ARGUMENT

„Acolo unde există dragoste de om există şi dragoste de meserie”

Îngrijirea medicală este o activitate efectuată de oameni pentru oameni. Cadrul

medical îşi va centra activitatea asupra consecinţelor stării de boală, având ca
scop restabilirea stării normale a pacientului. În cadrul noţiunii de ingrijire a
sănătăţii, fenomenele ce privesc nursele, în general, sunt: reacţiile individuale şi
de grup, problemele actuale sau potenţiale de sănătate. Buna înţelegere a
procesului de îngrijire impune cunoaşterea factorilor care au determinat
dezvoltarea lor.

În lucrarea de faţă am reunit cunoştinţele teoretice, deprinderile practice,

noţiunile de farmacologie, de a natomia şi fiziologia omului, noţiuni de medicină
internă, pe care le -am înglobat în tehnicile de nursing după modelul conceput de
Virginia Henderson. Lucrarea are ca temă ,,Îngrijirea pacientului cu apendicită
acută’’.

În această lucrare am incercat să reflect:

 modul de expunere a lucrării in termeni medicali ;

 deprinderile practice formate de -a lungul celor trei ani de instruire
practică şi nursing;
 responsabilitatea cu care trebuie să lucreze asistenta medicală la
patul bolnavului .

Nursa trebuie să intre în pielea bolnavului şi să reprezinte dorinţa

bolnavului de a trăi, pentru cel ce şi -a pierdut speranţa, să fie sursa de hrană
spirituală pentru cel care nu are posibilitatea să se documenteze.

Am ales această temă pentru lucrarea de dip lomă, deoarece apendicita acută
reprezintă o boală foarte frecventă, este mare nevoie de a cunoaşte
simptomatologia, evoluţia ei clinică, metodele de tratament, pregătirea
preoperatorie şi recuperarea postoperatorie a bolnavilor. Aceste date vor ajuta
pacientul să-şi inţeleagă propria boală, să -şi cunoască mai bine organismul, să
contribuie activ la tratament, grăbind astfel vindecarea sa şi reintegrarea în
mediul familial şi social.

3
 Rolul asistentei medicale în depistarea afecţiunii este major, prin educaţia
pe care trebuie să o facă în aşa fel încât, bolnavul să se prezinte la medic, cu
primele simptome, pentru a nu repezi momentul operator.

Pentru stabilirea diagnosticului de apendicită acută, semnele cu care se

prezintă bolnavul în faţa unui cadru medical sunt de mare valoare. Trebuie
obţinută printr -o anamneză precisă, metodică şi examinare atentă. Asistentei
medicale îi revine sarcina de a participa, atât pentru a obţine date preţioase cu
privire la sarcina bolnavului, cât şi promptidudinea în acordarea primului ajutor,
în aplicarea celui mai bun tratament, pentru a nu pune niciodată în pericol viaţa
bolnavului.

Asistenta medicală este cea care acordă sprijin medical profilactic,

psihologic, respectând indicaţiile primite de la medic.

4
 ISTORIC

Apendicele a fost considerat multă vreme un „organ inutil”, acest ţesut aflat la
intersecţia intestinului subţire cu cel gros inflamându -se adeseori şi punând
uneori în pericol viaţa pacienţilor. Multă lume crede că apendicele nu foloseşte
la nimic, motiv pentru care oamenii aleg să se supună apend icectomiei,
eliminând acest organ „vestigial şi inutil” din corp fără a suferi, aparent, în
urma acestei operaţii.

Unul dintre primii oameni de ştiinţă care au speculat pe tema utilităţii

apendicelui a fost Charles Darwin. În acea perioadă, apendicele fus ese
identificat doar în rândul oamenilor şi al altor primate din familia Hominidae,
iar Darwin credea că acest organ era o rămăşiţă din vremea în care strămoşii
acestora consumau frunze. Alimentaţia bazată pe plante solicita un cecum de
mari dimensiuni, acest segment al intestinului gros găzduind bacteriile necesare
pentru a descompune ţesuturile vegetale. Ulterior, credea Darwin, strămoşii
primatelor au început să consume în mare parte fructe, care erau mai uşor de
digerat. Nu mai aveau nevoie de un cecum de mari dimensiuni, astfel că acesta a
început să se micşoreze în timp, iar astăzi cecumul oamenilor este mic. Darwin
credea că apendicele, care se găseşte imediat lângă cecum, era de fapt o fostă
componentă a cecumului care s -a deformat pe măsură ce acesta se micşora. Din
acest motiv, părintele „teoriei selecţiei naturale” credea că apendicele nu are
nicio utilitate.

În ultimii ani, însă, apendicele a fost reabilitat de oamenii de ştiinţă, mai multe
cercetări sugerând că acest a nu este nici pe departe un organ fără funcţie.

Oamenii de ştiinţă de la DukeUniversity Medical Center au lansat ipoteza

că bacteriile benefice din apendice pot rezista unui caz sever de diaree ce duce
la golirea completă a intestinelor. Astfel, bacteriile pot ieşi ulterior din
apendice pentru a repopula intestinele. „Chiar dacă nu există o dovadă directă,
există numeroase dovezi circumstanţiale care sugerează că apendicele este locul
în care bacteriile bune pot trăi în siguranţă, fără a fi deranjate, până când este
nevoie de ele”, a explicat Wi lliam Parker, profesor de chirurgie experimentală şi
totodată unul dintre cercetătorii ce au postulat noua ipoteză.

Un lucru foarte interesant este că în apendice există celule din sistemul

imunitar. Cercetătorii de la Duke cred că aceste celule sunt prez ente pentru a
proteja bacteriile benefice, nu pentru a le ataca.

5
Profesorul Parker a studiat timp de peste 10 ani biofilmul din intestin, nume dat
unui strat subţire compus din microbi şi din celule ale sistemului imunitar ce se
formează deasupra mucoasei intestinale. „Studiile noastre au arătat că sistemul
imunitar protejează şi hrăneşte coloniile de microbi ce trăiesc în biofilm.
Protejând aceşti microbi buni, împiedică microbii răi să se stabilească. Am
arătat totodată că biofilmul este cel mai pronunţat în zona apendicelui”, explică
Parker.

Funcţia apendicelui poate fi demonstrată în situaţii în care condiţiile igienice

moderne sunt absente, explică Parker. „ În ţările fără un sistem sanitar modern,
bolile care provoacă diaree severă sunt endemice. Diar eea goleşte în întregime
conţinutul intestinelor, inclusiv biofilmul. După ce intestinele au fost golite,
bacteriile bune ascunse in apendice pot reveni în intestin”, afirmă specialistul.
Profesorul Parker spune că „ În societăţile industrializate ce benefi ciază de un
sistem medical modern şi de practici igienice, e posibil ca această «rezervă de
bacterii » să nu mai fie necesară, ceea ce explică de ce eliminarea apendicelui în
societăţile moderne nu produce efecte negative”.

6
 CAPITOLUL I

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a aparatului afectat

1.1.1. Anatomia şi fiziologia aparatului afectat

Apendicele vermiform uman este considerat adesea ca un organ vestigial, fără funcţie
cunoscută. De fapt, este prezent la om, la maimuţele antropoide şi la iepuri. La făt şi
nou-născut apendicele prelungeşte distal cecul, asemănându -se cu o piramidă; doar
după câţiva ani cecul devine sacular, dar cu apendicele în vârf. Creşterea inegală a
cecului determină situarea postero-medicală a apendicelui la 2-3 cm sub valva ileo-
cecală în poziţia sa definitivă, pe când baza apendicelui se găseşte la unirea cele trei
tenii cecale, iar restul apendicelui poate fi orientat in orice direcţie.
Lungimea apendicelui este variabilă, cu media de 8-9 cm la adult, dar cu extreme de
3-33 cm. Diametrul exterior este de 5-8 mm, iar al canalului interior de 1-3 mm.
Lumenul apendicular este inegal şi comunică cu cecul in mod normal, prin ostiumul
apendicular, prevăzut cu un pliu mucos, valvula Gerlach.
Structura peretelui apendicular este asemănătoare cu a cecului. În submucoasă apare,
la 2 săptămâni după naştere, ţesut limfoid. Numărul foliculilor limfoizi creşte treptat
până la aproximativ 200, situaţie prezentă la 20 -30 ani. Ulterior, cu vârsta, numărul
foliculilor limfoizi se reduce. Apendicele este denumit şi ,,amigdala abdominală”.
Lumenul apendicular conţine mucus clar secretat de glandele sale şi uneori fecale
aduse de undele antiperistaltice de la cec; normal conţinutul a pendicelui drenează spre
cec.

a)Varietăţi de poziţie ale apendicelui vermicular:

7
1. Apendice retrocecal şi retrocolic
2. Apendice descendent
3. Apendice subcecal
4. Apendice preileal
5. Apendice retroileal

b)Structura
Structura apendicelui se caracterizează prin existenţa a 4 tunici:
Tunica musculară. Fibre longitudinale grupate în cele trei tenii ale cecului, se
prelungesc în peretele apendicelui formând un strat continuu. Fibrele circulare au
dispoziţia obişnuită. La vârful apendicelui, musculatura e mai subţire, de aceea cele
mai frecvente perforaţii sunt cele apicale.
8
Tunica submucoasă.
Tunica mucoasă. Mucoasa apendicelui – pe langă glande Lieberkuhn şi
numeroase celule argentafine endocrine – se caracterizează prin prezenţa unui număr
extrem de mare de foliculi limfatici, care, situaţi în corion, se extind şi cuprind
aproape întreaga submucoasă. Caracterul de organ limfoid a făcut să i se atribuie
denumirea de ,,tonsila abdominală” .
Tunica seroasă, peritoneul ceco-apendicular, dublată de stratul sub seros, adiră intim
la cele două organe. Ea are o dispoziţie complexă care rezultă din modul de evoluţie
ontogenetică a segmentelor ileo-ceco-apendiculare, a mezoului lor iniţial şi a
fenomenelor de covalescenţă care se produc in această regiune.
c)Raporturi:
Raporturile apendicelui variază după poziţia sa faţă de cec. Astfel,vom avea apendice:
descendent,extern,intern şi ascendent.
Apendicele descendent:
Ar fi cel mai frecvent. Se găseşte in partea medială a fosei iliace, dedesubt ul
cecului, iar vârful său poate ajunge până la strâmtoarea superioară a pelvisului.
Apendicele extern:
Coboară pe dinapoia fundului cecului, până în unghiul diedru format de peretele
abdominal anterior cu fosa iliaca internă. Vine în raport:
-înapoi – cu muşchiul iliac şi fascia sa;
-înainte – cu fundul cecului şi cu peretele abdominal anterior;
-medial – cu cecul;
-lateral – cu ligamentul inghinal.
Apendicele intern:
Se îndreaptă spre interiorul cavităţii peritoneale şi ia contact cu ansele ileale.
Adeseori se situează paralel cu ultima ansă ileală, iar mezoapendicele este foarte scurt
sau chiar lipseşte.
Apendicele ascendent sau retrocecal:
Se situează retrograd, înapoia cecului şi chiar a colonului ascendent.
d)Conformaţie interioară:
La interior, apendicele are o cavitate canaliculară. Cavitatea sa conţine mucus, chim
intestinal, detritusuri celulare, iar la făt meconiu. Nu se cunoaşte un rol în fiziologia

9
locală sau generală, iar extirparea sa nu tulbură şi nu influenţează procesul de
digestie.

Noţiuni de fiziologie

Apendicele se comportă similar unui organ limfatic. A fost verificat experimental ca

fiind încărcat cu celule limfoide ce luptă împotriva infecţiilor, sugerându -se ipoteza că
ar putea influenţa favorabil activitatea sistemului imunitar. Oamenii de ştiinţă indică
faptul că apendicele este implicat în fabricarea unor hormoni în dezvoltarea
intrauterină şi că ar putea depozita şi proteja agenţii bacteriologici, toleraţi de
organism pentru întrebuinţarea lor în desfăşurarea mecanismelor fiziologice
caracteristice intestinului.
Apendicele are probabil rol în maturarea limfocitelor şi în producţia de
imunoglubine. Apendicele este, deci, util în anumite situaţii; nu este însă un organ
indispensabil şi prezenţa sa este chiar foarte periculoasă când este inflamat.

1.2. Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1. Definiţie

Apendicită acută este inflamaţia apendicelui, constituie o urgenţă abdominală

chirurgicală. Termenul de apendicită a fost propus de R.Fitzm care a susţinut ideea de
apendicectomie(articol publicat in 1886).

