă (Natrix tesselata), şarpele de
casă (Natrix natrix).
 Mai sunt, apoi, în apele pârâului Behela specii de peşti, specifice apelor cu pantă foarte
mică: carasul (Crassius crassius), bibanul (Perca fluviatis), băbuşca, precum şi tritonul
(Triturus vulgaris) şi salamandra (Salamandra salamandra).

Dezvoltarea socio-economica

Deşi localitatea Giarmata Vii nu are o vechime foarte mare, ca şi localităţile învecinate
(Giarmata-1332, Ghiroda -1389), totuşi dispune de o poziţionare fizico-geografică favorabilă,
ceea ce îi conferă un avantaj deosebit în comparaţie cu celelate localităţi.
Situată între două artere de circulaţie importante, Timişoara-Lugoj şi Timişoara –
Lipova, la numai cinci km de Timişoara şi la doi km de Aeroportul Internaţional ,,Traian
Vuia”, flancată la vest de Pădurea Verde, devine un punct strategic în harta urbanistică
actuală, cu posibilitatea de a deveni un cartier îndepartat al Timişoarei sau, mai degrabă o
mică şi cochetă comună periurbană.
Poziţia deosebită a localităţii noastre a stârnit atracţia multor oameni în timp, în special
în perioada de după Al Doilea Război Mondial, când, datorită colectivizărilor forţate multe
localităţi s-au desfiinţat, iar populaţia s-a orientat spre marile aşezări industriale sau spre
localităţile învecinate, cum este cazul localităţii noastre.
Revoluţia din 1989 deschide noi orizonturi pentru Giarmata Vii, mulţi oameni din
Timişoara se stabilesc aici, preferând liniştea rurală în locul tumultului urban.
 În momentul de faţă (2006), localitatea Giarmata Vii are o suprafaţă de 800 ha teren
agricol, dintre care 360,89 teren intravilan şi intravilan extins şi 93,23 ha paşune. În contextul
măririi terenului intravilan cu peste o sută de ha, apar alături de străzile mai vechi: Parcului,
Infrăţirea, Teilor, Islaz, Cerna, altele noi: Bisericii, Magnoliei, Rozelor si Albatros, unde, case
frumoaseşi moderne, răsar ca ciupercile după ploaie.
Din cele 478 de clădiri existente în localitate, 410 sunt locuinţe, 57 în construcţie sau
amenajare – transformare, iar 11 sunt instituţii publice sau firme. Numărul mare de locuinţe
aflate în construcţie sau amenajare – transformare, reflectă dinamica localităţii şi interesul
crescut pentru acest spaţiu.
Dacă vorbim de un anumit indice de confort şi de modernitate, putem afirma că toate
străzile sunt pietruite şi bine întreţinute de Consiliul Local Ghiroda.
Curentul electric este introdus în toate instituţiile şi casele locuite, deci un procent de
100 %.
Gazul metan are o reţea de distribuţie stradală de 11,1 km, fiind racordate 272
persoane fizice şi 11 persoane juridice în total 283 - 67%.
Telefonia fixă – Romtelecom este folosită de 285 de abonaţi, familii şi firme, ceea ce
reprezintă un procent de 68%.
Reţeaua de cablu TV, deocamdată fară internet, este folosită de 300 de familii într-o
proporţie de 71%.
Consiliul Local Ghiroda a investit sume considerabile pentru întreţinereaşi dotarea
instituţiilor publice: Grădiniţă, Şcoală, Dispensar, Bază Sportivă, Biserica Ortodoxă, Biserica
Romano - Catolică şi este preocupat de investiţii, proiecte şi programe aflate în diferite stadii
de lucru:
Proiect final pentru introducerea apei curente în Giarmata Vii, investiţie de peste
2.000.000 Ron (20.000.000.000 Rol), în perioada 2006-2007.
S-au facut studii de fezabilitate pentru introducerea canalizării în Giarmata Vii,
investiţie ce s-a derulat în perioada 2007-2009.
Propunere pentru amenajarea şanţurilor, trotuarelor, podeţelor şi podurilor, după un
proiect unic.
Despre oamenii din Giarmata Vii putem spune că sunt harnici şi oneşti. Pentru că
marea majoritate sunt veniţi din alte locuri, încercând să-şi găsească aici o nouă perspectivă,
respectă munca şi avutul dobândit cu multă trudă.
Comunitatea e strâns unită în jurul Bisericii, unde se regăsesc cu toţii indiferent de
locul din care au venit.
 Surse de poluare din localitatea Giarmata –Vii

