Sunteți pe pagina 1din 19

7

1. PROCESUL DE PRODUCŢIE ŞI PROCESUL TEHNOLOGIC

1.1. Elemente definitorii

1.1.1. Produsul şi stadiile acestuia. Produsul, în general, este definit ca

un rezultat al unui proces (SR EN ISO 9000/2006). Exista patru tipuri de produse generice, după cum urmează: servicii (transporturi etc.); software (program de calculator, dicţionar etc.); hardware (partea mecanica a unui motor etc.); materiale procesate (lubrifianţi etc.). Multe produse cuprind elemente care aparţin diferitelor categorii generice de produse. Elementul dominant este cel care determina tipul produsului.

Produsele hardware sunt foarte variate: metalurgice, mecanice, electro- mecanice, electrotehnice, electronice, chimice, alimentare, sportive etc.

Produsele mecanice sunt foarte variate şi diversificate. Se pot aminti câteva: reductoare de viteză, cutii de viteză, tractoare, semănători, automobile, motociclete, biciclete, avioane etc. Ele pot fi constituite în totalitate din elemente mecanice sau să conţină într-o anumită proporţie elemente de altă natură (chimică, electrică, electronică etc.).

Categorii de produse mecanice. După complexitatea lor, produsele pot fi: de tip piesă (arbore cotit, roată dinţată, piston etc.), subansamblu (motor cu ardere internă, cutie de viteză etc.), ansamblu (autoturism, motocicletă etc.).

În general, foarte multe produse complexe (electrotehnice, electronice etc.) conţin piese sau subansambluri mecanice.

Piesa este un corp solid monobloc, constituit dintr-un material simplu sau complex, delimitat de elemente geometrice de tip suprafaţă, curbă, punct, care definesc un volum şi, respectiv, o masă. Un exemplu de piesă este prezentat în fig. 1.1.

compoziţie,

structură şi formă.

Compoziţia materialului piesei este dată de elementele care o alcătuiesc. Compoziţia materialului piesei precede, în general, structura şi forma. Ea se realizează în două moduri:

Orice

piesă

poate

fi

caracterizată

prin

trei

elemente:

prin schimbare de stare fizică, incluzând starea lichidă;

fără schimbare de stare fizică (în stare solidă).

8

Structura materialului piesei este dată de modul de structurare (organizare) a elementelor componente, care trebuie să asigure proprietăţile impuse, fie de procesul de prelucrare, fie de condiţiile de exploatare. Ea poate fi:

o

o

structură

de

prelucrare,

care

confere

materialului

prelucrabilitate optimă;

o structură de utilizare, care să confere materialului proprietăţile optime cerute de funcţionarea pieselor.

Astfel, la multe categorii de materiale metalice este posibil să se modifice structura prin tratamente termice, astfel încât la început ea să fie o structură de prelucrare (obţinută, de exemplu, printr-o recoacere pentru oţeluri şi fonte) şi, apoi, o structură de utilizare (rezultată, de exemplu, în urma unui tratament termic de călire-revenire).

de utilizare (rezultată , de exemplu, în urma unui tratament termic de călire -revenire). Fig. 1.1

Fig. 1.1 Flanșă

9

Forma piesei este un element complex şi include: configuraţia, poziţia reciprocă a suprafeţelor care delimitează piesa, dimensiunile şi precizia dimensională, gradul de netezime a suprafeţelor. Forma piesei se poate obţine:

prin schimbarea stării fizice a materialului piesei (cazul turnării pieselor din materiale metalice lichide);

prin schimbarea stării chimice simultan cu obţinerea compoziţiei (cazul pieselor din materiale plastice termoreactive);

prin redistribuirea materialului (cazul prelucrării prin deformare plastică);

prin aglomerare de pulberi;

prin

îndepărtare

de

material

electroeroziune etc.);

(cazul

prelucrării

prin

aşchiere,

prin adăugare de material (cazul îmbinărilor prin sudare, lipire sau cel al metalizării etc.).

Semifabricatul poate fi definit ca fiind un corp geometric mai mult sau mai puţin apropiat ca formă de piesa care urmează a fi obţinută şi care mai are nevoie de o serie de prelucrări pentru a reprezenta piesa finită. Semifabricatele se obţin prin turnare, deformare plastică la cald, deformare plastică la rece, agregare etc. Un exemplu de semifabricat turnat este prezentat în fig. 1.2.

rece, agregare etc. Un exemplu de semifabricat turnat este prezentat în fig. 1.2. Fig. 1.2 Semifabricat

Fig. 1.2 Semifabricat - Flanșă

10

Subansamblul

constructiv-funcţional.