10
1.2.2. Etiologie

Cauzele apendicitei au fost mult discutate. Astfel, ele pot fi grupate în cauze
favorizante, cauze determinante şi cauze redispozante.
Între cauzele favorizante, amintim:
-bogăţia în ţesutul limfatic, motiv pentru care apendicele a fost denumit o
veritabilă amigdală abdominală;
-factori favorizanţi de ordin mecanic.
Cauza determinantă care provoacă inflamaţia apendicelui este flora
microbiană polimorfă (colbacil, streptococ, pneumococ), care trăieşte obişnuit
(saprofită) în tubul intestinal şi cavitatea apendiculară. Această floră devine patogenă
numai în situaţii de leziune a peretelui apendicular.
În situaţia blocării liberei comunicări dintre lumenul apendicular şi cavitatea
cecală (coproliţi, sâmburi), se produce o stază endoapendiculară generatoare a
edemului parietal, care accentuează blocajul şi perturbă circulaţia sangvină din pereţii
apendicelui.
Un asemenea factor obstructiv poate fi determinat de un viciu de conformare
sau poziţia organului, care împiedică golirea lui, sau un apendice torsionat într -o
poziţie anormală, mai ales retrocecală.
Cauzele predispozante. Cele mai importante sunt tulburările digestive, în special:
 infecţiile gastro-intestinale, diareea, constipaţia, enterocolita, care
activează flora microbiană din cavitatea apendiculară;
 infecţiile generale (gripa, angine, scarlatina) ce pot duce la inflamaţia
apendicelui pe cale sangvină; inflamaţia organelor învecinate: colecistita,
salpingita dreaptă, care pot cauza inflamaţia apendicelui.
Mecanismul de producere al procesului inflamator apendicular antrenează
reacţia întregului organism, ce imprimă apendicitei caracterul de boală generală.

Procesul inflamaţiei apendicitei trece prin două faze:

11
 -faza funcţională când apendicele prezintă numai modificări vasomotorii
şi de dinamică musculară;
-faza leziunilor neutrofice şi vasculare, care permite pătrunderea
microbilor în mucoasă şi apoi în celelalte straturi apendiculare.

Frecvenţa
Apendicită acută este denumită boala tinereţii deoarece survine cu precădere între 10 -
40 ani, perioada maximă de dezvoltare a aparatului limfatic şi a bolilor infecţioase.
Este mai frecvent întâlnită la populaţia cu alimentaţie exclusiv vegetală. Poate fi
prezentă şi la bătrâni sau adulţi, dar are o frecvenţă foarte redusă la nou -născuţi şi
sugari. Este cea mai frecventă urgenţă abdominală (1/60 -60 locuitori prezintă în
timpul vieţii apendicită acută). Nu are predispoziţie rasială. Apendicectomia
constituie 1-2% din toate operaţiile chirurgicale.

Frecvenţa pe sexe este considerată egală cel puţin în ceea ce priveşte numărul de
apendicectomii. Se pare că la pubertate şi adolescenţă ar predo mina sexul feminin,
dar, de fapt, la femei numărul de apendicectomii neconfirmate anatomopatologic este
mai mare decât la bărbaţi; asfel încât se pare că totuşi apendicita acută ar fi ceva mai
freventă la bărbaţi (raportul bărbaţi/femei este de 1:1 înainte de pubertate, 2:1 la
pubertate, 1:1 la adulţi).

12
1.2.2. Patogenie

Cauza determinantă a apendicitei acute este infecţia microbiană (teoria

infecţioasă a lui Aschoff). De la nivelul foliculilor limfatici, infecţia se propagă
în toate straturile şi în formele complicate depăşeşte peretele apendicelui. În
apendicite pot fi identificaţi anumiţi germeni, de obicei cei prezenţi în colon,
uneori asociaţi. Escherichia Coli este prezentă aproape constant, asociată uneori
streptococ, stafilococ sau anaerobi (Costridium perfringens şi Baccilus
funduliformis). Mai ales la tinerii sub 15 ani apendicită acută poate fi cauzată
de agenţi infecţioşi.

Teoria enterogenă. Microbii provin din lumenul apendicelui, străbat mucoasa

lezată şi infectează peretele. Factorii favorizanţi ai difuzării infecţiei sunt cei
care îngustează sau o bstruează lumenul apendicelui (cavitatea închisă
Dieulafoy) cuduri, bride, aderente, edem al mucoasei,coproliţi prezenţi în 30 -
50% din cazuri, corpi străini (diferiţi sâmburi) prezenţi in 20 -30%, lungimea
excesivă a apendicelui, cicatrici fibroase după un puseu anterior de apendicită
acută sau hipertrofia limfoidă la tineri, tumori, rareori diverticuli. Aceştia
favorizează prin staza realizată în apendice proliferarea germenilor. Probabil
coproliţii şi corpii străini au şi un efect direct mecanic iritant as upra mucoasei.
Uneori enterocolitele, care determină inflamaţia, dar se vindecă rapid la nivelul
intestinului, determină prin edemul mucoasei exacerbarea dezvoltării microbilor
din lumenul apendicelui, o apendicită acută. Leziunile mucoasei (ulceraţii,edem )
reprezintă porţi de pătrundere ale germenilor spre foliculii limfatici.

Teoria hematogenă. Microbii ajung la apendice pe cale sangvină de la un focar

de infecţie. Această ipoteză este valabilă mai ales la copii după bolile
infecţioase. Infecţia se poate produce şi de la focare din apropiere, situaţie care
survine mai frecvent la femeile cu anexite.

13
Factorii vasculari de tip ischemic ca şi cudura mezoului sau tromboza arterei
apendiculare, favorizează dezvoltarea infecţiei.

Paraziţii: în ţările tropicale 0,5 până la 1% ar fi determinate de amoebii.

În SUA 1-3% din apendicectomii au o posibilă etiolgie oxiurică.

Printre alte etiologii, se cunosc apendicite acute determinate de corpi

străini înghiţiţi (publicate 256 cazuri în ultimii 10 0 ani).

Citomegalovirusul este citat în etiologie la bolnavii cu S IDA. Este

comunicat şi un caz cu debut după colonoscopie.

La copii s-a descris şi o apendicopatie oxiurică (Aschoff) determinată de

prezenţa paraziţilor intestinali la acest nivel. Ea explică cele 40% din
apendicitele acute la care nu se constată un obstacol evident.

Obstrucţia segmentară a lumenului apendicelui determină acumularea de

mucus în înterior. Concomitent creşte proporţional presiunea intraluminală.
Germenii virulenţi proliferează şi transformă mucusul în puroi.

Acumularea secreţiilor şi creşterea presiunilor în apendicele

inextesnsibil jenează drenajul limfatic şi venos cu apariția edemului; ulterior
afectează şi circulaţia arterială cu instalarea ischemiei parietale, urmată de
gangrena parcelară şi perforaţie, după ce presiunea depăşeşte 100 cm apă (37).
Presiunea şi inflamaţia irită terminaţiile nervoase din peretele apendicelui.
Influxul se transmite pe căile viscerale care nu localize ază exact durerea. Astfel
se explică durerea difuză, epigastrică sau periombilicală resimţită de mulţi
bolnavi la debutul bolii.

Distensia stimulează mişcările peristaltice, durerea apendiculară este

uneori colicativă (,,colica apendiculară”) şi determină greaţă, vărsături. Când
procesul septic depăşeşte seroasa apendiculară şi, prin contact apendicele irită
peritoneul parietal, durerea devine intensă şi localizată exact în funcţie de
topografia organului. Astfel, în faza de stare a bolii durer ea are, de obicei,
sediul sau maximum de intensitate în fosa iliacă dreaptă.

Perforaţia apendicelui survine prin detaşarea unei zone necrozate de

obicei de pe marginea antimezentrică. Germenii microbieni pătrund în cavitatea
peritoneală. În per itonitele generalizate secundare, durerea se extinde şi
curprinde întreg abdomenul. Febra, tahicardia şi creşterea numărului de
leucocite se explică prin acţiunea toxinelor bacteriene şi resorbţia ţesuturilor
necrozate.

14
 Procesul inflamator în apendicită începe la nivelul mucoasei ori
submucoasei apendiculare, unde invazia microbiană produce infiltraţie
leucocitară, stază vasculară, edem şi hemoragie. Mucoasa se ulcerează şi
exudatul purulent umple lumenul ape ndicular. În acelaşi timp, procesul
inflamator cuprinde musculatura şi seroasa apendicelui pe care fibrina o face să
adere la organele din jur şi în special la epiplon.

Uneori, epiplonul poate înveli apendicele inflamat, oprind pentru un

timp sau definitiv difuzarea infecţiei. În alte împrejurimi, abcesul apendicular
este limitat de aderenţele care se formează între epiplon, ansele intestinale,
mezenter, peretele cecului şi peritoneul parietal. In funcţie de poziţia anatomică
a apaendicelui, abc esul poate fi situat anterior când clinic apare sub forma
plastronului apendicular, retrocecal sau pelvian.

Când această barieră nu este formată la timp, perforaţia apendicelui

duce la însămânţarea întregului peritoneu, la peritonita generaliz ată.

In funcţie de gradul de extindere al procesului inflamator, apendicitele

acute se clasifică în două grupe:

 Endogene
 Exogene

1.Formele endogene se caracterizează printr -un proces inflamator doar

la nivelul apendicelui. Ele sunt:

-apendicită acută catarală (congestivă);

-apendicită acută flegmonoasă(supurată);
-apendicită acută gangrenoasă (necrotică);
-apendicită toxică.

APENDICITĂ ACUTĂ CATARALĂ

Se caracterizează printr -un apendice cu volum mărit, congestionat,

turgescent. Apendicul are culoarea roşu -aprins, cu reliefuri vasculare pe
suprafaţa sa, reliefuri ce se prelungesc şi în grosimea mezonului. Prezintă edem,
iar uneori secreţii seroase manifestate prin cantităţi variabile de lichid
pericecal; poate prezenta şi fa lse membrane aderente la seroasă. Când procesul
inflamator intersectează seroasa apendicelui, el poate fi acoperit de epiplon şi
anse intestinale, formându -se o peritonită localizată.

APENDICITĂ ACUTĂ FLEGMONOASĂ

15
 Apendicele este mărit de volum, tu rgescent şi friabil, conţinând un lichid
purulent sub tensiune. Mezoapendicele foarte infiltrat este friabil. Seroasa este
acoperită de false membrane de fibrină. Mucoasa prezintă ulceraţii şi necroze.
În cavitatea peritoneală se constată prezenţa unui exs udat clar sau tulbure (sero -
purulent sau purulent, inodor sau fetid).

Marele epiplon, ileonul şi cecul se pot acola prin fibrină la apendice şi

determină formarea unui bloc. La microscopie se găsesc în peretele apendicelui
abcese miliare şi infil trate masive cu polinucleare, unele tromboze vasculare şi
hemoragii interstiţiale.

APENDICITĂ ACUTĂ GANGRENOASĂ

Apendicele este foarte mărit în volum, are culoarea violacee -neagră,

aspect gangrenos pe toate straturile de la mucoasă până la seroasă. Peretele este
subţire şi cuprinde porţiuni cu aspect ulceros,

care au perforat peretele. Secreţia peritoneal ă este fetidă, tulbure, purulentă şi

hiperseptică.

Acest tip de apendicită, dacă nu se intervine la timp, generează peritonite

plastice localizate şi mai ales peritonite generalizate.

Leziunea poate fi limitată ca o pată, sau cuprinde a pendicele în totalitate

(forma hemoragică şi necrozantă), realizând aspectul de ,,frunză veştedă”.

16
APENDICITĂ TOXICĂ

Este o formă specială a apendicitei acute endogene, dominată de

semnele clinice generale. Leziunile anatomo -patologice sun t reduse la nivelul
mucoasei apendiculare, dar sunt prezente leziuni ale parenchimului hepatic şi
renal.

2.Forme exogene-includ toate fazele evolutive ale procesului inflamator, după

ce acesta a depăşit seroasa apendiculară şi s -a extins în cavitatea peri toneală.
Extinderea infecţiei la seroasa peritoneală şi contaminarea ei, se poate realiza
pe trei căi:

-prin perforaţia peretelui apendicular;

-prin migrarea trans -parietală a microbilor dinspr mucoasă spre

seroasa apendicelui;

-prin cale limfatică.

Indiferent de calea urmată, agenţii microbieni provoacă peritonita, care

poate fi generalizată sau localizată.

Când virulenţa microbilor este redusă şi rezistenţa organismului este

mare, apare o formă de peritonită localizată – peritonita plastică (plastron
apendicular) – ce reprezintă caracteristicile unei tumori.

1.2.4. Diagnostic clinic (simptomatologia)

17
 Apendicită acută se manifestă clinic prin criza apendiculară, care
reuneşte simptome, semne locale generale şi funcţionale.

