Sunteți pe pagina 1din 10

Școala Gimnazială Boureni

An școlar 2014-2015
Data
Profesor Penelea Eusebiu

TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT – PATOLOGIE ŞI / SAU


EROARE EDUCAŢIONALĂ

Comportamentul copilului este oglinda dezvoltării lui psihice. Este reacţia personalităţii lui în
formare faţă de lumea de afară şi faţă de propia lui persoană. Comportamentul este diferit în funcţie de
vârstă, factori constituţionali, factori sociali. El oscilează între limite considerate normale pentru vârsta
respectivă.
Tulburările de comportament reprezintă apariţia unor manifestări de conduită care depăşesc
limita normalităţii la vârsta respectivă. Aceste abateri exprimă atitudine structurată a copilului faţă de
muncă, faţă de alte persoane, faţă de autoritatea educativă, faţă de lucruri şi chiar faţă de propria
persoană.
Simptomele pricipale ale tulburărilor de conduită sunt furtul, minciuna, agresivitatea, fuga şi
vagabondajul, neascultarea, instabilitatea psihomotrie. Numai primele sunt considerate, conform noilor
definiţii, acte antisociale prin faptul că încalcă şi nu respectă normele şi regulile sociale.
Când este vorba despre tulburări de conduită, limita dintre normal şi patologic este greu de
stabilit şi de aceea vpr fi prezentate câteva aspecte ale acestor manifestări.
Comportamentul agresiv – se caracterizează prin atacuri fizice asupra altor copii, mai rar
asupra parinţilor. Este un comportament încărcat de reacţii brutale, distructive şi de atacare. Atacurile
verbale, „înjurături sau porecle” sunt frecvente. Precipitarea comportamentului apare cel mai des ca
răspuns la pedeapsa pe care o are promisă de la dulţi sau loviturile de la alţi copii. La vârsta de 7-8 ani
premeditarea/ deliberarea acţiunii este destul de rară. Adesea au acte de agresivitate asupra animalelor.
Furtul la vârsta 7-14 ani, este deja act deliberat. Înainte de 5-6 ani conceptul de „proprietate
personală” este destul de puţin dezvoltat, de aceea „a lua” de la altcineva, de obicei de la alt copil, nu
este considerat furt. După aceasta, furtul începe să devină posibil pentru că, copiii încep să înţeleagă ce
este permis şi ce nu. În jur de 7-8 ani pot fi implicaţi în acţiuni de furt, singuri sau în grup.
Furtul este un comportament deviant care se structurează foarte repede în deprinderi la copil.
Aceştia încep de la mici furtişaguri, şi pot merge până la furturi selective, furturi prin efracţiune,
spargere, tâlhărie. Putem spune despre un copil că fură abia când suntem siguri că acesta poate deosebi
lucrurile care-i aparţin lui de ale altora şi are fixate norme etice elementare.

