Anxietatea normala si anxietatea patologica

Fie că se manifestă în mod izolat că simptom predominant, fie că apare însoţită de alte
tulburări emoţionale, anxietatea este o trasatura-cheie a majorităţii bolilor psihice, iar
identificarea ei constituie un demers diagnostic familiar clinicienilor.
În limbajul curent, termenul de anxietate este rareori folosit, el fiind înlocuit cu
nelinişte, nervozitate, teamă, tensiune psihică, emoţie, şi conotând cu predilecţie dimensiunea
psihică subiectivă, aceea de trăire emoţională penibilă, dificil de descris, constituită din asocierea
unor tulburări afective intelectuale şi de activitate difuză şi perturbatoare. La acest nivel,
anxietatea căpăta forma aşteptării dureroase şi nelămurite a unui pericol virtual, însoţită de
sentimente de insecuritate şi incertitudine.

În limbajul psihiatric termenul de anxietate este mai puţin sincretic, el desemnând atât trăirea
subiectivă neplăcută, cât şi fenomenele neurovegetative simptomatice ca: tremorul, tahicardia,
dispneea, paloarea, transpiraţia, senzaţia de ameţeală sau cefaleea, senzaţia de leşin sau de
pierdere a controlului etc. Tulburările menţionate, a căror “localizare” este corpul uman (şi nu
universul său psihic), reprezintă dimensiunea somatică a anxietăţii, expresia neurovegetativă a
unităţii dintre psihic şi corp, în situaţii normale şi patologice.

Alături de anxietatea psihică şi cea somatică, psihiatria actuală a delimitat şi descris şi o a treia
dimensiune a tulburărilor anxioase: dimensiunea comportamentală.
Într-adevăr, observaţia clinică, dar şi cea comună, pot constata faptul că persoanele care au trăit
o criză acută de anxietate , în aglomeraţie, în lift sau în metrou, în timp ce traversau o stradă
sau în timp ce vorbeau în public, îşi modifică evident comportamentul, evitând în mod sistematic
locurile sau situaţiile în care le-a fost frică. Astfel de persoane dezvoltă nu numai conduite de
evitare şi tulburări ample dacă sunt obligate să se confrunte cu situaţia anxiogenă, dar şi
anxietatea anticipatorie (teama ca nu cumva, în situaţii similare, să se repete criza de panică).
Cele trei aspecte ale anxietăţii ca boala psihică nu se manifestă în mod egal şi paralel la toate
persoanele; unii pacienţi prezintă în mod cronic o stare de nelinişte şi teamă difuză, fără să fie
conştienţi de modificările de ritm cardiac, respiraţie etc. Alţii prezintă tulburări anxioase mai
ales sub forma crizelor acute, survenite “din senin”, în timpul cărora tulburările neurovegetative
multiple se intensifică în câteva minute, generând stări lipotimice şi senzaţia înspăimântătoare de
moarte iminentă. O altă categorie de persoane poate prezenta anxietatea că trăsătura
caracteristică de personalitate şi, deşi descrise de anturaj ca permanent “tensionate, nervoase,
prăpăstioase”, ele dezvoltă un grad crescut de toleranţă la acest fenomen şi îşi desfăşoară viaţa şi
activitatea fără perturbări severe induse de anxietate.
.Ca trăire emoţională universal umană anxietatea se caracterizează prin teama anticipatorie de
un viitor eveniment neplăcut sau traumatizant, de un pericol imaginar sau de o virtuală
ameninţare. Spre deosebire de anxietate, frica normală este o reacţie comprehensibilă faţă de un
pericol prezent real pentru viaţa sau sănătatea persoanei, intensitatea şi durata ei fiind

