ARMATA ŞI SOCIETATEA

1. Delimitări conceptuale
2. Puterea politică şi armata

În compunerea sistemului social global intră, alături de subsistemul politic,

economic etc. şi subsistemul militar. Armata este componenţa de bază a
subsistemului militar şi se află într-un ansamblu complex de relaţii cu celelalte
subsisteme.
Societatea este considerată o totalitate complexă ce ia naştere ca urmare
a interacţiunii diferitelor sisteme sociale.
Societatea civilă este expresia formelor libere de asociere naţionale,
regionale, locale, profesionale ale cetăţenilor - asocieri care să fie benevole,
democratice, tolerante şi necontrolate sau manipulate de către stat sau partidele
politice.
Armata este o instituţie cu un sistem propriu de organizare, conducere şi
ierarhizare, a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu prevederile legilor
statului, regulamentelor militare, ordinelor şi dispoziţiilor comandanţilor şi şefilor.
Organizarea, caracterul şi evoluţia armatei sunt determinate de:
- tipul şi forma puterii de stat;
- progresele în domeniul ştiinţei şi tehnicii;
- posibilităţile economice, tehnico-ştiinţifice şi demografice ale fiecărui stat;
- politica internă şi externă a acestuia;
- tradiţiile şi specificul naţional al fiecărui popor;
- poziţia geografică, dimensiunile şi caracteristicile teritoriului ţării.
Armata permanentă presupune:
- existenţa unui corp de comandă profesionalizat, care organizează şi
conduce trupele în conformitate cu directivele puterii de stat;
- aplicarea integrală şi continuă a normelor vieţii şi activităţii militare;
- disciplina militară fermă;
- continuitatea instruirii;
- înzestrare cu tehnică şi armament adecvate.

