La drôle de guerre.

Două lacrimi

- Doamne, ce nori! Când s-au așternut atât de repede? Era senin când am intrat. Nici un
ceas nu cred că am stat înăuntru... La ce te tot uiți? Ai văzut pe jos vreo femeie? Ia zi: e mai
frumoasă decât mine? Hai, spune-mi!
Tânărul îi prinse mâna, schițând un zâmbet mai degrabă fugitiv, și plecară, pășind încet
pe trotuare.
- Ești bine? Ești foarte tăcut. Mă sperii. S-a întâmplat ceva?
- Nu... Nu s-a întâmplat nimic. E doar vremea – mă întristează. Ea îi zâmbi –
recunoscătoare – și îi strânse palma mai puternic. Parcă n-aș vrea să plecăm de pe acum,
continuă el. Vrei să stăm puțin jos?
- Mă bucur că ai spus asta. Hai să coborâm pe faleză, lângă Casino. Nu vrei?
Bărbatul călca pe trepte vizibil abătut. Era, într-adevăr, mai tăcut în acea zi. La restaurant
îl rodeau unele gânduri. Ar fi trebuit să îi spună, dar era multă lume cunoscută înauntru, și
zgomot; mai bine să îi spună pe drum spre casă. Dar norii îl posomorâră; renunțase la acestă
decizie.
- Uite, trag pescarii la mal! Vin cu bărcile din larg, vezi?
- Ciudat. Nu e cam devreme?
- Aș zice că da. Nu vrei să-i întrebăm? Hai pe plajă, să-i așteptăm. Vino!... Te simți bine?
- Nu știu nici eu. Sunt puțin indispus. Poate că nu mi-a picat bine mâncarea.
- Cu atât mai bine! – aerul de mare trebuie că te va ajuta. El nu se mai împotrivi și porniră
cu mâinile împreunate către nisipuri. Valurile se zbăteau, trădând o agitație vie, și se înnegreau
odată cu cerul. Bărcile se apropiau...
- Ați prins ceva?
- N-am prins, tată, mai nimic. Vreme urâtă; nu mai stă să-l prinzi ca altădată. Dă să plouă.
În câteva minute traseră la mal, strânseră năvoadele și se făcura nevăzuți printre barăci.
- Am rămas singuri!...

Străzile erau pline de rugina frunzelor căzute și însingurate de nori, dar pustii. Toamna
din Dobrogea îl întrista. După ce colindase străduțele lungi și înguste, intră într-un birt, ceru un
pahar de vin și despături o foaie de hârtie, gândindu-se cu ce să înceapă scrisoarea adresată
alor săi. Amintirile erau încă prea vii în memoria sa. Se simțea înăbușit și nici un cuvânt nu se
arăta vrednic de a-i descrie starea. De fapt, nici nu știa dacă despre aceasta ar trebui să scrie.
În definitiv, poate ei suferă destul pentru că a plecat – nu le mai trebuie și durerea lui. Să scrie
câteva rânduri de consolare? Sorbi ce rămăsese în pahar și ceru și restul sticlei. Avea să
petreacă destul timp în acel loc...
Terminase jumătate din sticlă când observă o doamnă stând singură la o masă din
margine. O privea la răstimpuri, printre pahare. Nu după mult timp, ea se ridică să plece, când
se auzi strigată: „doamnă, sărut-mâna! Dacă vă rețin din ceva, îmi pare deosebit de... Nu? Ei
bine, mă bucur să aud asta. Nu ați dori să luați un loc alături de mine? Am rămas și eu singur”
și zâmbi cu înțeles. „Vă rog eu frumos. Știți, am o sticlă de vin și mi-e teamă că nu se va termina
singură...” Vorbise atât de repede că nu îi dăduse răgaz doamnei cu pricina să-i răspundă.
