Predescu Andreea

AMG2

REFERAT HIV/ SIDA

SIDA (sindromul imunodeficienței umane dobândite) este o afecțiune provocată de virusul

imunodeficienței umane, HIV, care atacă și distruge progresiv sistemul imunitar al
organismului.[1] Boala se manifestă prin infecții grave care determină pierderea accentuată în
greutate, afecțiuni ale creierului și ale sistemului nervos central. Pentru a se reproduce, HIV
trebuie să pătrundă într-o celulă a sistemului imunitar. Virusul pătrunde în organism prin
contact sexual, prin contaminare cu sânge infectat sau de la mamă infectată la făt, în timpul
sarcinii, al nașterii și al alăptării. HIV poate fi prezent în lichidele biologice, ca sânge, spermă,
secreții vaginale și laptele matern.O persoană seropozitivă la HIV (al cărei sânge conține
anticorpi specifici îndreptați împotriva virusului HIV, ceea ce dovedește infectarea sa cu acest
virus) nu prezintă în mod obligatoriu semnele bolii. Ea este totuși purtătoare de virus și deci
susceptibilă să îl transmită.

SIDA a fost declarată ca boală de sine stătătoare cu aspect de pandemie la 1 decembrie 1981.
Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră numărul deceselor datorate urmărilor
acestei boli ca fiind de 2,9 milioane în anul 2006, numărul celor infectați pe plan mondial de
39,5 milioane, anual infectându-se alte 4,3 milioane de persoane. Pe plan mondial numărul
persoanelor infectate cu HIV se apreciază ca fiind de 1% în grupa de vârstă 15–45 de ani. În
unele țări din Africa se consideră numărul celor infectați cu acest virus în această grupă de
vârstă ca fiind de până la 20% (și chiar mai mare în unele regiuni) din populație.

Deși tratamentele pentru SIDA și HIV pot încetini cursul bolii, nu există încă un vaccin sau
vindecare. Tratamentul antiviral reduce mortalitatea și morbiditatea infecției cu HIV, dar
acești agenți sunt scumpi, iar accesul de rutină la antiretrovirali nu este disponibil în toate
țările. Datorită dificultății tratării bolii, prevenirea infecției este importantă în controlul
răspândirii SIDA pandemică, prin organizații de sănătate care promovează sexul protejat și
unica folosință a acelor de seringă în încercarea de a încetini răspândirea virusului.

SIDA s-a transformat într-o boală cronică ca urmare a introducerii terapiei HAART. Are o
evoluție cronică de durată lungă în țările dezvoltate unde cazuri letale sunt înregistrate doar
atunci când terapia HAART își pierde efectul terapeutic. Rămâne însă pentru țările în curs de
dezvoltare o boală care a dus la scăderea mediei de viață cu până la 10 ani punând astfel în
pericol existența multor popoare din Africa unde dispare (în unele cazuri) populația de vârstă
medie.

1
Etimologie
Acronimul SIDA provine din limba franceză: syndrome d'immunodéficience acquise. Pe plan
mondial se mai folosește și acronimul AIDS, provenit din limba engleză: acquired immune
deficiency syndrome.

Istoric
Françoise Barré-Sinoussi și Luc Montagnier au primit în 2008 Premiul Nobel pentru
Fiziologie sau Medicină pentru descoperirea virusului HIV.

Izolat în 1983 la Institutul Pasteur din Paris de către echipa profesorului Luc Montagnier, HIV
face parte din familia retrovirusurilor (virusuri cu ARN, capabile să-l copieze pe acesta în
ADN proviral datorită unei enzime pe care o conține, reverstranscriptaza), ca virus care
produce adenopatie limfatică (LAV).La scurt timp după aceasta s-a presupus relația cauzală
dintre LAV și deficitul imun. În 1984 s-a denumit un virus descoperit la un pacient cu SIDA
într-un institut de oncologie din Statele Unite cu numele de human T-cell lymphotropic virus-
III (HTLV-III).În 1986, cercetătorii francezi au demonstrat existența unui al doilea virus,
botezat HIV-2, cu structură apropiată de cea a lui HIV-1, a cărui origine geografică se
situează esențialmente în Africa de Vest. Nici până în prezent nu există certitudinea originii
lui HIV-1, deși prevalența sa este foarte mare în Africa Centrală.

