Deficitele cognitive în autism şi consecinţele lor în plan educaţional

Deficitele senzoriale

O primă dificultate cognitivă se situează la nivelul senzaţiilor. Copiii autişti prezintă o

tulburare a modulării senzoriale. Chiar dacă receptorul senzorial funcţionează normal,
modularea oscilează intre suprastimulare şi inhibiţie masivă. T. Grandin (1992), o autistă
celebră care a reuşit, la varsta adultă, să descrie autismul "din interior", compară mediul său
sonor cu un radio căruia i s-ar varia intensitatea şi frecvenţa in mod neaşteptat şi cu apariţia,
din timp in timp, a unor zgomote care se transformă intr-o veritabilă "picătură chinezească".

Aceste senzaţii sunt, desigur, diferite in funcţie de subiect, unele constant dezagreabile, altele
nu. Ca urmare, dacă o senzaţie, perfect tolerată cateva ore inainte, produce brusc o reacţie de
respingere, nu trebuie să considerăm acest fapt ca un capriciu. Cea de a doua consecinţă este
de ordin educativ: pentru ca un mesaj să poată fie recepţionat corect, trebuie evitată
"pierderea" lui printre alţi stimuli, iar pentru aceasta trebuie indeplinite două condiţii -
amplificarea mesajului şi simplificarea sa, concomitent cu diminuarea celorlaţi stimuli care
parvin prin acelaşi canal senzorial sau prin altele.

De exemplu, dacă se doreşte prezentarea unei sarcini vizuale, pe care copilul autist trebuie să
o realizeze, un exerciţiu de triere a obiectelor sau de lectură, acest lucru se va face pe o masă
eliberată de orice alţi "stimuli", cat mai neutră, iar ambianţa va fi tot neutră. In cazul in care se
doreşte inţelegerea unui mesaj verbal, mai ales dacă acesta este nou, se vor utiliza cat mai
puţine cuvinte; oricum, se va incerca favorizarea formei vizuale a mesajelor, care este o formă
stabilă.

Tulburările perceptive

Incă din primele descrieri ale autismului, Kanner sublinia existenţa anomaliilor privirii
copiilor care sufereau de acest sindrom. Ulterior, descrierea clinică a tulburărilor perceptive
din autism s-a imbogăţit treptat.

Cercetările au arătat faptul că in faţa unor fotografii etalate, copiii autişti priveau in mod
preferenţial fondul, in timp ce cei normali priveau de preferinţă figurile. Mai recent, s- a scos
in evidenţă o serie de alte anomalii ale conduitelor perceptive la copiii autişti, aceştia folosind,
in manieră privilegiată, proprietăţile periferice ale sistemului lor vizual; aceşti copii adoptă o
atitudine de protecţie cand li se prezintă un obiect din faţă; dacă insă acesta le este prezentat
din lateral, adoptă o atitudine asimetrică şi pot să apuce obiectul intins.Manipularea unui
obiect pare incompatibilă cu controlul vizual: in momentul intinderii mainii, iar indată ce
contactul tactil este stabilit, fie privirea părăseşte această "adresă", fie mana părăseşte
obiectul. In ambele cazuri, mana se regăseşte la periferia sistemului vizual. De asemenea,
gesturile de manipulare exercită un control asupra mişcării obiectului, dar apucarea acestuia
se face cu presiuni minimale.

Astfel, totul se petrece ca şi cum copilul autist, prin conduitele sale perceptivo-motrice, ar
evita stimulările care il confruntă cu proprietăţile geometrice precise ale obiectelor şi ale
spaţiului care le conţine, preferand o percepţie mai flexibilă, cu semnificaţie mai curand
tonico-emoţională decat instrumentală.

Tulburările inteligenţei

Una din contribuţiile cercetărilor cognitive aduse autismului infantil este aceea de a arăta
posibilitatea evaluării nivelului intelectual al acestor copii, cel mai adesea consideraţi
netestabili. Posibilitatea supunerii copiilor autişti la probe de tip psihometric presupune o
alegere extrem de judicioasă a acestora şi examinatori dotaţi cu multă răbdare, deoarece
deseori răspunsurile nu sunt obţinute decat după un timp foarte indelungat sau chiar deloc.