Băuse cam repede; lichidul gălbui îl încălzise. Norocul lui, totuși, că doamna acceptă, fără să
ezite prea mult. Când o privi mai bine, realiză că nu era decât o fată veselă, zâmbind mereu,
abia trecută de 18 ani. Mai mult ca sigur că o măguliseră vorbele lui politicoase. „Vai, dar am
uitat să mă prezint. De necrezut! Scuzele mele. Sunt locotenentul Theodor Andronic din
divizia...”
... Maria deschise ușa, dar văzu masa goală. „Maria! Hai încoace!” „Vai, hoațo! Dar de
ce nu-mi spui că aduci companie? Domnul pare ofițer. Nu-i așa că mi-ați fi găsit și mie un
camarad de-al dumneavoastră mai...” „Maria, încetează! Mă scuzați, așa e ea.” „Nu face
nimic. Domnișoară, luați, vă rog frumos, un loc lângă noi.” „Uite” vorbi Alexandra „dumnealui
este locotenent, îl cheamă Theodor Andronic”. „Și cu ce ocazie prin Constanța?” întrebă Maria.
„Războiul. Vedeți dumneavoastră, suntem două armate mobilizate. Prima este masată în Vest, în
timp ce noi formăm o linie din Moldova, până în Marea Neagră. Compánia mea este însărcinată
cu apărarea portului. Să știți că este un punct cheie!” Domnișoarele râseră, amuzate din nici ele
nu știau ce motiv. „Ospătar, mai adu un pahar și pentru domnișoara! Doriți să servim ceva?”...
Înconjurat de lume, stând la masa cu două localnice frumușele și sorbind din vin, omul
se abandonă uitării. Hârtia rămase boțită și aruncată undeva în buzunarul hainei. Totuși, dacă
ar fi scris câteva rânduri despre faptul că este liniștit, îi e bine și a că început să mai uite din
supărări, ar fi fost pentru prima dată sincer. Nu era vinul, ci fericirea care îl făcea să se simtă
tânăr din nou. În definitiv, nici nu trecuse de treizeci de ani. Avea să cunoască acest sentiment
pierdut pentru o perioadă lungă.
„Sunteți din București? Ați mai fost pe la mare înainte?” „Nu, e prima dată.” „Și cum vă
place?” întrebă Maria rânjind cu bărbia pe palme. „Până acum... a trecut un ceas?... în fine, mă
simțisem destul de singur.” „Norocul tău că ne-ai întâlnit!” exclamă Maria și râseră amândouă
cu poftă. Theodor, locotenent fiind, nu era obișnuit să fie tutuit. Dar ce-are a face? Dacă nu
într-un orășel mic de provincie, la masă cu două femei și o sticlă de băutură, atunci unde se
gustă viața? „Aș fi nebun să vă contrazic.” „Vai, dragă, dar lasă politețurile. Gata! suntem
prieteni, știi cum ne cheamă. Când am intrat aici voi doi vă sorbeați din ochi, iar acum ne ții în
«vă» și «dumneavoastră». Știi ce? De fapt, eu vă las. Simt că v-am stricat flirtul. Nu, nu! Gata,
Alexandra, lasă – doar suntem în orașul ăsta zi de zi, avem când să ne întâlnim. Gata! Mi-a
făcut plăcere domn locotenent, te sărut Alexandra, ne vedem mai târziu!” Se depărtă de scaun,
dar întoarse capul și o lăsă pe Alexandra să-i citească de pe buze un „să-mi spui cum a mers”.
Masa decursese cât se poate de bine. Theodor își mai venise în fire, Alexandra – fără
influneța provincială a Mariei – încă încerca să pozeze în doamnă burgheză. Mâncarea fusese
gustoasă. „Nota te rog!”... „Ne mai întâlnim și mâine?” Fata îi răspunse amuzată: „sunt
indecisă; dacă vrei asta, mai ai câteva minute să mă convingi când mă conduci până acasă...”