Primele seruri sanguine la care s-a demonstrat existența virusului HIV la om datează din anul
1959 la un adult din Congo, 1969 de la un pacient din Statele Unite și un marinar norvegian în
1976. Compararea virusului HIV a probei din 1959 cu cea din 1976 arată existența unui
precursor comun din anii '40 și începutului anilor '50. Se presupune că transmiterea virusului
HIV-1 la om s-a făcut cu ani înaintea acestei perioade, iar diferența genetică a tipurilor HIV-1
și HIV-2 lasă bănuiala dezvoltării cu mulți ani înainte.Michael Gottlieb a descris în jurnalul
săptămânal al CDC Morbidity and Mortality Weekly Report din 5 iunie 1981 o înmulțire de
cazuri rare de pneumonie produsă de ciuperca Pneumocystis carinii. Această infecție micotică
a fost depistată anterior exclusiv la pacienți cu sistem imun alterat din motive diferite, însă
Gottlieb le-a depistat la cinci bărbați homosexuali anterior sănătoși.Acestui articol i-au urmat
altele din alte orașe din Statele Unite, semnalându-se în același timp și alte infecții oportuniste
care apar la pacienți cu sistem imun alterat.

S-a bănuit destul de devreme un deficit imun autodobândit ca fiind cauza infecțiilor
oportuniste apărute. În iunie 1982 s-a făcut prima legătură între un deficit imun autodobândit
legat atunci de practica homosexuală denumită gay-related immune deficiency (GRID).A
urmat legătura făcută pacienților cu hemofilie afectați în același fel, a persoanelor afectate
posttransfuzional, a heterosexualilor dependenți de droguri, ceea ce duce la concluzia
transmiterii parenterale pe lângă transmiterea sexuală. În luna august a anului 1982 a primit
denumirea de AIDS (acquired immune deficiency syndrome), iar pentru zona francofonă
SIDA (syndrome d'immunodéficience acquise).

În 1984, un studiu efectuat în Kinshasa a arătat faptul că bărbații și femeile sunt afectați în
egală măsură, indiferent de consumul de droguri sau de transfuzii de sânge. În 1985, în Statele
Unite se constată o rată de contaminare de 70% a soțiilor bărbaților hemofili infectați cu HIV.

2
În luna martie a aceluiași an s-a stabilit pe baza altor referate privind LAV și HTLV-III că
este vorba de același virus. Robert Gallo a primit tot în 1985 patentul SUA pentru primul test
ELISA de detectare a virusului, iar în Atlanta a avut loc prima conferință internațională de
SIDA. În 1986 s-a stabilit numele virusului: HIV (human immunodeficiency virus). Un an
mai târziu s-a aprobat primul medicament antiretroviral, azidotimidină (AZT), demonstrându-
se printr-un studiu o scădere considerabilă a ratei de mortalitate și prin aceasta durata de viață
pentru cei afectați.

Ziua de 1 decembrie a fost declarată în 1988 de OMS ca Ziua mondială de combatere a

SIDA.Anul 1989 a adus terapia împotriva pneumoniei Pneumocystis carinii prin inhalarea
pentaminei. În 1990 s-a ales ca simbol împotriva discriminării persoanelor HIV pozitive
panglica roșie (red ribbon) purtată în jurul brațului. Un an mai târziu a fost transformată într-o
buclă roșie. Conferința Internațională anti-SIDA a fost mutată în 1992 din Statele Unite la
Amsterdam din cauza dispozițiilor de intrare a străinilor în State. Membrii grupului Queen au
înființat în același an fundația "Mercury Phoenix Trust" în memoria colegului și prietenului
lor Freddie Mercury, decedat în urma acestei boli. Anul 1993 a demonstrat ineficiența terapiei
AZT pentru persoanele infectate fără simptome de boală. HIV-PCR a fost stabilit în 1994 ca
reper de control a terapiei infecției. În 1995, în Statele Unite, apare pe piață primul inhibitor
de protează, Saquinavir. În 1996 apare primul inhibitor al reverstranscriptazei nenucleozidice,
Nevirapin.Rezultatul combinării acestor două medicamente a dus la scăderea mortalității cu
prelungirea duratei de viață la pacienții infectați în Statele Unite în 1997. În 2003 a apărut
primul inhibitor de fuziune, Enfuvirtid (Fuzeon), în Statele Unite.În 2004 a fost pornită de
OMS inițiativa 3 by 5: 3 milioane de infectați urmau să fie tratați în 2005 cu medicamente.