(de piese) este o reuniune de piese interdependente

Ansamblul este o reuniune de subansambluri şi piese interdependente constructiv-funcţional.

Stadiile produselor. Stadiile generale de existenţă pentru un produs şi legăturile funcţionale dintre ele sunt prezentate în fig. 1.3 [B2].

Astfel, produsele se află succesiv, evolutiv în timp şi spaţiu, în cele trei stadii evidenţiate. Stadiul de concepţie cuprinde trei etape: etapa de documentare (D), etapa de cercetare (C) şi etapa de proiectare (P). Cel de-al doilea stadiu, stadiul de fabricaţie, cuprinde etapa pregătirii tehnologice a fabricaţiei (PTF), etapa fabricaţiei propriu-zise (F) cu subetapele: prelucrare (P), control (C), asamblare (A) şi etapa de probe şi încercări (PÎ). Ultimul stadiu, cel de exploatare, cuprinde etapele de exploatare propriu-zisă (E), întreţinere (Î) şi reparare (R).

propriu- zisă (E), întreţinere (Î) şi reparare (R). Fig. 1.3 Stadiile produselor Pe modelul prezentat în

Fig. 1.3 Stadiile produselor

Pe modelul prezentat în fig. 1.3 sunt redate şi fluxurile directe şi fluxurile inverse între cele trei stadii, precum şi cuplările stadiilor de intrare şi ieşire.

Din zona comenzilor, care aparţine unui sistem general al necesităţilor materiale şi spirituale ale comunităţii umane, se intră în stadiul de concepţie sub forma intrărilor i (i=1, 2, n) de tipul proiectărilor, reproiectărilor, asimilărilor etc. de produse. În stadiul de concepţie comanda de proiectare trece mai întâi prin etapa de documentare pentru a stabili orizontul local, naţional sau mondial

11

la care se află produsul care urmează a fi conceput, pentru ca performanţele lui în momentul introducerii pe piaţa liberă să fie competitive cu cele ale produselor similare. În etapa de cercetare sunt analizate variante posibile şi se procedează la selectarea lor multicriterială în scopul obţinerii variantei optime. Este de dorit, ca în această etapă, aspectul de originalitate să fie cât mai pronunţat, pentru a da o notă mai accentuată de noutate a produsului, originalitate ce ar putea asigura o mai uşoară pătrundere pe pieţe de desfacere tradiţionale. În această etapă, cea de proiectare, varianta optimă se realizează sub forma proiectului tehnic şi de execuţie a produsului comandat.

Pe fluxul direct, produsul sub forma de proiect, pătrunde în stadiul de fabricaţie. În etapa de pregătire tehnologică a fabricaţiei se elaborează procesele tehnologice pentru reperele ce compun produsul (cele care nu sunt gata fabricate şi deci posibil de procurat ca atare) şi se echipează aceste procese cu SDV-istica necesară (scule, dispozitive, verificatoare). În etapa de probare şi încercare, produsul fizic realizat este supus, în standuri de probe, la diferite încercări în regim static şi dinamic pentru a fi verificat dacă îndeplineşte, în condiţiile normale de exploatare, funcţiile pentru care a fost proiectat şi realizat, la parametrii optimi proiectaţi.

Produsul fizic realizat (P) ajunge în stadiul de exploatare. Aici produsul este exploatat îndeplinind funcţiile impuse prin concepţia de produs şi garantate prin fabricaţie corespunzătoare; este întreţinut, în sensul supravegherii ca exploatarea să se facă în condiţii normale de funcţionare, condiţii care au fost luate în consideraţie la proiectare şi fabricare şi de respectarea cărora depind direct performanţele produsului. În cazuri de avarii sau la termene planificate, produsul trece prin etapa de reparare pentru a-l readuce în starea de funcţionare normală.

În continuare, produsul uzat iese din stadiul de exploatare prin uzură (fizică, morală), fiind dirijat către zona reciclărilor.

Fluxurile directe şi indirecte ilustrează dependenţa directă şi indirectă a activităţilor din cele trei stadii. Fluxurile directe şi indirecte ne oferă imaginea unui sistem complex cu posibilităţi de perfecţionare şi de autoperfecţionare pe baza unui sistem informaţional decizional integrat şi a tehnicilor de optimizare.

