O SCRISOARE PIEDUTĂ de I.

L Caragiale (gen și specie/temă și viziune)

Epoca marilor clasici este perioada caracterizată printr-o efervescență creatoare

fără precedent, fiind ilustrată de către Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ioan Slavici, Ion
Creangă, scriitori ce se impun prin caracterul exponențial și de valoare perenă al operelor
cărora le-au dat viață.
În acest context cultural, I.L.Caragiale, considerat geniul incontestabil al
comediei românești, a întemeiat limbajul dramatic modern în literatura noastră. Operele
sale (”O noapte furtunoasă” - 1879, ”Conul Leonida față cu Reacțiunea” - 1880, ”O
scrisoare pierdută” - 1884și ”D-ale carnavalului” - 1885) izvorăsc dintr-un spirit de
observație caracteristic scriitorilor realiști combinat cu o extraordinară vocație pentru
satiră și caricatură și cu geniul invenției verbale. Marele dramaturg a înregistrat ”formele
fără fond” din societatea contemporană, printr-un ”simț enorm și un văz monstruos”.
Genul dramatic cuprinde operele literare destinate reprezentării scenice.
Acestea sunt divizate în acte, alcătuite la rândul lor din scene. Autorul prezintă, în mod
indirect, gândurile și sentimentele, prin intermediul personajelor, care comunică între ele,
dialogul determinând înaintarea acțiunii. Intervenția directă a autorului este evidentă doar
prin didascalii.
Comedia este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care
promovează râsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situații umane, având un
final fericit și un rol moralizator. Comicul este o categorie estetică având drept efect
râsul, determinat de contrastul dintre aparență și esența naturii personajelor.
”O scrisoare pierdută” a fost reprezentată în premieră la 13 noiembrie 1884.
Capodoperă a comediografiei românești, ea întrunind mai multe subtipuri: comedie
politică (prin conflictul principal); comedie de moravuri (prin temă: viața marii burghezii
de provincie), comedie de caractere (cu elemente de comedie sentimentală).
Tema comediei o reprezintă satirizarea moravurilor sociale manifestate pe
fondul luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă,
în anul 1883.
Titlul este un element anticipator, care desemnează instrumentul șantajului
politic, o scrisoare pierdută, aparent neînsemnată, dar care ajunge să producă mari
răsturnări de situații.
”O scrisoare pierdută” aduce în prim-plan drama societății românești
condusă de o pleiadă de corupți și ariviști, pe care autorul o satirizează cu virulență.
În viziunea dramaturgului, indivizii trăiesc o existență derizorie, căreia îi atribuie
proporții hiperbolizate și investesc enorm în evenimente mărunte, cărora le conferă
dimensiunile unui destin. Fără ierarhii valorice, fără principii morale, fără capacitatea de a
discerne între bine și rău, între adevăr și minciună, între esență și aparență, personajele
caragieliene se situează dincolo de moralitate, fiind pur și simplu amorali. Singura
abilitatea pe care o au este imitația unor comportamente, fie că este vorba despre
dragoste, despre trădare, despre onoare sau despre politică.
Construcția subiectului se realizează pe baza elementelor: cronotop,
momentele subiectului, distribuția personajelor în tabere adverse, tehnici de structurare
dramatică.
1
 Remarcăm imprecizia cronotopului, ceea ce conferă subiectului generalitate
spațio-temporală. Acțiunea este plasată ”în zilele noastre” într-o reședință de județ din
zona montană (”în capitala unui județ de munte”. Din actul al III-lea aflăm însă că e
vorba despre ”anul de grație 1883”.
Lista de personaje este oglinda perfectă a distribuției din conflict. Ordinea
personajelor reflectă ierarhia puterii, iar gruparea lor descrie taberele adverse. Cele opt
personaje antrenate în frământările vieții politice locale se dispun în două nuclee de
putere, inegale ca dimensiune și ca prestanță. Cel dintâi se constituie în jurul lui Zaharia
Trahanache, personajul cu cele mai multe funcții publice: ”prezindentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului școlar, comițiului agricol și al altor
comitete și comiții”. Pe lângă acesta, se află prefectul Ștefan Tipătescu, viitorul deputat
Agamemnon Dandanache, Farfuridi și Brânzovenescu. Cealaltă grupare se organizează în
jurul lui Nae Cațavencu, ale cărui ”funcțiuni publice” le concurează pe cele ale lui
Trahanache (”director-proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaților”, prezident fondator
al Societății Enciclopedice-Cooperative „Aurora Economică Română”). Cațavencu este
un insubordonat față de conducerea partidului, un disident nerăbdător să parvină. Fiind
lipsită de trecut politic, aripa ”liber-schimbistă” pe care a creat-o e însă mai puțin
numeroasă și lipsită de sonoritate, cuprinzându-i doar pe ”anonimii” Ionescu și Popescu.