Începuturile cercetării HIV/SIDA a dus la opinia că boala este o maladie a populației

grupurilor mărginașe: a homosexualilor și a narcomanilor. Apariția testelor HIV a schimbat
însă rapid această opinie, demonstrându-se existența anticorpilor și la persoane
asimptomatice. Aceasta duce la concluzia unei perioade de incubație de ani de zile, perioadă
în care nu se poate exclude transmiterea virusului la alte persoane. Toate aceste studii au dus
la concluzia că HIV/SIDA nu este doar o afecțiune a grupurilor la care a fost descoperită, ci
poate afecta orice persoană care a ajuns în contact cu virusul HIV. Mediatizarea bolii,
respectiv a căilor de transmitere, a perioadei de incubație, calculele efectuate care arătau
populația deja infectată și rata de infectare preconizată pentru următorii ani cu ritmul atunci
actual, a dus la sfârșitul anilor '80 la o isterie în masă.

Virusul HIV

3
Reprezentare grafică a unei particule infecțioase din virusul HIV

Virusul HIV face parte din familia retrovirusurilor – un virus cu ARN, capabil să-l copieze în
ADN proviral datorită unei enzime numite reverstranscriptaza. Primul virus HIV (HIV-1) a
fost izolat la Institutul Pasteur din Paris și este prezent în întreaga lume. Ulterior un al doilea
virus a fost descoperit (HIV-2), localizat în special în Africa de Vest și a cărui structură este
apropiată de cea a HIV-1.

Fiecare din aceste două grupe sunt divizate la rândul lor, continuând o multitudine de virusuri
diferite. Între HIV-1 și HIV-2 există o diferență de 50% în materialul genetic, iar între
virusurile din aceeași grupă diferența este de 5–10%. În plus, virusurile evoluează în
organism, căci reverstranscriptaza este responsabilă pentru unele erori în copierea ARN-ului,
determinând mutații. Mutațiile diminuează eficacitatea tratamentului, iar introducerea altor
virusuri în organism (recontaminarea) crește activitatea celulelor infectate și deci
multiplicarea virusului.

Virusul HIV distruge unele globule albe – limfocitele T4 sau CD4 – care constituie baza
imunității antiinfecțioase.Celulele infectate devin producătoare ale virusului și după o vreme
mor. Virusurile nou produse circulă în sânge, căutând noi celule pe care să le infecteze. În
felul acesta numărul de celule albe din organism scade treptat și, împreună cu acestea, scade și
imunitatea. În timp, organismul pierde capacitatea de rezistență chiar și în fața unei boli
obișnuite.

Originea virusului HIV

Un studiu realizat în 2014 de o echipă de cercetători din cadrul Universității Oxford și

publicat în revista Science Magazine[25] arată că virusul HIV ar fi apărut pentru prima dată în
zona orașului Kinshasa, capitala Republicii Democrate Congo, în jurul anilor '20.[26] În
momentul de față, se cunosc două ramuri ale virusului HIV.