2. Puterea politică şi armata

La scară socială puterea este rezultanta cumulării mai multor factori
materiali şi spiritual: economici, sociali, culturali, ideologici, tehnico-ştiinţifici, geo-
spaţiali, demografici, psihici morali, religioşi etc.
Julien Freund în lucrarea "Esenţa politicii" - 1965 întrebându-se unde este
puterea, răspunde: "Ea este în sindicate, în presă, partide, asociaţii de toate
felurile, în academii şi laboratoarele tehnice şi ştiinţifice, ea este în guvern".
Puterea este potenţialitate, forţă latentă şi exprimă abilitatea de a folosi
forţa într-o anumită situaţie socială. În compunerea puterii, după părerea unor
analişti, intră averea, forţa şi ştiinţa.
Puterea este voinţa şi presupun inteligenţă, prestigiu, autoritate, fermitate,
iar forţa reprezintă puterea în acţiune, aplicarea puterii acolo unde nu se reuşeşte
prin alte acţiuni.
Forţa reprezintă ansamblul mijloacelor de coerciţie, presiune, distrugere folosite
de voinţa politică pentru menţinerea unei oridini sociale date.
În mod curent, în practică, mai ales în sfera relaţiilor dintre state, interesele
se promovează prin mijloace politice nonviolente (juridice, ideologice, morale) şi se
bazează în principal pe tratative, fiind reduse în ultimă instanţă la diplomaţie,
înţeleasă ca "artă de a convinge fără a întrebuinţa forţa". Definiţia lui Clausewitz
conform căreia "războiul este continuarea politicii cu alte mijloace" - sugerează că
acestea nu aparţin, în mod normal politicii. Dar, în compunerea puterii intră forţa,
nu neapărat în forma sa violentă. În teorie, dar şi în practică s-a acceptat ideea că
puterea politică este tipul suveran de putere care poate dispune de toate
mecanismele instituţionale paşnice şi nepaşnice pentru exercitarea dreptului său
legitim de a guverna. Deci, ei îi aparţin, deopotrivă atât mijloacele nonviolente cât
şi cele violente, cadrul normativ - juridic fiind cel care impune restricţii în folosirea
lor.
Întrebarea care se pune în relaţia putere politică-armată este dacă
armata este cu adevărat un instrument (mijloc) al politicului sau este
independentă de acesta? Din dorinţa de a legitima "ştiinţific" subordonarea
armatei de către puterea poltiică, definiţia lui Clausewitz, a fost teoretizată în
sensul că armata este mijloc al politicii. Consecinţele practice nu au fost
întotdeauna benefice, mai ales în societăţile nedemocratice, când armata a fost
înregimentată în slujba unor partide aflate la putere.
În societăţile democratice există pârghiile juridice necesare pentru ca
armata să nu poată fi angajată în alte acţiuni decât cele constituţionale. Armata
face politica ţării, se subordonează voinţei poporului şi este folosită ca ultimă
soluţie pentru apărarea intereselor naţionale.
Având în vedere delimitarea putere-forţă se naşte întrebarea cum este mai
corect să folosim pentru factorul militar, termenul de "putere militară" sau "forţă
militară". La o analiză sumară, având în vedere modul specific de organizare şi
funcţionare a organismului militar, gradul de înzestrare, suntem tentaţi să
considerăm că este vorba de o putere. Dar, armata nu poate exista ca o instituţie
total autonomă, idependentă faţă de orice sistem de control social şi nu dispune de
libertatea deplină de a folosi acest potenţial potrivit opţiunilor propriei conduceri.
 Armata ca instituţie este investită cu o anume împuternicire, delegare de
competenţă, dar şi cu un sistem de restricţii şi constrângeri care-i îngrădesc
libertatea şi o fac dependentă de puterea politică.
Domeniul militar este un subsistem care se supune coordonării puterii
politice, ridicată de votul electoratului la gradul de nucleu legitim în jurul căruia
gravitează toate celelalte subsisteme ale puterii. Dacă puterea include forţa, corect
este să apreciem că puterea politică include în conţinutul său forţa militară. Deci
armata poate fi considerată ca o forţă militară, componentă a puterii politice.
Se impune să facem delimitarea între puterea armată a unui stat şi forţa lui
militară - armata fiind una din componentele ei. Termenul de putere armată are o
sferă mult mai largă şi cuprinde: forţele armate, forţele de protecţie, conducerea,
resursele, infastructură, capacitatea de operaţionalizare, generare şi acţiune.
De regulă, în societate, puterea politică, prin legitimitatea şi autoritatea sa,
are rol coordonator faţă de celelalte domenii, dar în situaţii speciale, eforturile pot fi
concentrate în sprijinul forţei militare, care poate fi utilizată în următoarele forme:
- ca mijloc principal în desfăşurarea războiului pentru îndeplinirea scopului
politico-militar;
- ca forţă de descurajare în cadrul intervenţiilor militare pentru realizarea
unor obiective politice limitate în care poate primi ca misiuni:
- despresurarea unor instituţii, centre administrative şi de comunicaţii;
- blocarea forţelor adverse;
- instituirea ordinii militare în localităţi în baza legilor "stării de urgenţă" sau
"stării de asediu";
- realizarea unor zone tampon între părţile aflate în conflict.
În general, poziţia organismului militar în societate este relativ precis
delimitată, ca având subordonări şi funcţii clar definite. Viaţa a demonstrat că
armata nu rămâne întotdeauna, "imobilizată în cadrele juridice instituite, în situaţii
critice ea asumându-şi o anumită autonomie şi libertăţi, care ajung uneori până la
impunerea propriului control asupra societăţii şi politicului. Pentru exemplificare pot di
amintite: "regimul coloneilor" în Grecia, loviturile militare ale generalilor Kenan Evren
în Turcia şi Pinochet în Chile, regimurile militare din unele state din lumea a treia.
Deşi se vorbeşte despre "apolitismul" şi "neutralismul" social al armatei, în