Tabloul clinic al apendicitei acute este diferit, în funcţie d e sediul

topografic al organului, de stadiul evolutiv, de teren şi de vârsta bolnavului.

Forma acută tipică - Semne funcţionale.

Durerea abodminală este semnul major al apendicitei acute, survine de

obicei în plină sănătate sau pe fondul unui uşor disconfort digestiv. Debutul
durerii este brusc sau mai insidios, dar creşte treptat în intensitate. Debutul
bursc ca o durere paroxistică localizată periombilical sau eventual în epigastru
poate evoca debutul unui sindrom ocluziv şi repre zintă ,,colica apendiculară” ,
se datorează obliterării lumenului apendicelui prin corp străin. La înlăturarea
spontană a obstacolului, durerile se pot remite. Frecvent durerea se manifestă
iniţial în epigastru sau regiunea perombilicală, apoi se localizea ză după câteva
ore sau zile în fosa iliacă dreaptă. Durerea creşte treptat în intensitate şi poate
cuprinde apoi întreg abdomenul. La mulţi bolnavi durerea debutează direct în
fosa iliacă dreaptă. Durerea devine ulterior continuă. Iniţial bolnavul este agi tat
şi mereu își schimbă poziţia. După câteva ore, va evita mişcările şi mersul, care
îi accentuează durerea. Poziţia antalgică constă în menţinerea coapsei drepte în
flexie şi uşoară abducţie; orice mişcare determină o crispare dureroasă. Durerea
determină prezentarea bolnavului la medic. Efortul, tusea, accentuează durerile
(,,semnul usei”).

Inapetenţa este un semn foarte precoce şi constant, dar nespecific. Greaţa,

vărsăturile sunt mai tardive, nu preced durerea! Bolnavul prezintă iniţial greţuri
şi vărsături, reflexe iritative, alimentare, ulterior bilioase şi apoi, în peritonite
devin fecaloide. In fazele avansate de boală, vărsăturile sunt bilioase şi survin
în cadrul ileusului dinamic prin iritaţia peritoneală. În final, poate fi şi vomito
negro.

Tulburări de tranzit. Constipaţia este frecventă, uneori chiar până la oprirea

tranzitului. Administrarea de purgative este periculoasă deoarece creşte secreţi a
de mucus, creşte presiunea din lumenul apendicular şi astfel cerşte riscul de
perforaţie în apendicitele acute. Diareea survine mai rar şi anume, în
apendicitele pelvine sau în formele toxice şi la copii.

Semne generale

18
Temperatura se menţine de obicei sub 38˚. Tahicardia este proporţională cu
gravitatea infecţiei şi temperatura, fiind marcată in fazele tardive ale bolii. În
peritonitele apendiculare avansate apare discordanţa caracteristică dintre pulsul
tahicardic de amplitudine mică şi temperatura redevenită normală sau scăzută.
Frisoanele, febra peste 38˚C sunt semne prezente în perforaţia apen dicelui.

Examenul obiectiv: bolnavul este liniştit, evită orice mişcare şi menţine flexia
antalgică a coapsei drepte pe abdomen şi prezintă crispare dureroasă la mişcări.
Limba este încărcată, adesea saburală. Halena este fetidă.

La inspecţie se constată o diminuare a mişcărilor respiratorii la nivelul

hemiabdomenului drept şi chiar un blocaj al mişcării peretelui abdominal în
inspir. În formele avansate, se constată distensia abdomenului. Dacă tuşeşte,
bolnavul acuză dureri în fosa iliacă dre aptă, şi, din reflex, bolnavul apasă şi
imobilizează cu ambele mâini peretele abdominal din regiunea fosei iliace
drepte.

Caracteristic pentru apendicita acută este exacerbarea durerii din fosa

iliacă dreaptă la palpare. Palparea se face cu p alma întreagă, cu blândeţe,
începând din fosa iliacă stângă, spre flancul stâng şi epigastru. Aceste regiuni
nu sunt sensibile la palpare, dar mobilizarea retrogradă a gazelor din colon cu
distensia cecului şi mişcarea peretelui abdominal pot accentua dure rea din fosa
iliacă dreaptă (manevră Rovsing). Palparea fosei iliace drepte exacerbează
durerea. În apendicită acută, durerea nu poate fi localizată în anumite puncte
deoarece se constată zone durereoase. Iacobovici a descris în apendicita acută o
zonă dureroasă triunghiulară, delimitată medial de marginea externă a
muşchiului drept abdominal, inferior de linia orizontală ce uneşte spinele iliace
antero-superioare şi lateral de linia ombilic – spina iliacă antero -superioară
dreaptă. Punctul dureros descris de Mc Burney aproximativ la jumătatea liniei
ombilic-spina iliacă antero -superioară dreaptă (de fapt, în original la 1,5 -2 inch
de spină, adică al 4-5 cm) se află, de fapt, în plină zonă dureroasă. Adesea se
găseşte în fosa iliacă dreapă, apărarea muscular ă, care poate fi învinsă prin
palpare blândă.

Extinderea procesului inflamator apendicular determină apariţia

semnelor de iritaţie peritoneală. Acestea alcătuiesc triada simptomatică,
considerată caracteristică pentru apendicită acută de căt re Dieulafoy:

1.durere în fosa iliacă dreaptă;

2.hiperestezie cutanată;

3.apărare musculară în fosa iliacă dreaptă.

19
 Hiperestezia cutanată de la nivelul fosei iliace drepte se evidenţiază
prin excitaţii blânde (ciupire uşoară, atingerea tegumentelor, alunecarea
degetelor pe tegumente), care sunt dureroase. Apărarea musculară este
proporţională cu severitatea procesului inflamator.

În apendicită acută, muşchii peretelui abdominal sunt în stare de

contractură tonică permanentă şi involuntară. Localizată iniţial în fosa iliacă
dreaptă, contractura se întinde în paralel cu procesul de difuziune a infecţiei în
interiorul peritoneului. În peritonita apendiculară difu ză, defensa musculară este
generalizată.

Se descriu următoarele semne:

 Lanz: diminuarea sau chiar dispariţia reflexelor cutanate la

nivelul fosei iliace drepte şi chiar a hemiabdomenului drept în
prezenţa unei contracturi musculare subclinice.
 Manevra Bulmberg: depresiunea bruscă a peretelui abdominal,
după o palpare profundă dete rmină intensificarea brutală a
durerii şi este caracteristică iritaţiei peritoneale.
 Mandelpott (semnul clopoţelului): percuţia superficială a
peretelui abdominal constată că durerile sunt maxime la nivelul
fosei iliace drepte; se utilizează când palparea blândă nu poate
localiza sediul maxim al durerii din cauza defensei musculare.
 Manevra psoasului : ridicarea membrului inferior drept întins
determină accentuarea durerilor din fosa iliacă dreaptă în timpul
compresiunii fisei de către examinator şi la bolnavul în decubit
dorsal.

Ascultaţia relevă adesea o rărire sau stingere a zgomotelor

intestinale in faza de ileus paralitic. Tuşeul rectal sau vaginal permite găsirea
unei dureri pe faţa laterală dreaptă a rectului sau a fundului de sac vaginal
lateral drept. Se mai pot constata colecţii lichidiene în fundul de sac Douglas în
fazele avansate. Tușeul vaginal permite şi diagnosticul diferenţial cu frecventele
afecţiuni ginecologice ale femeii.

1.2.5. Diagnostic paraclinic

20
 Leucocitoza în jur de 10 000/mmc cu/fără polinucleoză (80 -90%) şi VSH-ul
mărit sunt caracteristice. Creşterea leucocitelor la 12 000 în prezenţa tabloului
clinic de apendicită acută este sugestivă pentru diagnostic.

Perforaţia se însoţeşte de leucocitoz e până la 20 000/mmc. Însă în 20 -30% din

apendicitele acute, numărul de leucocite este în limite normale sau doar uşor
crescut. Leucocitoza nu trebuie să influenţeze negativ decizia de intervenţie
chirugicală la cei cu tablou clinic clar de apendicită acut ă. Pentru ameliorarea
diagnosticului, unele studii menţionează că raportul neutrofile/limfoticee cu
valoare mai mare de 3,5 ar indica şi ar fi mai sensibil pentru acurateţea
diagnosticului, în comparaţie cu numărul absolut de leucocite. În scop de
cercetare şi în cazuri speciale s -ar putea utiliza leucocite marcate cu Tc99m,
care ar evidenţia apendicită acută.

Sedimentul urinar este normal în apendicită acută şi ajută la

diferenţierea de o afecţiune renală. Totuşi, un apendice inflamat şi situa t în
contact cu ureterul sau cu vezica urinară poate determina un sediment urinar
patologic cu hematii, leucocite şi puroi. Prezenţa excesivă a hematiilor şi piuria
masivă este de obicei determinată de o afecţiune urologică.

Computer-tomografia stabileşte cu o precizie de 99% diagnosticul de

apendicită acută flegmonoasă.

1.2.6.Diagnostic diferenţial

-poate include întreaga patologie abdominală şi cu deosebire toate varietăţile de

abdomen acut.

Afecţiuni medicale – pot determina dureri abdominale în iliacă dreaptă,

simulând apendicită;

21
 a.Gripa şi alte viroze

Febra este de regulă foarte ridicată şi, în ciuda sensibilităţii abdominale, nu

găsim apărarea musculară, leucocitele sunt în limite normale.

b.Reumatismul articular acut

Poate evolua cu manifestări abdominale precum şi sindromul abdominal din

cursul purpurei reumatoide Henoch, dar în acest caz, ne atrag atenţia durerile
reumatoide şi petele purpurice din jurul genunchilor şi coatelor.

c.Pneumonia, bronhopneumonia, pleurit a

diafragmatică

În cazul unei afecţiuni toracice, se constată durere spontană sau, la palpare în

regiunea iliacă dreaptă, rigiditate locală, durerea nu se modifică la palpare ca în
apendicită.

Numărul respiraţiilor pe minut e este crescut, iar pereţii

abdominali se mişcă liber ca mişcările respiratorii; febra este peste 39˚C;
eventual apare herpes labial.

d.Gastrita acută

Poate fi cauzată de unele bacterii – Helicobacter, de virusuri, de aport excesiv

de alcool şi se manifes tă prin greaţă, vărsături accentuate şi o jenă epigastrică
care nu devine localizată.

e.Hepatita infecţioasă

În stadiul iniţial al bolii, apar dureri abdominale, anorexie şi greaţă. Durerea nu

se localizează în fosa iliacă dreaptă, iar apariţia icterului rezolvă problema
diagnosticului.

f.Colecistita

Durerea, vărsăturile, febra, constipaţia, senzaţia dureroasă la palparea părţii

drepte a abdomenului sunt prezente in ambele cazuri. Durerea in colecistită este

22
mai intensă. In cazul prezenţei calculilor in c analul cistic, durerea este insoţită
de senşibilitate la palparea profundă în hipocondrul drept şi cu iradiere în
regiunea subscapulară dreaptă.

Afecţiuni urologice. În colica renală dreaptă, durerile debutează în regiunea

lombară dreaptă şi iradirerea es te specifică; prezenţa tulburărilor urinare şi
manevra Giordano pozitivă în drepta, sunt caracteristice. Diagnosticul clinic
este mai dificil în situaţia unui calcul ureloral pelvin. Radiografia renală simplă
şi examenul sumar de urină furnizează date util e diagnosticului diferenţial.
Cistopielita şi pielonefrita au simptomatologie clinică uşor de diferenţiat de
apendicita cută. Ecografia este foarte utilă pentru diagnosticul diferenţial. Se
cunosc pacienţi litiazici care au antecedente de eliminare a numer oşi calculi din
dreapta, dar la care o nouă durere, eventual uşor modificată faţă de cele
anterioare, a fost determinată de o apendicită acută şi sub tratament antispastic,
diagnosticul corect a fost stabilit tardiv, în faza de peritonită cu evoluţie uneor i
chiar infaustă. (,,colică, colică, dar să nu perforeze”).

Afecţiuni chirugicale . În colecistita acută, durerile sunt localizate în

hipocondrul drept şi iradiază spre umărul drept; apendicitele acute retrocecale
subhepatice pot fi confundate cu o colică biliară sau o colecistită. Inflamaţiile
diverticului Meckel se deosebesc de apendicită prin sediul centro -abdominal al
durerilor; recunoaşterea se face, de obicei, în cursul operaţiei. În ulcerul
perforat pot fi prezente dureri în fosa iliacă dreaptă dete rminate de scurgerea
conţinutului digestiv prin firida parieto -colică dreaptă; în ulcerul perforat,
durerile au debut brusc (,,lovitura de cuţit”), cu sediul epigastric însoţite de
contractura abdominală, la un bolnav inţial afebril, care adesea are antece dente
de ulcer.