Prima dintre acestea este cea a grupei M a virusului HIV-1; este originară din zona Kinshasei
și este responsabilă pentru 90% din totalul infecțiilor răspândite la nivel global.[26] Cea de-a
doua este cea a grupei O a virusului HIV-1 și își are originile în regiunile apropiate ale
capitalei congoleze.[26] Echipa condusă de cercetătoarea Nuno Faria susține că răspândirea
inegală, la nivel global, a celor două ramuri ale virusului se datorează influenței factorilor
ecologici și nu a celor evoluționari.[27] Oamenii de știință au ajuns la această concluzie după
ce au analizat genomii-gazdă ai virsului HIV, colectați de la 800 de bolnavi originari din
Africa Centrală și au realizat un arbore genealogic al germenului inframicrobian

Căi de transmitere
Transmiterea virusului SIDA se face în trei modalități principale: pe cale sexuală (la nivelul
mucoaselor genitale, fie că este vorba de spermă, de lichid prostatic sau de secreții vaginale),
pe cale sangvină (transfuzia sângelui sau a produselor sangvine contaminate, utilizarea de
seringi infectate), pe cale transplacentară (de la mamă seropozitivă la copil, în timpul sarcinii)
și în cursul alăptării materne.Virusul fiind, de asemenea, prezent în lacrimi și în salivă, este
deci posibilă o contaminare prin mușcătură, precum și o contaminare în cazul unui sărut

4
profund, în caz de leziuni ale mucoaselor bucale. Totuși, n-a fost raportat niciun caz de
transmisie de acest tip.

HIV nu se transmite prin: aer (respirație, tuse, strănut), atingere, pupături (sărut "uscat"),
îmbrățișare, alimente, apă, băi sau WC-uri publice, ștranduri, înțepături de țânțari sau alte
insecte, folosirea în comun a rechizitelor, jucăriilor, tacâmurilor și veselei. Este dovedit faptul
că pisicile, câinii sau păsările de apartament nu pot fi infectate cu HIV, deci nu pot transmite
acest virus. Cu toate acestea, este bine documentată în literatura de specialitate boala
supranumită "SIDA pisicii", un virus asemănător (FIV – feline immunodeficiency virus) care,
la feline, are consecințe asemănătoare infecției HIV la oameni, dar care nu poate traversa
"bariera speciilor", adică omul nu poate fi infectat de acest virus.

Calea sangvină

Hematie HIV negativă (stânga) și hematie HIV pozitivă (dreapta). Aglutinarea indică prezența
virusului.

Este un mod de transmisie puternic contaminant, riscul fiind evaluat la 90%, fie că este vorba
de transfuzii, fie că se întâmplă prin injectarea de droguri pe cale venoasă. De asemenea,
hemofilicii, care necesită injectări frecvente de produse de sânge, au fost deosebit de afectați
de SIDA până când s-au luat măsurile preventive (verificarea și încălzirea produselor
transfuzate) care să pună capăt acestei contaminări. Reutilizarea materialului medical (seringi
de plastic, ace) fără sterilizarea lui, un act legat de penuria de material, este un factor
subestimat de contaminare, a cărui importanță rămâne de evaluat și care justifică cea mai
mare atenție, cel puțin individuală. Transmisia prin acele de acupunctură sau prin cele de
tatuaj și prin lamele de ras este posibilă din punct de vedere teoretic.

Calea sexuală

Este calea de contaminare cea mai răspândită, toate practicile sexuale putând fi contaminante
în diferite grade. În țările occidentale, ea privește încă în principal homosexualii masculini,
dar boala se propagă în sânul populației heterosexuale, mai cu seamă în cursul raporturilor
sexuale cu toxicomani deja contaminați. În țările în curs de dezvoltare, propagarea se face în
majoritate pe cale heterosexuală. Transmisia infecției este favorizată de microtraumatismele
mucoaselor și de bolile transmisibile sexual care antrenează ulcerații la nivelul organelor
sexuale, prin raporturile sexuale în perioada fluxului menstrual (perioada cea mai
contaminantă la femeia seropozitivă) și prin sodomie (coit anal), din cauza fragilității relative
a mucoasei rectale.

Riscul de transmisie heterosexuală este mai puțin important decât cel legat de
homosexualitate. Este suficient un singur raport care să fie contaminant. Se manifestă un
dezacord în transmisia de la bărbat la femeie și de la femeie la bărbat, riscul părând să fie mai
mare pentru o femeie de a fi contaminată de către un bărbat decât invers.