1.1.2. Producţie, proces şi tehnologie. Producţia reprezintă totalitatea activităţilor prin care se realizează produsele.

Noţiunea de producţie este, după caz, similară cu procesul de producţie sau cu produsul/grupul de produse.

12

Procesul reprezintă succesiunea de transformări, de fenomene, prin care se realizează un produs.

Tehnologia reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor şi operaţiilor prin care se realizează un produs. În sensul cel mai larg, conceptul de tehnologie conţine, înglobează, atât elemente de metodă, procese şi operaţii, cât şi mijloace utilizate (utilaje, scule, dispozitive, verificatoare etc.).

Tehnologia se referă la o activitate de producţie care răspunde nevoilor unei societăţi şi are la bază un ansamblu de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, acumulate de-a lungul timpului. Tehnologia este legată nemijlocit de activităţi de cercetare şi dezvoltare strategică, destinate să o creeze, să o amelioreze, şi chiar să o depăşească. Ea este determinată de progres prin intermediul inovării continue din toate domeniile activităţii de producţie.

Tehnologia

se

referă

la

produse

materiale

(automobile,

tractoare,

aspiratoare etc.), dar şi

la activităţi

de servicii

(gestionarea şi

arhivarea

informaţiei etc.).

Clasificarea tehnologiilor. În funcţie de obiectul lor [N2, N3]:

Tehnologii de produs. Acestea se referă la conceperea de produse care corespund unor necesităţi date de piaţa de desfacere. De exemplu, locomotiva cu aburi reprezintă o tehnologie de produs depăşită, fiind înlocuită de locomotivele Diesel-electrice sau electrice.

Tehnologii de fabricare. Acestea se referă la metodele şi mijloacele necesare realizării produselor. De exemplu, prelucrarea pieselor complexe (palete de turbină) pe maşini-unelte cu comandă numerică este o tehnologie de fabricare mai evoluată decât prelucrarea pe maşini-unelte cu copiere după şablon.

În funcţie de accesibilitatea lor:

Tehnologii de bază. Sunt tehnologii uşor accesibile unui mare număr de unităţi de producţie, deoarece ele ajung în domeniul public prin intermediul publicaţiilor detaliate, prin produsele comercializate. De exemplu, bicicleta sau turnarea sub presiune a aliajelor neferoase reprezintă tehnologii de bază.

13

Tehnologii cheie. Acestea sunt tehnologii patrimoniale pentru unităţile de producţie care le deţin şi le realizează. Concurenţii nu pot avea acces direct la aceste tehnologii. Acestea reprezintă un avantaj major al deţinătorilor în raport cu concurenţii lor. De exemplu, elaborarea diamantelor artificiale reprezintă o tehnologie cheie pentru anumite unităţi de producţie.

Tehnologii în devenire (de vârf). Sunt tehnologii în curs de cristalizare, vizând anumite domenii strategice sau constituind alternative mai performante ale unor tehnologii existente. Odată dezvoltate, tehnologiile în devenire sunt susceptibile de avea un statut cheie, dacă avantajele pe care le reprezintă sunt determinante pentru produsul nou creat, în scopul comercializării. De exemplu, elaborarea unor metale şi aliaje în spaţiul cosmic.

Aceste caracteristici ale tehnologiei nu sunt intrinseci. Ele depind de mediul industrial şi tehnic în care se dezvoltă. Astfel, o tehnologie poate fi de bază pentru o anumită tară, cheie pentru o tară mai puţin dezvoltată sau în devenire pentru o tară în curs de dezvoltare.

În legătură cu inovarea tehnologică aceasta poate fi în totală discontinuitate cu tehnologiile precedente (ruptură tehnologică) sau poate fi o ameliorare sensibilă a unei tehnologii existente (inovare tehnologică incrementală).

De asemenea, la apariţia unei noi tehnologii, rata de inovare este mai importantă în domeniul tehnologiilor de produs (fig. 1.4) [N1, N2]. La un moment dat, un anumit produs, rezultat al unei tehnologii în devenire, este propulsat pe piaţă, ca urmare a performanţelor superioare pe care acesta le oferă faţă de altul cunoscut şi utilizat de multă vreme. Unitatea de producţie deţinătoare a noii tehnologii îşi va îndrepta atenţia, în primul rând, spre ridicarea continuă a performanţelor produsului şi adaptarea caracteristicilor sale la nevoile pieţei de desfacere.

