Sunteți pe pagina 1din 3

Secolul al XIX-lea a fost definit drept o perioadă a schimbărilor profunde.

Socotit secolul
naționalismului, al voinței spre autodeterminarea națională, al eliberării popoarelor de sub marile
impreii multiseculare, rus, otoman, austro-ungar, acest interval temporar a devenit perioada în care
naționalismul, definit ca un set de idei noi, și-a propus noi câștiguri. În același val al schimbărilor
a fost regăsit și statul român modern. Trecerea de la entitatea de drept internațional, Principatele
Unite ale Țării Românești și Moldovei, la cea de Regatul României, de la un principe ce a
manifestat, vădite, tendințe autoritare, Alexandru Ioan Cuza, la un principe, apoi un rege
constituțional, Carol I de Hohenzolern Sigmaringen a determinat schimbări importante și în ceea
ce a provit situația internă. Aducerea pe tronul țării a unui principe străin , dar deschis și inițiator
al demersului de a fi un bun român a determinat avântul naționalismului, atât în teritoriile
Vechiului Regat, cât și în cadrul românilor transilvăneni. Naționalismul pentru spațiul românesc a
fost derulat potrivit paradigmei naționalismului european1.
La începutul secolului al XIX-lea, cele două componente definitorii ale naționalismului au
fost, pe de o parte, conștiința națională, a apartenenței la un grup bazat pe o cultură și pe o tradiție
fondatoare comune, iar, pe de altă parte, idealul renașterii naționale2.La mijlocul secolului XIX,
retorica s-a deplasat de pe coordonatele revendicative, pe cele de menținere a statu-quo-ului.
Astfel, conceptul de conștiință națională a devenit dependent de cel de identitate națională,
exprimate în cadrul societății prin termenii de popor și de națiune3.
Teoreticienii subiectului au acceptat aceste idei ca linii de contur ale naționalismului.
Totuși, în funcție de circumstanțe, acesta poate avea forme particulare, religioase, conservatoare,
liberale, culturale, politice, separatiste sau iredentiste4.

1
Gheorghe Platon, Cum s-a înfăptuit România ; Florin Constantiniu, ;
2
E.J. Hobsbawm, op.cit., p. 132-134.
3
Conceptul de națiune a fost structurat pe două dimensiuni. Componenta subiectivă a ținut de identitificarea
individului cu ceilalți conaționali și de sentimentul apartenenței la un spațiu geografic clar delimitat. Cea obiectivă a
presupus recunoașterea unei culturi, deveniteun set de valori acceptate de toți, participarea la viața publică a
comunității, însușirea unei limbi și a unei religii comune. Scopul celor două a fost acela de a-l ajuta pe individ să se
identifice cu ceilalți oameni și să formeze o identitate a grupului, bazată pe niște caracteristici comune. (Jill Forbes,
Michael Kelly (editors),op. cit., p. 7; Victor Neumann, Neam și popor: noțiunile etnocentrismului românesc, în Victor
Neumann, Armin Heinen (editori), „Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-
politice”, Polirom, Iași, 2010, p. 382-385.)
4
În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea naționalismul a îmbrăcat forme diferite în Europa. În Italia acesta a
avut ca pivot central unificarea,. În oglindă a fost delimitat naționalismul britanic, care a fost slab. Marea Britanienu
a înregistrat nicio înfrângere în perioada respectivă. Judecat în raport cu naționalismul britanic, cel francez a fost mai
puternic, fiindcă în decurs de 20 de ani Franța a avut două revoluții și o înfrângere militară. În Imperiul German a
predominat dimensiunea culturală a conceptului,care la sfârșitul veacului a virat spre o retorică rasială. Jumătatea
austriacă a Imperiului Austro-Ungar fost dominată de un naționalism șovinist, rasist, care i-a demonizat pe evrei,
văzând în ei sursa tuturor relelor societății, pe când jumătatea ungară a fost dominată de revendicările naționalismului
Văzut ca intermediar între individ, etică și valorile sale, sentimentul apartenenței la o
națiune a devenit elementul central al noii culturi, care a considerat că valorile sale sunt cvasi
unanime. Formulând mitul națiunii care oferă individului tot ce este mai bun, elitele și-au construit
o retorică menită să atenueze viziunile contrare, asigurând astfel stabilitatea internă. Această
practică a devenit cel mai rapid artificiu politic care a accelerat democratizarea statului rom\n, nou
consolidat. Totuși, democrația a adus după sine două pericole, numite de politologul Wim van
Meursmici crize (divergențe între diferitele grupuri de opinie în interiorul democrației) și mari
crize (ascensiunea forțelor nedemocratice)5.
Noțiunea de cetățean6, în acest context, a fost subordonată democrației și redefinită. Elitele
politice au încercat să găsească formula care să atenueze impactul antagonsimelor create de
asumarea unui anumit statut social de țăran, de muncitor, de orășean, de burghez, de femeie, de
bărbat. Ideea de cetățean a cunoscut două componente majore: participarea politică și identificarea
emoțională7. Înglobând în sfera sa de semnificații noțiuni precum identitatea națională, statul-
națiune, conștiința națională,noul mit și-a propus cultivarea indivizilor în spiritul valorilor
republicanismului8.
După aceleași coordonate s-a derulat și naționalismul în cadrul Regatului României. O
situație aparte a fost înregistrată în Dobrogea. Din punct de vedere al situației geopolitice a
secolului al XIX-lea despre Dobrogea se poate discuta doar în termenii de integrare în regat a unui
teritoriu locuit de o populație majoritar română. Contextul epocii a determinat integrarea Dobrogei
la Regat pe fundalul războiului ruso-austrp-turc din anul 1877, apoi pe cel al negocierilor de pace
din cadrul Congresului de la Berlin și de la San Stefano, martie, respectiv iunie 1878. În cadrul
acestui for diplomatic, marile puteri ale vremii, Marea Britanie, Franța. Imperiul Austro-Ungar,
Imperiul Rus au decis recompensarea României pentru participarea în război prin revenirea