Peritonita apendiculară trebuie diferenţiată de celelalte tipuri de

peritonite şi, în primul rând, de ulcer perforat. Formele neglijate cu ileus
aralitic trebuie deosebite de ocluziile intestinale. Alte afecţiuni chirurgicale
care trebuie excluse sunt infarctul entero -mezenteric, pancreatita acută şi
ocluzia instestinală.

Afecţiuni genitale feminine

a.Salpingita acută

23
Nu provoacă durere epigastrică de la debut, iar vărsăturile sunt rare. Durerea
anexială este la început simţită în ambele părţi, iar sensibilitatea dureroasă la
palpare este simţită mai mult în fosa iliacă stângă. Un indicator preţios în
precizarea diagnosticului de salpingită acută este prezenţa durerii simţită în
coapse şi mai jos spre genunchi, cât şi prezenţa u nei scurgeri vaginale.

b.Chistul ovarian

Nu apare durere epigastrică la debutul bolii; vărsăturile sunt rare. Durerea apare
în zona anexială. Chistul ovarian poate fi decelat cu ajutorul unei ecografii
abdominale. Devine o urgenţă chirugicală dacă se torsionează, se sparge sau se
suprainfectează.

Diagnosticul diferenţial al apendicitei acute se va face în funcţie de forma

topografică.

Apendicitele retrocecale trebuie deosebite mai ales de afecţiunile

urologice. Apendicitele descendente (pel vine) la femei trebuie diferenţiate de
afecţiunile ginecologice. Formele subhepatice pot mima o colecistită acută sau
un hidrops vezicular. Apendicitele mezoceliace, retroileale sunt dificil de
diagnosticat, deoarece predomină ileusul şi durerile centroabd ominale.
Apendicită acută în stânga este rară şi greu de diagnosticat; dacă nu se
decelează un situs inversus, diagnosticul este orientat de obicei către colită,
sigmoidă sau diverticulită.

La copil se impune diagnostic diferenţial cu peritonita primitivă

pneumococică, la care febra este înaltă de la început, iar la examenul clinic se
constată un focar primitiv pulmonar sau pleural şi examenul de laborator
evidenţiază enfroză. Inc ertitudinea diagnosticului poate impune o mică
laparotomie, prin care se verifică aspectul apendicelui, se recoltează lichidul
sau puroiul din cavitatea peritoneală şi se decide dacă trebuie efectuată sau nu
apendicectomia.

Apendicectomiile abuzive: studii recente au evidenţiat apendicectomii pe

apendici îndemni la examenul histopatologic. Procentul acestora depinde de
legislaţia sanitară, de nivelul economic din teritoriul respectiv. Procentajul
acestor apendicectomii abuzive este diferit. Statistica finla ndeză – 12%,
statistica americană - 15%, statistica suedeză mai veche – 40% cu reducere
remarcabilă în ultimii ani. Postoperator, aceşti bolnavi au evoluat favorabil, fără
complicaţii. Suferinţa dureroasă în unele statistici a persistat, mai ales in
prezenţa unui deficit de lactoză, iar în alte statistici s -a constatat o ameliorare
clinică.

24
1.2.7.Evoluţie. Prognostic

Sub acţiunea tratamentului medical, repausului, regimului alimentar în

formele catarale ale apendicitei acute, procesul infl amator poate ceda treptat,
trecând într-o formă cronică, în celelalte forme, cu tot tratamentul medical,
boala are o evoluţie progresivă, dând o serie de complicaţii: plastron, abces,
peritonită şi ocluzie.

A) Plastronul apendicular - reprezintă reacţia peritoneală locală,

blocând extinderea infecţiei în cavitatea peritoneală. În fosa iliacă dreaptă,

25
apare o tumoră care creşte relativ în dimensiuni, ajungând de mărimea unui
pumn, această tumoră dă senzaţia că dublează peretele abdomi nal, facând corp
comun cu el, alungită vertical, este dură, dureroasă, netă cu limite nete. Din
punct de vedere clinic, plastronul apendicular se caracterizează prin debut de
colica apendiculară, care cedează spontan sau trece neobservată de
bolnav, în special la batrâni, vărsăturile dispar, pulsul şi temperatura scad, fosa
iliacă dreaptă redevine nedureroasă. După 4 -7 zile de la colica iniţială, reapare
suferinţa în fosa iliacă dreaptă, iar la palpare se evidenţiază o tumoră.
Plastronul apendicular nu se a gravează de urgenţă sub influenţa tratamentului
medical local şi general, blocul apendicular poate să dispară în 15 -20 zile. În
această situaţie, bolnavul se externează cu indicaţia de apendicectomie după 6 -8
săptămâni.

B) Abcesul apendicular - este complicaţia unei apendicite perforate,

este o peritonită localizată. Construirea abcesului trece prin două stadii:

Stadiul presupurativ - este pur inflamator caracterizat prin

apariţia puroiului, cu bacili coli. Cauzele favorizante sunt reprezentate de:

 prezenţa aderenţelor secundare crizelor anterioare;

 caracterul subacut al infecţiei;
 sediul retrocecal al apendicelui;
 diagnosticul tardiv.

Abcesul apendicular poate fi descoperit în două cazuri:

-după o criză de apendicită acută atipică urmată de o fază de acalm ie, iar la
3-4 zile se formează o supuraţie localizată;
-după o criză de apendicită acută, aparent banală şi se constată intraoperator un
apendice perforat cu puroi.
În stadiul supurativ, tabloul clinic este diferit:
-semne generale (caracteristicele supuraţiei localizate): curba termică oscilantă,
transpiraţii, frisoane, stare generală alterată, curba leucocitelor ascendentă;
-semne locale - durere vie in fosa iliacă dreaptă.

26
 In lipsa unui tratament adecvat, abcesul poate genera o serie
de complicaţii:
-complicaţii locale: abcesul să adere la peretele abdominal, determinând
o fistulă, poate să fistulizeze in rect sau vezica biliară, in cavitatea
peritoneală şi determină peritonita generală;
-complicaţii generale: septicemie, septicopiemie cu multiple metastaze, abcese
hepatice, abcese pulmonare.

Peritonita apendiculară

Abcesul descris cu localizare in fosa iliacă dreaptă are o frecvenţă mică,

comparativ cu abcesele apendiculare secundare infecţiei apendicelui care, prin

27
localizarea lor, evoluează fără semne abdominale obiective, intârzie
diagnosticul şi favorizează formarea abcesului.
In funcţie de topografie, abcesul apendicular prezintă o serie
de particularităţi chimice.Abcesul apendicular pelvin este localizat in fundul de
sac Douglas. La semnele de supuraţie profundă se asociază semne vezicale
(retenţie de urină).La bărbat este mai uşor de diagnosticat deoarece, prin tuseul
rectal se percepe colecţia in sacul Douglas.La femei se palpează o impastare a
fundului de sac vaginal drept. Absenţa leucoreei şi unilateralitatea leziunii
permit de regulă stabilirea diagnosticului.
Abcesul retrocecal este şituat in regiunea retrocecală. Această forma de
apendicită e adeseori recunoscută abia in stadiul de abces, când, la semnele de
supuraţie profundă se adauga şi semne de localizare ca: durere lombară joasă,
nevralgii cerebrale. Prin palparea fosei renale, bolnavul stând in decubit lateral
stâng, se percepe deasupra crestei iliace drepte o durere şi o colecţie profundă.

Câteva forme etiologice pr ezintă aspecte clinice particulare:

-la batrâni abcesul apendicular are aspectul de ocluzii febrile sau de tumora
colica.
-la femeile gravide diagnosticul, fiind mai dificil se ajunge frecvent la abcesare.
Diagnosticul diferenţial al abceselor apendiculare ridică
probleme. Diagnosticul diferenţial se face cu:
-cancerul de cec şi abces perineoplazic. Antecedentele trebuie să sugereze
neceşitatea irigografiei care va preciza diagnosticul;
-flegmon pionefritic.

C) Peritonitele apendiculare
Peritonita apendiculara poate constitui modul de debut al unei apendicite
acute (peritonite apendiculare primitive) sau apare ca o complicaţie a unei
apendicite acute (peritonita secundari in doi timpi) sau a unui abces apendicular
(peritonita secundara in trei timpi ).

28
 Peritonita în doi timpi se produce prin difuziunea sau prin perforaţia
apendicelui. Peritonita prin "difuziune" prezintă următorul tablou clinic:
Bolnavul a avut in urmă cu mai multe zile o colică apendiculară (primul
timp) a cărei şimptomatologie s -a agravat insotiţă de vărsături frecvente, febra
se ridică, tranzitul intestinal intârziat, pulsul in discordanţă cu temperatura,
leucocitoza. La inspecţie, abdomenul meteorizat.Timpul doi corespunde
perforaţiei apendicelui in peritoneul liber, adesea declan şată de o clismă sau un
purgâtiv. Debutul este brutal cu dureri in fosa iliacă dreaptă şi alterarea stării
generale.

Peritonita în trei timpi

Primul timp este reprezentat de colica apendiculară care nu atrage
atenţia, pentru că evoluează subacut.In al doilea timp se constituie abcesul
apendicular.In al treilea timp, abcesul perforează in cavitatea peritoneală şi
produce peritonita generalizată.
In stadiul de abces, acesta poate fi sugerat de două categorii de semne:
-apariţia semnelor generate de supuraţie profundă, febra oscilantă cu frisoane şi
transpiraţii;
-transformarea locală a plastronului care devine dureros central şi uneori
fluctuant.

Forme clinice

Există mai multe forme de peritonita apendiculară in funcţie de unele

particularităţi şimptomatice, topografice, evolutive, etiologice.
1.Forma simptomatică : forma ocluzivă mai frecventă la bătrâni;

29
 2.Forma topografică : peritonita generalizată este frecventă ca o
complicaţie a apendicitei acute din fosa iliacă dreaptă şi
mezencetalica peritonita localizată este mai frecvent complicaţia apendicitei
pelvine şi retrocecală;

3.Forma evolutivă: in prezent domină formele mascate, forme in

care peritonita nu mai poate fi rezolvată decât chirurgical.

4.Forma etiologică:
-peritonitele la copil sunt mai frecvente şi mai grave din cauza
rapidităţii leziunilor la vârste mici;
-peritonitele la gravide sunt foarte severe; diagnosticul se stabileste foarte greu
deoarece lipseşte contractura abdominală.

Diagnosticul intr-o peritonită generalizată la a dult: se

urmăreşte etiologia peritonitei cu apendicită acută perforată. Se face
diagnosticul cu perforaţia unei piocolecistite, cu perforaţia unui ulcer
gastroduodenal. La copil pot apărea manifestări (gastroduodenale) abdominale
in cursul pneumoniei, febr ei tifoide, reumatism articular acut, care pot fi
confundate cu peritonitele.

Alte cauze ale peritonitei generalizate la copil sunt:

perforaţia diverticulului Meckel, ulcerul gastric, peritonitele primitive
gonococice, streptococice, pneumococice. În cazu l unei peritonite generalizate
secundare, sunt importante două aspecte:
-recunoaşterea difuzării unui proces inflamator peritoneal;
-recunoaşterea la timp a formării abcesului apendicular din anamneză.

D) Ocluziile apendiculare
Apendicita este o cauză destul de frecventă de ocluzie
intestinală. Mecanismul ocluziei este foarte variat:

30
-mecanic - prin ştrangularea unei anse intestinale,
-mixt - prin aglutinarea anselor intestinului subţire in jurul focarului
apendicular.

Cauza ocluziei este, de asemenea, variată:

-apendicitele pot fi factori de ştrangulare, mai ales dacă vârful este fixat;
-leziunile periapendiculare sunt, de asemenea, răspunzătoare de bride
inflamatorii precoce, abces apendicular, care determină ocluzia prin
aglutinarea anselor.

Apendicită acută mezocolică este tipul apendicitei ocluzive. Există mai

multe forme clinice in funcţie de particularităţile şimptomatice, topografice,
etiologice:
-forme simptomatice: în unele cazuri, apendicita acută determină ocluzia, care
poate fi mecanică sau paralitică (apendicită mezocolică). În alte cazuri,
apendicita apare tardiv, consecutiv peritonitei.
-forme topografice: ocluzie complicată mai frecventă datorită rapidităţii
difuziunii leziunilor la peritoneu. La bătrâni, frecvenţa acestor complic aţii se
explică prin intârzierea diagnosticului, ajungându -se la stadiul de abces.
Prognosticul:Acesta depinde de stabilirea corectă a diagnosticului, de stadiul evolutiv
al leziunilor, de reactivitatea organismului, de momentul intervenţiei chirurgicale şi
corectitudinea tehnicii chirurgicale.