1
proporţionale cu periculozitatea obiectivă a situaţiei, cu gradul de apropiere în timp şi spaţiu
dintre persoana şi sursa pericolului, cu experienţa anterioară confirmată a consecinţelor
dăunătoare ce ar putea rezulta.
În funcţie de natura consecinţelor pe care persoana anxioasă le anticipează negativ, anxietatea
subiectivă poate lua forme diferite. Astfel, teama anticipatorie de pierdere a unei persoane iubite
ia forma anxietăţii de separare intensificată dramatic în situaţii de despărţire, de boală somatică
incurabilă, accident etc.
Enervarea, furia, impulsurile agresive şi teama că ele vor duce la pierderea controlului şi la
manifestarea unor conduite agresive iraţionale şi reprobabile generează o formă particulară de
anxietate (“furtuna emoţională” caracteristică acestor stări nefiind de cele mai multe ori
identificată ca anxietate).
O formă de anxietate, pe care nimeni nu poate susţine că nu a trăit-o vreodată în viaţă (cel puţin
în copilărie), este sentimental vag şi iraţional de a fi comis un act care nu e pe placul celor
apropiaţi şi neliniştea că acesta va fi descoperit şi va atrage după sine dezaprobarea, blamul,
critica, pierderea afecţiunii.
Ca simptom, anxietatea poate fi o reacţie emoţională “normală” în măsura în care este
determinată de circumstanţe situaţionale adecvate, respectiv de prezenţa obiectivă a unui pericol,
ameninţări, frustrări etc. Caracterul de anormalitate apare atunci când intensitatea ei este
inadecvată, disproporţională în raport cu pericolul real, când se manifestă în situaţii total
inadecvate (care în genere nu produc teamă) sau când aspectele calitative ale trăirii subiective
sunt atipice.
Pentru stabilirea liniei de demarcaţie între anxietatea normală şi anxietatea patologică este
nevoie de evaluarea obiectivă nu numai a severităţii tulburărilor, ci şi a contextului în care apar, a
caracterului lor acut sau cronic, a factorilor care determină variaţii de intensitate, a gradului de
toleranţă al individului faţă de tulburările emoţionale.
Cauzele de apariţie ale tulburărilor anxioase nu sunt foarte clar cunoscute. Specialiştii iau
în discuţie numeroase teorii care propun diverse explicaţii. Majoritatea acestora susţin ideea
existenţei unor dezechilibre ale neurotransmiţătorilor, în principal, serotoninei. Se pare că
pacienţii cu tulburări anxioase au un răspuns exagerat la stimularea serotoninergică. Se consideră
că riscul de apariţie a tulburărilor anxioase este mai crescut în cazul pacienţilor cu:

- istoric familial de atacuri de panică, tulburări depresive sau tulburări bipolare. Se pare că în
aceste situaţii riscul este de 8 ori mai mare comparativ cu populaţia generală.

- consumatori cronici de alcool, droguri sau fumători;

- consum mare de cafea sau băuturi pe bază de cafeină;

- care iau medicamente ce au drept reacţii adverse modificări ale dispoziţiei;

- aflaţi în tratament cronic pentru probleme cardiace sau astm;

- cu antecedente patologice personale de atacuri de panică;

2
 - ce au avut episoade depresive intense;

- femei ce sunt în perioada de premenopauză sau menopauză;

- care se confruntă cu schimbări majore cum ar fi mutări de domiciliu, schimbarea slujbei

sau chiar tragedii personale: moartea unei rude sau a unei persoane apropiate;

- care au fost agresaţi fizic, psihic sau sexual în copilărie.

Tratamentul tulburărilor anxioase este adesea foarte complex şi multidisciplinar şi include

atât administrarea de medicamente (farmacoterapie cu antidepresive, de cele mai multe ori) cât şi
psihoterapie cognitiv comportamentală. Cele mai bune rezultate sunt obţinute prin combinarea
acestor două metode. Tratamentul are ca scop controlul, spaţierea şi în final oprirea apariţiei
crizelor, cu ameliorarea simţitor a calităţii vieţii pacientului.
Psihoterapia cognitiv comportamentală poate fi folosită singură sau combinată cu
farmacoterapia. Specialiştii preferă combinarea acestora deoarece se obţin rezultate mult mai
bune şi de lungă durată. Terapia cognitivă ajută pacientul să înţeleagă mai bine faptul că
anxietatea nu are o bază solidă şi că de fapt este vorba doar de o percepţie distorsionată a unor
lucruri minore. Terapia comportamentală include expunerea treptată a pacientului la stimuli care
au capacitatea de a-i provoca anxietate, în scopul desensibilizării acestuia, faţă de acţiunea lor
nocivă.

Farmacoterapia - cele mai utile medicamente utilizate în tratamentul acestor tulburări sunt
considerate a fi inhibitoarele specifice ale recaptarii serotoninei, cum ar fi fluoxetina, setralina,
paroxentina, citalopram. Ei reprezintă compuşi terapeutici de primă linie în tratamentul
tulburărilor anxioase, urmate de antidepresive tricilice (amitriptilina, trimipramina)
şi benzodiazepine(diazepam,lorazepam).
Pacienţii cu tulburări anxioase şi tulburări depresive asociate, au un risc mult mai crescut de
apariţie a gândurilor şi comportamentelor suicidale. Din cauza impactului major al acestor
tulburări asupra calităţii vieţii pacientului, este foarte important de diagnosticat şi tratat
anxietatea, precum şi tulburările de dispoziţie ce apar uneori ca o complicaţie a acesteia. Din
păcate, nu toţi indivizii care au astfel de simptome se prezintă la medic- unii deoarece consideră
că simptomele nu sunt destul de grave, alţii că se pot descurca şi fără ajutor de specialitate. Este
însă foarte important ca aceste tulburări să fie tratate.