5
Contacte sexuale vaginale

HIV se găsește în fluidele sexuale ale unei persoane infectate. La bărbați, aceasta înseamnă
fluidele care se elimină din penis înainte și în timpul actului sexual. Pentru o femeie, aceasta
înseamnă că HIV se găsește în fluidele produse în vagin înainte și în timpul actului sexual
pentru a ajuta la penetrare.

Dacă un bărbat cu HIV întreține contacte sexuale vaginale fără utilizarea prezervativului,
fluidele infectate pot trece în sângele femeii prin cele mai mici tăieturi sau răni din corpul ei.
O astfel de tăietură sau rană nu este întotdeauna vizibilă și ar putea fi atât de mică, încât nici
femeia nu știe despre acest lucru. Dacă o femeie cu HIV întreține contacte sexuale fără
utilizarea prezervativului, HIV poate ajunge în sângele bărbatului printr-o rană minusculă pe
penis sau prin canalele din penis. Dacă există oricare contacte cu sângele în timpul sexului,
aceasta sporește riscul infecției. Spre exemplu, ar putea fi sânge în vagin dacă actul sexual are
loc în timpul perioadei de menstruație a femeii.

Contacte sexuale orale

Sexul oral cu un partener infectat poartă un anumit risc de infecție de asemenea. Fluidul
infectat poate ajunge în cavitatea bucală a partenerului. Dacă acesta la rândul lui/ei are răni
cât de mici în cavitatea bucală, inclusiv sensibilitate gingivală, virusul poate ajunge în sânge.
Dar infecția ca rezultat al sexului oral pare să fie transmisă foarte rar.

Contacte sexuale anale

Dacă un cuplu întreține contacte sexuale anale, riscul infecției este mai mare decât în cazul
întreținerii contactelor vaginale. Învelișul anal este mai delicat decât cel vaginal, astfel este
mult mai probabil să fie deteriorat în timpul contactului, iar orice contact cu sângele în timpul
sexului sporește riscul infecției.[30]

Transmisia de la mamă la copil

Transmiterea de la mamă la copil, numită transmitere "perinatală", poate avea loc în timpul
sarcinii prin străbaterea de către virus a placentei, în timpul nașterii sau prin alăptare.
Procentajul de transmisie a virusului de la mamă la făt în timpul sarcinii variază după starea
clinică a femeii gravide. După studii efectuate în Europa, mai puțin de 20% dintre copiii
născuți dintr-o mamă seropozitivă, dar care încă nu prezintă simptomele bolii, ar fi la rândul
lor contaminați. În Africa, procentajul de transmisie constatat este de ordinul a 30 până la
40%, acest fapt fiind legat probabil de afecțiunile cu transmisie sexuală netratate, mai
frecvente în Africa, și care favorizează penetrarea virală.

Toți copiii născuți din mame seropozitive sunt seropozitivi la naștere, deoarece ei poartă
anticorpii mamelor lor. Atunci când nu sunt infectați, ei devin seronegativi spre vârsta de 15
până la 18 luni. Se poate încerca totuși să se verifice dacă este prezent chiar virusul începând
cu vârsta de 3 luni, mulțumită tehnicilor de cultivare a virusurilor. Boala evoluează lent (în
vreo zece ani) la aproximativ 75% dintre copii și foarte rapid (în mai puțin de 5 ani) la
aproximativ 20% din cazuri.[8]

Există un risc de transmisie a HIV prin laptele matern.[30] Deși n-a fost încă posibil să se
măsoare cu precizie, Organizația Mondială a Sănătății estimează că la copiii hrăniți la sân de

6
mamele seropozitive până la 15% dintre infecțiile cu HIV ar putea fi ocazionate de alăptare,
oricum nerecomandată, în țările occidentale, femeilor seropozitive sau bolnave de SIDA.

Infectarea intraspitalicească

Unii lucrători medicali au fost infectați cu HIV prin împunsături accidentale cu ace care
conțin sânge infectat.[31] Foarte puțini au fost infectați ca urmare a expunerii la sângele
infectat al pacienților prin tăieturi sau stropi de sânge.

Există doar câteva cazuri documentate de cazuri în care pacienții au fost infectați de un
lucrător medical.

