Iona de Marin Sorescu (text dramatic postbelic)

Secolul XX aduce importante înnoiri în sfera dramaticului, generate de mutațiile estetice care marchează toate genurile literare în
această perioadă. Se produce, astfel, o dezvoltare și o diversificare fără precedent a dramaturgiei.
Tematica teatrului modern, ce ia o amploare deosebită după al Doilea Război Mondial, va aduce în prim-plan problematica
pierderii identității, lipsa de comunicare, înstrăinarea de lume, problema libertății și a singurătății universale. Diferențierea acestuia față
de tearul clasic are în vedere inovații privitoare atât la nivelul formei, cât și al conținutului. Astfel, formula realistă, mimetică, circulară,
închisă a teatrului clasic este înlocuită cu una fundamentată, în mare parte, pe încălcarea regulilor bine-cunoscute. Ca urmare, teatrul
modern implică diminuarea rolului acțiunii, indeterminarea spațială și temporală, neverosimilitatea, disoluția personajului prin crearea
mecanismului de marionetă, simbolistica multiplă și complexă, spațializarea limbajului, estomparea granițelor la nivelul genurilor
literare, al speciilor, al artelor în ansamblu, etc.
În această categorie a teatrului modern se înscrie și dramaturgia lui Marin Sorescu, participant prin opera sa la acțiunea de
reînnoire a teatrului românesc, alături de Lucian Blaga, Gellu Naum, Matei Vișniec. Din punct de vedere estetic, textul său se înscrie în
prelungirea expresionismului prin: centrarea pe problematica eului, opoziția dintre om și lume, sciziunea (ruptura) interioară, aducerea în
prim-plan a unui personaj din categoria protestatarilor, ironie, tragic. De asemenea, preia elemente ce țin de teatrul absurdului
(impersonalizarea, abolirea/desființarea unor elemente ale intrigii, existența unei călătorii în labirint, lipsa de sens a faptelor).
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, publicată în 1968 în revista Luceafărul, Iona face parte din trilogia dramatică Setea
muntelui de sare (1974), alături de Paracliserul și Matca. Titlul trilogiei este o metaforă despre setea de adevăr, de cunoaștere și de
comunicare – acestea sunt, de fapt, căile de care omul are nevoie pentru a ieși din absurdul vieții, din automatismul istovitor al existenței.
Ca specie literară, piesa lui Marin Sorescu este o parabolă dramatică, o meditație despre condiția omului modern, dar un
monolog care cultivă alegoria și metafora. Sensul ei alegoric se regăsește în mărturisirea scriitorului:„Iona sunt eu. Iona este omul în
condiția lui umană, în fața vieții și a morții.”
Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, un om credincios, care a fost însărcinat să propovăduiască cuvântul
lui Dumnezeu, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona primește misiunea, dar se răzgândește, înfricoșat că ar putea fi omorât
și se îmbarcă pe o corabie cu care se îndreaptă spre Tarsis. Dumnezeu îl pedepsește, stârnind, din senin, o furtună mare. Corăbierii își dau
seama că furtuna iscată din senin este o pedeapsă pentru Iona și îl aruncă în valuri. El este înghițit de un monstru marin în burta căruia
petrece trei zile și trei nopți în pocăință, după care „Domnul a poruncit peștelui și peștele a vărsat pe Iona pe uscat”. Acest subiect este
folosit de Marin Sorescu doar ca pretext pentru ilustrarea dramei însingurării și a pierderii identității omului modern.
Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (domnul, stăpânul, într-o rostire veche, cu sensul eu) și „na”, cu
sensul familiar „ia”, ceea ce ar putea însemna un act de dăruire a sinelui.
Iona este o piesă modernă, o dramă parabolică, desfășurată sub forma unui monolog dialogat (prin dedublare a personajului),
numit solilocviu. Dramaturgul modern nu respectă regulile teatrului clasic, așa-zisul dialog se realizează între vocile unuia și aceluiași
personaj, care se dedublează și se comportă „ca și când în scenă ar fi două personaje”. Consecințele dispariției dialogului sunt dispariția
conflictului și a intrigii și plasarea acțiunii în planul parabolei.
