7

1. PROCESUL DE PRODUCŢIE ŞI PROCESUL TEHNOLOGIC

1.1. Elemente definitorii

1.1.1. Produsul şi stadiile acestuia. Produsul, în general, este definit ca

un rezultat al unui proces (SR EN ISO 9000/2006). Exista patru tipuri de
produse generice, după cum urmează: servicii (transporturi etc.); software
(program de calculator, dicţionar etc.); hardware (partea mecanica a unui motor
etc.); materiale procesate (lubrifianţi etc.). Multe produse cuprind elemente care
aparţin diferitelor categorii generice de produse. Elementul dominant este cel
care determina tipul produsului.
Produsele hardware sunt foarte variate: metalurgice, mecanice, electro-
mecanice, electrotehnice, electronice, chimice, alimentare, sportive etc.
Produsele mecanice sunt foarte variate şi diversificate. Se pot aminti
câteva: reductoare de viteză, cutii de viteză, tractoare, semănători, automobile,
motociclete, biciclete, avioane etc. Ele pot fi constituite în totalitate din
elemente mecanice sau să conţină într-o anumită proporţie elemente de altă natură
(chimică, electrică, electronică etc.).
Categorii de produse mecanice. După complexitatea lor, produsele pot
fi: de tip piesă (arbore cotit, roată dinţată, piston etc.), subansamblu (motor cu
ardere internă, cutie de viteză etc.), ansamblu (autoturism, motocicletă etc.).
În general, foarte multe produse complexe (electrotehnice, electronice
etc.) conţin piese sau subansambluri mecanice.
Piesa este un corp solid monobloc, constituit dintr-un material simplu
sau complex, delimitat de elemente geometrice de tip suprafaţă, curbă, punct,
care definesc un volum şi, respectiv, o masă. Un exemplu de piesă este
prezentat în fig. 1.1.
Orice piesă poate fi caracterizată prin trei elemente: compoziţie,
structură şi formă.
Compoziţia materialului piesei este dată de elementele care o alcătuiesc.
Compoziţia materialului piesei precede, în general, structura şi forma. Ea se
realizează în două moduri:
 prin schimbare de stare fizică, incluzând starea lichidă;
 fără schimbare de stare fizică (în stare solidă).
 8

Structura materialului piesei este dată de modul de structurare

(organizare) a elementelor componente, care trebuie să asigure proprietăţile
impuse, fie de procesul de prelucrare, fie de condiţiile de exploatare. Ea poate
fi:
 o structură de prelucrare, care să confere materialului o
prelucrabilitate optimă;
 o structură de utilizare, care să confere materialului proprietăţile
optime cerute de funcţionarea pieselor.
Astfel, la multe categorii de materiale metalice este posibil să se
modifice structura prin tratamente termice, astfel încât la început ea să fie o
structură de prelucrare (obţinută, de exemplu, printr-o recoacere pentru oţeluri
şi fonte) şi, apoi, o structură de utilizare (rezultată, de exemplu, în urma unui
tratament termic de călire-revenire).

Fig. 1.1 Flanșă

 9

Forma piesei este un element complex şi include: configuraţia, poziţia

reciprocă a suprafeţelor care delimitează piesa, dimensiunile şi precizia
dimensională, gradul de netezime a suprafeţelor. Forma piesei se poate obţine:
 prin schimbarea stării fizice a materialului piesei (cazul turnării
pieselor din materiale metalice lichide);
 prin schimbarea stării chimice simultan cu obţinerea compoziţiei
(cazul pieselor din materiale plastice termoreactive);
 prin redistribuirea materialului (cazul prelucrării prin deformare
plastică);
 prin aglomerare de pulberi;
 prin îndepărtare de material (cazul prelucrării prin aşchiere,
electroeroziune etc.);
 prin adăugare de material (cazul îmbinărilor prin sudare, lipire sau
cel al metalizării etc.).
Semifabricatul poate fi definit ca fiind un corp geometric mai mult sau
mai puţin apropiat ca formă de piesa care urmează a fi obţinută şi care mai are
nevoie de o serie de prelucrări pentru a reprezenta piesa finită. Semifabricatele
se obţin prin turnare, deformare plastică la cald, deformare plastică la rece,
agregare etc. Un exemplu de semifabricat turnat este prezentat în fig. 1.2.