Semne și simptome

Principalele simptome ale SIDA (în engleză)

Incărcătura virală HIV în raport cu numărul de limfocite T CD4+

După infectare, în sângele persoanei infectate apar anticorpi specifici anti-HIV. Aceasta este
seroconversia. Seroconversia nu se produce imediat după contactul dintre virus și sistemul
imunitar. În cazul HIV, pentru un sistem imunitar sănătos, apariția anticorpilor necesită între 4
și 12 săptămâni din momentul infectării. Dacă sistemul imunitar este slăbit de alte boli sau
afecțiuni (de exemplu diabet, cancer etc.), perioada în care el va produce anticorpii va fi mai
îndelungată, de aproximativ 3–6 luni. Durata de 4–12 săptămâni necesară apariției
anticorpilor specifici se numește fereastră imunologică. Anticorpii anti-HIV dovedesc reacția
organismului față de infecția cu virus, dar sunt incapabili să distrugă virusul; în fapt, HIV își
modifică structura pentru a scăpa de anticorpi.

7
În săptămânile care urmează infecției, un anume număr de pacienți suferă de tulburări
trecătoare grupate sub denumirea de primo-infecție; la alții, infecția trece total neobservată.
După o perioadă de latență, de o durată variabilă – în medie între 7 și 11 ani după
seroconversie – în timpul căreia virusul continuă să se multiplice, manifestările clinice de
SIDA apar la majoritatea pacienților, sub o formă fie minoră, fie majoră. Procentajul de
pacienți care dezvoltă boala nu este cunoscut încă decât cu aproximație. La anumite persoane,
perioada de latență este foarte scurtă (de la 1 la 3 ani). Există, de asemenea, subiecți
seropozitivi, ziși supraviețuitori de lungă durată (long term survivors sau LTS) la care SIDA
nu se declară decât după vreo 15 ani. La copil, evoluția este, în general, mai rapidă și mai
gravă decât la adult. Două evoluții sunt posibile:

1. o formă severă, cu prognostic sumbru, care se declară înaintea vârstei de 6 luni și se traduce
prin semne neurologice grave și deficit imunitar foarte mare;
2. o altă formă mai puțin gravă, cu evoluție cronică.

Faza acută a primo-infecției

Aceasta survine la 20 până la 50% dintre persoanele infectate, indiferent de modul de

contaminare, în următoarele 15 zile sau 3 luni după contaminare. Această primo-infecție ia
aspectul unei mononucleoze infecțioase: febră care poate dura și o lună, tumefacție a
ganglionilor limfatici, curbaturi, dureri articulare, erupție cutanată care evocă o rujeolă – sau
uneori urticarie – disfagie (greutate la înghițit) dureroasă. În cursul acestei faze au mai fost
descrise și candidoze acute, care afectează mucoasele, ca și ulcerații bucale. Mult mai rar
survin manifestări neurologice: meningită acută limfocitară, paralizie facială, mielopatie,
neuropatie periferică, encefalită. Această primo-infecție dispare spontan în aproximativ o
lună.

Faza de infecție cronică asimptomatică

Aceasta durează de la 1 la 7 ani (sau mai mult) și corespunde unei faze de multiplicare a
virusului. Această perioadă poate să nu se traducă prin niciun simptom. În 20 până la 50% din
cazuri, ea se manifestă prin adenopatii (umflarea ganglionilor limfatici) generalizate și
persistente. Acestea sunt, în general, simetrice și afectează mai frecvent regiunile cervicală,
maxilară, submaxilară și occipitală.

Forme minore ale infecției

Acestea semnalează o atingere încă moderată a sistemului imunitar. Infecțiile minore cutanate
sau mucoase, virale sau micotice, nu sunt specifice infecției cu HIV, dar iau la subiecții
afectați o formă cronică sau recidivantă: candidoze bucale (mărgăritărel) sau anogenitale,
dermatită seboreică a feței, foliculite, prurigo, veruci, zona zoster. Bolile autoimune sunt
relativ puțin frecvente. Se poate observa o parotidită (inflamație a glandei parotide), un
sindrom al lui Raynaud (vasoconstricție care afectează mâinile în cursul expunerii lor la frig și
antrenează o oprire a circulației arteriale, apoi o cianoză locală), un sindrom uscat (uscăciune
excesivă a gurii și a ochilor, iar la femei și a vaginului), manifestări articulare inflamatorii și
dureroase, miozite (inflamații dureroase ale țesuturilor musculare). Semnele generale constau
într-o alterare a stării generale, într-o febră prelungită, transpirații, o slăbire, o diaree
persistentă. Denumirea acestuia de sindrom înrudit cu SIDA (ARC) a fost abandonată.