Marea majoritate a copiilor autişti prezintă un deficit intelectual, 75% dintre ei

au un coeficient de inteligenţă sub 52 şi doar 2,6% mai mare de 85. Foarte puţini dintre ei
au o competenţă excepţională intr-un anumit domeniu. Firesc, scorurile obţinute sunt
intotdeauna mai ridicate la probele de performanţă decat la cele verbale. De exemplu, in
cazul aplicării WISC-ului, eşecurile apar in special la itemii "comprehensiune",
"vocabular", "similitudini", iar la probele de performanţă, dificultăţile sunt evidente la
itemul "aranjarea imaginilor".

Deficitele de atenţie

Deficitele atenţionale apar la copiii autişti deoarece ei au o paletă de interese diferită de a

noastră. Din cauza deficitului de socializare, a dificultăţii de a invăţa prin intermediul
celuilalt, ei nu adoptă ca important şi semnificativ ceea ce le va părea astfel celorlalţi. De
asemenea, ei nu sesizează punctul asupra căruia li se cere să-şi fixeze atenţia. Pentru aceasta,
este indispensabil ca mediul să fie comprehensibil, structurat. De aceea, este utilă amenajarea
unui loc distinct pentru lucru, pentru masă, pentru jocul solitar, pentru activităţile sociale, fără
a se neglija un loc rezervat aşteptării sau momentelor de tranziţie. In acest mod, copilul va
asocia fiecare loc cu o activitate specifică.

Un alt motiv pentru care un autist nu reuşeşte să-şi fixeze atenţia este legat de faptul că
deseori nu se face apel la gama motivaţională care este valabilă pentru el. In sfarşit, un
element suplimentar care se adaugă acestor dificultăţi este slaba inţelegere a noţiunii de timp
şi prin aceasta, a succesiunii evenimentelor, generatoare a unui sentiment de imprevizibilitate
şi deci, de angoasă.

Remediul va consta in alegerea unor evenimente previzibile, prin structurarea timpului (orar
constituit in funcţie de capacităţile de abstractizare ale copilului, plecand de la obiecte,
imagini sau cuvinte scrise).

Tulburările de memorie

In general, memoria copiilor autişti nu pare a fi deficientă. Dimpotrivă, ei sunt uneori capabili
să memoreze foarte precis situaţii pe care le-au cunoscut şi pe care simt nevoia să le
regăsească intocmai. Aceşti copii pot să pară chiar dotaţi cu capacităţi excepţionale de
memorizare. Cu toate acestea, memoria lor este mai mult de tip gestaltist decat discursivă şi
simbolică.

Hermelin şi O'Connor (1970) au arătat faptul că, spre deosebire de copiii cu deficienţă
mintală, copiii autişti memorau la fel de bine suite de cuvinte sau imagini nestructurate sau
structurate, nereuşind insă să folosească sensul unei suite de cuvinte pentru a o memora.
Aceste aspecte pot să constituie dovada existenţei unei tulburări a memoriei semantice sau
categoriale.

Tulburările de limbaj
Tulburările de limbaj sunt constante şi, in cele mai multe cazuri, majore in autism. Se
estimează faptul că aproximativ o treime dintre autişti nu reuşesc achiziţionarea nici unui
limbaj şi o altă treime nu dezvoltă decat un limbaj rudimentar.

- Tulburările comunicării preverbale

In general, există relativ puţine date despre comunicarea prelingvistică a copiilor foarte mici
care vor deveni autişti deoarece aceştia sunt observaţi doar in mod excepţional la această
varstă. Aspectele care au fost observate insă sunt următoarele:

- absenţa gestului de indicare (pointing) şi a gesturilor care atrag atenţia unui partener
asupra unui obiect sau a unei situaţii;
- sărăcia gestuală comunicativă; autiştii işi exprimă dorinţele sau emoţiile prin
comportamente aberante: ţipete, heteroagresivitate, auto-agresivitate. Contrar copiilor
surzi sau celor cu tulburări specifice de limbaj, copiii autişti nu dezvoltă in mod spontan
modalităţi non-verbale pentru a emite mesaje complexe;
- deficitele gestuale şi de mimică ce acompaniază limbajul, fiind vorba aici de absenţa
expresiilor faciale, a zambetelor, care insoţesc in mod normal un dialog, autiştii neştiind
nici să interpreteze aceste expresii văzute la alţii.