Ospătarul luă banii, se înclină observând bacșișul și rosti „vă mulțumesc!” „Vă
mulțumesc și eu!... Plecăm?” „Imediat. Acordă-mi, te rog, un minut să mă duc la toaletă să mă
aranjez. De fapt, știi ce? Vino cu mine?” „Cum?” „Hai-hai, nu fi copil...” fata îl trase de mână
până la baie, așa încât protestele locotenentului se dovediră inutile. „Dar...”
Intră în toaletă, îl trase și pe el înăuntru și încuie ușa. „Spune-mi sincer, îți place rujul
meu?” Theodor era uimit de seriozitatea cu care fata îi pune o întrebare atât de puerilă. „Este
splendid.” „Nu ești sincer... Fii sincer! Spune-mi dacă îți place sau nu.” „Dar... e absurd.
Normal că-mi place, de ce nu mi-ar plăcea?!” „Îți place cu adevărat?...” „Da.” Fata zâmbi și
se apropie mai mult. „Bine. Atunci strică-mi-l!” Locotenentul se încruntă mirat, dar nu-și putu
menține grimasa, căci chipul fetei se apropia de al lui din ce în ce mai mult. „Dacă îți place,
strică-mi-l!...”
... Deschiseră ușa tiptil, sperând că nimeni nu va observa absența lor îndelungată.
Timpul trecuse, totuși, destul de repede; n-au de ce să se teamă. Da, dar ce căutau amândoi
înauntru? De cum ieșiră, se loviră de beznă, iar mai apoi de una din mesele rămase goale. Afară
se întunecase complet. Numai felinarul din stradă mai proiecta umbre pe pereții văruiți în alb.
Theodor roti mirat privirile prin încăpere. Alexandra îi șopti cu ochi scânteietori:
„Am rămas singuri...”

Ploua agitat cu stropi mari. Ea alerga ținând cu o mână pălărioară și cu cealaltă

strângându-i brațul, iar el o privea surâzător de peste umăr.
- Haide în parc, sub copaci!
Se refugiară sub crengile unui saclâm îmbătrânit cu frunza deasă. Se așezară pe iarbă
unul lângă altul, priviră stingheri în jur, după care izbucniră în râs în același timp. Mai târziu,
rezemată de umărul lui, ea șopti:
- Ploile de iunie...
Tăcură îndelung sorbind tabloul stropilor ce se mistuiau între talazuri. Marea...
„Ce ploaie fără rost” se gândi el. „Ce sens are să plouă în mare?” Dar reuși cu greu să
termine gândul căci își simți buzele cuprinse și apăsate cu putere. Renunță la orice gând – poate,
la urma urmei, de aceasta avea nevoie. O prise în brațe și-i întoarse favorul.

O întâlni în fața catedralei – în același loc și la același ceas ca de fiecare dată în

ultimele luni. O strigă bucuros și alergă prin zăpadă până la ea, să o îmbrățișeze. „Ți-am adus
flori!” „Ce flori?” întrebă ea, știindu-se în plină iarnă. „Flori de gheață, draga mea!” Fata se
bosumflă, până îl văzu pe locotent scoțând o lamă de sticlă tăiată fin pe margini, împodobită cu
fel de fel de râuri înghețate ale gheții. „Numai de prostii te ții, domnule!” îi spuse și-i sări la gât
râzând. „Să vezi ce față o să facă Maria când îi spun diseară că mi-ai adus flori!” „Orice
pentru tine...”
Promenadele se pustiiseră de când dăduse prima zăpada, la începutul lui decembrie. În
plimbările iernatice se întâlneau mai curând cu militari și cu hamali din port, decât cu alte
perechi. „Nu mai vine, dragă, războiul?” „De ce întrebi? Te-ai plictisit de mine?”