Fig. 1.2 Semifabricat - Flanșă

 10

Subansamblul (de piese) este o reuniune de piese interdependente

constructiv-funcţional.

Ansamblul este o reuniune de subansambluri şi piese interdependente

constructiv-funcţional.
Stadiile produselor. Stadiile generale de existenţă pentru un produs şi
legăturile funcţionale dintre ele sunt prezentate în fig. 1.3 [B2].
Astfel, produsele se află succesiv, evolutiv în timp şi spaţiu, în cele trei
stadii evidenţiate. Stadiul de concepţie cuprinde trei etape: etapa de
documentare (D), etapa de cercetare (C) şi etapa de proiectare (P). Cel de-al
doilea stadiu, stadiul de fabricaţie, cuprinde etapa pregătirii tehnologice a
fabricaţiei (PTF), etapa fabricaţiei propriu-zise (F) cu subetapele: prelucrare (P),
control (C), asamblare (A) şi etapa de probe şi încercări (PÎ). Ultimul stadiu, cel
de exploatare, cuprinde etapele de exploatare propriu-zisă (E), întreţinere (Î) şi
reparare (R).

Fig. 1.3 Stadiile produselor

Pe modelul prezentat în fig. 1.3 sunt redate şi fluxurile directe şi

fluxurile inverse între cele trei stadii, precum şi cuplările stadiilor de intrare şi
ieşire.
Din zona comenzilor, care aparţine unui sistem general al necesităţilor
materiale şi spirituale ale comunităţii umane, se intră în stadiul de concepţie sub
forma intrărilor i (i=1, 2, n) de tipul proiectărilor, reproiectărilor, asimilărilor
etc. de produse. În stadiul de concepţie comanda de proiectare trece mai întâi
prin etapa de documentare pentru a stabili orizontul local, naţional sau mondial
 11
la care se află produsul care urmează a fi conceput, pentru ca performanţele lui
în momentul introducerii pe piaţa liberă să fie competitive cu cele ale
produselor similare. În etapa de cercetare sunt analizate variante posibile şi se
procedează la selectarea lor multicriterială în scopul obţinerii variantei optime.
Este de dorit, ca în această etapă, aspectul de originalitate să fie cât mai
pronunţat, pentru a da o notă mai accentuată de noutate a produsului,
originalitate ce ar putea asigura o mai uşoară pătrundere pe pieţe de desfacere
tradiţionale. În această etapă, cea de proiectare, varianta optimă se realizează
sub forma proiectului tehnic şi de execuţie a produsului comandat.
Pe fluxul direct, produsul sub forma de proiect, pătrunde în stadiul de
fabricaţie. În etapa de pregătire tehnologică a fabricaţiei se elaborează
procesele tehnologice pentru reperele ce compun produsul (cele care nu sunt
gata fabricate şi deci posibil de procurat ca atare) şi se echipează aceste procese
cu SDV-istica necesară (scule, dispozitive, verificatoare). În etapa de probare şi
încercare, produsul fizic realizat este supus, în standuri de probe, la diferite
încercări în regim static şi dinamic pentru a fi verificat dacă îndeplineşte, în
condiţiile normale de exploatare, funcţiile pentru care a fost proiectat şi realizat,
la parametrii optimi proiectaţi.
Produsul fizic realizat (P) ajunge în stadiul de exploatare. Aici produsul
este exploatat îndeplinind funcţiile impuse prin concepţia de produs şi garantate
prin fabricaţie corespunzătoare; este întreţinut, în sensul supravegherii ca
exploatarea să se facă în condiţii normale de funcţionare, condiţii care au fost
luate în consideraţie la proiectare şi fabricare şi de respectarea cărora depind
direct performanţele produsului. În cazuri de avarii sau la termene planificate,
produsul trece prin etapa de reparare pentru a-l readuce în starea de funcţionare
normală.
În continuare, produsul uzat iese din stadiul de exploatare prin uzură
(fizică, morală), fiind dirijat către zona reciclărilor.
Fluxurile directe şi indirecte ilustrează dependenţa directă şi indirectă a
activităţilor din cele trei stadii. Fluxurile directe şi indirecte ne oferă imaginea
unui sistem complex cu posibilităţi de perfecţionare şi de autoperfecţionare pe
baza unui sistem informaţional decizional integrat şi a tehnicilor de optimizare.