etnic. (George L. Mosse, The Culture of Western Europe: The Nineteenth Centuries: An Introduction, John Murray
(publisher), London, 1963, p. 65-69.)
5
Michael Jeismann, Nation, Identity and Enmity, Towards a Theory of Political Identification, în Timothy Baycroft,
Mark Hewitson (editors), „What is a Nation? Europe 1789-1914”, Oxford University Press, New York, 2006, p. 17-
27; Wim vam Meurs, Democrație, democrat, democratizare, în Victor Neumann, Armin Heinen (editori), „Istoria
României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor social-politice”, Polirom, Iași, 2010, p. 151-152;
George L. Mosse, op.cit., p. 56, 71; Bertrand Taithe, Citizenship and Wars: France in Turmoil, 1870-1871, Routledge,
London, 2001, p. 2.
6
K. Steven Vincent, National Consciousness, Nationalism and Exclusion: Reflections on the French Case, în
„Historical Reflections/ Reflexions Historiques”,1993,Vol.19, No. 3, , p. 437.
7
Michael Jeismann, op.cit., p. 25.
8
Christopher K. Ansell, op.cit., p. 77-80; Ian Kershaw, op.cit., p. 64; James R. Lehning, op.cit., p. 8-12; Gordon
Wright, op.cit., p. 231-238.
Dobrogei la țară, în schimbul cedării celor trei județe din sudul Basarabiei. Revenirea unei
provincii care a fost integrată în secolul al XIV-lea în Imperiul Otoman s-a dovedit un fapt dificil.
Provocările la care a trebuit să răspundă administrația românească au fost numeroase, încercări de
reorganizare a teritoriului, a administrației, de consolidare a sentimentului românesc, de aducere a
populației românești, dar și provocarea organizaării unei administrații care să respecte minoritățile
naționale. Ținând cont de toate aceste deziderate, socotite pentru finalul secolului al XIX_lea drept
elemente ale unei bune administrații și ale încercării de raliere la liniile administrative și politice
ale Eurooei de Vest, politica promovată de Carol I cu privire la Dobrogea a vizat un tratament
egalitar între monoritățile naționale și majoritarii români. Una dintre cele mai importante minorități
naționale de pe teritoriul dobrogean a fost reprezentată de comunitatea turcă. După cum a
consemnat și cășătorul turc pe aceste meleaguri, Elya Celebi, Dobrogea a fost patria a numeroase
generații de turci veniți din Imperiu în contextul cuceririi teritoriului de către imperiul Otoman.
Motivele acestei colonizzări au fost atât administrative, o populaați majoritar turcă care să asigure
stabilitate la gurile de vărsare ale Dunării, dar și de securitate, asigurarea unei regiuni pacificate
care să nu stârnească instabilitate la granițele imperiului. Posesiunea Dobrogei a fost văzută drept
o punte de lansare a expansiunii otomane în Balcani și prin extensie spre inima continentului
european. Dobrogea a fost privită de otomani drept o poartp de acces spre Europa, în timp ce
europenii au văzut în Vechiul Regat drept statul tampon care a trebuit să stopeze aeastă expansiune.
Cedarea Dobrogei către România a căpătat aspectul unei retorcedări naționale, dar în subsidiar a
fost mtivată de rațiuni geo-strategice. Repopularea teritoriului cu o populație majoritar română a
răspuns acestei necesități.