Apendicectomia efectuată în primele ore de la debutul crizei este uşor suportată de

bolnav şi are o evoluţie bună.

31
1.2.8. Tratament

a)igieno-dietetic

În primele 24-48 de ore de la operaţia de apendicită pacientul consumă lichide (supă, ceai uşor
sau deloc îndulcit, apă) ori alimente semilichide (iaurt). După reluarea tranzitului intestinal
(emite primele gaze), se adaugă progresiv alimente mai consistente, dar care lasă puţine
reziduuri: ou, carne slabă, puţin orez sau brânză (ultimele în cantităţi mici, pentru a nu provoca o
constipaţie), puţin măr copt fără sâmburi sau coajă, o jumătate de banană ş.a.m.d.

Cantitatea totală de alimente trebuie fracţionată in mai multe prize reduse cantitativ,
ideal in 3-4 mese principale şi 2-3 gustări. După eliminarea primului scaun, regimul alimentar
devine mai puţin strict, chiar dacă au trecut doar 3-4 zile de la intervenţie. Este totuşi
recomandabil ca pacientul să nu consume încă dulciuri, fructe crude sau preparate cu mult zahăr,
fasole şi mazăre boabe, varză, salate de crudităţi, grăsimi în exces şi prăjeli.

Alimentele cunoscute ca fiind prost tolerate încă dinainte de operaţie trebuie

evitate. Poate cea mai bună garanţie că intestinul gros se va vindeca fără probleme este
menţinerea unui tranzit intestinal regulat (un scaun zilnic). După 2-4 săptămâni, obiceiurile
alimentare ale pacientului revin progresiv la normal, el urmând exact aceleaşi reguli de
alimentaţie sănătoasă pe care ar trebui să le respecte toată lumea.

b)medical

Nu există un tratament conservativ al apendicitei acute, singura soluţie fiind intervenţia

chirugicală. Cu cât este pus mai rapid diagnosticul, cu atât pacientul este operat mai aproape de

32
debutul bolii şi recuperarea postoperatorie este mai uşoară. Unii pacienţi răspund la tratament
medicamentos cu antibiotic, dar există un risc de reapariţie a bolii.

c)chirurgical

Apendicita acută, odată diagnosticată, trecuie operată de urgenţă pentru întemeiatul

motiv că nu se poate prevedea dacă evoluţia se face spre vindecare sau, dimpotrivă, spre
agravare, ducând la apariția peritonitei apendiculare. Terapia medicală cu antibiotice,
antispastice şi punga cu gheaţă la nivelul fosei iliace drepte, nu asigură vindecarea apendicitei
acute; frecvent după o scurtă perioadă de ameliorare, urmează etapa complicaţiilor cu risc major
şi intervenţii chirurgicale mult mai dificile (50% din bolnavii amelioraţi regidivează, iar la 10%
din aceştia survine perforaţia apendicitei acute în intervalul până la un an). În acest context, se
acceptă astăzi practicarea ablaţiei chirurgicale a apendicelui în urgenţă ca metodă optimă de
tratament.

33
 CAPITOLUL II
ÎNGRIJIRI GENERALE

*Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare şi

efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune

2.1.Internarea pacientului în spital

Bolnavul ce urmează a fi internat, se prezintă la BIROUL DE INTERNĂRI

între orele 7.30-10.30 cu următoarele documente:

 biletul de trimitere de la medicul de familie sau medicul specialist;

34
 cu aprobarea sefului de secție, se transmite prin grija asistentei şefe zilnic nr. de locuri, în
limita cărora se pot face internări pentru pacienţii cronici;

 dovada de asigurat (adeverinţă, cupon de pensie, asigurare facultativă, etc.).

Biroul de internări întocmeşte Foaia de Observaţie Clinică Generală (FOCG) sau
Foaia de Spitalizare de Zi (FSZ), după caz.

 de la biroul de internări, bolnavul este însoţit la garderobă / baie (duş) pentru

predarea hainelor şi pentru îmbăiere şi se va schimba în hainele de spital;

 după aplicarea măsurilor referitoare la prevenirea şi combaterea infecţiilor

intraspitaliceşti, bolnavul va merge pe secţia unde s-a făcut internarea, însoţit de
personalul auxiliar şi cu foaia de observaţie pe secţie, bolnavul va fi primit de
asistenta şefă. Aceasta îl va informa asupra regulamentului spitalului şi îi va da
primele elemente de educaţie sanitară.

35
 2.2. Asigurarea condiţiilor de spitalizare

Bolnavul este condus de asistent în salonul prealabil hotărât de către

medic.Salonul se alege în funcţie de starea pacientului (diagnosticul, gravitatea şi
stadiul bolii) şi sex. Asistentul conduce bolnavul în salon, îl ajută să-şi

36
aranjeze obiectele personale în noptieră, să se instaleze comod şi în poziţia indicată de
medic în pat.

Bolnavului se aduce la cunoştinţă regulamentul de ordine interioară a

secţiei, precum şi indicaţiile medicului referitoare la alimentaţie, poziţie indicată
dacă este cazul şi scopul acestuia. Asemenea i se explică necesitatea şi modul
recoltării de produse biologice şi patologice în vederea efectuării analizelor de
laborator indicate de medic.Se vor asigura condiţ iile de mediu necesare ameliorării şi
vindecării bolii. Pentru a crea un mediu de securitate şi confort, şi pentru a diminua
factorii de stres, este indicat ca saloanele să aibă o capacitate de 4 - max. 6 paturi cu o
temperatură de18-20°C ; să fie curate, liniştite şi bine aerisite cu aer umidificat.

Asistentul va completa o anexă la foaia de alimentaţie pe care o va trimite la

blocul alimentar. Astfel, noul pacient va primi alimentația necesară încă din prima zi
de internare. Bolnavilor li se acordă o pregătire preoperatorie şi postoperatorie in
vederea asigurării condiţiilor optime necesare intervenţiei şi a procesului de
vindecare, precum şi pentru evitarea unor complicaţii grave şi nedorite.

Asistentul observă şi este obligat să consemneze aspectul general, înălţimea,

greutatea, vârsta, aspectul tegumentelor şi mucoaselor, faciesul şi starea psihică a
bolnavului. El va urmări necesităţile pacientului, manifestările de dependenţă, în
vederea satisfacerii acestora.

Se vor nota datele privind antecedentele familiale, chirurgicale şi patologice

ale pacientului, precum şi bolile care au influenţă asupra
anesteziei şi intervenţiei (afecţiuni pulmonare, cardiace, diabet zaharat, epilepsie etc.)

2.3. Asigurarea condiţiilor igienice pacientilor internaţi

 Pregătirea patului şi accesoriilor lui

37
 Patul trebuie să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă
atât cerinţele de confort a pacientului, cât şi pe cele ale per sonalului de îngrijire.
Trebuie să-i permită pacientului să se poată mişca în voie, să nu-i limiteze mişcările,
să poată, la nevoie să coboare din pat, să poată sta în poziţie şezând, sprijinindu -
şi picioarele comod de podea.

Patul trebuie să permită ca asistenta să poată efectua tehnicile de ngrijire,

investigaţie şi tratament cât mai comod. Patul trebuie să fie uşor de manipulat şi
curăţat, prevăzut cu rotiţe, dispozitiv de ridicare şi, la nevoie, apărătoare. Patul va fi
acoperit cu un cearşaf, muşama şi aleză. Pacientului i se oferă
două perne şi o patură din lână moale, uşor de întreţinut.
Lenjeria trebuie să fie din bumbac, cu cât mai puţine cusături. Cearşaful trebuie să
fie destul de mare pentru a intra sub saltea.

 Schimbarea lenjeriei de pat

Pregătirea patului fără pacient : pentru schimbarea lenjeriei de pat avem nevoie
de: cearşaf simplu, cearşaf plic, două feţe de pernă, una -două pături, două perne. După
ce se îndepartează noptiera de pe lăngă pat, se aşază un scaun cu spătar la capătul
patului. Pe scaun se aşază, în ordinea întrebuinţării, lenjeria
curată, pernele, pătura, împăturite corect.Cearşaful se aşază la mijlocul saltelei; se
desface şi se întinde o parte a cearşafului spre căpătâiul patului, cealaltă spre capătul
opus. Cearșaful se introduce adânc sub saltea la ambele capete. Se execută colțul, apoi
se introduce sub saltea toată partea laterală a cearșafului. Se întinde bine cearșaful, să
nu prezinte cute.

Dacă este nevoie, se aşază muşamaua şi se acoperă cu aleza.

Pernele se introduc în feţele de pernă curate şi se aşază pe pat.Schimbarea lenjeriei cu

pacientul în pat se efectuează atunci când starea pacientului nu permite ridicarea
acestuia din pat. Această manevră se execută de obicei dimineaţa, înainte de curăţenie,
după măsurarea temperaturii, luarea pulsului şi toaleta pacientului, dar la nevoie, se
execută de mai multe ori pe zi. În funcţie de starea pacientului, lenjeria se poate

38
schimba în lungimea sau în lăţimea patului.Lenjeria de pat se aşază pe un scaun, în
ordinea priorităţii, împăturite în felul urmator :

-pătura şi cearşaful de sub pătură se împăturesc fiecare în trei, sub formă de

armonică.

-aleza se rulează împreună cu muşamaua, fie în lăţime, fie în lungime, în

funcţie de metoda aleasă pentru schimbarea patului.

-cearşaful se rulează în lungime / lăţime.

Pacientul se informează asupra procedeului. Se linişteşte şi se asigură ca

manopera va fi făcută cu blândeţe, că nu va fi mişcat inutil, că manevrele nu -i vor
cauza dureri şi i se cere cooperarea.Se asigură intimitatea pacientului, un mediu
securizat, evitându-se curenţii de aer.

 Asigurarea igienei personale, corporale şi vestimenta re a pacientului

Asigurarea igienei personale este un factor important în vindecarea pacientului,

asigurându-i o stare de confort. Neglijarea igienei corporale scade capacitatea
funcţională a pielii şi reduce posibilităţile de apărare şi regenerare ale or ganismului.
De aceea, la internare, pacientul trebuie să facă duş sau baie, apoi îmbracă lenjeria de
spital.

Pacientul aflat în stare gravă va fi aşezat pe un scaun sub duş, unde va fi

supravegheat şi ajutat. Hainele pe care le îmbracă nu treb uie să fie foarte strânse pe
corp, dar nici prea largi, pentru a-i oferi acestuia lejeritate in mişcare.

Pacientul operat va fi ajutat să işi efectueze toaleta zilnică ce constă în

spălarea mâinilor cu apă şi săpun, a feţei, a urechilor, a gât ului, a regiunii axilare şi
pubiene, a picioarelor, toaleta cavităţii bucale şi igiena părului.

Lenjeria de corp va fi schimbată ori de câte ori va fi nevoie.

 Efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat

După apendicectomie, se va ajuta pacientul la efectuarea toaletei de

dimineaţă. Prin toaleta de dimineaţă se îndepărtează de pe suprafaţa pielii

39
 stratul cornos, descuamat şi impregnat cu secreţiile glandelor sebacee şi
sudoripare. Îndepărtarea secreţiilor deschide orificiile de excreţie a glandelor
pielii, înviorează circulaţia cutanată şi a întregului organism, favorizează
mobilizarea anticorpilor formaţi în celulele reticulo -endoteliale.

Efectuarea toaletei de dimineaţă linişteşte pacientul şi îi creează acestuia

o stare de confort.

Pentru a efectua, în bune condiţii, toaleta pe regiuni a pacientului se

verifică mai întâi temperatura camerei, evitând astfel răcirea acestuia, pe urmă,
se izolează patul pacientului cu ajutorul unui paravan pentru a-i asigura
intimitatea. Se pregătesc în apropiere materialele necesare toaletei: cearşaf, trei
prosoape, două perechi de mănuşi sau doi bureţi de culori diferite, săpunieră cu
săpun, vas cu apă încălzită la 37 o C, muşama, căni cu apă caldă, instrumente
pentru îngrijirea cavităţii bucale, a unghiilor, a părului, termometru de baie,
bazinet. Toaleta pe regiuni se va începe întotdeauna cu faţa, apoi urmează gâtul,
membrele superioare, partea anterioară a toracelui, abdomenul, partea
posterioară a toracelui, regiunea sacrală, coapsele, membrele inferioare, organele
genitale şi regiunea perianală. După spălare, clătire şi uscare, se va face o frecţie
pentru stimularea circulaţiei cu alcool sau spirt mentolat. Îngrijirea părului
constă în pieptănatul şi periatul zilnic, cel puţin de două ori, precum şi spălarea
lui o dată pe saptămână. După efectuarea toaletei, se curăţă şi se taie unghiile cu
grijă.