Prevenţie: Tulburările anxioase nu pot fi prevenite, însă există o serie de recomandări ce pot să
scadă frecvenţa şi intesitatea lor.
Ele sunt doar o completare a tratamentului şi nu înlocuiesc nicidecum un tratament medical
specializat:
- evitarea triggerilor şi a stimulilor ce declanşează atacurile
- administrarea corectă a tratamentului;
- continuarea tratamentului psihocomportamental.
- reducerea anxietăţii prin alte tehnici de relaxare şi reducerea stresului;

3
- efectuarea de exerciţii fizice completate de 10- 20 de minute de exerciţii de respiraţie
şi relaxare musculară zilnică;
- reducerea consumului de alcool, cafea şi substanţe psihostimulante;
- frecventare unor grupuri de dialog şi suport psihologic în care sunt şi alte persoane cu acest
tip de tulburări;
- încercarea de a dormi 7-9 ore pe noapte astfel încât să dispară senzaţia de somnolenţă şi
pacientul să se simtă revigorat dimineaţa;
- consumul unor alimente pline de vitamine şi minerale şi evitarea produselor bogate în
grăsimi şi zahăr.
În completarea tratamentului medicamentos, pacienţii pot încerca şi alte tipuri de terapii
cum ar fi:
1.Terapia prin expunere – este un tip particular de tratament cognitiv comportamental.

Scopul este de a reduce disconfortul psihoemoţional indus pacientului de contactul cu anumite

elemente din mediul ambiant sau de diverse situaţii. Pacientul este îndrumat de către un psiholog
şi alături de acesta încearcă să vizualizeze stimulul şi să îl confrunte. Activităţile din cadrul
acestei forme de terapie sunt foarte diverse şi depind în principal de tipul de anxietate pe care
obiectul respectiv îl induce. Uneori se poate apela şi la hipnoză şi introducerea pacientului într-o
realitate virtuală.

2. Terapia familiei – în cadrul acesteia sunt consiliaţi membrii familiei despre cum să facă mai
bine faţă acestei tulburări şi despre cum să ajute pacientul să îşi învingă fobiile.

Tehnicile de relaxare şi-au demonstrat şi ele eficienţa şi specialiştii încurajează folosirea lor.

Acestea includ:

Relaxare prin respiratie- sunt importante astfel de exerciţii deoarece modul în care o persoană
respiră influenţează întregul organism. Respiraţiile adânci, complete sunt un mod bun de a
reduce tensiunea şi de a induce organismului o stare de ralaxare. O tehnică foarte bună presupune
aşezarea pacientului pe spate, cu genunchii îndoiţi. Acesta îşi pune mâna stângă pe abdomen şi
mâna dreaptă pe torace şi este atent la mişcările respiratorii realizate la nivelul acestor segmente.
Apoi se inspiră, cu accentuarea umplerii cu aer a segmentelor pulmonare inferioare, astfel încât
mâna stângă urcă în inspir, iar mâna dreaptă rămâne aproximativ nemişcată. Inspirul se
realizează exclusiv pe nas, iar expirul pe gură. Aceste exerciţii se practică de 8- 10 ori. Apoi se
completează: se inspiră ca mai înainte, apoi se continuă cu inspirul în segmentele superioare
astfel încât mâna dreaptă ascensionează o dată cu grilajul costal iar mâna stângă cobora puţin cu
abdomenul. Se recomandă efectuarea acestor exerciţii timp de 3-5 minute în fiecare zi. Unele
persoane se pot simţi puţin ameţite la început, în această situaţie se recomandă rărirea
exerciţiilor. Pacienţii trebuie să se ridice lent din decubit dorsal după realizarea acestor exerciţii.

Relaxare musculară progresivă – implică reducerea tensiunii din fiecare grupă de muşchi în
parte.
Masajul – în special al umerilor şi al regiunii cervicale.