Cu timpul, intensitatea activităţii de inovare scade, cu cât produsul nou creat satisface mai nuanţat cerinţele pieţei, în detrimentul produselor pe care le înlocuieşte treptat. Eforturilor unităţii de producţie vor fi îndreptate spre tehnologia de fabricaţie, pentru ca noul produs să fie realizat cât mai fidel în raport cu cerinţele beneficiarului. Astfel, se poate vorbi de o fază intermediară (de tranziţie) în care interesul major al unităţii de producţie este centrat pe fabricarea noului produs.

14

14 Fig. 1.4 Inovare tehnologic ă şi de produs [N2, N3] Cu timpul, intensitatea activităţii de

Fig. 1.4 Inovare tehnologică şi de produs [N2, N3]

Cu timpul, intensitatea activităţii de inovare scade, cu cât produsul nou creat satisface mai nuanţat cerinţele pieţei, în detrimentul produselor pe care le înlocuieşte treptat. Eforturilor unităţii de producţie vor fi îndreptate spre tehnologia de fabricaţie, pentru ca noul produs să fie realizat cât mai fidel în raport cu cerinţele beneficiarului. Astfel, se poate vorbi de o fază intermediară (de tranziţie) în care interesul major al unităţii de producţie este centrat pe fabricarea noului produs.

Cu trecerea timpului, activitatea de inovare în domeniul tehnologiei de produs se estompează. Eforturile unităţii de producţie vor fi dirijate spre raţionalizarea tehnologiei de fabricare, care sunt, dominant, în devenire. Unitatea de producţie va face mari investiţii pentru a creşte productivitatea şi a reduce costul de fabricaţie, pentru a se menţine pe piaţă, unde confruntarea cu concurenţii săi este din ce în ce mai acerbă. Astfel, se ajunge la fabricarea unui produs devenit standardizat, dar care se vinde pe o piaţă segmentată.

În această fază, numită fază critică a ciclului, tehnologiile de fabricare au atins eficienţa maximă, deoarece fiind înalt specializate nu mai pot asigura flexibilitatea necesară realizării unor produse alternative.

Eforturile unităţii de producţie îndreptate spre raţionalizarea unei tehnologii dominante conţin în sine germenii vulnerabilităţii fată de inovarea tehnologică, faţă de tehnologiile alternative. Inovarea incrementală se bazează pe experienţă, respectiv diminuarea costurilor de fabricare se face pe măsura acumulării de experienţă (fig. 1.5). Acest fapt duce la creşterea volumului de

15

producţie a unui produs devenit dominant şi care poartă în sine germenii degradării morale.

şi care poartă în sine germenii degradării morale. Fig. 1.5 Evoluţia tehnologiilor de fabricaţie [N2, N3]

Fig. 1.5 Evoluţia tehnologiilor de fabricaţie [N2, N3]

Ruptura tehnologică reprezintă o subminare a acumulării de experienţă, întrucât acest tip de inovare pune în cauză tehnologia dominantă. La apariţia unei noi tehnologii de ruptură un nou ciclu este relansat (fig. 1.6), pentru ca apoi noua tehnologie să ajungă dominantă. În funcţie de strategia pe care o adoptă, o anumită unitate de producţie poate fi iniţiatoare, continuatoare sau victimă a unei rupturi tehnologice performante.

sau victimă a unei rupturi tehnologice performante. Fig. 1.6 Evoluţia tehnologiilor de produs şi de

Fig. 1.6 Evoluţia tehnologiilor de produs şi de fabricaţie [N2, N3]

16

1.2. Procesul de producţie, structura procesului de producţie, unitatea de producţie

1.2.1. Procesul de producţie. Procesul de producţie (PP) reprezintă ansamblul de activităţi (procese) pentru a realiza un produs sau un grup de produse, care să posede anumite proprietăţi de întrebuinţare.

de

producţie pot fi de extracţie, de prelucrare, de control, de transport etc.

Procesul de producţie este o activitate complexă, care, privită din diferite puncte de vedere, prezintă aspecte foarte diverse: tehnice, organizatorice, economice, financiare etc.