1.1.2. Producţie, proces şi tehnologie. Producţia reprezintă totalitatea

activităţilor prin care se realizează produsele.
Noţiunea de producţie este, după caz, similară cu procesul de producţie
sau cu produsul/grupul de produse.
 12

Procesul reprezintă succesiunea de transformări, de fenomene, prin care

se realizează un produs.

Tehnologia reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi operaţiilor

prin care se realizează un produs. În sensul cel mai larg, conceptul de
tehnologie conţine, înglobează, atât elemente de metodă, procese şi operaţii, cât
şi mijloace utilizate (utilaje, scule, dispozitive, verificatoare etc.).
Tehnologia se referă la o activitate de producţie care răspunde nevoilor
unei societăţi şi are la bază un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice,
acumulate de-a lungul timpului. Tehnologia este legată nemijlocit de activităţi
de cercetare şi dezvoltare strategică, destinate să o creeze, să o amelioreze, şi
chiar să o depăşească. Ea este determinată de progres prin intermediul inovării
continue din toate domeniile activităţii de producţie.
Tehnologia se referă la produse materiale (automobile, tractoare,
aspiratoare etc.), dar şi la activităţi de servicii (gestionarea şi arhivarea
informaţiei etc.).

Clasificarea tehnologiilor. În funcţie de obiectul lor [N2, N3]:

 Tehnologii de produs. Acestea se referă la conceperea de produse
care corespund unor necesităţi date de piaţa de desfacere. De
exemplu, locomotiva cu aburi reprezintă o tehnologie de produs
depăşită, fiind înlocuită de locomotivele Diesel-electrice sau
electrice.
 Tehnologii de fabricare. Acestea se referă la metodele şi mijloacele
necesare realizării produselor. De exemplu, prelucrarea pieselor
complexe (palete de turbină) pe maşini-unelte cu comandă numerică
este o tehnologie de fabricare mai evoluată decât prelucrarea pe
maşini-unelte cu copiere după şablon.

În funcţie de accesibilitatea lor:

 Tehnologii de bază. Sunt tehnologii uşor accesibile unui mare număr
de unităţi de producţie, deoarece ele ajung în domeniul public prin
intermediul publicaţiilor detaliate, prin produsele comercializate. De
exemplu, bicicleta sau turnarea sub presiune a aliajelor neferoase
reprezintă tehnologii de bază.
 13

 Tehnologii cheie. Acestea sunt tehnologii patrimoniale pentru

unităţile de producţie care le deţin şi le realizează. Concurenţii nu
pot avea acces direct la aceste tehnologii. Acestea reprezintă un
avantaj major al deţinătorilor în raport cu concurenţii lor.
De exemplu, elaborarea diamantelor artificiale reprezintă o
tehnologie cheie pentru anumite unităţi de producţie.
 Tehnologii în devenire (de vârf). Sunt tehnologii în curs de
cristalizare, vizând anumite domenii strategice sau constituind
alternative mai performante ale unor tehnologii existente. Odată
dezvoltate, tehnologiile în devenire sunt susceptibile de avea un
statut cheie, dacă avantajele pe care le reprezintă sunt
determinante pentru produsul nou creat, în scopul
comercializării. De exemplu, elaborarea unor metale şi aliaje în
spaţiul cosmic.
Aceste caracteristici ale tehnologiei nu sunt intrinseci. Ele depind de
mediul industrial şi tehnic în care se dezvoltă. Astfel, o tehnologie poate fi de
bază pentru o anumită tară, cheie pentru o tară mai puţin dezvoltată sau în
devenire pentru o tară în curs de dezvoltare.
În legătură cu inovarea tehnologică aceasta poate fi în totală
discontinuitate cu tehnologiile precedente (ruptură tehnologică) sau poate fi o
ameliorare sensibilă a unei tehnologii existente (inovare tehnologică
incrementală).
De asemenea, la apariţia unei noi tehnologii, rata de inovare este mai
importantă în domeniul tehnologiilor de produs (fig. 1.4) [N1, N2]. La un
moment dat, un anumit produs, rezultat al unei tehnologii în devenire, este
propulsat pe piaţă, ca urmare a performanţelor superioare pe care acesta le oferă
faţă de altul cunoscut şi utilizat de multă vreme. Unitatea de producţie
deţinătoare a noii tehnologii îşi va îndrepta atenţia, în primul rând, spre
ridicarea continuă a performanţelor produsului şi adaptarea caracteristicilor sale
la nevoile pieţei de desfacere.
Cu timpul, intensitatea activităţii de inovare scade, cu cât produsul nou
creat satisface mai nuanţat cerinţele pieţei, în detrimentul produselor pe care le
înlocuieşte treptat. Eforturilor unităţii de producţie vor fi îndreptate spre
tehnologia de fabricaţie, pentru ca noul produs să fie realizat cât mai fidel în
raport cu cerinţele beneficiarului. Astfel, se poate vorbi de o fază intermediară
(de tranziţie) în care interesul major al unităţii de producţie este centrat pe
fabricarea noului produs.
 14