4
Aromaterapie - utilizează uleiuri esenţiale din plante ce stimulează relaxarea şi pot fi utilizate
atât pentru masaj cât şi pentru parfumarea aerului sau pentru a fi inhalate.
Yoga, tai chi – sunt tehnici speciale de meditaţie care tebuie deprinse alături de un maestru al
acestor practici.
Activităţile de relaxare psihică sunt combinate cu cele de relaxare a corpului, ca de
exemplu:
- Autohipnoza - o tehnică ce poate deschide psihicul spre anumite sugestii şi poate influenţa
modul în care organismal răspunde la agresiunea factorilor stresori.
- Meditaţia - în cadrul ei pacienţii îşi concentrează atenţia pe ce li se întâmplă în acel moment
(cel mai frecvent se concetreaza pe respiraţie).
- Vizualizarea - este o metodă în cadrul căreia se utilizează foarte mult imaginaţia pentru că
pacientul să se poată relaxa şi să poată scăpa de tensiuni şi stres. Pacienţii îşi pot imagina că
sunt pe malul mării, că simt nisipul sub picioare, că simt căldura soarelui sau briza mării, că
aud valurile şi pescăruşii. Pentru a facilita obţinerea acestor senzaţii există foarte multe CD-
uric a muzică ambientală.
- Muzicoterapie - poate să relaxeze foarte mult corpul, să amelioreze tonusul psihic şi să
modifice ritmul fiecărei zile. Specialiştii consideră că ritmul muzicii poate induce o stare de
relaxare, reduce tensiunea arterială şi frecvenţa cardiacă şi ameliorează capacitatea de luare a
deciziilor, învăţare şi memoria. Muzica pare a stimula creierul să producă melatonină, o
substanţă cu efect relaxant asupra oranismului.
- Terapia prin râs – devine din în ce mai folosită deoarece creşte foarte mult tonusul psihic,
reduce stresul şi se pare că influenţează chiar şi funcţia imună.

Un exemplu de studiu de caz de tulburare anxioasă depresivă este o pacientă în

vârstă de 53 ani, din localitatea Motru, fostă vânzătoare la cofetărie. În urmă cu 3 ani fiica sa a
avut un accident auto şi de atunci are loc prima cădere psihică prin existenţa unui disconfort
psihic intens reprezentat prin anxietate şi teamă, tahicardie, palpitaţii, tremor, tulburări gastro-
intestinale cu greturi, vărsături, diaree, simptomele afectându-i foarte mult calitatea vieţii.
Simptomele fizice şi anxietatea s-au succedat des modificându-i comportamentul
(depersonalizare, teama de a pierde controlul, tristeţe, retragere socială, încetinire psihomotorie,
autodevalorizare, autocompătimire, scăderea interesului şi a plăcerii, insomnie, oboseală) fapt ce
dus la pensionarea pacientei pe caz de boală.
Relaţia cu familia înainte de declanşarea tulburării anxioase este prezentată de pacientă
ca fiind armonioasă , de înţelegere şi întrajutorare , iar cu vecinii , rudele , prietenii şi colegii de
muncă relaţiile erau bune , bazate pe stimă şi respect , relaţii de colaborare , însă după ce
episoadele de anxietate au devenit mai dese şi comportamentul pacientei s-a modificat , în viaţa
pacientei a survenit o deteriorare semnificativă a relaţiilor prin faptul că şi-a pierdut interesul
pentru întâmplările şi oamenii din jur , s-a autoizolat, resimţind tot mai mult o epuizare psihică.
Înainte de începerea tratamentului avusese trei atacuri de anxietate şi se temea de posibilitatea de
a mai face unul. De la accidentul fiicei a început să se simtă îngrijorată şi să aibă atacuri de
anxietate şi îngrijorare în legătură cu orice , un nivel crescut de anxietate cu îngrijorare excesivă

5
pentru anumite gănduri sau evenimente de viaţă care catastrofizează viitorul ei sau al persoanelor
semnificative din viaţa ei( fiică, soţ).
Aceste trăiri se însoţeau adesea cu tensiune musculară , senzaţie de slăbiciune , oboseală ,
dificultatea de a adormi , palpitatii, tahicardie, transpiratii( simptome fiziologice). Întrucât simţea
că-i este greu să controleze aceste manifestări fiziologice ea a început să evite activităţile care
presupuneau efort fizic ( simpotme comportamentale ). Se gândea că nu poate face faţă
cerinţelor la serviciu , că se va vedea cât de scăzută este competenţa sa şi avea o stimă scăzută de
sine( simptome cognitive).Simptomele anterioare s-au intensificat , emoţional a experimentat
sentimente de teamă excesivă , disconfort puternic , s-a simţit copleşită de aceste trăiri. Nu a mai
avut curaj să se plimbe singură , să facă cumpărături, să călătorească cu mijloacele de transport.
Nu mai suporta să rămână singură şi şi-a pierdut interesul pentru tot ce o înconjura.
Protocolul terapeutic al pacientei a inclus atat psihoterapia cât şi farmacoterapia cu
antidepresive, iar obiectivele terapeutice au fost să înveţe să-şi controleze atacurile de anxietate ,
să rămână singură acasă , să poată face singură cumpărături , să poată călători cu mijloacele de
transport , să iasă din casă pentru a se relaxa împreună cu familia , îmbunătăţirea comunicării cu
familia, cu prietenii, înlesnirea interacţiunii , să socializeze.
În prezent pacienta este stabilă psihic , reuşind să se integreze din nou în familie şi societate.