Astfel, principalele activităţi ce se execută în cadrul unui proces de producţie, dintr-o unitate de producţie, în vederea realizării unui produs mecanic, sunt [V7]:

În

funcţie

de

caracterul

produselor

şi

al

producţiei,

procesele

activităţi de concepţie şi proiectare a produselor;

activităţi de concepţie şi proiectare a tehnologiei de elaborare a semifabricatelor;

activităţi de concepţie şi proiectare a tratamentelor termice primare, intermediare şi finale;

activităţi de concepţie şi proiectare a tehnologiilor de prelucrare mecanică a pieselor;

activităţi de concepţie şi proiectare a SDV-urilor necesare prelucrărilor la rece şi la cald;

activităţi de realizare practică a SDV-urilor proiectate;

realizarea semifabricatelor şi a tratamentelor termice primare;

prelucrarea mecanică a semifabricatelor;

tratamente termice intermediare şi finale;

pieselor

asamblarea

în

vederea

obţinerii

subansamblurilor,

ansamblului;

vopsirea pieselor, ansamblului în scopul conservării şi obţinerii unui aspect plăcut;

activităţi de probare şi încercare a ansamblului;

17

întreţinerea, repararea, recondiţionarea utilajelor şi SDV-rilor;

activităţi de organizare a producţiei şi a muncii;

aprovizionarea cu materii prime, materiale, semifabricate, SDV-uri;

activităţi de transport în cadrul unităţii de producţie şi de aprovizionare a locurilor de muncă;

activităţi administrative şi sociale;

activităţi de marketing;

activităţi financiare, analize economice, costuri de producţie, control financiar;

activităţi de contabilitate;

activităţi de desfacere şi livrare;

activităţi ecologice legate de mediul înconjurător;

activităţi de management etc.

1.2.2. Structura proceselor de producţie din punct de vedere tehnic. După felul în care participă la realizarea produsului, activităţile tehnice ale procesului de producţie se clasifică în activităţi: de cercetare proiectare, de bază, auxiliare, de deservire, anexe.

Activităţile de bază sunt acelea prin care se realizează modificările formei, dimensiunilor, calităţii suprafeţelor, proprietăţilor fizice, chimice, mecanice etc. ale pieselor (produselor), de la stadiul de materie sau semifabricat primă până la stadiul de produs finit. Toate activităţile subordonate acestui scop se desfăşoară pe baza unor tehnologii de fabricare. Astfel de activităţi sunt cele de:

semifabricare, prelucrare, tratamente termice, asamblare, control, vopsire, încercare, reparare şi recondiţionare etc.

Activităţile auxiliare au ca scop pregătirea şi realizarea normală a activităţilor de bază. Nu se acţionează în mod direct asupra produselor. Aceste activităţi cuprind concepţia şi proiectarea produselor, tehnologiilor, sculelor, dispozitivelor, verificatoarelor (SDV-urilor), executarea şi întreţinerea SDV-urilor, întreţinerea utilajelor, producerea energiei etc. Activităţi auxiliare fac obiectul

18

unor compartimente de muncă specializate, cum sunt: energetic, pentru asigurarea şi menţinerea în stare de funcţionare a instalaţiilor energetice; tehnologic, pentru pregătirea, lansarea şi urmărirea fabricaţiei; mecanic, pentru întreţinerea şi repararea utilajelor, construcţia SDV-urilor speciale, întreţinerea SDV-urilor etc.

Activităţile de deservire constau într-o gamă largă de servicii care asigură desfăşurarea normală a activităţilor de bază şi auxiliare. Cele mai importante sunt: transportul materiilor prime, al materialelor şi al diferitelor forme de energie, aprovizionarea locurilor de muncă cu semifabricate şi SDV-uri etc.

Activităţile anexe cuprind confecţionarea ambalajelor, valorificarea deşeurilor etc.

1.2.3. Unitatea de producţie. Procesul de producţie se desfăşoară în unităţi de producţie.

Unitatea de producţie este de tip întreprindere, uzină, societate comercială, concern etc.; este organizată pe compartimente de producţie (secţie, atelier, birouri, servicii, laboratoare, depozite etc.), pe baza diviziunii interne a muncii.

Produsele şi procesul de producţie sunt concepute, proiectate, organizate şi conduse, din punct de vedere tehnico-economic, de specialişti cu calificare corespunzătoare.

Componenta de bază în organizarea unei unităţi de producţie este secţia. În funcţie de profilul lor, secţiile pot fi: de pregătire a fabricaţiei (în care se întocmeşte toată documentaţia necesară procesului de producţie); de bază (de obţinere a semifabricatelor, de prelucrare mecanică, de control, de tratament termic, de asamblare, de vopsire etc.); auxiliare, de deservire.