Fig. 1.4 Inovare tehnologică şi de produs [N2, N3]

Cu timpul, intensitatea activităţii de inovare scade, cu cât produsul nou

creat satisface mai nuanţat cerinţele pieţei, în detrimentul produselor pe care le
înlocuieşte treptat. Eforturilor unităţii de producţie vor fi îndreptate spre
tehnologia de fabricaţie, pentru ca noul produs să fie realizat cât mai fidel în
raport cu cerinţele beneficiarului. Astfel, se poate vorbi de o fază intermediară
(de tranziţie) în care interesul major al unităţii de producţie este centrat pe
fabricarea noului produs.
Cu trecerea timpului, activitatea de inovare în domeniul tehnologiei de
produs se estompează. Eforturile unităţii de producţie vor fi dirijate spre
raţionalizarea tehnologiei de fabricare, care sunt, dominant, în devenire.
Unitatea de producţie va face mari investiţii pentru a creşte productivitatea şi a
reduce costul de fabricaţie, pentru a se menţine pe piaţă, unde confruntarea cu
concurenţii săi este din ce în ce mai acerbă. Astfel, se ajunge la fabricarea unui
produs devenit standardizat, dar care se vinde pe o piaţă segmentată.
În această fază, numită fază critică a ciclului, tehnologiile de fabricare
au atins eficienţa maximă, deoarece fiind înalt specializate nu mai pot asigura
flexibilitatea necesară realizării unor produse alternative.
Eforturile unităţii de producţie îndreptate spre raţionalizarea unei
tehnologii dominante conţin în sine germenii vulnerabilităţii fată de inovarea
tehnologică, faţă de tehnologiile alternative. Inovarea incrementală se bazează
pe experienţă, respectiv diminuarea costurilor de fabricare se face pe măsura
acumulării de experienţă (fig. 1.5). Acest fapt duce la creşterea volumului de
 15

producţie a unui produs devenit dominant şi care poartă în sine germenii

degradării morale.

Fig. 1.5 Evoluţia tehnologiilor de fabricaţie [N2, N3]

Ruptura tehnologică reprezintă o subminare a acumulării de experienţă,

întrucât acest tip de inovare pune în cauză tehnologia dominantă. La apariţia
unei noi tehnologii de ruptură un nou ciclu este relansat (fig. 1.6), pentru ca
apoi noua tehnologie să ajungă dominantă. În funcţie de strategia pe care o
adoptă, o anumită unitate de producţie poate fi iniţiatoare, continuatoare sau
victimă a unei rupturi tehnologice performante.

Fig. 1.6 Evoluţia tehnologiilor de produs şi de fabricaţie [N2, N3]

