Capitolul 1 Introducere în problematica cercetării

1.1 Actualitatea temei

 1.2 Motivarea alegerii temei

Am ales ca lucrarea mea de licență să se bazeze pe îmbunătățirea mersului,

deoarece consider că mersul este o etapă foarte importantă în viața oricărei ființe
umane.
Numarul din ce in ce mai mare al copiilor care se nasc cu diferite probleme
cerebrale, clasifica aceasta problema intr-una de ordin social, cu atat mai mult cu
cat consider ca afectarea mersului la copii devine un motiv si mai mare de a studia
această problemă.
Lucrând cu copii de diferite vârste, atât pe parcursul liceului cât și pe parcursul
facultății, am reușit să intru în lumea lor și să mă fac plăcută de aceștia în munca
mea de formare cu ei. M-a durut mereu când vedeam copii care nu reușeau să
meargă în picioare din diferite cauze sau care depindeau mereu de un sprijin.
Când vine vorba de copii cu hipotrofie cerebrală, șansele de recuperare sunt mult
mai mari decât cele ale adulților, deoarece creierul copilului are capacitatea mult
mai mare de a se reface. Acest lucru îmi stărnește și mai mult interesul și mă
motivează, având o siguranță că rezultatele vor apărea, ajutând astfel la
îmbunătățirea vieții copiilor cu această afecțiune.
Deoarece cazurile copiilor cu hipotrofie cerebrală nu sunt foarte des întâlnite, nu
reprezintă un motiv pentru a neglija un studiu de caz pe acest subiect. Dimpotrivă,
acest lucru îmi stărnește și mai mult curiozitatea de a căuta cu amănuntul
investigații pe acest subiect și de a aduce noi informații cu privire la posibilitatea
tratării cu ajutorul kinetoterapiei a problemei amintite.
Capitolul 2. Fundamentarea teoretica a problemei studiate
2.1. Anatomia Sistemului Nervos Central
Sistemul nervos central este cel mai diversificat, evoluat și complex aparat,
care conduce marea majoritate a funcţiilor organismului uman și asigură un
echilibru armonic. Posibilitatea de a reactiva la excitațiile mediului
înconjurător este o caracteristică a ființelor vii și este exercitată de sistemul
nervos central, acesta transmițând apoi aceste excitații către celelalte
sisteme si organe.
Celulele nervoase si prelungirile lor fac această transmisie, iar împreună
formează neuronii cu grad mare de diferențiere în scoarța cerebrală și cu
particularitățile lor biologice.
După topografia sa, sistemului nervos i se deosebesc două părți: sistemul
nervos central și sistemul nervos periferic, împreună ajutând organismul să
fie înstare să primească orice excitație venită din mediul înconjurător, iar
acestuia să-i ofere un răspuns adecvat.Terminațiile nervoase periferice se
ocupă cu recepționarea excitațiilor care le transformă într-un influx nervos,
acesta fiind transmis către sistemul nervos central de către sistemul nervos
periferic. În acest loc se efectuează analiza fină a influxului nervos , iar tot
prin calea nervilor ,la periferie este transmis răspunsul necesar.
Sistemul nervos central constituie un întreg funcțional împreună cu
sistemul nervos periferic, primul fiind format din două segmente deosebite
ca formă si situație. Aceste două segmente sunt:măduva spinării și
encefalul.
Măduva spinării este din punct de vedere filogenetic cea mai veche
component a SNC. Ea este situată in canalul vertebral și este învelită de
cele 3 foițe ale meningelui spinal.Măduva spinării este formată din
substanța cenușie în interior și substanța albă la exterior sub formă de
cordoane. La o secțiune în plan transfersal putem observa că substanța
cenușie are forma literei H sau de future, fiind înconjurată de substanța
albă, iar între ele se găsește subtanța reticulată.
În structura internă a măduvei spinării prezintă canalul central, situate pe
linia mediană, puțin posterior de șanțul median anterior, și se întinde pe
toată lungimea măduvei. Canalul are aspect punctiform, fiind situat în
substanța cenușie, iar superior se deschide în ventriculul IV și în jos se
întinde până în partea mijlocie a filum terminale.
Substanța cenușie este format din corpii neuronilor care sunt așezați în
grupuri celulare asemănătoare funcțional, dispuse longitudinal numiți
nuclei cenușii, simetrice, plasate de ambele părți ale canalului central. Unii
dintre acești nuclei se întind de-a lungul măduvei spinale, iar pe alții îi
găsim doar la anumite niveluri. După așezarea lor în raport cu șanțurile
mediane avem coloane anterioare si coloane posterioare. Cele anterioare
sunt mai voluminoase și mai scurte, pe când cele posterioare ajung până
aproape de suprafața măduvei și sunt mai ascuțite. Coloanele substanței
cenușii sunt mai voluminoase la nivelul cervical si lombar, deoarece conțin
un număr mare de neuroni pentru inervația membrelor. Anterior si posterior
de canalul central al măduvei spinării, coloanele se unesc prin bande de
substanță cenușie, acestea fiind numite comisura anterioară si posterioară.