8
SIDA declarată

Computer tomograf al creierului unui pacient infectat cu HIV

Formele majore ale infecției, ori SIDA declarată, sunt, de asemenea, foarte variabile.

Atunci cand imunodepresia este majoră, riscul de infecții oportuniste este important; se
numește infecție oportunistă o infecție legată de un microorganism (bacilul lui Koch
responsabil de tuberculoză, de exemplu) care "profită" de starea precară a apărării imunitare
pentru a se dezvolta. Aceste infecții sunt foarte des legate între ele, în cadrul aceluiași organ,
ceea ce complică diagnosticarea și tratarea lor. Pe de altă parte, aceste infecții tind să
recidiveze, ținând cont atât de persistența lor în mediu sau în organism, cât și de
neameliorarea, chiar degradarea treptată a imunității pacientului.

Infecțiile bacteriene sunt mai frecvente în cursul infecției cu HIV. Tuberculoza afectează
îndeosebi pacienții care trăiesc în condiții defavorabile (toxicomani, țări in curs de
dezvoltare). Infecțiile fungice sunt socotite printre cele mai frecvente dintre cele oportuniste
în cursul SIDA.

Infecțiile parazitare care afectează bolnavii de SIDA sunt în număr de patru:

1. criptosporidioza care antrenează la imunodeprimați o diaree masivă responsabilă de o

alterare a stării generale, de o puternică deshidratare, și este însoțită de febră și de dureri
abdominale;
2. microsporidioza ar putea fi responsabilă de 20 până la 30% din diareile inexplicabile;
3. pneumocistoza constituie infecția inaugurală pentru SIDA în 15 până la 50% dintre cazuri
dacă nu a fost instituit un tratament preventiv. Ea se manifestă printr-o tuse uscată și
crescândă, și poate conduce la insuficiență respiratorie;
4. toxoplasmoza duce, în cursul SIDA, la reactivarea unei infecții vechi, care trece neobservată.
Ea antrenează tulburări neurologice majore în caz de localizare cerebrală.

Infecțiile virale observate în cursul SIDA privesc în special infecțiile cu virusuri latente,
integrate în genomul anumitor celule, care sunt reactivate din cauza deficitului imunitar. Ele
afectează 20 până la 50% dintre pacienți.

În afara infecțiilor oportuniste, cea de a doua mare manifestare a SIDA este dezvoltarea
anumitor tumori canceroase: tumorile care afectează bolnavii de SIDA sunt sarcomul lui
Kaposi și limfoamele maligne. Sarcomul lui Kaposi are o prevalență mai ridicată la pacienții
seropozitivi homosexuali comparabil cu alți pacienți, ceea ce sugerează responsabilitatea unui

9
agent transmisibil pe cale sexuală. Forma cutanată, cu leziuni plane, violacee, nedureroase,
constituie expresia cea mai frecventă. Sunt posibile localizările viscerale, mai ales în caz de
imunodepresie majoră. Limfoamele maligne sunt cauzate de o proliferare canceroasă a
precursorilor limfocitelor, limfocitele T și B.

Candidoză bucală pseudomembranoasă la un pacient infectat

Leziuni cutanate asociate sarcomului Kaposi

Noduli în mucoasa duodenală a unui pacient seropozitiv

Spațiu alveolar ocupat de exsudat la un plămân cu Pneumocystis carinii

Sistemul de stadializare al OMS pentru infecția HIV

În 1990 OMS a grupat infecțiile și condițiile determinate de HIV prin introducerea unui
sistem de stadializare pentru pacienții infectați cu HIV-1:

 stadiul I – infecția HIV este asimptomatică si nu reprezintă SIDA;

10
  stadiul II – include manifestările mucocutanate minore și infecții recurente ale tractului
respirator;
 stadiul III – include diaree cronică inexplicabilă pentru mai mult de o lună, infecții bacteriene
severe și tuberculoză pulmonară;
 stadiul IV – cuprinde toxoplasmoza cerebrală, candidoza esofagiană, traheală, bronșică sau
pulmonară și sarcom Kaposi.