Diferitele activităţi, prin care se realizează procesul de producţie, în cadrul compartimentelor unităţii de producţie, se desfăşoară pe locuri de muncă, stabilite pe baza unei anumite diviziuni interne a muncii.

Locul de producţie (muncă) este o parte dintr-un compartiment de producţie (secţie, atelier etc.) caracterizată printr-un spaţiu dotat cu anumite mijloace de muncă (mijloace tehnologice) şi organizat în scopul desfăşurării anumitor activităţi. Pe un loc de muncă îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi operatori umani. În multe cazuri, operatorul uman poate fi înlocuit de un robot sau manipulator industrial.

19

1.3. Procesul tehnologic

Totalitatea activităţilor care realizează un anumit stadiu al transformării materiei prime/semifabricatului în produs finit formează procesul tehnologic. Deci, procesul tehnologic (PT) este o parte a unui proces de producţie.

1.3.1. Clasificarea proceselor tehnologice. Procesele tehnologice, în funcţie de stadiul în care se găseşte produsul şi de natura activităţilor de bază preponderente, se definesc şi se clasifică în:

a) Procese tehnologice de prelucrare.

a 1 ) Procese tehnologice de prelucrare primară (de semifabricare).

Procesul tehnologic de prelucrare primară (de semifabricare) cuprinde o succesiune de activităţi legate nemijlocit de obţinerea semifabricatului (exemple: procese tehnologice de turnare, deformare plastică la cald, deformare plastică la rece, agregare etc.).

a 2 ) Procese tehnologice de prelucrare intermediară sau/şi finală.

Procese tehnologice de prelucrare intermediară sau/şi finală sunt:

Procesele tehnologice de prelucrare prin aşchiere şi eroziune cuprind activităţi prin care se realizează modificarea formei, dimensiunilor, poziţiei reciproce şi calităţii suprafeţelor piesei prin aşchiere sau eroziune;

Procesele tehnologice de prelucrare prin deformare la rece cuprind activităţi prin care se realizează modificarea formei, dimensiunilor, poziţiei reciproce şi calităţii suprafeţelor piesei prin tăiere, deformare sau combinaţii ale acestora;

Procesele tehnologice de tratament termic cuprind activităţi prin care se realizează modificări ale proprietăţilor de material (chimice, fizice, mecanice, structură) ale piesei;

Procesele tehnologice de acoperire cuprind activităţi legate în special prin realizarea condiţiilor de aspect şi de protecţie anticorozivă.

20

b) Procese tehnologice de control. Procesul tehnologic de control cuprinde activităţi prin care, într-un anumit stadiu, se stabileşte conformitatea produsului cu documentaţia tehnologică (prin măsurători, verificări, control).

c) Procese tehnologice de montaj. Procesul tehnologic de montaj cuprinde activităţi legate nemijlocit de asamblarea produselor de tip ansamblu sau subansamblu.

d)

de

manipulare (transport) cuprinde activităţi legate nemijlocit de manipularea produselor de tip ansamblu sau subansamblu.

Procese

tehnologice

de

manipulare.

Procesul

tehnologic

Procesul tehnologic de fabricare a unui produs este format, în general, din mai multe procese tehnologice simple (semifabricare, prelucrare prin așchiere, tratament termic, control/inspecție etc.).

1.3.2. Structura proceselor tehnologice. Procesele tehnologice anterior prezentate, deşi se deosebesc după stadiul de transformare la care se referă, au totuşi un conţinut (o structură) care se poate prezenta în mod unitar, pornind de la natura activităţilor care se realizează în aceste procese. Acest conţinut se referă la faptul că procesele tehnologice sunt constituite din operaţii tehnologice (sau mai simplu operaţii).

În cazul general, operaţia tehnologică reprezintă partea unui proces tehnologic în care, la un anumit loc de muncă, se execută un grup bine definit de activităţi [G4, G5].

În particular, definirea conţinutului şi caracteristicile acestor elemente componente ale PT se va face pentru PT de prelucrare şi, în mod special, pentru PT de prelucrare prin aşchiere.

Se consideră că structura oricărui tip de PT de prelucrare prin aşchiere conţine următoarele elemente componente: operaţia, faza, trecerea, mânuirea, mişcarea.