 Observarea poziţiei pacientului

Poziţia în pat a pacientului cu apendicectomie poate f i:

-decubit dorsal fără pernă;

-decubit lateral în timpul efectuării toaletei, schimbării lenjeriei,

administrării supozitoarelor;

Repausul la pat durează cel puţin 24 ore după intervenţia chirurgicală pentru a
preveni cefaleea post rahianestezie, greaţa, vărsăturile, precum şi pentru acţiunea sa
sedativă.

40
 Urmărirea faciesului poate trăda gradul de inteligenţă , precum şi anumite
stări psihice ca: durere, spaimă, agitaţie, depresie, oboseală.

În cazul apendicitei acute, faţa bolnavului exprimă durere, spaimă,

agitaţie.Supravegherea fizionomiei bolnavului trebuie să fie o preocupare permanentă.

 Schimbarea poziţiei şi imbilizarea pacientului

Poziţia în pat a pacientului cu apendicectomie este în decubit dorsal, fără pernă, cel
puţin 24 de ore.

În cazul pacienţilor în stare gravă, pentru a preveni apariţia escarelor de

decubit şi nu numai, se va schimba poziţia pacientului la 2-3 ore (la nevoie mai des).
Escarele pot apărea în câteva ore sau în cateva zile, formarea lor fiind variabilă,
depinzând de factorul de risc şi de toleranţa pielii la presiune îndelungată.

Pentru prevenirea escarelor se pot folosi saltele speciale, colaci de vată sau
cauciuc; pentru ungerea pielii: unguent cu oxid de zinc şi vitamina A + D 2 , pudră de
talc.

Mobilizarea pacientului se va face precoce, pasiv şi apoi activ pentru a

preveni tromboflebita. Se va începe cu mobilizarea in pat, apoi in poziţie şezând,
pacientul ajutându-se de agăţătoarele fixate la pat.

La mobilizarea pacientului se urmăresc următoarele obiective:

-stimularea metabolismului;

-stimularea circulaţiei sanguine pentru profilaxia trombozelor,

pneumoniilor, escarelor, contracturilor;

-normalizarea tonusului muscular, menţinerea mobilităţii articulare,

-asigurarea stării de bine.

 Captarea eliminărilor

Vărsăturile

41
 Prin vărsături înţelegem evacuarea prin cavitatea bucală a conţinutului
stomacal. Voma este un act reflex, cu centrul în bulbul rahidian.

Pacienţii cu apendicită acută operată pot prezenta vărsături preoperatorii,

datorate intoleranţei digestive, cauzată de inflamaţia apendicelui şi postoperatorii,
datorate anestezicelor.

Vărsăturile se captează în tăviţa renală. În timpul vărsăturilor, s e va întoarce

capul pacientului pe o parte şi se va ţine tăviţa renală sub bărbie, se linişteşte din
punct de vedere psihic. Se va păstra produsul eliminat pentru a -l arăta medicului.

După vărsătură, i se oferă pacientului un pahar cu apă sa -şi clătească gura.La

indicaţia medicului, i se administrează medicaţie simptomatică. Se asigură ca
pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic, de aceea stabileşte raportul ingesta -
excreta.

Diureza

Este procesul de formare şi eliminare a urinei din org anism timp de 24

ore.Urina este o soluţie apoasă prin care sunt eliminate substanţe rezultate din
metabolismul intermediar protidic, inutile şi toxice pentru organism.

Captarea urinei se realizează procedând astfel:

-se separă patul de restul salonului cu paravan;

-se îndepartează pătura şi cearşaful care acoperă pacientul;

-se protejează patul cu muşama şi aleză;

-se dezbracă pacientul şi se introduce bazinetul sub regiunea sacrală;

-se efectuează toaleta regiunii perianale;

-se îndepartează bazinetul cu atenţie;

-se strâng materialele folosite;

-se îmbracă pacientul, se reface patul, se aeriseşte salonul;

-se spală mâinile pacientului.

Urina obtinuţă se colectează în vase cilindrice, gradate, cu gât larg, spălate şi

clătite cu apă distilată şi acoperite pentru măsurarea diurezei. Recipientul cu urină
este etichetat cu numele pacientului, numărul salonului, numărul patului, se ţine la
răcoare şi ferit de lumină, pentru a preveni descompunerea urinei.
42
 După golire, urinarele se spală cu jet de apă calda şi se dezinfectează.

Scaunul

Scaunul sau materiile fecale sunt resturi alimentare supuse procesului de

digestie, eliminate din organism prin actul defecaţiei.

Captarea scaunului in cazul pacientului cu apendicită acută operată se

efectuează astfel: se protejează patul cu muşama şi aleză, se separă patul pacientului
de restul salonului cu ajutorul paravanului, se dezbracă pacientul, se ridică şi se
introduce bazinetul cald sub regiunea sacrală şi se a coperă cu o invelitoare. După
terminarea actului defecării, se efectuează toaleta regiunii perianale, se indepărtează
bazinetul cu atenţie din salon, se strâng materialele foloşite, se imbracă pacientul, se
reface patul, se aeriseşte salonul şi se spală mâinile pacientului.

Se va avea grijă ca pacientul să aibă tegumente şi mucoase perianale curate.

2.4. Supravegherea funcţiilor vitale şi vegetative

Una din sarcinile cele mai importante este supravegherea pacientului.Se vor culege
toate datele referitoare la starea generală a pacientului şi la evolutia bolii sale.Datele
culese, prin măsurarea funcțiilor vitale şi vegetative, se notează grafic, în foaia de
temperatură, componenta foii de observatie.La un pacient operat cu apendicită acută,
funcțiile vitale urmărite sunt: respirația, tensiunea arterială, pulsul şi temperatura.
Acestea se masoară de cel puțin două ori pe zi.
43
Respiraţia

Este funcţia organismului prin care se realizează aportul de oxigen necesar

proceselor vitale în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de carbon.

O bună respiraţie determină o circulaţie corespunzătoare şi o bună mobilitate.

Elementele de apreciat în observarea şi măsurarea respiraţiei sunt: tipul

respiraţiei, amplitudinea mişcărilor respiratorii, ritmul şi frecvenţa.

O respirație normală are următoarele caracteristici: este suplă, regulată, pe

nas, lentă şi profundă. La măsurarea respiraţiei se folosesc următoarele materiale: ceas
cu secundar, pix de culoare verde, foaie de temperatură.

Se va măsura respiraţia, fără a explica pacientului tehnica ce urmează a fi

efectuată astfel: aşază palma pe toracele pacientului şi numără inspiraţiile timp de un
minut. Valoarea obţinută se consemnează în foaia de temperatură: fiecare linie
orizontală a foii reprezintă 2 respiraţii. Se uneşte cu o linie valoarea prezentă cu cea
anterioară pentru obţinerea curbei.

După apendicectomie, pacientul prezintă respiraţie normală, 16 -18 respiraţii

pe minut (după anestezia rahidiană).

După anestezia generală, respiraţia este mai rară, ea revine la normal după
aproximativ 12 ore

Tensiunea arterială

Reprezintă tensiunea exercitată de sângele circulant asupra pereţilor arteriali.

Factorii care determină presiunea arterială sunt: debitul ca rdiac, forţa de contracţie a
inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor şi vâscozitatea sângelui. Tensiunea scade de la
centru spre periferie.

Supravegherea tensiunii arteriale are drept scop evaluarea funcţiei cardio -

vasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de elasticitatea şi
calibrul vaselor). Elementele de evaluat sunt: tensiunea arterială şi sistolică şi
tensiunea arterială diastolică.

44
 După operaţie, pacientul prezintă o tensiune arterială puţin scăzută, da torită
vasodilataţiei periferice prin paralizia nervilor motori (în cazul anesteziei rahidiene).

Tensiunea arterială va fi controlată în mod regulat. Prăbuşirea tensiunii

arteriale concomitent cu reducerea tensiunii diferențiale, însoţită de ac celerarea
pulsului, indică starea de şoc provocată de hemoragie.

Tensiunea arterială are două valori: sistolică (tensiunea maximă) şi diastolică

(tensiunea minimă).Aceasta variază la adulţi între 115 -140mm Hg/ şi 75-90mm Hg.

Tensiunea arterială poate fi măsurată cu aparate pentru măsurarea tensiunii cu

mercur Riva-Roci sau cu manometru. Metodele de determinare sunt palpatorie şi
ascultorie. Valorile obţinute se notează în foaia de temperatura cu o linie orizontală de
culoare roşie, scoţându-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur, se
unesc liniile orizontale cu liniile verticale şi se haşurează spaţiul rezultat.

Pulsul

Pulsul arterial reprezintă expansiunea ritmică a arterelor, sau senzaţia de şoc

percepută la palparea acestora, comprimate incomplet pe un plan osos şi este sincronă
cu sistola ventriculară.

După apendicectomie, pacientul poate prezenta un puls uşor bradicardic (în

cazul anesteziei rahidiene).

Pulsul trebuie urmărit deoarece creșterea frecvenței şi scăderea amplitudinii

sunt semne ale alterării circulației putându-ne orienta chiar spre hemoragie
intraabdominală postoperatorie în primele ore.

Calităile pulsului sunt: frecventța, ritmul, amplitudinea, celeritatea.

Valorile normale ale pulsului se situează între 60 -80 pulsații pe minut.

Peste 80 pulsații pe minut avem puls tahicardic, iar sub 60 pulsații pe minut avem puls
bradicardic.

Locurile de măsurare ale pulsului sunt: temporal, carotid, apical, femural,

radial, popliteu, tibial şi pedios timp de un minut.Se notează valoarea obținută în foaia

45
de temperatură cu pix de culoare roşie, ținând cont că fiecare linie orizontală a foii
reprezintă 4 pulsații. Pentru obținerea, curbei se unește valoarea preze ntă cu cea
anterioară printr-o linie.

Temperatura

Menținerea temperaturii în limite normale, este necesitatea organismului de a

conserva o temperatură la un grad aproximativ constant pentru a -şi menține starea de
bine.

Scopul supravegherii temperaturii este acela de a descoperi unele modificări

patologice ale acesteia. Locurile de măsurare ale temperaturii sunt: cavități
semiînchise precum: axila, plica inghinală, cavitatea bucala sau cavități închise: rect,
vagin.

Temperatura se masoara de 2 ori pe zi, dar la indicația medicului şi în funcție

de starea pacientului, se poate măsura de mai multe ori pe zi. Valoarea obținută se
notează în foaia de temperatură cu pix de culoare albastră astfel: pentru fiecar e
diviziune a foii se socotesc două diviziuni de grad. Valoarea prezentă se unește cu
valoarea anterioară şi se obține curba termică.

După anestezia rahidiană pacientul prezintă o uşoară hipotermie datorată

vasodilataţiei periferice prin paralizia nervilor motori.Hipotermia este valoarea
temperaturii corpului sub limita normală de 36 0 C.

În caz de hipotermie se vor asigura următoarele intervenţii:

-încălzeşte lent pacientul cu paturi, creşte treptat temperatura mediului

ambiant;

-încălzeşte uşor soluţiile perfuzabile;

-masează extremităţile;

-administrează tratamentul prescris.

46
 Pacienţii cu perforaţie apendiculară cu abces, pot prezenta o temperatură ridicată
(hipertermie) din cauza procesului inflamator.Hipertermia este ridicarea temperaturii
corpului peste limita normală de 37 0 C la adulţi.

În caz de hipertermie, se vor asigura urmatoarele intervenții:

-aplică comprese reci, împachetări reci, pungă cu gheață;

-administrează medicamente recomandate de medic (antitermice, antibiotice);

-schimbă des lenjeria de pat şi de corp pentru menţinerea igienei tegumentelor.

Scaunul

Observarea şi notarea scaunului are drept scop reluarea tranzitului intestinal şi

urmărirea activităţii normale a tubului digestiv după apendicectomie.

Peristaltismul intestinelor încetineşte datorită anestezicelor.

Reluarea tranzitului intestinal apare după 24-48 ore de la intervenţia

chirurgicală, în funcţie de anestezia efectuată.

Primul scaun apare aproximativ în ziua a 4-a de la intervenţie.

În foaia de temperatură scaunul se notează astfel:

- ‘’ l ‘’ scaun normal;

- ‘’ / ‘’ scaun moale;

- ‘’ - -‘’ scaun diareic;

- ‘’ x’’ scaun cu mucus;

- ‘’ P’’ scaun cu puroi;
- ‘’ s’’ scaun cu sânge.

La observarea scaunului se urmăreşte: frecvenţa, orarul, cantitatea,

consistenţa, forma, culoarea şi mirosul.