Principala temă a piesei este singurătatea ființei umane, potrivit mărturisirilor scriitorului: „ ... am vrut să scriu ceva despre
un om singur, nemaipomenit de singur” și indicațiilor scenice din debutul textului. Problematica se divesifică prin revolta omului în fața
destinului, raportul dintre libertate și necesitatea și lipsa comunicării sociale, ca sursă a singurătății.
Secvențe ilustrative pentru tema solitudinii sunt, pe de o parte, aceea în care Iona își pierde ecoul, la începutul tabloului I, fapt
care pare a-i anula existența: „Gata și cu ecoul meu ... / Nu mai e, s-a isprăvit. / S-a dus și ăsta/ Semn rău”, iar pe de altă parte, scena în
care protagonistul scrie un bilet propriului sânge tăindu-și o bucată de piele din podul palmei stângi (tabloul III). El încearcă să comunice
cu lumea și astfel să găsească salvarea. Într-un gest disperat, trimite scrisoarea, asemenea naufragiaților, punând-o într-o bășică de pește.
Faptul că tot el găsește biletul și că nu-și recunoaște propriul mesaj accentuează sentimentul acut al singurătății. Înstrăinarea de lume
conduce la întrăinarea de sine.
Piesa este alcătuită din patru tablouri, care prezintă etape ale căutării în care se află personajul. Sugestiile planului exterior, din
primul și ultimul tablou, sunt dispuse simetric cu ideea limitării în planurile lumii interioare, din al doilea și al treilea tablou.
Timpul și spațiul au valoare simbolică în teatrul modern. Precizat în indicațiile scenice de la începutul fiecărui tablou, spațiul cu
valoare metaforică aparține aproape exclusiv imaginarului: acvariul, plaja, burțile peștilor, moara de vânt. Absența timpului istoric,
situarea în atemporal, demitizarea sunt aspecte ale tragiculiui modern, iar relațiile temporale reliefează, în principal, perspectiva
discontinuă a timpului psihologic care potențează stările interioare ale personajului.
Nimic din ceea ce se întâmplă în operă nu trebuie interpretat în plan real, piesa fiind în fond o parabolă a căutării spirituale a
individului. Este vorba de drumul dificil și dureros spre înțelegere, privită ca „iluminare”. Toate acțiunile și gesturile eroului, indicațiile
de regie, decorul, totul are valoare simbolică.
În tabloul I personajul se află în fața unei imense guri de pește, având alături un acvariu cu câțiva peștișori, sugestie a condiției
pescarului ghinionist. Marea este un simbol al libertății și al spațiului infinit. Tabloul I sfârșește prin închiderea gurii imense a peștelui și
intrarea lui Iona în întuneric. Ultimele sale cuvinte sunt un strigăt disperat de ajutor.
În tabloul II va constata cu uimire că este „primul pescar pescuit” de monstrul marin, că raportul vânat-vânător s-a inversat.
Sunt prezentate încercările de salvare a personajului captiv în burțile unor pești care se înghit unul pe altul, simbolizând constrângerile
existenței. Personajul reprezintă ipostaza omului rațional în luptă cu jocul irațional, absurd al existenței. Iona încearcă diverse soluții
de salvare, să taie cun un cuțit sau cu propria unghie o „fereastră” în burțile peștilor, să trimită un mesaj de naufragiat și vorbește despre
valorile existenței umane: viață, moarte, cunoaștere, comunicare, iubire, familie, libertate. Cadrul tabloului II este interiorul Peștelui I, un
spațiu-capcană, în care eroul meditează asupra morții și a timpulu.