Operaţia este o parte a PT, constituită din activităţi organizate, care se execută în mod continuu, la un loc de muncă, asupra uneia sau mai multor piese, identice sau diferite, într-un interval de timp, cu sau fără intervenţia directă a operatorului uman.

21

În cadrul proceselor tehnologice de prelucrare, una din caracteristicile operaţiei o constituie orientarea şi fixarea pieselor. Orientarea este activitatea prin care piesa este integrată în sistemul tehnologic, într-o poziţie bine determinată, în vederea generării suprafeţelor respective. Prin fixare se înţelege conservarea poziţiei stabilite la orientare prin aplicarea unui sistem de forţe, astfel încât să se asigure stabilitatea prelucrării (adică să se evite deplasarea, deformarea sau vibrarea semifabricatului). Prinderea include noţiunile de orientare şi fixare.

Poziţia se caracterizează prin menţinerea (neschimbată a) amplasării piesei în raport cu un element de referinţă al maşinii-unelte (MU). De asemenea, sculele pot ocupa diferite poziţii în raport cu un element de referinţă al MU.

În vederea executării prelucrării, între semifabricat şi sculă este necesar procesul de reglare (poziţionare) prin care cele două elemente sunt aduse într-o poziţie relativă iniţială corespunzătoare cotelor impuse. Poziţia şi poziţionarea se schimbă prin rotiri, întoarceri, indexări (MU cu mai multe posturi).

Caracteristicile operaţiei:

1) Se realizează în mod continuu la un singur loc de muncă. Dacă se întrerupe prelucrarea unei piese pentru a prelucra o altă piesă şi apoi se reia prelucrarea acesteia, se schimbă operaţia. Aceeaşi operaţie se poate executa în paralel la mai multe locuri de muncă, fără a considera că sunt mai multe operaţii distincte, ci doar una.

2) Se poate realiza într-o sau în mai multe prinderi, poziţii (ale piesei sau sculelor în raport cu organele de lucru ale maşinii-unelte - v. şi faza) şi, respectiv, poziţionări ale piesei/sculei. De exemplu, prelucrarea suprafeţelor frontale şi a găurilor de centrare ale unui arbore se pot realiza într-o singură prindere, două poziţii ale piesei, două poziţionări ale sculelor, utilizând o maşină de frezat şi centruit bilaterală. În schimb, aceleaşi prelucrări executate pe un strung paralel, comportă două prinderi şi o singură poziţie a piesei, două poziţionări ale sculelor.

3) Se pot prelucra una sau mai multe suprafeţe simultan sau succesiv.

4) Se pot realiza prelucrări de naturi diferite (cu regimuri de prelucrare diferite) degroşare, semifinisare, finisări etc.

5) Se pot utiliza una sau mai multe scule simple, combinate sau complet de scule;

22

6) Durata unei operaţii poate să fie mai mică, egală sau mai mare decât durata unui schimb de lucru. In acest ultim caz, dacă piesa rămâne pe maşină, pauza dintre schimburi nu reprezintă discontinuitate. 7) O operaţie conţine cel puţin o activitate de bază şi cel puţin două activităţi auxiliare (prindere şi desprindere).

Observaţii:

1) Defalcarea PT pe operaţii, adică stabilirea conţinutului unei operaţii este cea mai importantă etapă a proiectării proceselor tehnologice. De asemenea, operaţia este unitatea de bază în programarea şi conducerea producţiei.

2) In cadrul unui proces tehnologic, o operaţie este definită prin număr de ordine, denumire, schiţă, conţinut după cum urmează [G4, G5].

Numărul de ordine al operaţiei poate fi: 1, 2, 3, … sau 5, 10, 12, 15, 20, 30, 40, 50 … etc., unde 10, 20, 30, 40, … se referă la operaţii principale.

Denumirea unei operaţii se stabileşte convenţional, astfel încât să descrie conţinutul acesteia. Ex.: “Debitare”, “Frezare I” (pentru prelucrări complexe), “Frezare la 50”, “Burghiere-adâncire-filetare”, “Control intermediar”, “Demagnetizare”, “Control final” etc.

Schiţa operaţiei este o reprezentare grafică ce conţine: produsul supus operării în poziţie de lucru; suprafeţele obiectiv (de generat prin prelucrare, de control, de asamblare, de tratament termic, de acoperire) se reprezintă cu linie îngroşată; caracteristici de material şi geometrice prescrise suprafeţei obiectiv; schema de prindere. Astfel, pe lângă schiţa operaţiei se întâlnesc: schiţa preliminară (simplificată) a operaţiei (schiţa operaţiei nu conţine prinderea, dar sunt marcate bazele de cotare prin x-uri) şi schiţa extinsă a operaţiei (schiţa operaţiei este completată cu scule, mişcări ale piesei şi ale sculei etc.).