Forma literei H a substanței este dată de coarnele anterioare și coarnele
posterioare, ce corespund cu coloanele anterioare si posterioare. Coarnele
anterioare conțin neuroni somatomotori de două tipuri: neuroni α (alfa) și
neuroni γ (gama) , axonii lor formând rădăcina anterioară a nervilor spinali.
Coarnele posterioare conțin neuroni senzitivi mai mici ca în cele anterioare, fiind
dispuși sub formă de grupe, numite nuclei. Pe lângă coarnele anterioare si
posterioare, mai sunt si coarne laterale, care conțin neuroni vegetative, ce constituie
focarul sistemului nervos simpatic.
Substanța albă este formată din prelungirile neuronale mielinizate, divizată in
cordoane. Aceasta mai conține și țesut glial si vase. Cordoanele sunt de trei feluri:
anterioare, posterioare si lateral. Ele sunt alcătuite din fascicule de fibre nervoase
ascendente, situate in general periferic, descendente, situate mai profund față de
cele precedente și fascicule de asociație, cele mai profund situate, în imediata
vecinătate a substanței cenușii. Acestea se numesc căi de conducere. Din punct de
vedere funcțional, fasciculele măduvei spinării sunt: senzitive, motorii și de
asociație.
Encefalul este adăpostit în cutia craniană și este alcătuit din 4 elemente: trunchiul
cerebral, cerebelul sau creierul mic, diencefalul și emisferele cerebrale.
Trunchiul cerebral este localizat în continuarea măduvei spinării și are formă de
trunchi de con, cu baza mare în sus. Acesta cuprinde 3 structuri: bulbul rahidian,
puntea lui Varolio și mezencefalul, ce conține nuclei importanți. Bulbul este limitat
inferior de planul convențional de sub degusația piramidelor, iar superior este
limitat de șanțul bulbopontin. El vine în continuarea măduvei și se mai numește
măduva prelungită. Superior puntea se termină cu o depresiune numită foramen
caecum. În continuarea cordoanelor anterioare ale măduvei, de o parte și de alta a
fisurii mediane, sunt două cordoane de substanță albă proeminente, denumite
piramide bulbare. Lateral de ele se află șanțul lateral anterior ce continuă șanțul din
măduvă. În partea superioară a cordonului lateral se găsește oliva bulbară, o
umflătură ovoidală limitată anterior de un șanț retroolivar. De pe suprafața bulbului
se descriu nervii cranieni începând cu perechea a VI-a, până la a XII-a. Puntea este
limitată inferior de șanțul bulbopontin, iar superior de șanțul pontopeduncular,
paralel cu acesta, care o separă de pedunculii cerebrali. Medial se găsește șanțul
arterei bazilare, iar lateral de acesta se văd piramidele punții, care se continuă
lateral și posterior cu brațele punții sau pedunculii cerebeloși mijlocii. La limita
dintre piramide și brațele pontice, din punte se desprinde nervul V, nervul trigemen.
Pedunculii cerebrali sunt inferior limitați prin șanțul pontopeduncular, iar superior
el se continuă cu diencefalul.Mezencefalul prezintă pe fața posterioară lama
cvadrigemină sau tectum-ul mezencefalic, care este format din 2 coliculi superiori
sau optici și doi inferiori sau acustici, separați printr-un șanț cruciat. Cel superior
este legat prin brațul coliculului superior de corpul geniculat, iar cel inferior prin
brațul colicului inferior de același corp, corpii fiind nucleii diencefalici și aparțin
metatalamusului. Sub coliculul inferior se desprinde nervul IV, care se încrucișează
în nevrax, fiind singurul care își are originea pe fața posterioară a trunchiului
cerebral.
Cerebelul este un organ nervos cu rol în coordonarea motorie și are o formă de
hemiovoid cu o față superioară care este separată de lobii occipitali ai emisferelor
cerebrale printr-o prelungire orizontală a dureimater denumită cortul cerebelului.