În tabloul III, „mica moară de vânt” aflată în burta Peștelui II (care înghițise Peștele I) și de care Iona se simte „atras ca de un
vârtej” constituie și ea un avertisment simbolic. Iona evită pericolul, dar nu-l înlătură din cale, fiind resemnat în fața situației. Întâlnirea
cu cei doi pescari cu câte o bârnă în spate, care rămân muți la întrebările lui Iona simbolizează absența comunicării. Ei își poartă crucea,
își duc povara existenței resemnați.
Iona taie cu ajutorul unghiilor o fereastră prin care evadează din burta peștelui, dar constată că acela e înghițit de alt pește și mai
mare – Peștele III. Se gândește să-i scrie mamei sale un bilet prin care să o roage să-l mai nască o dată. Scrie biletul pe o bucată de piele
din podul palmei stângi, într-o altă încercare eșuată de comunicare cu lumea.
Tabloul IV îl surprinde pe Iona într-o „gură de grotă, spărtura ultimului pește spintecat”. Barba lui Iona care răsare la gura
grotei „lungă și ascuțită” și „fâlfâie afară” este un indice de timp, semn că omul a petrecut o viață de când încearcă zadarnic, asemenea lui
Sisif, să găsească soluția salvatoare. Lumea ca imaginea a unui „șir nesfârșit de burți. Ca niște geamuri puse unul lângă altul” generează
spaima, eroul asumându-și condiția tragică. Simbol al omului modern, Iona suferă din cauza absenței semnelor divinității din lume:
„Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia.”
În cele din urmă, Iona își amintește trecutul, își redescoperă identitatea, care anulează sentimentul tragic al înstrăinării: „Cum mă
numeam eu? (Pauză)-(Iluminat, deodată) Iona/ (Strigând) Ionaaa!/ Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.”
Finalul, gestul sinuciderii, ca modalitate de a evada din limitele existenței, trebuie interpretat în manieră simbolică: personajul
găsește calea mântuirii, a iluminării, în sine: „Gata, Iona? (Își spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.” Criticul Nicolae
Manolescu interpretează gestul final ca pe o salvare. (Singura salvare – care înseamnă că lupta continuă și după ce condiția tragică a
fost asumată).Sugestive sunt metafora drumului „invers” și metafora luminii.
Piesa are un singur personaj, Iona, inspirat de personajul din mitul biblic, care a fost înghițit de un chit din cauza
nepropovăduirii cuvântului Domnului. Asemenea lui, personajul sorescian, nereușind să găsească ieșirea din burta balenei, reia în
permanență itinerariul în căutarea propriului eu.
Statutul social de pescar are un rol simbolic în piesă, acesta reprezentând speranța perpetuă. Actul de a pescui poate semnifica,
în același timp, nevoia de cunoaștere și autocunoaștere și este punctul esențial care conturează statutul psihologic și moral al
personajului.
Drumul parcurs de acesta reflectă traseul devenirii. Dacă la început este conformist și ignoră realitatea, finnd preocupat de aparențe, de
ceea ce cred ceilalți despre el, treptat, Iona trece de la atitudinea de pasivitate în fața destinului, la acțiunea conștientă și la asumarea
propriei libertăți interioare.
În didascalii autorul îi schițează în mod direct portretul moral, afirmând: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbește tare cu sine
însuși, își pune întrebări și răspunde, se comportă ca și când în scenă ar fi două personaje.” Motivul dublului cu care acesta
dialoghează permanent se conturează ca o modalitate de a-și înfrunta destinul prin comunicare.
Mijloacele de caracterizare, directe și indirecte, sunt specifice personajului dramatic (limbaj, gesturi, acțiuni simbolice), dar
modul de expunere este exclusiv monologul. Procedee moderne de caracterizare sunt introspecția și monologul interior.
Iona reprezintă individul însingurat, idealist, dornic de a interacționa cu alți oameni, dependent de comunicare. Aventura sa
inițiatică este, de fapt, o perpetuă căutare a sinelui, a identității pescarului ghinionist, care, deși își acceptă soarta, nu o agreează, dorindu-
și să renască într-o manieră privilegiată.