Exemple: în fig. 1.7 se prezintă schiţa preliminară a unei operaţii de frezare şi centruire, în fig. 1.8 se prezintă schiţa operaţiei de frezare şi centruire, iar în fig. 1.9 schiţa extinsă a operaţiei de frezare şi centruire. Cotele intermediare care nu sunt cote finale pentru piesă, în schiţa simplificată, sunt prezentate cu bare, deoarece în acest stadiu nu se cunosc.

23

23 Fig.1.7 Schiţa preliminară a operaţiei Fig. 1.8 Schiţa operaţiei (propriu - zisă) Fig. 1.9 Schiţa

Fig.1.7 Schiţa preliminară a operaţiei

23 Fig.1.7 Schiţa preliminară a operaţiei Fig. 1.8 Schiţa operaţiei (propriu - zisă) Fig. 1.9 Schiţa

Fig. 1.8 Schiţa operaţiei (propriu-zisă)

a operaţiei Fig. 1.8 Schiţa operaţiei (propriu - zisă) Fig. 1.9 Schiţa extinsă (detaliată) a operaţiei

Fig. 1.9 Schiţa extinsă (detaliată) a operaţiei

24

Conţinutul operaţiei prezintă particularităţi determinate de tipul activităţilor de bază preponderent care se desfăşoară. Astfel, în funcţie de gradul de complexitate, operaţiile pot fi simple sau complexe, iar în funcţie de importanţa activităţilor de bază, operaţiile pot fi principale (Frezare la 30, Găurire 6 etc.) sau complementare (“Demagnetizare”, “Spălare”, “Conservare- depozitare”).

Exemple:

1.Operaţia 10. Debitare (fig. 1.10,a);

2.Operaţia 20. Frezare la l (prelucrare din două prinderi, fig. 1.10,b);

3.Operaţia 20. Frezare la l 1 (prelucrare dintr-o prindere, fig. 1.10,c);

4. Operaţia 30. Frezare la l (prelucrare dintr-o prindere, fig. 1.10,d);

5. Operaţia 70. Control/Rectificare (fig. 1.10,e);

6. Operaţia 90. Asamblare roată-bucşă (fig. 1.10,f).

Faza, în cazul general [G4, G5], reprezintă o parte a unei operaţii, care cuprinde un subgrup bine definit de activităţi. În funcţie de natura activităţilor şi de gradul de complexitate, fazele pot fi: active, auxiliare şi, respectiv, simple şi complexe.

În particular, pentru un PT de prelucrare prin aşchiere, faza activă este o parte a operaţiei în care se execută, la o singură prindere a piesei/pieselor şi într-o singură poziţie a piesei/pieselor sau a sculei/sculelor, o suprafaţă simplă, complexă sau mai multe suprafeţe (simple/complexe) succesiv/simultan, cu o sculă simplă, complexă, sau cu un complet de scule simple/complexe, menţinându-se acelaşi regim de prelucrare.

Schimbarea unuia din elementele caracteristice ale fazei ca prinderea, poziţia (piesei sau sculei), suprafaţa, scula, regimul de lucru implică schimbarea fazei.

Observaţii:

Părţile operaţiei legate de prinderea, desprinderea, indexarea etc.

piesei sunt tratate ca faze auxiliare sau inactive, care se trec în conţinutul planurilor de operaţii. Considerarea fazelor auxiliare prezintă

importanţă şi mai mare la întocmirea portprogramelor, de exemplu, la trasarea camelor.

25

(h)

l

Operatii

( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
L
L
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
50
50
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare
( h ) l Operatii L 50 12,5 a) Debitare b) Frezare

12,5

a) Debitare

b) Frezare

12,5 l 1
12,5
l
1

ll

ll 12,5
ll 12,5
ll 12,5
ll 12,5

12,5

c) Frezare la l

1

Ø40H7 0.01 A A 1,6
Ø40H7
0.01
A
A
1,6

e) Control/Rectificare

d) Frezare la l

Ø40H7/m6
Ø40H7/m6

f) Asamblare

Fig. 1.10 Exemple de schiţe de operaţii