Problema contaminării apei de adâncime şi de suprafaţă cu substanţe ce conţin nitraţi,

nitriţi, amoniu şi pesticide, care au efecte negative asupra organismului uman, este o temă de
actualitate pentru întreaga zonă a Banatului.
De aceea, încă din anul 1998, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
a Banatului Timişoara împreună cu Departamentul Federal pentru Protecţia Plantelor din
Stuttgart a analizat contaminarea cu nitriţi şi pesticide a apei freatice potabile din vestul
României. Rezultatele prelevate din fântâni de peste 60 m adâncime semnalează o bună
calitate a apei potabile, însă apa freatică de suprafaţă se remarcă printr-un nivel ridicat de
nitraţi, nitriţi şi amoniu.În ceea ce priveşte localitatea Giarmata Vii, rezultatele experimentale
în perioada 1999-2002, privind conţinutul de nitraţi, nitriţi şi amoniu, indică o creştere a
conţinutului de nitraţi în apa freatică datorită practicării agriculturii intensive. Valoarea
maximă obţinută pentru nitraţi a fost de 385 mg/l, ceea ce înseamnă o depăşire de peste şapte
ori a limitei maxime admise (50 mg/l).
O altă cauză de care se leagă conţinutul ridicat de nitraţi în apa freatică de suprafaţă
din localitate o constituie amplasarea localităţii în apropierea pistei de aterizare aparţinând
Aeroportului Internaţional Timişoara. Pentru dezgheţarea pistei în perioada rece a anului, s-au
folosit timp de peste 20 de ani îngrăşăminte chimice pe bază de azot, valori maxime ale
conţinutului de nitraţi înregistrându-se în lunile de iarnă (ianuarie-februarie 2001: 270,
respectiv 385 mg/l). Ca urmare a acestei metode, azotul s-a infiltrat în pânza de apă freatică,
influenţând conţinutul de nitraţi.
În schimb, rezultatele experimentale efectuate la fântânile din Giarmata Vii, forate la
adâncime (60-100 m) arată că România dispune în straturile situate mai adânc de un potenţial
de apă freatică valoros, care poate fi exploatat în continuare. Evoluţia în funcţie de anotimpuri
indică o scădere a conţinutului de nitraţi în perioada de vară, pentru ca apoi în perioada de
toamnă-iarnă conţinutul de nitraţi al probei de apă să aibă o tendinţă ascendentă. Această
evoluţie sinusoidală legată de lunile anului este explicată de stadiul de vegetaţie al culturilor,
şi anume: în perioada de primăvară-vară, când vegetaţia este abundentă, aceasta preia o parte
din azotul accesibil plantelor, scăzând conţinutul de azot din sol, respectiv cel infiltrat în apa
subterană. Prin practicarea unei agriculturi judicioase se poate coordona conţinutul de nitrat
preluat de plante şi respectiv cel levigat şi acumulat în apa freatică. În felul acesta se poate
diminua spălarea nitratului şi astfel contaminarea apei potabile.
 Localitatea Giarmata Vii a fost şi este un
model de interculturalitate şi de toleranţă etnică.
Indiferent care a fost raportul etnic, locuitorii au
fost mereu uniţi şi au trăit în bună înţelegere
împrumutând obiceiuri unii de la alţii, participând
împreună la sărbătorile spirituale şi culturalartistice
organizate aici.

Deşi locuitorii de origine germană s-au

întors în ţara de origine, între aceştia şi familiile de
români din sat s-a păstrat o strânsă colaborare,
astfel că mulţi vin în timpul concediilor în satul
natal, pentru a-şi vizita locurile în care au copilărit
şi a-şi revedea prietenii, vecinii şi cunoscuţii
 Analizând toate aceste date cu privire la
localitatea prezentata se poate afirma cu
certitudine că Giarmata Vii este o aşezare
deosebit de atractivă pentru toţi cei ce iubesc
spaţiul rural modern, cu perspective atractive.