Prima ipostază este aceea de pescar ghinionist. Pescuitul în acvariu, o simulare a vocației, denotă o conștiință personală a
ratarii, dar care nu afectează dârzenia personajului de a pescui în continuare, de a căuta o ieșire din impasul existențial în care se află.
Fascinația pe care o exercită marea asupra sa relevă un individ sensibil, cu disponibilitate sufletească, iubitor de frumos,
capabil de a gândi metaforic lumea, asemănată cu undele apei, pe care o privește, având nostalgia absolutului.
Imaginația personajului este evidentă, căci imaginea mării trezește în conștiința sa aprecieiri referitoare la problematica
exisetenței însăși:„Ce mare bogată avem” Habar n-aveți câți pești mișună pe aici. – Cam câți? – Dumnezeu știe: mulți. O sută? – Mai
mulți. – Cam cât a număra toată viața? – Mai multți. – Atunci, cât a număra toată moartea? – Poate, că moartea e foarte lungă. – Ce
moarte lungă avem!” . Imensitatea mării este comparată cu măreția vieții, iar peștii sunt ca oamenii, într-o permanentă căutare a
sinelui și a idealului.
A doua ipostază a personajului este aceea de individ captiv, care își păstrează însă optimismul, concretizat în speranța unei
eliberări. Aventura inițiatică debutează prin instaurarea întunericului, prilej de luminare interioară, de luare în stăpânire a sinelui, dar și de
asociere sugestivă cu viața din pântece a individului, aflat în starea de grație a ocrotirii materne absolute.
Iona pornește cu teamă în aventura inițiatică, iar logosul este cel care îl însoțește pe tot parcursul călătoriei către sine. Dorința
acerbă de comunicare nu-l părăsește nicio clipă, fiind o modalitate de refulare a eșecului existențial.
Solilocviul demonstrează o capacitate intelectuală superioară a personajului, care tratează probleme filosofice variate într-o
manieră firească, gândurile înșirându-se în mod spontan, dar coerent. Personajul se autoiluzionează permanent, dorindu-și libertatea și
anihilarea spaimei de singurătate prin sugestie:„fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să și tac. Să-mi țin gura. Nu mi-e frică.”
Iona este un visător, care dorește să înfăptuiască ceva demn de sine în lumea limitată în care trăiește și, de aceea, propune
construirea unei bănci în mijlocul mării, pentru pescăruși și vânt, de fapt, un locaș prielnic pentru spirit.
Personajul devine încrezător în capacitatea sa de a se elibera, spintecând curajos burțile peștilor, luptând pentru valoarea în care
crede cu tărie.
Cu toate că în ultimul tablou reușește să se elibereze, personajul este nefericit pentru că, spune el, „fericirea nu vine niciodată
atunci când trebuie”. De fapt, tristețea sa derivă din conștiința imposibilității de a se elibera, căci universul este o burtă imensă de
pește.Drama vieții oricărui individ se națte din limitarea sa, prin supunerea spiritului de către limitele implacabile ale destinului.
Iluminarea reprezintă descoperirea sinelui, Iona afirmând orgolios: „Eu sunt Iona”, ca rezultat al aventurii inițiatice parcurse.
Ultima ipostază a personajului este reprezentată de personajul eliberat prin moarte, simbolică, de temnița propriului destin. Piesa se
încheie cu o replică ce sugerează fericirea regăsirii sinelui și asumării lui dincolo de granițele sorții.
Piesa este „operă deschisă”, în sensul teoriei lui Umberto Eco, deoarece permite o multitudine de interpretări. Astfel, într-o
viziune pesimistă, omul este văzut ca prizonierul condiției sale limitate, viața, o scuccesiune de lumi închise pe care omul mânat de o
voință aprigă de libertate încearcă cu disperare să le străbată. De asemenea, Iona este povestea căutării propriei identități și a sensului
vieții.