- Tulburările de limbaj propriu-zise

O clasificare a acestora ţine seama de nivelurile de realizare şi de comprehensiune a

limbajului, după cum urmează:

a) nivelul fonologic - cel mai adesea, autiştii care vorbesc nu prezinta deficite de articulare,
dar işi dezvoltă sistemul fonologic intr-un ritm mai lent decat cel normal;

b) nivelul morfosintactic – exista diferenţe ale morfologiei şi sintaxei la copiii autişti, cum ar
fi o utilizare deficitară a morfemelor corespunzătoare timpurilor verbale şi articolelor, ceea ce
pare să denote o dezvoltare mai lentă, o plafonare a acestei dezvoltări;

c) nivelul semantic - in cazul autismului este extrem de afectat. Copiii autişti dau dovadă de o
dificultate foarte marcată de a utiliza cuvintele, respectand semantica acestora. Uneori pot
ajunge la un nivel satisfăcător al vocabularului, dar eşuează nu la reprezentarea semnificaţiei
cuvintelor, ci la utilizarea lor corectă. Dificultăţile specifice se referă mai ales la folosirea
termenilor caracteristici pentru spaţialitate, temporalitate şi pentru relaţiile interpersonale;
d) nivelul pragmatic - utilizarea socială a limbajului este, de asemenea, extrem de perturbată.
A fost descrisă in cazul autismului o spontaneitate redusă a limbajului, cu expresii verbale
accidentale, absenţa unei intenţii aparente de comunicare, deficite ale adaptării la rolurile unei
conversaţii, nerespectarea regulilor de politeţe, de aşteptare a momentului pentru a vorbi, o
rigiditate şi o inadaptare a limbajului in raport cu contextul sau cu sarcina, o variabilitate a
calităţii şi abundenţei comunicării in funcţie de interlocutor, mai mult sau mai puţin familiar
cu situaţia;

e) nivelul prozodic - existenţa unor anomalii de tipul monotoniei intonaţiei, cu un procent

crescut de frecvenţe inalte, cu un control deficitar al volumului vocii, cu frecvente şuşoteli şi o
sărăcie a accentuării tonice;

f) nivelul de ecolalie - foarte frecventă, fiind uneori singura realizare lingvistică a copilului
autist. Ea nu este insă specifică, putand fi intalnită şi in cazul unor demenţe infantile, la copiii
nevăzători sau chiar la unii copii normali. Lucrările din domeniul cognitiv s-au oprit mai ales
asupra funcţiilor ecolaliei, fiind considerată cel mai adesea, ca non-comunicativă.

- Comprehensiunea

In această privinţă au fost puse in evidenţă mai ales dificultăţile copiilor autişti de a inţelege
sensul expresiilor lingvistice in cazul in care contextul nu este evocator. Inţelegerea frazelor
este precară faţă de cea a copiilor normali, mai puţin din motivele unei comprehensiuni
sintactice deficitare, cat mai ales din raţiuni de comprehensiune semantică.

Tulburările de interacţiune socială

-Tulburările legate de interacţiunile precoce

Se vorbeşte relativ puţin despre cercetările cognitive cu privire la interacţiunile precoce in

autism, fără indoială datorită dificultăţilor metodologice legate de momentul stabilirii
diagnosticului (rareori in perioada primului an) şi datorită faptului că, cel mai adesea, nu se
cunoaşte dezvoltarea timpurie la copiii autişti. Cu toate acestea, cercetatorii susţin existenţa
unor anomalii discrete ale reacţiei sugarilor autişti faţă de alte persoane, anomalii prezente
incă din primele 3 luni, fapt scos in evidenţă şi de cercetările lui Houzel (1985) pentru 60%
dintre copiii studiaţi. S-au oferit exemple legate de modul in care, in situaţii de exprimare a
dorinţelor, de frustrare, de surprize agreabile sau dezagreabile, vocalizele micuţilor autişti
erau cu totul ieşite din comun, diferite de cele ale copiilor normali de aceeaşi varstă
cronologică.

-Tulburările comunicării emoţiilor şi a altor stări mintale

Puţini specialişti au fost interesaţi de aspectul emoţional al sindromului autist, poate şi

datorită excluderii emoţionalităţii din campul cercetărilor cognitive in domeniu.