Fața inferioară a cerebelului este în raport cu fosele cerebeloase ale scuamei
occiputului, iar cea anterioară vine în raport pe linia mediană cu trunchiul cerebral
de care o desparte ventriculul IV. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin
intermediul a 3 perechi de pedunculi cerebeloși. De bulb îl leagă pedunculii
cerebeloși inferiori, de punte îl leagă brațele punții sau pedunculii cerebeloși
mijlocii, iar de mezencefal îl leagă pedunculii cerebeloși superiori. Clasic, cerebelul
este împărțit prin 2 șanțuri sagitale într-o parte mediană denumită vermis și 2 părți
laterale denumite emisferele cerebeloase. Atât vermisul cât și emisferele sunt
împărțite de șanțuri orizontale astfel: șanțurile primare separă între ei lobul anterior
denumit paleocerebelul, de lobul mijlociu denumit neocerebelul, iar fisura postero-
laterală separă lobul mijlociu de lobul floculonodular denumit
arhicerebelul.Vermisul conține lobuli care au corespondentul în emisferele
cerebeloase. În lobul anterior se descriu lingula cu frâurile lingulei, în lobul
mijlociu sunt declive cu lobul cvadrangular posterior, iar lui folium îi corespunde
lobul semilunar superior. Cerebelul este alcătuit din substanță albă formată din
fibre care se află la interior și substanța cenușie dispusă la suprafață, formând
scoarța sau cortexul cerebelos. Substanța albă conține grămezi de neuroni care
formează nucleii cerebelului.
Diencefalul sau creierul intermediar este dezvoltat din vezicula diencefalică,
rezultată din segmentarea prozencefalului. Diencefalul se află în continuarea
mezencefalului, sub emisferele cerebrale care îl acopera, lăsând vizibilă la exterior
doar hipotalamusul, adică fața inferioară. Diencefalul este alcătuit din talamus,
metatalamus, subtalamus, epitalamus și hipotalamus. Pe hipotalamus de observă în
partea anterioară chiasma optică de la care pleacă spre corpii geniculați laterali,
tracturile optice ce limitează lateral această față bazală.Ventriculul al III-lea situat
medial, este o dilatare provenită din cavitatea primitivă a tubului neural, fiind
formată din hipotalamus, iar pereții laterali sunt formați în cea mai mare parte de
talamus. Talamusul este format din 2 mase mari cenușii, iar în interior o lamă
medulară internă de substanță albă, bifurcată anterior ca un Y, îl separă în nuclei:
rostral, posterior, medial, lateral și ventral. Aferențele talamusului, cu excepția
căilor olfactive, sunt toate celelalte căi ascendente către cortex, cu al III-lea neuron
în talamus. La nucleul ventral postero-medial ajung exteroceptivitatea și
proprioceptivitatea kinestezică de la extremitatea cefalică, ca si stimuli gustativi.
Interoceptivitatea vine din hipotalamus la nuclei rostrali, auzul condus prin
lemniscul lateral ajunge la corpul geniculat medial, iar stimuli optici prin tractul
optic ajung la corpul geniculat lateral. Eferențele talamusului sunt reprezentate de
fibrele care pleacă de la talamus si formează pedunculii sau radiațiile talamice, care
merg spre aria corticală de integritate a sensibilității respective. Subtalamusul este
situate între talamus și mezencefal, iar la nivelul lui se găsesc nucleul subtalamic,
zona incertă și câmpul lui Forell cu 2 fascicule de subtanță albă, iar formațiunile lui
sunt stații de legătură ale sistemului extrapiramidal, strâns legate funcțional de
corpii striați de la baza emisferelor cerebrale. Epitalamusul este situate în partea
superioară si posterioară a diencefalului fiind format din: striile habenului, trigonul
habenului cu nucleul habenular și glanda epifiză legată printr-o tulpină de comisura
habenulei. Hipotalamusul este situat față de diencefal în partea inferioară a acestuia
și formează podeaua și partea inferioară a pereților laterali ai ventriculului al III-
lea. Nucleii din hipotalamus nu pot fi bine indivualizați, dar sunt simpatici în
hipotalamusul posterior și parasimpatici în hipotalamusul antero-posterior, deci
hipotalamusul poate fi considerat ca un creier vegetative. În hipotalamus se află și
central somnului, central metabolismului lipidic, glucidic, protidic și al apei, central
setei, centrul foamei și al sațietății. Tot în el sunt centrii ce intervin în
comportamentul individului și in funcțiile sexuale. Hipotalamusul primește aferențe
de la centrii vegetative inferiori și îi proiectează pe cortexul cerebral direct sau prin
intermediul nucleilor rostrali talamici în ariile interoceptive de pe fața medial a
emisferelor cerebrale, în girus cinguli. Hipotalamusul trimite eferențe spre centrii
vegetative inferiori, primind informații și comenzi de la cortex. Pentru majoritatea
funcțiilor din organism, hipotalamusul apare ca un tablou central de comandă. El
este informat prin 2 căi: nervoasă și umorală. Calea umorală este dată de calitățile
sângelui care-l irigă, iar cea nervoasă prin căile aferente atât ascendente, cât și
descendente de la cortex. Prin aceleași căi, el prelucrează mesajele și ia decizii pe
care le trimite la organele efectoare.