 16

1.2. Procesul de producţie, structura procesului de producţie,

unitatea de producţie

1.2.1. Procesul de producţie. Procesul de producţie (PP) reprezintă

ansamblul de activităţi (procese) pentru a realiza un produs sau un grup de
produse, care să posede anumite proprietăţi de întrebuinţare.
În funcţie de caracterul produselor şi al producţiei, procesele de
producţie pot fi de extracţie, de prelucrare, de control, de transport etc.
Procesul de producţie este o activitate complexă, care, privită din
diferite puncte de vedere, prezintă aspecte foarte diverse: tehnice,
organizatorice, economice, financiare etc.
Astfel, principalele activităţi ce se execută în cadrul unui proces de
producţie, dintr-o unitate de producţie, în vederea realizării unui produs
mecanic, sunt [V7]:
 activităţi de concepţie şi proiectare a produselor;
 activităţi de concepţie şi proiectare a tehnologiei de elaborare a
semifabricatelor;
 activităţi de concepţie şi proiectare a tratamentelor termice primare,
intermediare şi finale;
 activităţi de concepţie şi proiectare a tehnologiilor de prelucrare
mecanică a pieselor;
 activităţi de concepţie şi proiectare a SDV-urilor necesare
prelucrărilor la rece şi la cald;
 activităţi de realizare practică a SDV-urilor proiectate;
 realizarea semifabricatelor şi a tratamentelor termice primare;
 prelucrarea mecanică a semifabricatelor;
 tratamente termice intermediare şi finale;
 asamblarea pieselor în vederea obţinerii subansamblurilor,
ansamblului;
 vopsirea pieselor, ansamblului în scopul conservării şi obţinerii unui
aspect plăcut;
 activităţi de probare şi încercare a ansamblului;
 17

 întreţinerea, repararea, recondiţionarea utilajelor şi SDV-rilor;

 activităţi de organizare a producţiei şi a muncii;
 aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifabricate, SDV-uri;
 activităţi de transport în cadrul unităţii de producţie şi de
aprovizionare a locurilor de muncă;
 activităţi administrative şi sociale;
 activităţi de marketing;
 activităţi financiare, analize economice, costuri de producţie, control
financiar;
 activităţi de contabilitate;
 activităţi de desfacere şi livrare;
 activităţi ecologice legate de mediul înconjurător;
 activităţi de management etc.

1.2.2. Structura proceselor de producţie din punct de vedere tehnic.

După felul în care participă la realizarea produsului, activităţile tehnice ale
procesului de producţie se clasifică în activităţi: de cercetare proiectare, de
bază, auxiliare, de deservire, anexe.
 Activităţile de bază sunt acelea prin care se realizează modificările
formei, dimensiunilor, calităţii suprafeţelor, proprietăţilor fizice,
chimice, mecanice etc. ale pieselor (produselor), de la stadiul de
materie sau semifabricat primă până la stadiul de produs finit. Toate
activităţile subordonate acestui scop se desfăşoară pe baza unor
tehnologii de fabricare. Astfel de activităţi sunt cele de:
semifabricare, prelucrare, tratamente termice, asamblare, control,
vopsire, încercare, reparare şi recondiţionare etc.
 Activităţile auxiliare au ca scop pregătirea şi realizarea normală a
activităţilor de bază. Nu se acţionează în mod direct asupra
produselor. Aceste activităţi cuprind concepţia şi proiectarea
produselor, tehnologiilor, sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor
(SDV-urilor), executarea şi întreţinerea SDV-urilor, întreţinerea
utilajelor, producerea energiei etc. Activităţi auxiliare fac obiectul
 18
unor compartimente de muncă specializate, cum sunt: energetic,
pentru asigurarea şi menţinerea în stare de funcţionare a instalaţiilor
energetice; tehnologic, pentru pregătirea, lansarea şi urmărirea
fabricaţiei; mecanic, pentru întreţinerea şi repararea utilajelor,
construcţia SDV-urilor speciale, întreţinerea SDV-urilor etc.
 Activităţile de deservire constau într-o gamă largă de servicii care
asigură desfăşurarea normală a activităţilor de bază şi auxiliare. Cele
mai importante sunt: transportul materiilor prime, al materialelor şi al
diferitelor forme de energie, aprovizionarea locurilor de muncă cu
semifabricate şi SDV-uri etc.
 Activităţile anexe cuprind confecţionarea ambalajelor, valorificarea
deşeurilor etc.