Ulterior insă, in scopul recunoaşterii emoţiilor altcuiva au fost utilizate filme incărcate din
punct de vedere emoţional, cărora copiii trebuiau să le asocieze un semn convenţional sau
fotografii ale unor feţe care trebuiau triate in funcţie de emoţia exprimată; s-a demonstrat
atunci eşecul copiilor autişti la aceste tipuri de probe. S-a ajuns astfel la concluzia că autiştii
se găsesc in incapacitatea de a inţelege evenimentele create prin punerea in scenă a unor
personaje, evenimente cu conţinut intenţional şi emoţional.

De asemenea, inţelegerea şi folosirea cuvintelor cu conţinut emoţional sunt extrem de

perturbate la copiii autişti. In general, ei nu utilizează limbajul pentru a vehicula emoţii, iar
limbajul lor, atunci cand există, este lipsit de tonalitate emoţională.

Ei sunt incapabili să-şi reprezinte caracteristicile psihice şi interacţiunile implicite ale

interlocutorilor, fiind vorba, de o tulburare a integrării şi de reglare internă a obiectelor
mintale ale altcuiva.

- Modul de abordare a problemelor de interacţiune socială

Dificultăţile grave din domeniul interacţiunilor sociale constituie o problemă centrală in

cadrul autismului şi al altor forme de tulburare globală de dezvoltare. Pentru abordarea lor
corectă, este necesară cunoaşterea naturii acestora. Problemele nu au nici o tangenţă cu
timiditatea excesivă şi nu sunt nici rezultatul unei retrageri sociale voluntare. Se cunoaşte
faptul că activitatea cerebrală umană este programată inainte de naştere de aşa manieră incat,
cu ajutorul experienţelor obişnuite din cursul vieţii, achiziţiile mersului, vorbirii, citirii,
scrierii apar intr-o ordine anume. Cercetări recente asupra dezvoltării copilului lasă insă teren
pentru unele ipoteze legate de posibilitatea ca unele capacităţi necesare vieţii sociale să fie şi
ele preprogramate in creier, in egală măsură cu cele citate. Printre aceste competenţe se
regăseşte, in primul rand, capacitatea de a recunoaşte faptul că fiinţele umane sunt diferite de
tot restul mediului şi mai interesante decat acesta, apoi capacitatea de a emite semnale
nonverbale capabile să atragă atenţia altor indivizi, precum şi de răspunde la semnalele venite
de la aceştia. In al treilea rand, este vorba de capacitatea de a utiliza mijloacele verbale de
comunicare şi, in al patrulea rand, de o empatie instinctivă cu sentimentele şi gandurile altor
persoane. Tocmai aceste capacităţi sunt profund afectate, dacă nu complet absente in autism,
din cauza unei disfuncţii cerebrale care poate să fie determinată de diverse cauze fizice.

Problema autismului nu este o absenţă a dorinţei de interacţiune şi comunicare, ci o lipsă a

posibilităţii de a face acest lucru. Aceste dificultăţi de socializare exercită o puternică
influenţă asupra comprehensiunii complexităţilor şi schimbărilor continue ale vieţii sociale,
subiecţii autişti refugiindu-se in aspecte ale lumii care nu se schimbă. Pentru a-şi controla
incapacitatea de inţelegere şi frica, ei se agaţă fie de obiecte sau de ritualuri, fie işi
concentrează intreaga energie asupra unor subiecte anume in care regulile sunt fixe. Iar dacă
sunt deranjaţi din aceste activităţi repetitive, devin agitaţi, uneori chiar agresivi.

Ca urmare, specialiştii se regăsesc in faţa unor dificultăţi destul de mari deoarece, pentru
moment, lipsesc mijloacele de vindecare a disfuncţiilor cerebrale; de asemenea, normalitatea
este greu de stabilit in cadrul interacţiunilor sociale ale copiilor autişti deoarece lipseşte
capacitatea spontană, instinctivă, de a inţelege ce simt şi ce gandesc ceilalţi.

O persoană care are de-a face cu un copil autist cunoaşte problemele, ca şi avantajele unei
rutine rigide. Odată ce aceasta va fi acceptată de către copil, el va opune o rezistenţă
incredibilă faţă de orice schimbare. in consecinţă, părinţii trebuie să iniţieze doar mici
schimbări pe care să le introducă treptat, in acelaşi timp cu asigurări ferme că acestea nu sunt
periculoase. in acest mod, copilul va invăţa să işi asocieze părinţii cu o situaţie liniştitoare,
securizantă, incepand să valorizeze pozitiv fiinţa umană, atribuindu-i chiar unele avantaje faţă
de obiecte.