1
Furtul este adesea urmat de minciună, acoperirea furtului este prima minciună care începe să
apară. Furtul urmat de minciună se permanentizează. Se descrie în literatură următoarea tipologie a
acestei tulburări de comportament:
- furtul cu intenţie
- furtul din necesitate
- furtul ca reacţie de compensare sau supracompensare, ivit din dorinţa de a se afirma
saau caştiga prestigiu faţă de grup.
- furtul ca reflectare a ostilităţii, de razbunare.
Minciuna este o reacţie de afirmare neconformă cu adevărul. Poate lua de la început forma unor
fantezii, fără motive rezonabile. În mică copilărie afirmaţia eronată este constant îmtâlnită, copilul
utilizeaază ficţiunea într-o manieră de joc şi fără a-i acorda statutul unei convingeri ferme. O persoană
care minte are conştiinţa adevărului şi urmăreşte un scop sau un avantaj. Abia peste 7-14 ani minciuna
are semnificaţia pe care în general i-o atribuie adultul. Ea poate fi o minciună inteţionată, un delict
(copilul minte pentru a se răzbuna, pentru a denigra sau devaloriza pe cineva), sau poate fi expresia
tendinţelor de autoaparare. Copilul poate minţi din dorinţa de a atrage atenţia sau pentru a imita atitudini
similare ale adulţilor. Între 7-14 ani, minciuna apare cel mai frecvent într-un context legat de
performanţele şcolare, devine act delictual când se însoţeşte de alte manifestări. Este asociată deseori cu
alte tulburări de comportament, în special cu furtul. Este foarte important să facem deosebirea între
minciună şi acele greşeli pe care copilul le face ca efect al nedezvoltării (ex: spune „tata” tuturor
adulţilor care se apropie de el).
Nescultarea este refuzul autorităţii, în primul rând familiale, care apoi se generalizează asupra
altor forme de autoritate, în special sociale. Acest refuz al autorităţii creează conflicte permanente.
Neascultarea apare mai frecvent la copiii educaţi într-un climat de nedreptate şi lipsă de repect.
Apare mai ales în familiile în care nu există echilibru între dragoste şi pedeapsă, familiile cu restricţii
excesive, cu libertate excesivă şi în famiile cu dezacorduri între părinţi în ceea ce priveşte educaţia
copiilor.
De partea cealaltă, supunerea este reacţia pozitivă a copilului la solicitările celor din jur şi
depinde de relaţia lui emoţională cu persoanele respeczive. Ascultarea depimde foarte mult de natura
relaţiei părinte-copil. Cu cât relaţiile copilului sunt de natură pozitivă, cu atât copilul va fi mai ascultător.
Specialiştii consideră că orice pedeapsa înainte de 4 ani creşte tensiunea interioară şi duce la neascultare.
Fuga – copilul fuge atunci când abandonează locul unde ar trebuie să fie în mod normal, pentru a
umbla ore în şir, sau chiar zile fără a se întoarce acasa. Ca şi în cazul furtului este dificil să vorbim

2
despre fugă la copil înainte ca acesta sa fi dobândit noţiunea de domiciliu: copilul mic care se rătăceşte
în piaţă nu este un fugar. Nu se vorbeşte despre fugă mai devreme de 6-7 ani.
O formă particulară a fugii este fuga de la şcoală. Există 3 categorii de cauze ce pot determina
fuga copilului de la şcoală.
A) cauze ce ţin de copil: el nu face faţă cerinţelor, are un defect ce ţine de sănătatea somatică şi
este marginalizat de către colegi sau nivelul pretenţiilor faţă de rezultatele lui şcolare depăşeşte cu mult
nivelul dotării lui intelectuale (în acest caz copilul trăieşte un sentiment acut de onsucces şi caută alt
mediu de valorizare personală, de regulă extraşcolar)
B) Cauze ce ţin de şcoală: probleme ale profesorilor atitudinea agresivă a colegilor.
C) Cauze ce ţin de familie: devalorizarea conştientă a şcolii din partea părinţilor, grija excesivă a
părinţilor faţă de copii (părinţi care au tendinşa de a creşte dependenţa copiilor faţă de ei şi, drept
consecinţă, aceştia nu se pot adapta cerinţelor şcolare) sau transformarea şcolii într-o sursă de anxietate
(copilul este pedepsit aspru pentru cel mai mic insucces).
Fuga poate continua cu vagabondaj. Vagabondajul este o atitudine deliberată faţă de mediul
familial şi faţă de muncă. Copilul are conştiinţa întregii sale conduite. Se caracterizează prin lipsa
domiciliului, neacceptarea privaţiunilor, săvârşirea de acte antisociale. La şcolarul mic vagabondajul
poate apărea ca o reacţie de răzbunare faţă de atitudinea sau pedeapsa injustă, poate fi o atitudine
deliberată cauzată de anumite stări de panică, frică, anixietate, pe motivul unor insuccese şcolare
(evitarea pedepsei) sau poate apărea la şcolarii introvertiţi, sensibili care suporta cu greu micile
privaţiuni familiale.
Comportamentul exploziv – imitant- uneori conduita socială la copil poate lua forma unor
activităţi explozive conflictuale care nu includ neaparat agresivitatea fizică sau verbală.
Piromania este un termen care nu se potriveşte copilului care descoperă focul şi se simte atras de
el. „A da foc” poate deveni un act antisocial, dar apare rareori la această vârstă. Când apare, este o
activitate de grup de cele mai multe ori. Rareori la această vârstă copilul „dă foc” intenţionat dar, dacă
se întâmplă, atunci gestul are o gravitate extremă, fiind semn de de afectare serioasă şi, de obicei, copilul
prezintă şi alte tulburări.
La adolescenţi agresivitatea fizică nu este foarte frecventă, dar când apare este deosebit de
gravă, iar urmările sunt serioase.
Luptele între grupele de adolescenţi reprezintă situaţii frecvente de agresivitate fizică.
Unii pot avea totuşi un comportament agresiv. Uneori, frustraţi, ei se pot lansa într-o „furie
oarbă” lovind fără milă. Un astfel de episod de discontrol trebuie diferenţiat de un act epileptic.
Agresivitatea poate îmbraca forme variate, de la:

3
- opoziţie, încăpăţânare abundentă, obraznicie;
- remarci rău voitoare, calomnie, ameninţări;
- manifestări coleroase până la violenţe extrem de grave – „crize coleroase”
Criza coleroasă se desfăşoară într-o stare de furie oarbă, în cae critica actelor, acţiunilor şi
consecinţelor este absentă, conştiinţa, într-o anumită măsură, diminuată. Se consumă repede, par a fi acte
de „scut circuit”, sunt urmate uneori de o stare de disconfort, alteori de amnezii, uneori regretă acest
comportament şi-şi cere scuze, se miră de ce s-a intâmplat. Alteori este lipsit de ostilitate, cu lipsa
sentimetelor de vinovaţie şi regretul actelor comise.
La adolescenţă, furtul şi violarea propietăţilor reprezintă forme comune de acte antisociale.
Furtul poate avea forma lui, „a lua o bicicletă şi a se plimba cu ea” sau vandalismul care este
forma de violare şi distrugere a proprietăţii publice.
Absenţa de la şcoală – chiulul devine o formă frecventă de comportament la adolescenţii în
ultimii ani de liceu.
Activitatea antisocială la adolescenţi poate lua forme precum: consumul de droguri, ofense
antisociale, violuri, abuz de sexual asupra altora mai mici. Fetele şi unii dintre băieţi care sunt implicaţi
în prostituţie, precum şi alţi adolescenţi cu promiscuitate sexuală, pot fi consideraţi ca fiind implicaţi în
acte antisociale.

CAUZELE TULBURĂRILOR DE COMPORTAMENT

Cauzele apariţiei tulburărilor de comportament sunt multiple şi nu se poate aplica un model


comun tuturor formelor de tulburări de conduită. Un model de combinare a factorilor cauzali ar fi: cauze
interioare copilului, individuale, la care se adaugă cauze exterioare copilului, factori de mediu.

Cauzele interioare/ individuale ale copilului se referă la aspecte bio-psihologice:


- deficienţe intelectuale
- tulburări ale afectivităţii
- disfuncţii cerebrale boala psihică sau somatică
- deficienţa senzorială, locomotorie
- traume psihice
- carenţă afectivă.

În categoria cauzelor exterioare/ a factorilor de mediu, sociali intră:

4
- climatul educaţional familial (familii dezorganizate, atmosferă familială conflictuală,
climat hiperautoritar, sau lipsa totală a intervenţiei educative, etc.)
- eşecuri privind integrarea şcolară (nivel căzut al randamentului şcolar, cat şi al
satisfacţiei resimţite de elev în legătură cu activitatea şcolară)
- proasta funcţionare în ceea ce priveşte comunicarea cu copilul
- abuzarea copilului
- mediatizarea violenţei şi a programelor cu conţinut agresiv
- dezavantaje socio-economice etc.
- erori educative
- lipsa unor modele educative corespunzătoare etc.