Emisferele cerebrale sunt considerate porțiunea cea mai voluminoasă a encefalului,
acoperind etajele inferioare ale acestuia și, totodată, ocupă cea mai mare parte a
cavității craniene. Prezintă două emisfere despărțite de fisura interemisferică, iar în
porțiunea inferioară sunt unite prin fornix, corpul calos si comisura albă anterioară.
Emisferele cerebrale sunt formate din substanță cenușie ce formează la suprafață
scoarța cerebrală și în profunzime nucleii bazali și din substanța albă ce se
interpune între scoarța cerebrală și nucleii bazali sau formează formațiuni
comisurale care conectează între ele cele două emisfere. Structura externă prezintă
3 fețe: fața superolaterală, fața medială și fața bazală. Fața superolaterală este
convexă, pe ea observându-se mai multe șanțuri: fisura laterală a lui Sylvius, șanțul
central Rolando, șanțul occipital transvers, incizura preoccipitală. Aceste șanțuri
delimitează cei patru lobi: frontal, parietal, temporal și occipital. Fața medială se
află deasupra corpului calos, pe fața medială observându-se șanțul corpului calos
superior și șanțul cinguli. Fața bazală este concomitentă cu baza craniului, iar aici
se află nucleul lentiform situal lateral de nucleul caudat.
Structura internă a emisferelor cerebrale este reprezentată de substanța albă și
substanța cenușie. Cea albă se află la exterior fiind alcătuită din trei tipuri de fibre:
de protecție, prin care cortexul este conectat cu celelalte structuri ale sistemului
nervos central, comisurale, care fac legătură între cele două emisfere și de asociație,
care fac legatură între zone ale aceleașo emisfere. Substanța cenușie formează la
interior ganglionii bazali care sunt mase de subtanță cenușie, așezate la baza
emisferelor cerebrale, lateral și deasupra talamusului, iar la exterior, scoarța
cerebrală. Scoarța cerebrală prezintă, din punct de vedere structural, două zone:
neocortexul, regiunea recent apărută filogenetic și are cea mai mare dezvoltare la
om și alocortexul, zona veche a scoarței cerebrale, alcătuită din arhicortex și
paleocortex și se mai numește sistem limbic.
Lobul frontal se află în partea anterioară a emisferelor cerebrale, fața supero-
laterală fiind separată de: lobul temporal prin șanțul lateral și lobul parietal prin
șanțul central. Lobul frontal mai are o față medială și una orbitală ce face parte din
fața inferioară a emisferei. Fața superolaterală este împărțită de 3 șanțuri, în patru
giri. Aceste șanțuri sunt: precentral, paralel cu șanțul central, frontal superior și
frontal inferior. Extremitatea anterioară a lobului formează polul frontal.
Lobul parietal este o regiune situată în centrul emisferelor cerebrale, între ceilalți
lobi. El se află înapoi de lobul frontal și deasupra de lobul temporal, fiind limitat
anterior de scizura lui Rolando, în jos de scizura lui Sylvius, iar posterior de șanțul
parietooccipital și șanțul occipital transvers. Pe suprafața externă se află șanțul
postcentral, paralel cu șanțul central, iar împreună cu acesta delimitează girusul
postcentral și șanțul intraparietal, deasupra lui aflându-se lobul parietal superior, iar
dedesupt lobul parietal inferior. Lobul parietal are trei părți: partea anterioară este
girusul supramarginal, ce se arcuiește peste ramura posterioară a șanțului cerebral
lateral Sylvius, partea posterioară este girusul angular, care înconjoară extremitatea
posterioară a șanțului temporal superior, și porțiunea inferioară , care împreună cu
regiunile inferioare ale circumvoluțiilor precentrală si postcentrală formează
opercul parietal.
Lobul temporal este situate inferior de șanțul central, fiind separate de lobul
occipital printr-o linie arbitrară, ce pornește de la incizura preoccipitală spre șanțul
parietooccipital. Fața laterală prezintă șanțul temporal superior, paralel cu șanțul
lateral și delimitează împreună cu acesta girul temporal superior. Fața superioară a
girului temporal superior se împarte în girul transvers anterior și girul transvers
posterior, care se îndreaptă în fosa laterală, până în șanțul care înconjoară insula.
Porțiunea lobului temporal aflată superior de fosa lateral a creierului formează
operculul temporal.
Lobul occipital este despărțit de lobii parietal și temporal prin șanțul parietoocipital
și o linie imaginară, ce unește incizura preoccipitală cu șanțul parietooccipital.
Extremitatea posterioară a acestui lob se numește pol occipital, iar pe această față
se observă o serie de șanțuri dificil de sistematizat.