1.2.3. Unitatea de producţie. Procesul de producţie se desfăşoară în

unităţi de producţie.
Unitatea de producţie este de tip întreprindere, uzină, societate
comercială, concern etc.; este organizată pe compartimente de producţie (secţie,
atelier, birouri, servicii, laboratoare, depozite etc.), pe baza diviziunii interne a
muncii.
Produsele şi procesul de producţie sunt concepute, proiectate, organizate
şi conduse, din punct de vedere tehnico-economic, de specialişti cu calificare
corespunzătoare.
Componenta de bază în organizarea unei unităţi de producţie este secţia.
În funcţie de profilul lor, secţiile pot fi: de pregătire a fabricaţiei (în care se
întocmeşte toată documentaţia necesară procesului de producţie); de bază (de
obţinere a semifabricatelor, de prelucrare mecanică, de control, de tratament
termic, de asamblare, de vopsire etc.); auxiliare, de deservire.
Diferitele activităţi, prin care se realizează procesul de producţie, în
cadrul compartimentelor unităţii de producţie, se desfăşoară pe locuri de muncă,
stabilite pe baza unei anumite diviziuni interne a muncii.
Locul de producţie (muncă) este o parte dintr-un compartiment de
producţie (secţie, atelier etc.) caracterizată printr-un spaţiu dotat cu anumite
mijloace de muncă (mijloace tehnologice) şi organizat în scopul desfăşurării
anumitor activităţi. Pe un loc de muncă îşi desfăşoară activitatea unul sau mai
mulţi operatori umani. În multe cazuri, operatorul uman poate fi înlocuit de un
robot sau manipulator industrial.
 19

1.3. Procesul tehnologic

Totalitatea activităţilor care realizează un anumit stadiu al transformării

materiei prime/semifabricatului în produs finit formează procesul tehnologic.
Deci, procesul tehnologic (PT) este o parte a unui proces de producţie.

1.3.1. Clasificarea proceselor tehnologice. Procesele tehnologice, în

funcţie de stadiul în care se găseşte produsul şi de natura activităţilor de bază
preponderente, se definesc şi se clasifică în:

a) Procese tehnologice de prelucrare.

a1) Procese tehnologice de prelucrare primară (de semifabricare).
Procesul tehnologic de prelucrare primară (de semifabricare) cuprinde o
succesiune de activităţi legate nemijlocit de obţinerea semifabricatului
(exemple: procese tehnologice de turnare, deformare plastică la cald,
deformare plastică la rece, agregare etc.).

a2) Procese tehnologice de prelucrare intermediară sau/şi finală.

Procese tehnologice de prelucrare intermediară sau/şi finală sunt:
 Procesele tehnologice de prelucrare prin aşchiere şi eroziune
cuprind activităţi prin care se realizează modificarea formei,
dimensiunilor, poziţiei reciproce şi calităţii suprafeţelor piesei prin
aşchiere sau eroziune;
 Procesele tehnologice de prelucrare prin deformare la rece cuprind
activităţi prin care se realizează modificarea formei, dimensiunilor,
poziţiei reciproce şi calităţii suprafeţelor piesei prin tăiere,
deformare sau combinaţii ale acestora;
 Procesele tehnologice de tratament termic cuprind activităţi prin
care se realizează modificări ale proprietăţilor de material (chimice,
fizice, mecanice, structură) ale piesei;
 Procesele tehnologice de acoperire cuprind activităţi legate în
special prin realizarea condiţiilor de aspect şi de protecţie
anticorozivă.
 20

b) Procese tehnologice de control. Procesul tehnologic de control

cuprinde activităţi prin care, într-un anumit stadiu, se stabileşte
conformitatea produsului cu documentaţia tehnologică (prin
măsurători, verificări, control).
c) Procese tehnologice de montaj. Procesul tehnologic de montaj
cuprinde activităţi legate nemijlocit de asamblarea produselor de tip
ansamblu sau subansamblu.
d) Procese tehnologice de manipulare. Procesul tehnologic de
manipulare (transport) cuprinde activităţi legate nemijlocit de
manipularea produselor de tip ansamblu sau subansamblu.

Procesul tehnologic de fabricare a unui produs este format, în general,

din mai multe procese tehnologice simple (semifabricare, prelucrare prin
așchiere, tratament termic, control/inspecție etc.).

1.3.2. Structura proceselor tehnologice. Procesele tehnologice anterior

prezentate, deşi se deosebesc după stadiul de transformare la care se referă, au
totuşi un conţinut (o structură) care se poate prezenta în mod unitar, pornind de
la natura activităţilor care se realizează în aceste procese. Acest conţinut se
referă la faptul că procesele tehnologice sunt constituite din operaţii tehnologice
(sau mai simplu operaţii).
În cazul general, operaţia tehnologică reprezintă partea unui proces
tehnologic în care, la un anumit loc de muncă, se execută un grup bine definit de
activităţi [G4, G5].
În particular, definirea conţinutului şi caracteristicile acestor elemente
componente ale PT se va face pentru PT de prelucrare şi, în mod special, pentru
PT de prelucrare prin aşchiere.
Se consideră că structura oricărui tip de PT de prelucrare prin aşchiere
conţine următoarele elemente componente: operaţia, faza, trecerea, mânuirea,
mişcarea.