COMPORTAMENT ŞI DISCIPLINĂ

Pentru a putea controla cu eficienţă comportamentul copilului, părintele trebuie să înţeleagă mai
întâi motivele acestui comportament. Fiecare copil s-a născut cu propria structură temperamentală, care
se manifestă încă de timpuriu în comportamentul său. Unii sunt extrem de independenţi şi încăpăţânaţi
încă din primii ani de viaţă, în timp ce alţii sunt de la început mai independenţi de părinţi şi se
mulţumesc cu ceea ce primesc. Un copil mai dificil este mai posibil să reacţioneze agresiv la frustrare şi
să opună mai multă rezistenţă la instrucţiunile părinţilor.
Chiar dacă pare atrăgătoare la prima vedere, teoria libertăţii totale, a non – intervenţialismului în
dezvoltarea copilului, este de cele mai multe ori, un pretext de a ne sustrage de la îndatoriri. Copilul are
nevoie să fie ajutat, apărat, călăuzit, are nevoie să se simtă important pentru cei pe care îi iubeşte.
Rolul părinţilor este de a contribui la dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului.
Competenţele educative sunt determinate în primul rând de capacitatea de a empatiza şi de dorinţa de a
se perfecta, de a se ridica la înălţimea acestui rol. Să conducă către maturitate o fiinţă umană nu este
deloc simplu.
Pentru mai multă lume, cuvântul disciplină este echivalent cu o pedeapsă. Mulţi dintre noi am
fost crescuţi în familii în care pedeapsa, sub diferite forme, era folosită ca singură metodă de
disciplinare.

5
Disciplina înseamnă însă un proces de învăţare, al cărui scop este ghidarea copilului în aşa fel
încât să îşi controleze comportamentul, să devină responsabil şi cooperant, iar la vârstă adultă să
predomine autodisciplina.
De ce este nevoie de disciplină?
O disciplină care este fermă, rezonabilă şi consistentă îi ajută pe copii: să-şi dezvolte
autodisciplina; să se comporte într-un mod acceptabil celor din jur şi să nu fie respinşi din cauza unor
comportamente neplăcute; să facă diferenţa între ceea ce este bine sau acceptat şi ceea ce nu este bine.
Disciplina prea strictă, la fel ca şi lipsa de disciplină sau de limite impuse copilului, poate fi la fel
de dăunătoare, având ca rezultat un copil care: este necooperant, neascultător şi se comportă fără a ţine
seama de cei din jur; aşeaptă să obţină tot ce vrea şi crede că i se cuvine totul; este egoist şi nu ţine
seama de sentimentele celorlalţi; este predispus la accidente pentru că nu a învăţat să-şi dea seama de
pericole.
În acelaşi timp, disciplina excesivă poate conduce şi ea la efecte nedorite. Deşi poate împiedica
pe moment anumite tipuri de comportament, în acelaşi timp poate avea ca rezultat: pierderea încrederii
în forţele proprii (dacă i se spune tot timpul că a greşit); timiditatea şi lipsa curajului de a încerca lucruri
noi; chiar efecte contrarii, ca de exemplu comportamente rebele, negativiste şi agresive.
Comportamentul copiilor poate fi schimbat cu condiţia să ştim cum să-i determinăm să-şi
dorească ei înşişi acest lucru. Trebuie sa fim atenţi la atitudinea noastră şi sa nu uităm că:
 Nu există copii „dificili” din naştere, ci capacitatea noastră de a trata anumiţi copii are
limite.
 Nu există copii iraţionali, ci dorinţa şi capacitatea noastră de a-i înţelege pe cei ce
gândesc diferiţi de noi are limite. Cu cât punctul lor de vedere este mai îndepărtat de al
nostru, cu atât este mai greu pentru noi să înţelegem felul lor de a reacţiona.
 Propriul nostru comportament este mijlocul principal de a acţiona. Dacă ceea ce facem nu
funcţionează, trebuie să facem ceva diferit şi să încercăm noi modalităţi de abordare, până
găsim una care să dea rezultate.
 Înainte de a influenţa copiii trebuie:
- să investim timp şi efort pentru a asculta
- să cunoaştem motivele reale pentru care fac ceea fac
- să înţelegem în ce măsură comportamentul nostru îi afectează pe al lor
- să hotărâm ce anume vrem să fac ei diferit
 Trebuie să acceptăm ideea că, în general, copiii îşi schimbă comportamentul când au un
motiv real şi când se simt suficient de siguri să facă acest lucru.