47
 Diureza

Diureza nu suferă modificări importante, prima micţiune apare imediat ce

pacientul îşi reia controlul sfincterului urinar. Dacă apare globul vezical înainte de
reluarea funcţiei sfincteriene, este necesară aplicarea unei sonde vezicale evacuatorii,
sau a sondei “a`demeure”.

La calculul diurezei se va ţine seama de cantitatea de lichide administr ată

parenteral, cantitatea de lichide eliminată prin urină, transpiraţie, vărsături şi scaun.

La supravegherea diurezei se urmăreşte cantitatea (la adult 1200 -1400

ml/24h), frecvenţa (adult 5-4 pe zi), ritmul micţiunilor (2/3 din numărul micţiunilor in
timpul zilei, 1/3 noaptea), culoarea (galben deschis, până la galben inchis), mirosul
urinei, reacţia urinei (ph-ul intre 4,5-7), aspectul urinei (clar, transparentă la început),
densitatea urinei (se determină imediat după emisie: 1010 -1025).

Vărsătura

Supraveghind vărsăturile se va urmări: frecvenţa (ocazionale, frecvente,

incoercibile), orarul (matinale, postprandiale), cantitatea (mare, mică), conţinutul
(alimentare, mucoase, apoase, fecaloide, biliare, purulente, sanguinolent e), culoarea
(galben-verzuie, roşie, galben murdar, brună), mirosul (fad, acru, fecaloid, rânced),
forţa de proiecţie (brusc, jet, fără efort, fără greaţă, fără legătură cu alimentarea).

Simptomele ce însoţesc vărsăturile sunt: dureri abdominal e, greaţă şi salivaţie,

cefalee, transpiraţii reci, tahicardie, deshidratare.

În cazul pacientului cu apendicită acută operată, vărsăturile sunt ocazionale,

post prandiale, în cantitate mică, au conţinut alimentar, sunt însoţite de dureri
abdominale, cefalee, greaţă şi salivaţie, precum şi de o deshidratare izotonă.Se vor
urmări vărsăturile, se vor supraveghea şi se vor nota în foaia de temperatură.

Vărsăturile se notează astfel:

-cu cerc maro – vărsături alimentare;

48
 -cu cerc verde – vărsături biliare;

-cu cerc roşu – vărsături cu sânge.

2.5. Alimentaţia bolnavului

Preoperator, pacientul va avea un regim alimentar uşor digerabil, cu multe

lichide pentru menţinerea tensiunii arteriale, dezintoxicarea şi mărirea diurezei,
diminuarea setei postoperatorii, precum şi diminuarea acidozei postoperatorii.

După apendicectomie alimentaţia pacientului se începe astfel:

49
 -În ziua 0, alimentaţie pe cale parenterală cu ajutorul perfuziilor, când se vor
administra substanţe care au valoare calorică ridicată, pot fi utilizate direct de
ţesuturi, nu au proprietăţi antigenice, nu au acţiune iritantă sau necro - zanta asupra
ţesuturilor. Pe cale parenterală pot fi introduse soluţii izo sau hipertone.

-Începând cu ziua 1, se reia alimentarea activă la pat, administrându -se la

început regim hidric (ceai amar, supe de zarzavat strecurate), apoi regim hidrozaharat
(ceai dulce, suc de fructe). Alimentarea activă la pat se efectuează astfel: se aşază
pacientul în poziţie comodă, semişezând sau şezând, cu ajutorul rezemătorului de pat
şi a pernei.

Se protejează lenjeria de pat cu muşama. Peste aceast a, se aşază un lighean, i

se oferă pacientului săpunul şi i se toarnă apă să se spele. I se oferă prosopul să -şi
şteargă mainile, în timp ce materialele folosite se vor îndepărta. Se protejează hainele
pacientului cu un prosop aşezat în jurul gâtului, iar pătura cu o aleză. Se adaptează
masa specială la pat, iar pe o tavă acoperită cu şerveţel se oferă vasele cu mâncare.

După ce pacientul a terminat de mâncat, se ridică vesela utilizată, se

îndepartează materialele folosite, se spală pacientul pe mâini. Pacientul va avea în
următoarele zile un regim alimentar lacto-făinos (brânză de vaci, orez sau griş cu
lapte, supe de carne şi de zarzavat). În timp de 5 zile se va ajunge la o alimentaţie
completă.

2.6. Administrarea medicamentelor şi hidratarea organismului

Medicamentele administrate unui pacient cu apendicectomie:

-antibiotice cu spectru larg de acţiune;

-analgezice: algocalmin fiolă, algifen fiolă;

-anticoagulante: fraxip fiole de 0,3; 04; 06;

50
 -antiemetice: plegomazin fiole administrat intramuscular, papaverina
fiole administrată lent timp d e 5-10 minute în soluţie de glucoză, metoclopramid
fiole;

-uneori antisecretori gastrici: ranitidina, losec, controloc;

Pentru hidratarea organismului se folosesc soluţii perfuzabile precum

următoarele:

-soluţie de glucoză: 5-10-20 %, tamponată cu insulină (1 U insulina

la 2 g. de glucoză)

-soluţie izotonică de NaCl 9%;

-soluţii poliminerale: Ringer, care conţine NaCl, KCl, CaCl 2 ;

Administrând aceste soluţii, pe lângă hidratare, se realizează parţial

şi o reechilibrare electrolitică şi nutritivă a organismului.

Căile de administrare a tratamentului medicamentos pentru un

pacient operat sunt: intravenoase, intramusculare şi subcutanate.

Pe cale intravenoasă se administrează antibiotice cu spectru larg de

acţiune (fortum, timentin, metronidazol), analgezice (algifen), antiemetice
(metoclopramid, plegomazin), soluţii perfuzabile prin puncţie venoasă.

Puncţia venoasă reprezintă crearea unei căi de acces într -o venă prin
intermediul unui ac de puncţie (d=6/10, l=25 -30mm, bizou scurt).

Locul puncţiei: venele de la plica cotului (bazilica, cefalica), venele

antebraţului, venele de pe faţa dorsală a mâinii, venele subclaviculare, venele
femurale, venele maleolare interne, venele jugulare şi epicraniene (sugar și
copil mic).

Materiale necesare pentru efectuarea puncţiei venoase:

-de protecţie: perna elastică pentru sprijinirea braţului, muş ama,

aleză;

-dezinfectante: alcool concentrat, tinctură de iod;

51
 -sterile: seringi de 5 -10 ml, ace de seringă, pense, mănuşi sterile,
casolete cu tampoane şi comprese sterile, medicamentul de administrat;

-alte materiale: tava medicală, acoperită cu camp steril, tăviţă

renală, garou.

Efectuarea tehnicii:

-pregătire psihică: comunicarea şi informarea pacientului asupra

scopului puncţiei;

-pregătire fizică: se aşază comod pacientul, se examinează calitatea şi

starea venelor, se dezinfectează tegumentul, se aplică garoul la 7 -8 cm deasupra
locului puncţiei, se recomandă pacientului să strângă pumnul, venele devenind
astfel turgescente;

-execuţie: se spală pe m aini, se îmbracă mănuşi sterile, se fixează vena

cu policele mâinii stângi, se fixează seringa cu gradaţiile în sus, acul ataşat cu
bizoul în sus, în mâna dreaptă, între police şi restul degetelor, apoi se pătrunde
cu acul, traversând oblic tegumentul şi p eretele venos (unghi de 30 0 ), până când
acul înaintează în gol, se controlează pătrunderea acului în venă, prin aspiraţie
cu seringa, se iîndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului.

Se continuă tehnica în funcţie de scopul puncţiei: injectarea

medicamentului sau administrarea unei perfuzii.Se aplică tampon îmbibat în
soluţie dezinfectantă la locul de pătrundere a acului şi se retrage brusc acul la
terminarea injectării me dicamentului. Se comprimă locul 1 -3 minute, poziţia
braţului fiind verticală.

În cazul în care administrăm soluţii perfuzabile, mai avem nevoie de

soluţia perfuzabilă, aparatul de perfuzat steril care se adaptează la ac ,
leucoplast pentru fix are, stativ pentru susţinerea flacoanelor.

Pentru introducerea solu ţiei perfuzabile se ataşează la acul fixat, tubul

de la aparatul perfuzor, se deschide prestubul, se fixează rata de flux (60
picături/ minut) sau după indicaţia medicului. For mula de calculare a ratei de
flux este: total soluție x factor de picătura x 60 pic/min nr de ore

52
 Pentru o bună administare a medicamentelor, se vor respecta
următoarele reguli:

 se respectă medicaţia prescrisă şi nu se înlocuiesc medicamentele cu

altele asemănătoare, fără aprobarea medicului;
 se verifică integritatea ambalajului medicamentului şi data expirării, se
respectă calea de administrare;
 se respectă orarul şi ritmul de administrare prescris de medic;
 se respectă doza prescrisă;
 se administrează flaconul imediat după ce a fost deschis;
 se previn infecţiile nozocomiale prin respectarea măsurilor de asepsie şi
igienă;
 se respectă precauţiunile universale prin aplicarea măsurilor, în vederea
prevenirii transmiterii HIV, virusului hepatitei B,C şi a altor agenţi
patogeni cu cale de transmitere sanguină în timpul actului medical.

2.7. Recoltarea produselor biologice şi patologice

Examenele de laborator au o deosebită importanţă deoarece acestea

completează simptomatologia bolilor cu elemente obiective, confirmă sau
infirmă diagnosticul clinic, reflectă evoluţia bolii şi eficacitatea tratamentului,
confirmă vindecarea şi s emnalează apariţia unor complicaţii.

53
 În cazul pacienţilor cu apendicită acută, la indicaţia medicului,se va
recolta sânge pentru efectuarea probelor de laborator.

Înainte de recoltare, se va pregăti psihic pacientul, se va comunica cu

acesta, explicându -i necesitatea efectuării analizelor de laborator, precum şi
tehnica prin care se efectuează recoltarea sângelui necesar pentru următoarele
examene:

a)Hemoleucograma : se recoltează 2 ml sânge prin puncţie venoasă pe cristale

de EDTA şi se amestecă prin omogenizare.

Valori normale:

 eritrocite: 4,5 - 5,5 milioane/mm 3 ;

 leucocite: 4000 - 8000/mm 3 ;
 hemoglobina: 12 – 15 g %;
 hematocrit: 40 – 45 g %.

În cazul pacienţilor cu apendicită acută, ne interesează, în special,

numărul leucocitelor în sânge care, de obicei, ajunge la valori de 10000/mm 3 ,
iar în cazurile grave poate atinge valori de 20000 – 30000/mm 3 .

b)Ionograma : se recolt ează 5 ml sânge prin puncţie venoasă fără

substanţă anticoagulantă.

Valori normale:

 Na + = 135 – 150 mEq/l;

 K + = 3,5 – 5 mEq/l.

În cazurile cu vărsături şi deshidratări pot fi evidenţiate modificări în

cadrul acestor valori.

c)Teste de coagulare:

Din lobul urechii:

 Ts= 2 – 4 min;
 Tc= 8 – 10 min.

54
 Prin puncţie venoasă se recoltează 4,5 ml sânge pe 0,5 ml oxalat de
potasiu, pentru a afla indicele de protrombină.

Valoarea normală: 85 – 100 %.

 Timpul Quick = 12 sec – 14 sec;

 Timpul Howel = 90 sec – 150 sec (=1’ 30” – 2’ 30“).

d) VSH

Prin puncţie venoasă se recoltează 1,6 ml sânge pe 0,4 ml citrat de

sodiu 3,8 %.

Valori normale:

La bărbaţi:

 1 – 10 mm / 1h;
 7 – 15 mm / 2h.

La femei:

 2 – 13 mm / 1h;
 12 – 17 mm / 2h.

e)Se va recolta sânge pentru determinarea grupei sanguine şi al Rh-

ului.

f)Sumarul de urină este un examen de laborator uzual pentru un

diagnostic diferenţial, cu o afecţiune a tractului urinar.

g)Testul de sarcină, pentru femeile tinere ce prezintă această

simptomatologie.

55
2.8. Pregătirea pacientului şi efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune

56
Pregătirea pacientului constă în pregătirea fizică (constă în asigurarea poziţiei
corespunzătoare fiecărei tehnici în parte) şi psihică (constă în comunicarea cu
pacientul, informarea , incurajarea şi asigurarea confortului în timpul
efectuării tehnicilor impuse de afecţiune) constă in asigurarea poziţiei
corespunzătoare fiecărei tehnici in parte.

Pentru pacientul cu apendicită acută, investigaţiile care se fac sunt

următoarele:

1) Radiografia abdominală simplă poate evidenţia un anumit nivel de

aerocolie (distensia anselor la nivelul flancului drept abdominal, în regiunea
cecului).