Mulţi copii autişti sunt atraşi de muzică, aceasta putand fi folosită pentru incurajarea
interacţiunii: de exemplu, in momentele de moleşeală după baie, i se poate pune un disc
favorit, in acelaşi timp cu executarea unor gesturi de alintare şi tandreţe. Etapa următoare
constă in a interveni in activităţile preferate ale copilului, incepand prin a imita ceea ce face,
introducand apoi variaţii, minime iniţial, apoi din ce in ce mai importante, dar cu multă grijă,
deoarece apariţia ataşamentului şi a interesului social poate fi franată in cazul in care copilul
se simte obligat să facă unele lucruri peste capacităţile sale.

Problema furiei sau a acceselor agresive trebuie abordată cu aceeaşi prudenţă. Aceasta
facilitează dezvoltarea increderii şi afecţiunii la copil şi părinţi dacă modul de reacţie este bine
ales. In cazul unor accese de furie uşoare, poate fi utilă simpla ignorare a copilului. Dacă
tulburarea este marcată, părintele poate incerca să-l ia in braţe, să-i vorbească incet sau să-i
cante, pană ce accesul se estompează. (Trebuie menţionat faptul că aceste aspecte nu au nici o
legătură cu terapia holding, in care mama provoacă in mod voluntar furia şi angoasa la copil şi
apoi il ţine cu forţa cat timp este necesar, pentru care nu există nici o evaluare ştiinţifică
menită să-i confirme eficacitatea.)

Din punctul de vedere al dezvoltării sociale, educaţia intr-o clasă este foarte importantă, una
din funcţiile principale ale acesteia fiind aceea de a-l ajuta pe copil să accepte apartenenţa la
un grup. Poate fi necesară şi aici introducerea copilului in mod gradat in colectivitate,
lăsandu-l in fiecare zi mai mult, pană cand va fi capabil să tolereze prezenţa altor copii.
Procesul educativ in ansamblul său este util pentru ameliorarea competenţelor sociale;
dezvoltarea comprehensiunii şi folosirii limbajului verbal şi nonverbal este esenţială, iar
activităţile extraşcolare, vizitele, excursiile sunt ocazii de incurajare a participării la viaţa
socială.

Copiii care sunt indiferenţi şi par a aparţine unei lumi proprii sunt in mod special vulnerabili
in faţa unei presiuni sociale crescute. Ei trebuie să fie incurajaţi să se alăture oricărei activităţi
care le place, oferindu-li-se şansa de lărgire a campului de activitate, dar trebuie să li se
asigure şi posibilitatea retragerii, la apariţia angoasei.

Majoritatea acestor copii vorbesc foarte puţin sau deloc, fiind important să fie observaţi cu
atenţie pentru a le inţelege şi a le anticipa reacţiile, evitand astfel grave probleme
comportamentale.

Copiii care sunt socialmente pasivi sunt cel mai uşor de integrat intr-o clasă. Ei sunt deseori
acceptaţi de către ceilalţi deoarece fac ceea ce li se cere in cadrul jocurilor, nemanifestand nici
o exigenţă. Pericolul este acela de a-i ignora şi de a-i lăsa să nu inveţe nimic.
Copiii din a treia categorie, cei care sunt activi şi bizari în interacţiunile lor sociale sunt
deseori cel mai dificil de educat, din cauza modului in care abordează aceste interacţiuni. Ei
au tendinţa de a deranja pe toată lumea, pun in permanenţă aceleaşi intrebări sau
monologhează la nesfarşit. Ei spun deseori lucruri socialmente deplasate şi jenante şi par să
aştepte ca persoanele din jur să le răspundă in acelaşi mod la aceleaşi intrebări şi devin
agresivi dacă nu primesc răspuns. Ei nu sunt, din aceste motive, căutaţi de ceilalţi copii. Cea
mai bună metodă de aborda acest tip de comportament este de a fixa limite precise:
răspunderea Ia intrebări o singură dată şi ignorarea repetiţiilor, ignorarea monologurilor
permanente şi afişarea interesului doar in cazul in care copilul trece la un alt subiect.