6
 Copiii fac, de obicei, ceea ce pot ei mai bine, utilizând resursele personale de care dispun
(educaţia, studiile, experienţa) în cadrul limitelor pe care le impune lumea lor. Pentru a le
schimba felul de a acţiona, trebuie să-i ajutăm să-şi dezvolte resurse noi.

Erori în educaţia copiilor

În confruntarea cu comportamentul copiilor se fac o serie de greşeli:


 Nu se întăreşte prin recompensă comportamentul pozitiv al copilului. Copiii răspund mai bine la
recompensă decât la pedeapsă sau la dezinteres. De multe ori se consideră normal faptul că un copil se
comportă bine, iar acest comportament nu este recompensat în nici un fel. Când un comportament
pozitiv este urmat de o recompensă, chiar şi numai o apreciere verbală pozitivă, un zâmbet, o
îmbrăţişare, acel comportament va fi întărit şi posibilitatea ca el sa fie repetat de către copil în viitor
creşte. Pe lângă aceasta, recompensarea comportamentelor pozitive întăreşte stima de sine a copilului, îl
face să se simtă bine în propria piele şi îi creşte încrederea în sine.
 Părinţii pot evita, conştient sau inconştient, confruntarea pe loc cu comportamentul copilului. Ei se
mulţumesc să-i repete la nesfârşit copilului să înceteze să se comporte astfel şi să-i explice de
nenumărate ori ce se va întâmpla dacă va repeta comportamentul respectiv. Atunci când se neglijează să
se sancţioneze un comportament greşit, copilul rămâne cu impresia că totuşi poate să se comporte astfel.
De obicei, părintele nu sancţionează un comportament negativ pentru că consideră că nu are timp, fie
pentru că vrea să evite un conflict cu copilul. Dar trebuie menţionat aici faptul că utilizarea exagerată a
pedepsei poate duce la demoralizarea copilului, la deteriorarea relaţiei părinte / educator – copil sau la
apariţia unor resentimente care pot provoca probleme psihologice grave.
 O altă greşeală frecventă a părinţilor / educatorilor este aceea de a răspunde la comportamentul
negativ prin întărirea lui neintenţionată. Acest tipar de întărire este de forma: Nu, Nu, Nu, Da. Sunt
genul de adulţi inconsecvenţi, care până la urmă cedează la argumentele copilului. Copilul trage în acest
caz o concluzie de tipul: Dacă insist mult, până la urmă va ceda. De cele mai multe ori adultul simte că
îşi pierde puterile în faţa cerinţei constante a copilului. El ajunge la concluzia că nu se poate face nimic
pentru a întrerupe comportamentul negativ al copilului şi este mai uşor să cedeze decât să-l disciplineze.
 O altă greşeală a adulţilor este inconsecvenţa în corectarea comportamentului negativ al copilului.
Este vorba atât de inconsecvenţa unui adult în raport cu propriile sale decizii (nu se comportă la fel de
fiecare dată când apare comportamentul respectiv), cât şi de inconsecvenţa dintre doi adulţi (părinţi,