„Răspunde-mi la întrebare.” „Ce să-ți răspund? Habar n-am... Dar, totuși, nu cred că vine. De
altfel nici n-aș vrea...” Nu-și terminase bine cuvântul, că auzi de la câțiva metri „te înșeli!” și își
simți fața strivită de un bulgăre rece. Se dezmetici și observă că Alexandra dispăruse de lângă
el. Aceeași voce îl strigă din nou: „mai vrei?!” Se feri de bulgărele Mariei, dar, din direcția
opusă, unul nou, de această dată făcut de Alexandra, îl lovi direct în căciula care căzu. Se ridică
să o apuce, dar Alexandra și Maria îi săriră în spate. Le-ar fi suportat greutatea, dar se prefăcu
dărâmat ca să le dea satisfacție.
„Te predai?” Îl priviră simulând asprimea, dar cu un rânjet de superioritate.
Neputincios, bărbatul ridică mâinile în aer. Maria vorbi cu dispreț: „uite-i, dragă! bărbați ca
ăștia vor să câștige războiul! Îți vine să crezi?” „Cu greu” spuse Alexandra „ăsta e modul
vostru de a ne cuceri? Tu rigoles?” Enervat, Theodor o luă în brațe și se trânti în zăpadă,
trăgând-o peste el. „Ei, așa mai vorbim!...”
... Se întunecase. În mansardă, Alexandra privea ninsoarea cu nasul turtit de fereastră.
Din când în când, cu mâneca hainei, ștergea aburii ce se lipeau de geam, desenând un fluture
zănatic. „Ți-e dor de el. Așa-i?...” „Maria, când ai intrat? Nici nu te-am observat!” Maria se
apropie tiptil de ea și își așeză o mână pe șoldul ei. „Nu trebuie să-mi răspunzi. Cred că știu și
eu răspunsul...” Alexandra era gata să protesteze, dar un deget al Mariei i se opri pe buze.
„Cineva s-a îndrăgostit!” îi șopti Alexandrei în colțul urechii. De ce îmi face asta? se întrebă ea,
dar Maria o cuprinse și îi sărută buzele lacom. „Militarii ăștia! Ce fac din femei...”
 - Ia uite ce stropi mari și grei! Cât gloanțele! exclamă fata.
... În colțul ochiului îi răsări o lacrimă caldă, ce se prelinse lung pe obrazul neted. Ar fi
șters-o, dar știa că ea nu o poate vedea, întrucât fața îi este oricum udată de picăturile de ploaie.
O tristețe îl apăsa din nou. „Curge un râu din cer...”
Fata, pe de altă parte, se liniștise. Frica aceea oarbă îi dispăruse când el se lăsase cuprins
de farmecul ei. Deși păruse rece la început, în îmbrățișarea aceea îl regăsise în toata ființa lui,
exact cum o știa. Nu putea fi vorba de ceva grav... Nu?
Ploaia se sfârși în câteva minute.
- M-am plictisit. Condu-mă acasă.
Nu știa de ce rostise acele cuvinte. Nu părea ea cea care le spune. Vroia oare doar să-l
încerce?
- Sigur..., răspunse după ce își găsise cu greu cuvintele. Te duc imediat. Doar un lucru aș
vrea să te rog: poți să mă aștepți aici un minut, până intru la tutungerie? Te-aș invita înăuntru, dar
știu că nu-ți place mirosul...
- Bine, răspunse fata, dar o deznădejde o cuprinsese de cum îi auzi răspunsul. Se întâmpla
ceva grav. Vitrinele se înlănțuiau una dupa alta: băcănia, tutungeria, bijutierul, un birt și o
librărie. Din magazinul cu tabacuri, vâzătorul ieși și intră în altă prăvălie cu vitrină, de unde se
întoarse după câteva zeci de secunde. Ea, întoarsă cu spatele, nu îl observă. Plângea...

Furculițele clănțăneau, lovindu-se de castroanele de tablă. În popotă era larmă.

Primăvară dezmorțise chiar și sufletele înghețate, iar de atâta stat împreună, ofițerii (și chiar
soldații) se înfrățiseră, voluntar sau nu.