Operaţia este o parte a PT, constituită din activităţi organizate, care se

execută în mod continuu, la un loc de muncă, asupra uneia sau mai multor
piese, identice sau diferite, într-un interval de timp, cu sau fără intervenţia
directă a operatorului uman.
 21

În cadrul proceselor tehnologice de prelucrare, una din caracteristicile

operaţiei o constituie orientarea şi fixarea pieselor. Orientarea este activitatea
prin care piesa este integrată în sistemul tehnologic, într-o poziţie bine
determinată, în vederea generării suprafeţelor respective. Prin fixare se înţelege
conservarea poziţiei stabilite la orientare prin aplicarea unui sistem de forţe,
astfel încât să se asigure stabilitatea prelucrării (adică să se evite deplasarea,
deformarea sau vibrarea semifabricatului). Prinderea include noţiunile de
orientare şi fixare.
Poziţia se caracterizează prin menţinerea (neschimbată a) amplasării
piesei în raport cu un element de referinţă al maşinii-unelte (MU). De
asemenea, sculele pot ocupa diferite poziţii în raport cu un element de referinţă
al MU.
În vederea executării prelucrării, între semifabricat şi sculă este necesar
procesul de reglare (poziţionare) prin care cele două elemente sunt aduse într-o
poziţie relativă iniţială corespunzătoare cotelor impuse. Poziţia şi poziţionarea
se schimbă prin rotiri, întoarceri, indexări (MU cu mai multe posturi).

Caracteristicile operaţiei:
1) Se realizează în mod continuu la un singur loc de muncă. Dacă se
întrerupe prelucrarea unei piese pentru a prelucra o altă piesă şi apoi se reia
prelucrarea acesteia, se schimbă operaţia. Aceeaşi operaţie se poate executa în
paralel la mai multe locuri de muncă, fără a considera că sunt mai multe operaţii
distincte, ci doar una.
2) Se poate realiza într-o sau în mai multe prinderi, poziţii (ale piesei
sau sculelor în raport cu organele de lucru ale maşinii-unelte - v. şi faza) şi,
respectiv, poziţionări ale piesei/sculei. De exemplu, prelucrarea suprafeţelor
frontale şi a găurilor de centrare ale unui arbore se pot realiza într-o singură
prindere, două poziţii ale piesei, două poziţionări ale sculelor, utilizând o
maşină de frezat şi centruit bilaterală. În schimb, aceleaşi prelucrări executate
pe un strung paralel, comportă două prinderi şi o singură poziţie a piesei, două
poziţionări ale sculelor.
3) Se pot prelucra una sau mai multe suprafeţe simultan sau succesiv.
4) Se pot realiza prelucrări de naturi diferite (cu regimuri de prelucrare
diferite) degroşare, semifinisare, finisări etc.
5) Se pot utiliza una sau mai multe scule simple, combinate sau complet
de scule;
 22

6) Durata unei operaţii poate să fie mai mică, egală sau mai mare decât
durata unui schimb de lucru. In acest ultim caz, dacă piesa rămâne pe maşină,
pauza dintre schimburi nu reprezintă discontinuitate.
7) O operaţie conţine cel puţin o activitate de bază şi cel puţin două
activităţi auxiliare (prindere şi desprindere).