La sfârșitul listei sunt plasate personaje care, de altfel, joacă un rol de prim rang în
subiectul dramatic, dar nu au funcții politice: Zoe Trahanache, Ghiță Pristanda,
Cetățeanul turmentat.
În expozițiune, sunt prezentați Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și Ghiță
Pristanda, polițaiul orașului. Intriga începe să se contureze pe măsură ce Tipătescu citește
articolul calomnios din „Răcnetul Carpaților” și se amplifică cu intrarea în scenă a
venerabilului Zaharia Trahanache care aduce vestea că Nae Cațavencu ar deține o
scrisoare compromițătoare. Conflictul principal se declanșează, astfel, în momentul în
care Cațavencu amenință că va publica scrisoarea și evoluează pe parcurs. Desfășurarea
acțiunii cuprinde întâmplările ce decurg din hotărârea avocatului Nae Cațavencu de a
folosi documentul compromițător în situația în care nu va fi susținut în alegeri. De teamă
că va fi supusă oprobiului public, Zoe se străduiește și reușește, prin diverse mijloace, să
obțină promisiunea candidaturii pentru Cațavencu. Văzând drumurile repetate la
contracandidatul lor, Farfuridi și Brânzovenescu se tem de trădare și trimit o anonimă la
centru. Sosirea de la București a unei depeșe prin care este propus un nume necunoscut,
Agamemnon Dandanache, constutuie punctul culminant. Tensiunea dramatică este
accentuată în timpul ședinței de numire oficială a candidatului. Cațavencu vrea să
vorbească în public despre scrisoare, dar polițistul Pristanda pune la cale un scandal menit
să anihileze intenția acestuia. În încăierare, Cațavencu își pierde pălăria în care era
ascunsă scrisoarea și devine inofensiv, fiind consolat de Zoe și convins să prezideze
festivitatea în cinstea alegerilor. Proclamarea înfrângerii lui Cațavencu și alegerea lui
Dandanache constutuie deznodământul operei. Găsită de Cetășeanul turmentat, scrisoarea
este înapoiată ”andrisantului” și totul se sfârșește într-o atmosferă foarte veselă.
Ca-n orice comedie, personajele piesei reprezintă o tipologie umană comică.
Modalitatea principală de construcție a acestora o constutuie comicul, categorie estetică

2
ce cunoaște forme variate de manifestare: de situație, de intenție, de caracter, de nume și
de limbaj.
În ansamblu, piesa se axează pe reliefarea comicului de situație, evident în
următoarele ipostaze: prezența triunghiului conjugal, a cuplului de factură comică
Farfuridi - Brânzovenescu, evoluția lui Cațavencu de la ipotetic învingător la statutul de
învins, confuzia cu substrat, fapte neprevăzute, cum ar fi: apariția și dispariția scrisorii,
alegerea lui Dandanache.
În ceea ceprivește comicul de caracter, la Caragiale, personajul este un exponent
tipic al unei clase umane. După cum afirma Garabet Ibrăileanu, personajele sale ”fac
concurență stării civile”, în sensul că sunt atât de bine conturate, încât trăiesc parcă
independent de paginile cărții. Criticul Pompiliu Constantinescu a încadrat aceste
personaje într-o tipologie comică, identificând următoarele tipuri: încornoratul, primul
amorez, cocheta și adulterina, demagogul, cetățeanul, raisonneur-ul, servitorul.
Comicul de intenție vizează caracterul moralizator al textului, autorul satirizând
prin personajele sale moravurile societății românești contemporane.
Comicul de nume caragialian este foarte sugestiv, autorul dovedind rafinament
în alegerea potrivită a numelui fiecărui personaj. Numele de Zaharia Trahanache face
referire la senilitatea acestuia (zahariseală), iar trahanaua, o cocă moale, sugerează
caracterul influențabil al acestuia. Ștefan Tipătescu posedă un nume derivat dela cuvântul
”tip”, ceea ce îl încadrează într-o tipologie comică, cea a junelui- prim. Numele lui Nae
Cațavencu este derivat de la substantivul ”cață”, dar poate fi asociat și ”cațaveicii”, o
haină cu două fețe, reprezentând deopotrivă demagogia și ipocrizia.
Cel mai savuros rămâne comicul de limbaj, ce rezultă din nerespectarea
regulilor gramaticale și a logicii (”Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipsește
cu desăvârșire”), deformarea unor cuvinte (”capitaliști” - pentru locuitorii capitalei,
”famelie”, ”renumerație”), ticuri verbale (”curat, ai puțintică răbdare, etc.).