„Știți ce se spunea în satul meu, când era un soare ca ăsta la început de martie? Cică «e
vreme de f...»” Îmbătați de căldură, mulți ofițeri râseră chiar la o glumă atât de grosolană.
„Dar nu râdeți, că eu vorbesc serios! Mă rog, așa se zice. Totuși, cred că cineva care stă la
masă cu noi e capabil să ne spună dacă e așa sau nu... Ia spuneți, locotenent Andronic, ce se mai
aude cu tine și constănțeanca aia, ă?” Theodor, enervat, era gata să se ridice pentru a-și pălmui
colegul, dar ceilalți camarazi îl opriră. Zâmbetele lor sincere îl potoliră. „Scuză-mă, am fost
indiscret. Dar nu te mai enerva și tu atâta. E primăvară, omule... Ieși în lume și bucură-te! Asta
încerc să-ți spun.”
Un soldat intră grăbit pe ușă: „Dom’ locotenent Andronic, vă caută o duduie. Nu mi-a
spus de ce. Tot ce mi-a cerut să vă transmit e că o cheamă Alexandra și că e ceva urgent.”
Ceilalți ofițerii se pregăteau să râdă, dar graba cu care locotenentul se ridică de la masă și
dădu scaunul la o parte îi amuți. Cu ochii plecați în castroane, își continuară masa în liniște.
Theodor o zări după gard. „Ce s-a întâmplat?”„Maria... a plecat.” „Când? Unde?” „Aseară,
cu un funcționar. Mi-a lăsat o scrisoare în fața ușii, pe care am citit-o de dimineață. La început,
am crezut, bineînțeles, că e o glumă. Mariei îi stă în fire. Dar plecarea funcționarului – îl
cheamă Ozun, nu știu dacă ai auzit de el – declanșase o vâlvătaie mare în oraș. Spune că nu
crede că are să se mai întoarcă înainte de terminarea războiului. Și îmi ura toate cele bune, de
parcă... de parcă ne-am fi cunoscut ieri!”
Când avea doar zece ani, o întâlnise pe Maria – urâțică și neîngrijită – într-un parc. Se
împrieteniseră repede, iar în ziua următoare, după ce se plictisiră de jocul în parc, Alexandra o
chemă pe Maria la ea în casă. „Ai casă? E una mare?” „Da, de ce întrebi? Tu nu ai?”
Rușinată, fetița îngână un „nu...” și înghiți în sec. Dormea în gară. În aceeași zi, Alexandra se
dusese la mama sa spunându-i că are de ales între a o primi pe Maria să locuiască cu ei în casă
sau a o lăsa pe ea – Alexandra – să doarmă cu Maria în gară. Cealaltă fată fusese foarte
rușinată de toată scena, dar, după ce fu acceptată, întâlni o bucurie nouă, pe care nu o mai
cunoscuse: existența unor persoane căroara să le pese ce simți. După ce mama Alexandrei muri,
Alexandra și Maria rămaseră de nedespărțit, chiar dacă una o apucă pe căi mai neortodoxe, în
timp ce cealaltă se străduia pe cele nobile. Și toate acestea au fost degeaba?!
Theodor, oarecum nedumerit de tristețea exagerată a fetei, o îmbrățișase și îi mângâia
părul, neștiind ce ar putea să îi spună. „Nu-ți cer să înțelegi. Nici nu știu ce crezi tu despre
Maria. De fapt, îmi pare rău că te-am deranjat cu asemenea absurdități. Maria e o proastă! Nu
înțeleg de ce nu am realizat până acum...” Încercă să se desprindă de el, dar strânsoarea
tânărului o împiedică. „Alexandra... Alexandra, uite-te la mine. N-am de gând să te mint, nu
prea o cunosc pe Maria și nu am știut niciodată ce să cred despre ea. Recunosc că nu am
văzut-o tot timpul ca pe o femeie admirabilă, dar... e ceva care te supără, care te neliniștește.