Superinfecția HIV

Este o condiție în care persoana cu infecție HIV deja stabilită dobândește o a doua tulpină
virală HIV. A doua tulpină determină progresia rapidă a bolii sau rezistența la medicamente.
Până în 2005 au fost detectate 16 astfel de cazuri în toată lumea. Persoanele cu HIV prezintă
risc de superinfecție dacă continuă să împartă acele sau nu folosesc prezervative cu alți
parteneri sexuali HIV.

Diagnostic
Diagnosticarea infecției cu HIV se face prin punerea în evidență în sânge a anticorpilor
îndreptați împotriva virusului. Diagnosticul nu poate fi stabilit cu certitudine decât după trei
luni de la momentul infectării (perioada mută în timpul căreia anticorpii sunt prezenți în
cantitate prea mică, pentru a fi decelabili). Se face apel la două teste specifice, testele ELISA
și Western-Blot. Testul ELISA – care este utilizat în primul rând – dând uneori rezultate fals
pozitive, este controlat cu ajutorul testului Western-Blot. Depistarea este obligatorie pentru
donatorii de sânge sau de organe. Testarea este în mod deosebit recomandată femeilor gravide
sau persoanelor care doresc să conceapă un copil, precum și subiecților expuși (toxicomani,
prostituate etc.). În majoritatea țărilor, medicul este dator să declare autorităților sanitare orice
caz de SIDA de care are cunoștință. Această declarație nu este nominativă, anonimatul
bolnavului fiind astfel respectat.

Tratament
Acesta cuprinde două capitole: tratamentele de inhibiție a virusului și tratamentele preventive
sau curative ale diferitelor boli dezvoltate. De altfel, un oarecare număr de reguli de viață sunt
recomandate persoanelor seropozitive, cu scopul de a frâna evoluția spre SIDA declarată și
transmisia bolii.

Tratamentul împotriva virusului se bazează pe mecanismele care inhibă replicarea virală, ca

zidovudina (AZT) sau didanozina. Se folosesc, de asemenea, antiproteazele, proteazele fiind
enzimele care permit virusului să fabrice proteine necesare supraviețuirii sale. Uneori, este
util să fie asociate unele cu altele până la trei astfel de medicamente (triterapie), cu scopul de
a-i creste eficacitatea globală. Aceste diferite metode de tratament antrenează o ameliorare
provizorie a stării bolnavului. În plus, după studii recente, luarea de AZT de către o femeie
gravidă contaminată ar diminua cu 50% riscul contaminării fătului. Totuși, nicio terapeutică
nu permite actualmente să se aibă în vedere o eradicare a virusului din organism, deoarece el
este integrat în genomul limfocitelor pe care le infectează.

Tratamentele preventive sau curative, a consecințelor deficitului imunitar (infecții oportuniste,

tumori), se bazează pe administrarea de antibiotice, de antifungice și de antimitotice
(ehimioterapie, interferon), precum și pe radioterapie și chirurgie.

11
Sfaturile pentru igiena vieții cuprind precauțiile care trebuie să fie luate de o persoană
seropozitivă pentru a nu se recontamina. În fapt, contaminările multiple, prin aporturile
repetate de virus pe care le antrenează, precipită evoluția bolii, deci trecerea la faza de SIDA
declarată. Seropozitivului i se mai recomandă să-și asigure o urmărire medicală regulată:
medicamente administrate preventiv sau precoce și asociate cu o bună igienă a vieții
(alimentație corectă, curățenie corporală, odihnă, abținerea de la medicamente sau de la
droguri care pot deprima suplimentar imunitatea, abținerea de la activități care riscă
provocarea unor răniri), întârzie deosebit de eficace evoluția bolii.

12