Astfel, satira la adresa artificialității relațiilor umane ordonează toate actele și
scenele textuluyi dramatic caragialian. O scenă semnificativă este discuția din actul II
dintre Zoe și Tipătescu. Încercând să îl determine pe prefect să-l susțină pe Cațavencu,
protagonista mimează, la început, o depresie apocaliptică, demascată subtil doar de
indicațiile regizorale (zdobită, înecată, plângând). Ulterior, conștientizând că postura de
victimă nu îl impresioanează pe bărbat, ea își transformă complet atitudinea și dezvoltă
un șantaj propriu-zis. Revenindu-i deodată toată energia, apoi cu energia crescândă, îi
amintește lui Tipătescu că prefectura se datorează influenței ei la Trahanache. Previzibil,
după ce a numit-o femeie nebună¸Ștefan i se supune, ba chiar acceptă să transmită
personal noua decizie politică: Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoei, ești candidatul
lui nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat.
Ipocrizia celor doi se remarcă și în episodul final al comediei, când, după ce
trimisul de la centru se impune în alegeri, toate conflictele se disipează. În timpul
ceremoniei prezidată de Nae Cațavencu, cei doi amanți privesc cu superioritate cum idila
lor rămâne la adăpost: Zoe și Tipătescu contemplă de la o parte mișcarea.
Materia dramatică a piesei ”O scrisoare pierdută” este structurată pe baza unor
tehnici și procedee creatoare de suspans. Prin tehnica ”bulgărelui de zăpadă” un fapt
minor (pierdea scrisorii de dragoste), provoacă tensiuni care se amplifică mereu.
3
Scrisoarea devine o redutabilă armă politică și alimentează conflictul principal (lupta
electorală), dar tot ea provoacă și conflictele secundare: protestele tandemului Farfuridi-
Brânzovenescu, etc.
Ca în teatrul clasic, autorul recurge la ”imbroglio” (încurcătura) pentru a crea
noi tensiuni. Pierderea scrisorii produce un șir de încurcături în viața politică și privată a
personajelor, iar când situația părea că se clarifică, un alt imbroglio apare prin impunerea
de la centru a lui Dandanache. De prezența lui Dandanache se leagă și alt procedeu clasic,
”qui-pro-quo”, confundarea identității sau ”luarea cuiva drept altcineva”. Ajuns în urbea
de provincie, Dandanache atribuie în mod repetat lui Tipătescu identitatea lui Trahanache
de soț al lui Zoe și invers, dezvăluind involuntar adevărul relațiilor din triunghiul
conjugal.
O altă tehnică de construire a subiectului este ”la mise en abyme”. Ea constă în
reluarea unui aspect general din operă într-un punct al său. Astfel, schema conflictului
principal din piesă e reluată în istoria lui Dandanache, sugerându-ne că șantajul este o
practică politică generalizată.
Specifică subiectelor dramatice din teatrul lui Caragiale este instroducerea
târzie în scenă a celui de-al doilea termen al conflictului. Nae Cațavencu apare în scenă
abia în actul al II-lea, scena a VII-a. Scriitorul mizează pe tensiunea maximă a orizontului
de așteptare al spectatorului și pe forța portretului creat prin acumulare de date din
unghiul celorlalte personaje.
Un procedeu ingenios de extindere a lumii ficționale dincolo de cadrul scenic
este utilizarea intertextelor (a textelor ”citate” în replicile personajelor). Ghiță reproduce
cuvintele consoartei, Trahanache pe cele ale fiului aflat la studii universitare, reproduce
scrisoarea de amor. Discursul dramatic este punctat de articolele din ziarul lui Cațavencu
și de telegrame. În plus, există unele momente în care vorbirea personajelor dă textului
caracter autoreferențial, îl transformă în metatext. Scriitorul înfățișează lumea ca teatru
și teatrul ca lume. Un exemplu este scena a VI-a din actul al II-lea în care Tipătescu pare
că asistă la propriul spectacol și îi reproșează lui Zoe: ”atâta neglijență nu se pomenește
nici în romane, nici într-o piesă de teatru”.
Caracterul dinamic al subiectului e generat și de laitmotivul scrisorii, anunțat
încă din titlu. Traseul scrisorii punctează întreaga desfășurare a evenimentelor: de la
Tipătescu la Zoe, apoi la Cetățeanul turmentat, la Nae, iarăși la Cetățeanul turmentat și
înapoi la Zoe. În plus, figura lui Dandanache se definește în strânză legătură cu același
laitmotiv.
Așadar, opera literară ”O scrisoare pierdută” este cea mai complexă și rafinată
comedie a literaturii române, ”Caragiale este un observator lucid și exact, dar materialul
observațiilor sale nu rămâne niciodată în stare de pulbere infinitezimală, ci se adună în
viziunile unor caractere tipice. Realismul tipic este formula lui artistică.” (Tudor Vianu)