Asta știu sigur! Te rog, spune-mi! Poate pot să te ajut într-un fel... Hai să ne așezăm sub un
copac, să nu ne vadă lumea stând la gard. Îmi spui pe drum.” Slăbită, fata nu se împotrivi.
„O ordinară! O nenorocită și o târfă! – asta e Maria. M-a părăsit pe mine, tocmai pe
mine care i-am fost întotdeauna alături de când aveam zece ani – și aș minți să spun că ea nu a
făcut același lucru pentru mine –, m-a părăsit pentru un dobitoc gras cu bani! Cum? Cum de îmi
și scrie o scrisoare de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat? Cum de își permite?!” Fata înjură și se
zbătu, până când obosi și se rezemă de un copac, eliberând un plâns nervos și tulbure. „O
nenorocită căruia acum îi duc lipsa...” Nu i se arătase niciodată lui Theodor cu această față, pe
care, de altfel, nu și-o cunoștea nici ea. Era mirată, dar nu mai avea putere să plângă și pentru
aceasta. „Am rămas singură. De fapt, asta merit...” „Taci! Cum poți să vorbești așa? Nu știu
dacă ea te merită, dar mai mult ca sigur că tu o meriți pe ea, mă meriți pe mine, și chiar mai
mult de atât. Dă-mi mâna. Uite, îți promit că stau cu tine până diseară, la culcare. Oh,
Alexandra, știi bine că aș sta numai cu tine, dar sunt ofițer în armată și suntem în vreme de
război. De-aș putea numai...” Alexandra era uimită. După felul în care se comportase, se
aștepta să fie respinsă. În schimb, tânărul locotenent îi promitea că va face tot posibilul ca să-i
facă suferința mai ușoară.
„Dar trebuie să îmi promiți și tu că nu vei mai spune că meriți să fii și să trăiești
singură.” Nu o lăsă până ce fata nu promise. Pe urmă o lăsă să plângă rezemată de el,
înțelegând că se petrece ceva care îl depășește în sufletul acelei ființe. Alexandra își pierduse
prietena nedespărțită din copilărie, iar acum se comportase de-a dreptul respingător cu singurul
om care mai ținea la ea. Deși își reveni în următoarele zile, Alexandra nu își mai găsi pudoarea
aceea cu care obișnuise pe toată lumea – inclusiv pe ea însăși. Comportamentul ei începea chiar
să se asemene cu cel al Mariei. Inconștient, ea îi păstra amintirea vie.
... Se plimbau pe străzi. Theodor o opri și îi vorbi, vizibil nesigur pe sine: „sunt conștient
că poate nu voi fi niciodată suficient și că sunt departe de a putea umple un gol atât de mare în
viața ta. Eu, de fapt, nu îți pot cere nimic. Tot ce vreau să știi e că, dacă simți vreodată nevoia
unei persoane căreia să îi spui ce ai pe suflet și căreia să îi plângi pe umăr de fiecare dată când
ai o durere, eu voi fi întotdeauna disponibil pentru tine.” Alexandra nu mai plânse din acel
moment. În aceea clipă avu o revelație care îi redresase întreaga existență: o iubește; o iubește
cu adevărat.
De aceasta își dădu seama și Theodor, dar mai târziu, când se întorcea de la casa ei,
după ce îi veghease prima parte a somnului, după cum promisese. Pe drumul luminat de
felinare, tânărul locotent începu să simtă acel fior al singurătății de care îi vorbise Alexandra.
Ar fi dat orice să poată să doarmă lângă ea. De asemenea, și-ar fi dorit să spună ceva care să o
aline nu adevărat. Spusese banalități luate din romane; nu o mișcară cât de puțin vorbele lui,
sau cel puțin așa i se păruse lui.