Pregătirea pacientului pentru radiografie:

a)Pregătire psihică: se va comunica cu pacientul, explicându -i condiţiile în

care se face examinarea (camera de obscuritate). Pacientul va fi însoţit la
serviciul de radiologie şi i se va explica cum trebuie să se comporte în timpul
expunerii la radiaţii.

b)Pregătire fizică: se dezbracă complet regiunea abdomenului, se

îndepărtează obiectele radio -opace, pacientul este condus sub ecran şi este
ajutat să se aşeze în poziţie orizontală.

După efectuarea radiografiei, pacientul va fi ajutat să se îmbrace şi va fi condus

la pat.Examenul radiologic şi data la care a fost efectuat se notează în foaia de
observaţie.

2)Ecografia abdominală se efectuează, în special, pentru diagnosticul

diferențial al apendicitei acute cu alte tipuri de afecţiuni:

 în sfera genitală la femei: chist ovarian, sarcină extrauterină, fibrom

uterin, anexită dreaptă;
 afecţiuni ale tractului urinar: colica renală dreaptă, calcul u retral, cistită;
 alte afecţiuni ale micului bazin sau intestinale, limfadenita mezenterica la
copii, diverticul Meckel;

57
  evidenţierea de lichid (puroi), în cavitatea abdominală, pledează pentru
apendicita acută perforată.

3)ECG şi consultul ca rdiologic: sunt metode de investigaţie utile

pentru depistarea unei boli de inimă.

Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a rezultanţei

fenomenelor bioelectrice din cursul unui ciclu cardiac.

Pregătirea pacientului : pacientul se pregăteşte din punct de vedere

psihic: se va comunica cu acesta pentru a -i înlătura factorii emoţionali, apoi
pacientul va fi transportat în sala de înregistrare, de preferinţă cu căruciorul, cu
10 – 15 min înainte de înregistrare pentru acli matizarea acestuia cu sala.
Pacientul va fi culcat comod pe patul de consultaţii şi va fi rugat să -ţi relaxeze
musculatura. Se montează, pe părţile moi ale extremităţilor, plăcile de metal ale
electrozilor. Sub placa de metal a electrozilor se aşază o pânz ă inmuiată în
soluţie de electrolit sau un gel special. Cei 10 electrozi (4 pentru membre şi 6
precordiali) se fixează astfel:

pentru membre: roşu – mâna dreaptă;

galben – mâna stângă;

verde – picior stâng;

negru – picior drept.

precordiali:

● V1 = spaţiul 4 intercostal, pe marginea dreaptă a sternului;

● V2 = spaţiul 4 intercostal, pe marginea stângă a sternului;

● V3 = între V2 şi V4;

● V4 = spaţiul 5 intercostal stâng pe linia medioclaviculară;

● V5 = la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă.

58
● V 6 = la intersecţia dintre orizontală dusă din V 4 şi linia axilară mijlocie
stângă.

2.9. Pregătirea preoperatorie și postoperatorie

Pregătirea preoperatorie

Pacienții internați sunt agitați, speriați, inhibați de teama intervenției chirurgicale, de

anestezie, de durere și chiar de moarte. Printr-un comportament și o atitudine adecvată față de
pacient, se va înlătura starea de anxietate în care se găsește pacientul înainte de operație.
Astfel se va comunica cu pacientul pregătindu-l psihic și ajutându-l pe acesta să-și exprime
gândurile, grijile; îi va fi insuflată încredere în echipa operatorie, i se vor da explicații despre
ceea ce se va întâmpla în timpul transportului, în sala de operațe, în timpul anesteziei și se va
asigura că va fi permanent însoțit și ajutat.

Pacientului i se va cere consimțământul, iar pentru minori, părinții vor fi aceia care vor da
consimțământul în scris. Concomitent cu psihoterapia, se acționează și printr-o terapie
medicamentoasă.

Pregătirea pacientului pentru operație cuprinde:

59
 - examenele paraclinice: hemoleucograma, grup sanguin, Rh, coagulograma, examen de
urină, ecografie abdominală, radiografie abdominală, electrocardiogramă și consult cardiologic;

-asanarea focarelor de infecție (dacă este cazul și dacă mai este timp);

-alimentație: în seara zilei precedente pacientul va avea o alimentație lejeră, formată din
supă de legume, băuturi dulci sau alcaline,iar în ziua intervenției chirurgicale pacientul nu are
voie să consume nimic per os;

-pacientul va face baie la duș sau baie pe regiuni și se îmbracă cu haine curate;

-părul lung al femeilor va fi adunat sub bonetă;

-se vor îndepărta protezele dentare care vor fi învelite într-o bucata de tifon și puse pe
noptiera pacientului;

-se vor îndepărta bijuteriile, lacul de unghii si rujul de pe buze, in cazul femeilor;

-pacientul va fi atenționat pentru micțiune voluntară sau se va efectua sondaj vezical cu

sonda “a`demeure”;

-la indicația medicului anestezist, se va administra medicație preanestezică cu un

hipnotic-opiaceu (morfina, mialgin) sau un barbituric (fenobarbital);

-înainte de a intra în sala de operație, se vor măsura și nota funcțiile vitale și vegetative
(respirație, tensiune arterială, puls, temperatură, diureză, scaun);

-înaintea operației trebuie îndepărtată pilozitatea de la nivelul inciziei, se va degresa

pielea cu eter, se va dezinfecta cu alcool și se va acoperi campul operator.

Pacientul va fi însoțit în timpul transportului și va fi predat echipei operatorii împreună cu toată

documentația (foaia de observație, analize, radiografii) și alte observații culese de la pacient,
survenite ulterior. În funcție de starea pacientului, transportul se face cu brancard, cărucior, pat
rulant sau, dacă acesta se poate deplasa, va fi doar ajutat și sprijinit.

Chiar și în cazul urgențelor, indiferent de timpul avut la dispoziție și de starea pacientului, se

efectuează examenele de laborator de urgență.

60
Îngrijirea postoperatorie

Începe din momentul terminării intervenției chirurgicale și durează până la vindecarea

completă a pacientului.

Îngrijirea postoperatorie se acordă în funcție de natura intervenției, de complicațiile care au

survenit intraoperator, de tipul anesteziei și de starea generală a pacientului.După trezire,
pacientul va fi transportat la serviciul de terapie intensivă, sau în salon, în patul său.

2.10. Educație pentru sănătate

Pentru ca pacientul să-și recapete sănătatea și să evite complicațiile care pot să apară, se va
ajuta bolnavul să-și însuseașcă anumite cunoștințe și să respecte unele reguli importante pentru a
avea o evoluție postoperatorie favorabilă.

Astfel, i se explică pacientului importanța fiecărui medicament, orarul de administrare și

efectele lui. Se instruiește pacientul despre doza ce i se administrează, explicându-i riscul
nerespectării acesteia. De asemenea, se va explica pericolul transmiterii medicamentelor de la un
pacient la altul și va colabora cu acesta pentru a cunoaște efectul medicației administrate.

Se va aduce la cunoștință regimul alimentar, pe care pacientul trebuie să-l urmeze și se va

explica necesitatea respectării regimului prescris, care sunt alimentele admise și interzise,
precum și riscul consumării alimentelor interzise.

Pe lângă regimul alimentar, se va instrui pacientul ca, timp de 4-6 săptămâni, acesta să
evite efortul fizic postoperator, i se va explica de ce trebuie să respecte această regulă și
complicațiile care survin în urma nerespectării acestei reguli.

61
De asemenea, este necesar ca pacientului să i se explice, că trebuie să informeze medicul asupra
modificărilor care apar în evoluția sa clinică, iar aceste date transmise de pacient trebuie
verificate.

Se va adapta nivelului de înțelegere al pacientului, până cand se convinge de participarea

conștientă a acestuia la sarcinile trasate.

*Profilaxia bolii

Se va explica pacientului necesitatea respectării indicațiilor privind regimul alimentar și evitarea

efortului fizic timp de 4-6 săptămâni.

Pacientul trebuie informat că, în cazul în care nu respectă recomandările medicului de a nu

exercita efort fizic postoperator, poate aparea ca și complicație, eventrația postapendicectomie
care constă într-un defect parietal ce se rezolvă printr-o altă intervenție chirurgicală de refacere a
acestuia.

CAPITOLUL III

*Prezentarea cazurilor de boală

CAZUL I

A. CULEGEREA DE DATE

NUME: C

PRENUME: R

VÂRSTA: 6 ANI

DOMICILIU: Vaslui, jud.Vaslui

OCUPAȚIE: preșcolar, Grădinița nr.10 Vaslui

NAȚIONALITATEA: română

RELIGIE: ortodoxă

DATA INTERNĂRII: 05.02.2019

ORA INTERNĂRII: 10 10

MOTIVELE INTERNĂRII:
62
  durere în fosa iliacă dreaptă, grețuri și scaune moi.

ISTORICUL BOLII:

 simptomatologia a debutat în rumă cu câteva zile, cu dureri în fosa iliacă

dreaptă, grețuri și scaune moi; simptomatologia se accentuează, motiv pentru
care se internează în secția de Chirurgie a Spitalului Județean de Urgenț ă –
Vaslui.

DIAGNOSTICUL LA INTERNARE:

 apendicită acută cu reacție peritoneală.

MEDICUL CARE ÎNGRIJEȘTE: Dr. Ionescu M., Medic Primar Chirurgie și Ortopedie
Pediatrică.

B. EXAMEN CLINIC GENERAL

GREUTATE: 17 kg

ÎNĂLȚIME: 1,15 m

STARE GENERALĂ: modificată

STARE DE CONȘTIINȚĂ: prezentă

FACIES: încercănat

TEGUMENTE: palide

MUCOASE: clinic normale

ȚESUT CONJUNCTIV ADIPOS: normal reprezentat

SISTEM GANGLIONAR: nepalpabil

SISTEM MUSCULAR: normocinetic

SISTEM OSTEOARTICULAR: integru

SISTEM RESPIRATOR:

 torace cu aspect normal;

 sonoritate pulmonară normală;

63
  murmur vezicular fiziologic.

APARAT CARDIOVASCULAR:

 TA – 120/60 mmHg;
 AV – 80 pulsații/minut;
 șoc apexian în spațiul V intercostal stâng.

APARAT DIGESTIV:

 abdomenul este suplu, mobil, cu mișcări respiratorii, d ureros spontant și la

palpare în fosa iliacă dreaptă;
 tranzit intestinal fiziologic;
 scaune moi;
 vărsături prezente;
 ficat și splină în limite normale.

APARAT URO-GENITAL:

 micțiuni fiziologice;
 urini de aspect normal;
 loje renale nedureroase.

SISTEM NERVOS:

 reflexe osteotendinoase, orientat temporo-spațial.

ANTECEDENTE PERSONALE: nesemnificative.

ANTECENDENTE HEREDOCOLATERALE: nesemnificative.

CONDIȚII DE VIAȚĂ ȘI MUNCĂ: igienice.

ALERGII: nu prezintă.

C. NEVOI FUNDAMENTALE AFECTATE

PACIENT: C.R., 6 ani

DIAGNOSTIC: apencidictă acută cu reacție peritoneală.

SALON: 1

1. NEVOIA DE A COMUNICA

64
 P: comunicare ineficace la nivel afectiv;

E: neadaptarea la rolul de bolnav;

S: teamă.

2. NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE

P: durere;

E: inflamația apendicelui;

S: durere în fosa iliacă dreaptă.

3. NEVOIA DE A ELIMINA

P: eliminare neadecvatăa materiilor fecale;

E: proces inflamator;

S: scaune moi.

4. NEVOIA DE A BEA ȘI A MÂNCA

P: alterarea digestiei;

E: apendicită acută;

S: grețuri.

5. NEVOIA DE A SE MIȘCA ȘI A AVEA O BUNĂ POSTURĂ

P: postură inadecvată;

E: durere în fosa iliacă dreaptă;

S: poziție inadecvată.

6. NEVOIA DE A DORMI ȘI A SE ODIHNI

P: dificultatea de a se odihni;

E: durere în fosa iliacă dreaptă;

S: ore insuficiente de somn (5h).

7. NEVOIA DE A FI CURAT, ÎNGRIJIT, DE A-ȘI PROTEJA TEGUMENTELE ȘI

MUCOASELE

65
 P: dificultatea de a-și efectua îngrijirile tehnice;

E: durere;

S: lipsa îngrijirilor igienice.

8. NEVOIA DE A SE ÎMBRĂCA ȘI DEZBRĂCA

P: dificultatea în a se îmbrăca și dezbrăca;

E: durere în fosa iliacă dreaptă;

S: îmbrăcare lentă.

66