7
educatori), care tratează diferit comportamentul greşit al copilului sau se contrazic în privinţa măsurilor
de corectare a acestuia. În cele din urmă copilul va ajunge la o concluzie de tipul: Este în regulă să mă
comport uneori aşa.
Atunci când adulţii nu se sprijină unul pe celălalt în privinţa strategiilor de disciplinare a
copilului şi se contrazic pe această temă, este mult mai uşor pentru copil să-i manipuleze pe amândoi. În
astfel de situaţii copilul va deţine mai multă putere. Relaţiile de acest gen s vor structura în felul
următor:
Personajul rău Salvatorul

Victima
Aceste triunghiuri de dezvoltă de obicei atunci când unul dintre adulţii de referinţă consideră că
celălalt este fie prea exigent, fie prea înţelegător cu copilul. În acest triunghi cel care pedepseşte mai
mult este văzut de copil ca fiind personajul rău, iar cel care pedepseşte mai puţin este văzut ca salvatorul
său. Când unul pedepseşte şi celălalt salvează efectul este zero. Copilul trece de parte salvatorului şi se
vede pe sine ca victimă a celui care l-a pedepsit.

Cea mai bună metodă de a face faţă comportamentului negativ al copilului este aceea de a
utiliza întărirea pozitivă. Comportamentele care sunt urmate de întărire pozitivă au mai multe şanse să
se repete. Această întărire pozitivă poate fi de natură socială (un cuvânt de aprobare, o îmbrăţişare) sau
de natură fizică ( un da, un privilegiu etc.). Când copilul este învăţat un nou comportament, este ideal ca
acest comportament să fie recompensat de fiecare dată când apare. Întărirea pozitivă trebuie să fie
însoţită de o comunicare asertivă. Sunt descrise trei modalităţi prin care adulţii comunică cu copiii:
 Adulţii (părinţii, educatorii) care comunică pasiv au tendinţa de a pune nevoile şi
dorinţele copilului deasupra propriilor sale nevoi. Ei sunt foarte uşor manipulaţi de copil şi nu reuşesc să
se facă ascultaţi de acesta. Scopul lor este de a păstra liniştea şi îşi ghidează comportamentul în acest
sens. Acestor persoane le este teamă să se adreseze autoritar copilului, crezând că astfel vor pierde
afecţiunea acestuia şi vor intra în conflict cu el. Din aceleaşi motive, aceşti părinţi nu formulează
aşteptări clare faţă de copilul lor.
 Adulţii care comunică agresiv cu copiii lor sunt aceia care pun dorinţele şi nevoile lor
înaintea nevoilor copilului. În încercare lor disperată de a impune reguli, calcă în picioare demnitate
copilului. Ei utilizează ameninţări, pedepse, jigniri la adresa copilului. Aspectul esenţial al acestui stil de
comunicare este dominarea copilului prin putere. Un astfel de adult nu ţine niciodată cont de părerea

8
copilului, cerându-i acestuia să facă lucruri exact aşa cum îi spune el. Scopul nedeclarat al părintelui este
victoria, fapt care are un efect extrem de negativ asupra stimei de sine a copilului.
 Adulţii care comunică asertiv îşi exprimă ideile şi cerinţele faţă de copil în mod
rezonabil, dar în acelaşi timp clar şi direct Ei rămân pe poziţie, dar o fac fără a jigni sau a ţipa. Ţin cont
de nevoile copilului şi îi ascultă cu atenţie cerinţele. Aceşti adulţi încurajează copilul să gândească
independent şi să se comporte adecvat. Ei îi explică întotdeauna copilului motivele pentru care trebuie
respectate regulile şi îi dau acestuia şansa de a se exprima.