Toate persoanele din mediul inconjurător trebuie să adopte aceeaşi strategie. La inceput,
intrebările, monologurile şi crizele de furie se agravează, dar dacă toată lumea este calmă,
comportamentul indezirabil se va diminua treptat pană la un nivel acceptabil.

Theory of mind şi problema autismului

Luand in considerare studiile de specialitate, precum şi datele clinice existente, se poate

afirma, fără posibilitatea de a greşi, existenţa la copiii autişti a unor dificultăţi de a răspunde la
expresiile faciale ale adultului, de urmărire a privirii adultului şi de fixare a unor obiecte sau
persoane care ii sunt desemnate.

Copilul autist reprezintă o entitate uimitoare: o fiinţă ale cărei aptitudini conversaţionale şi
sociale se situează mult in urma unei aparente abilităţi intelectuale. In ultimii ani, această
trăsătură neobişnuită a copiilor autişti a atras atenţia celor care se ocupă de limbaj şi
dezvoltare cognitivă şi care au găsit in autism o posibilitate de a descoperi o achiziţie
cognitivă, care pare atat de naturală la copiii normali, incat trece practic neobservată.

Se spune despre copilul autist că nu posedă acea capacitate dată de "inţelegerea funcţionării
cognitive", datorită unor deficite fundamentale. Mai intai este vorba de o tulburare afectivă
primară şi apoi de metacogniţie - copilul normal creand reprezentări mintale ale diverselor
stări printr-un set de inferenţe sub acoperirea unei "inţelegeri a funcţionării cognitive", care
lipseşte in autism. Această carenţă este propusă pentru explicarea bizareriei sociale, in special
in domeniul limbajului.

In studiile efectuate pentru decelarea relaţiei intre limbaj şi gandire s- a ajuns la concluzia că
in cadrul autismului lipsesc două elemente importante ale limbajului productiv: unul este
evident in dialog, iar celălalt in limbajul general; in dialog, autistul pare incapabil să extindă
comentariul anterior al interlocutorului, iar dacă este vorba de limbaj in general, el pare să nu
ştie cum să construiască o poveste. Ambele observaţii sugerează o incapacitate de codificare a
argumentelor unei acţiuni intr-o structură.

Se poate presupune că autiştii sunt incapabili sau nu doresc să-şi spună lor sau altora poveşti.
Acest lucru poate avea consecinţe serioase asupra dezvoltării funcţionării cognitive, dar şi
asupra gandirii in general.

Pentru a se putea studia limbajul şi tulburările sale la copiii autişti, trebuie realizate două
distincţii: prima este diferenţa de fluenţă verbală intre autismul uşor şi cel sever, iar cea de a
doua este noţiunea de gen sau stil, care poate fi de ajutor in cazul variabilităţii deseori
neexplicate sau neexplicabile intre formele de limbaj din cadrul autismului. Conversaţia
obişnuită, descrierea unui set de imagini care relatează o poveste, o repovestire, explicarea
unei istorioare spuse de altcineva - toate constituie genuri diferite, avand tipare lingvistice
diferite. Cu excepţia conversaţiei, celelalte pot fi considerate monologuri, care necesită o
coeziune crescută in alăturarea şi potrivirea unor afirmaţii.

Aşa cum s-a putut constata, chiar şi copiii cu autism moderat posedă mai mult decat unul din
stilurile (genurile) menţionate mai sus, genuri care sunt incluse in repertoriul copiilor cu
autism uşor. S-ar părea, de asemenea, că autiştii vorbitori nu conştientizează faptul că o
conversaţie se bazează pe un schimb de informaţii.

Dintr-o serie de observaţii, s-a putut constata că autiştii pot urmări secvenţele narative, chiar şi
pe cele care implică enunţuri intenţionale, in momentul in care aceste naraţiuni sunt intărite de
imagini sau de comentarii ale altora, insă in momentul in care copiii trebuie să adapteze aceste
povestiri propriilor lor capacităţi lingvistice şi cognitive, in general, ei eşuează. Acest lucru
duce la concluzia că deficitul despre care este vorba nu este o simplă sursă de eşec in folosirea
reprezentărilor in inţelegerea funcţionării cognitive pentru interpretarea interacţiunilor sociale,
ci un deficit semiotic mai general de organizare a "narativului".