Observaţii:
1) Defalcarea PT pe operaţii, adică stabilirea conţinutului unei operaţii
este cea mai importantă etapă a proiectării proceselor tehnologice. De
asemenea, operaţia este unitatea de bază în programarea şi conducerea
producţiei.
2) In cadrul unui proces tehnologic, o operaţie este definită prin număr
de ordine, denumire, schiţă, conţinut după cum urmează [G4, G5].
 Numărul de ordine al operaţiei poate fi: 1, 2, 3, … sau 5, 10, 12, 15,
20, 30, 40, 50 … etc., unde 10, 20, 30, 40, … se referă la operaţii
principale.
 Denumirea unei operaţii se stabileşte convenţional, astfel încât să
descrie conţinutul acesteia. Ex.: “Debitare”, “Frezare I” (pentru
prelucrări complexe), “Frezare la 50”, “Burghiere-adâncire-filetare”,
“Control intermediar”, “Demagnetizare”, “Control final” etc.
 Schiţa operaţiei este o reprezentare grafică ce conţine: produsul
supus operării în poziţie de lucru; suprafeţele obiectiv (de generat
prin prelucrare, de control, de asamblare, de tratament termic, de
acoperire) se reprezintă cu linie îngroşată; caracteristici de material
şi geometrice prescrise suprafeţei obiectiv; schema de prindere.
Astfel, pe lângă schiţa operaţiei se întâlnesc: schiţa preliminară
(simplificată) a operaţiei (schiţa operaţiei nu conţine prinderea, dar
sunt marcate bazele de cotare prin x-uri) şi schiţa extinsă a operaţiei
(schiţa operaţiei este completată cu scule, mişcări ale piesei şi ale
sculei etc.).

Exemple: în fig. 1.7 se prezintă schiţa preliminară a unei operaţii

de frezare şi centruire, în fig. 1.8 se prezintă schiţa operaţiei de
frezare şi centruire, iar în fig. 1.9 schiţa extinsă a operaţiei de frezare
şi centruire. Cotele intermediare care nu sunt cote finale pentru
piesă, în schiţa simplificată, sunt prezentate cu bare, deoarece în
acest stadiu nu se cunosc.
 23

Fig.1.7 Schiţa preliminară a operaţiei

Fig. 1.8 Schiţa operaţiei (propriu-zisă)

Fig. 1.9 Schiţa extinsă (detaliată) a operaţiei

 24

 Conţinutul operaţiei prezintă particularităţi determinate de tipul

activităţilor de bază preponderent care se desfăşoară. Astfel, în
funcţie de gradul de complexitate, operaţiile pot fi simple sau
complexe, iar în funcţie de importanţa activităţilor de bază,
operaţiile pot fi principale (Frezare la 30, Găurire 6 etc.) sau
complementare (“Demagnetizare”, “Spălare”, “Conservare-
depozitare”).
Exemple:
1.Operaţia 10. Debitare (fig. 1.10,a);
2.Operaţia 20. Frezare la l (prelucrare din două prinderi, fig. 1.10,b);
3.Operaţia 20. Frezare la l1 (prelucrare dintr-o prindere, fig. 1.10,c);
4. Operaţia 30. Frezare la l (prelucrare dintr-o prindere, fig. 1.10,d);
5. Operaţia 70. Control/Rectificare (fig. 1.10,e);
6. Operaţia 90. Asamblare roată-bucşă (fig. 1.10,f).

Faza, în cazul general [G4, G5], reprezintă o parte a unei operaţii, care
cuprinde un subgrup bine definit de activităţi. În funcţie de natura activităţilor şi
de gradul de complexitate, fazele pot fi: active, auxiliare şi, respectiv, simple şi
complexe.
În particular, pentru un PT de prelucrare prin aşchiere, faza activă este o
parte a operaţiei în care se execută, la o singură prindere a piesei/pieselor şi
într-o singură poziţie a piesei/pieselor sau a sculei/sculelor, o suprafaţă simplă,
complexă sau mai multe suprafeţe (simple/complexe) succesiv/simultan, cu o
sculă simplă, complexă, sau cu un complet de scule simple/complexe,
menţinându-se acelaşi regim de prelucrare.
Schimbarea unuia din elementele caracteristice ale fazei ca prinderea,
poziţia (piesei sau sculei), suprafaţa, scula, regimul de lucru implică schimbarea
fazei.
Observaţii:
 Părţile operaţiei legate de prinderea, desprinderea, indexarea etc.
piesei sunt tratate ca faze auxiliare sau inactive, care se trec în
conţinutul planurilor de operaţii. Considerarea fazelor auxiliare prezintă
importanţă şi mai mare la întocmirea portprogramelor, de exemplu, la
trasarea camelor.
 25

Operatii
(h)

l
l

L
50 12,5

a) Debitare b) Frezare
l1

12,5 12,5

c) Frezare la l1 d) Frezare la l

Ø40H7
0.01 A

Ø40H7/m6
A

1,6

e) Control/Rectificare f) Asamblare

Fig.
Fig. 1.6Exemple
1.10 Exempledede schite
schiţe de de operatii
operaţii