Nu se poate spune că există o vârstă anume de la care trebuie să disciplinăm copilul şi nici nu
există o reţetă unică, potrivită tuturor copiilor. Există însă câteva principii şi metode după care ne putem
ghida:
 Primul lucru este acela de a face distincţia între sentimentele şi actele copilului sau
comportamentele lui exterioare, de exemplu: loveşte un alt copil, deşi i-aţi interzis acest lucru sau
aruncă cu nisip, deşi i s-a spus că nu are voie etc. Este important ca adulţii care se ocupă de copil
să facă această deosebire între acte şi sentimente pentru că ceea ce trebuie să urmărim de fapt
este să-l învăţăm pe copil să-şi controleze actele sale, ca de pildă lovirea celuilalt copil când este
furios.
 De aceea trebuie să ne gândim la stabilirea unor limite rezonabile pentru acţiunile sale. Ce
înseamnă însă limite rezonabile? Nu există reguli absolute în această privinţă, dar ne putem gândi
la câteva lucruri simple legate de exemplu la situaţii periculoase, ca de pildă jocul cu focul,
traversarea străzii sau la comportamente de agresare a celorlalţi copii. Desigur, lucrurile se
complică şi numărul regulilor va creşte pe măsură ce copilul se dezvoltă, dar a impune prea
multe reguli este la fel de dăunător cu a nu impune nici una. Răspunsul se va afla de fapt undeva
între cele două extreme.
 Fiţi perseverent şi consecvent în aplicarea acestor limite sau reguli impuse. Când stabiliţi o
regulă, faceţi toate eforturile pentru a o respecta. În felul acesta copilul va învăţa că ceea ce face
este bine sau este greşit.
 Fiţi rezonabili în ceea ce priveşte aşteptările pe care le aveţi. Un copil are nevoie de timp pentru a
învăţa şi dacă aşteptăm prea mult de la el din primul moment vom fi dezamăgiţi. Este, de
exemplu, nerealist să ne aşteptăm ca un copil de 2 ani să mănânce curat, fără să se murdărească
pe el sau ce este în jur.
 Încurajaţi mai mult decât pedepsiţi! Este important să încurajăm orice mic progres sau doar
încercările, chiar dacă nu sunt reuşite.

9
Maniere de tratare a comportamentelor dificile
Câteva reguli generale pentru a face faţă comportamentelor dificile:
 Încurajarea comportamentelor pozitive. În primul rând, scopul acţiunilor părinţilor este ajutarea
copiilor sa-şi controleze propriile acţiuni şi reacţii. Mijlocul cel mai important pentru a ajunge la
acest rezultat este încurajarea permanentă a comportamentelor bune sau pe care dorim să le
obţinem de la copil.
 Învăţarea a cât mai multe comportamente noi şi utile, deoarece, cu cât ştie să facă mai multe
lucruri bune, cu atât timpul în care se angajează în comportamente negative va scădea.
 Oferirea cat mai des posibil a ocaziilor de a alege între două activităţi, jocuri sau obiecte atunci
când este pe cale de a se angaja într-un comprtament negativ.
 Atitudinea şi aşteptările părinţilor sunt extrem de importante şi pot conduce la ameliorarea
comportamentelor negative dacă atenţia este concentrată pe aspectele pozitive ale copilului. Deşi
s-ar putea sa dureze mult timp până ce copilul îşi va schimba comportamentul, trebuie să se
creada ca poate fi ajutat. Acest lucru se traduce în practică în cât mai multe aprecieri pozitive şi
cât mai puţine critici.
 Exprimarea clară a aşteptărilor şi limitelor impuse prin reguli simple pe care să le înţeleagă şi
care să fie reamintite mereu.
 Folosirea unui limbaj pozitiv, în locul celui negtaiv. De exemplu, în loc de “nu ţipa” alegeţi
exprimarea “vorbeşte încet”.
 Oferirea sentimentului că este important şi respectat, dându-I mici responsabilităţi pe care să le
poată îndeplini sau oferindu-I ajutor când nu reuşeşte.
 Considerarea eventualelor greşeli pe care le face ca fiind normale şi fâcând parte din procesul de
învaţare.
 Redirecţionarea atenţiei sau comportamentului, găsirea unei activităţi apropiate.

10