Din patul metalic, Theodor privea luna, întrebându-se dacă va reuși să adoarmă în acea
noapte. O iubea, într-adevăr, și el.

Theodor ieși din tutungerie.

- De ce ai stat atât de mult?
- Eram neotărât..., spuse clipind rar. Ezită câteva secunde, după care vorbi: Alexandra,
vino cu mine! Te rog. Vei vedea unde... și de ce...
O luase de mână și o conduse până la catedrala. O invită să se așeze pe trepte.
- Nu te așezi și tu?
În loc să răspundă, Theodor coborî câteva trepte, se întoarse către ea și plecă unul din
genunchi. Întinse mâna și deschise pumnul, în mijlocul căruia scânteia un inel firav, cu corpul
auriu și capul verde străveziu. Abia atunci înțelese tot ce se petrecuse în acea zi.
- Alexandra!...
Nu reuși decât să îi rostească numele. Ecoul vocii lui îi răsună în minte, lovindu-se de pereții
înmuiați ai cutiei craniene. Reverberațiile îi făceau ochii să tremure, oasele să se sfărâme. Un cristal îi
înflori în colțul ochiului și atinse o rază de soare. O ploaie de lumină invadă acea străduță tristă. Și ce
frumoasă era ea!
- Alexandra, hai! Hai în biserică! E sâmbătă, trebuie să mai fie vreun preot...
... Cu inelele pe deget, cei doi mergeau tăcuți către casa ei cu mansardă. Soarele apunea.
Emoții obscure, nedeslușite, îi cuprinseseră pe amândoi. Umbrele li se destrămau pe măsura ce
se lăsa bezna. Ajunși în fața casei, Theodor îi căută mâinile și i le sărută fără să scoată vreun
cuvânt. Îi spusese mai devreme că trebuie să ajungă la unitate cât mai repede.
Își luă rămas bun și întoarse repede capul. Încerca din răsputeri să nu trădeze emoția, se
chinuia să pară cât mai firesc și mai natural. Nici nu mai simți cele două lacrimi care îi inundară
colțurile ochilor. Deși răsărise soarele, vedea totul de parcă se lăsase ceața. „Mâine la catedrală la
aceeași oră!” se auzi strigat din spate. Clătină inconștient din cap. Se făcea frig pe stradă. Mai
întâi părinții, apoi Alexandra... Două lacrimi. Pentru o a doua înstrăinare.
Alexandra nu l-a mai întâlnit în fața catedralei din acea zi.
În același an, după o scurtă vreme, catedrala a fost bombardată.

Becul chior ardea în cameră, răspândind o lumină diafană. Umbrele amorfe încremeniră
neverosimil pe pereții îngălbeniți. Locotenentul și soldații sorbeau din când în când din cănile de
tablă, strâmbau din nas o clipă și înghițeau. Zgomotul zarurilor mai răsuna tăios la răstimpuri. O
ramură mai lovea în geam, întrerupând tăcerea prelungită. De pe scaun, sergentul își pierdu ochii
în întinderea tavanului, stând cu mâinile sub cap. Fantasme și strigoi se nășteau din fumul suflat
de locotenent, pierind la fel de brusc.
- Domn locotenent, îmi dați, vă rog frumos, o țigare și mie?
Ofițerul întinse tabachera fără să scoată vreun cuvânt. Afazia lor era, totuși, un lucru
firesc. Râsetele și mirosul îmbucurător de țuică fiartă se risipiseră pe fereastra deschisă când
maiorul intrase pe ușă cu fața posomorâtă și rosti, fără să mai țină cont de soldații cu grade
inferioare din jur:
 - Am primit ordinul acum câteva minute. Comandă, mâine dimineață, trupelor tale să
strângă totul; lăsăm doar artileria să protejeze portul. Mâine mai poți umbla prin oraș până mai
pe seară, dar nimic mai mult. Începem operațiunile din Basarabia. Duminică suntem așteptați pe
avanposturi...