situaţii conflictuale fiecare parte implicată încearcă să o atragă în acţiuni partizane.
Situaţia armatei este determinată de natura regimului politic din societăţile
respective: regimuri totalitare, regimuri democratice, regimuri de tranziţie etc.
Experienţa istorică evidenţiază că, în multe situaţii, totalitarismul s-a asociat cu
militarismul, în unele ţări organismul militar reprezentând suportul puterii politice,
garantul structurilor autoritare de extremă dreaptă sau stângă. Exemple sunt date
de fascismul german şi socialismul de tip oriental sovietic sau chinez.
 O analiză a raporturilor armată-societate în cadrul blocului socialist
răsăritean evidenţiază, dincolo de unele elemente comune, serioase nuanţări,
atitudini şi opţiuni specifice ale diferitelor state în problemele militare, în funcţie de
aria geostrategică şi zona de influenţă în care se aflau. Prin armată s-a menţinut
unitatea statului (Iugoslavia), s-a descurajat intervenţia străină (Cuba, Coreea de
Nord) s-au satisfăcut aspiraţii hegemoniste (URSS).
Unele evenimente internaţionale evidenţiază că în unele situaţii
(intervenţiile armatei chineze în piaţa Tienenmeu, ale celei sovietice în ţările
baltice, legea marţială în Polonia, războiul civil în Iugoslavia etc.) forţa militară
continuă să fie folosită pe plan intern pentru ţinerea sub control a unor mişcări
sociale, etnice şi naţionaliste.
Armata îndeplineşte funcţia militară a statului. Toate societăţile, inclusiv
cele mai "civilizate" şi-au creat instrumente instituţionalizate pentru menţinerea şi
dezvoltarea capacităţii de a răspunde adecvat, a descuraja şi absorbi violenţa
fizică, atunci când acest lucru devine necesar şi avantajos. Cu alte cuvinte funcţia
militară serveşte gestionarii violenţi în societate. În general activităţile şi acţiunile
militare sunt orientate împotriva "inamicilor" interni şi/sau externi, percepuţi ca
atare şi care atacă sau intenţionează să atace puterea constitutivă şi stabilitatea
societăţii.
Funcţia de bază a armatei rămâne pregătirea, descurajarea şi ducerea
războiului în conformitate cu doctrina militară a statului a apărării colective în
cadrul unor alianţe sau a operaţiunilor multinaţionale sub egida unor organisme de
securitate.
Derivate din această funcţie sunt considerate ca importante:
- colaborarea militară internaţională;
- elaborarea şi aplicarea doctrinei militare;
- pregătirea militară a populaţiei;
- pregătirea economiei pentru apărare;
- pregătirea teritoriului pentru apărare.
În societăţile democratice, misiunile armatei, în funcţie de evoluţia
fenomenului militar sunt:
- prevenirea şi, la nevoie, ducerea războiului;
- menţinerea stabilităţii interne şi internaţionale;
- asistenţă militară, intervenţii în situaţii de urgenţă.
Din întreaga varietate a subiectelor armată-societate cea mai mult abordată
a fost relaţia civil-militare iar în cadrul acesteia, interesul pentru controlul civil al
armatei.
Dintre autorii cunoscuţi, Stanislav Andrewski (1968) a creat un sistem de
evaluare a relaţiilor civil-militare cu trei variabile standard: numărul de militari
raportaţi la ansamblul populaţiei; gradul de subordonare a armatei autorităţilor
civile; gradul de coeziune internă a structurii militare.
Janowitz (1971) distinge patru modele istorice de relaţii civil-militare:
aristocratic-feudal; statul garnizoană; totalitarist şi democratic. Moskos (1973)
observă trei tendinţe majore în relaţia societăţii cu armata: o tendinţă de adaptare
a structurilor militare la structurile şi orientările civile - "civilirea armatei"; tendinţa
de evoluţie separată de diferenţiere între structurile militare şi cele civile -
"profesionalizare"; tendinţa spre modelul segmentat sau pluralist de intersecţie
între structurile militare şi cele civile (complexul militar industrial).
Luckham (1971) a dezvoltat o tipologie a relaţiilor civil-militare bazată pe
trei dimensiuni: puterea sau slăbiciunea instituţiilor civile: puterea sau slăbiciunea
forţelor armate; gradul de integrare/separare între instituţiile civile şi cele militare.
În funcţie de aceste dimensiuni Luckham identifică mai multe forme de control al
militarilor: obiectiv, prin aparatul statului, naţiunea înarmată, subiectiv, statul
garnizoană, statul gardian, vacuumul politic etc.).
Finer (1962) care consideră că intervenţia militarilor în politică se produce,
cel mai adesea, atunci când instituţiile politice civile sunt slabe şi lipsite de
legitimitate. Încrederea exagerată a populaţiei în armată (peste 60%), specific
anumitor ţări, nu este un indicator real al încrederii de care se bucură această
instituţie conservatoare, ci poate fi un indicator al încrederii generale a populaţiei în
mecanismul politic civil.
În privinţa preluării puterii de către armată, Alfred Vagt procedează la
distincţia dintre "modelul militar" şi "modelul militarist". "Modelul militar" reprezintă,
în esenţă, o concentrare eficientă de indivizi şi resurse pentru atingerea unor
obiective politice cu rezultatele cele mai bune, adică cu cele mai mici costuri în
oameni şi resurse. Militarismul, însă, reprezintă o serie întreagă de obiceiuri,
interese, acţiuni şi concepţii asociate cu armate şi războaie şi care, de fapt, se
plasează dincolo de adevăratele interese militare. Fapt este că militarismul
funcţionează în aşa fel încât poate împieta şi afecta chiar viabilitatea modelului
militar. ("Istoria militarismului"). Semnificativ, modelul militar nu este necesar a fi
aplicat în societate de către militari; el poate fi iniţiativa liderilor civili.
Problema cea mai importantă a relaţiilor civil-militare rămâne controlul
civil. După părerea lui Huntington, problema centrală a relaţiilor civil-militare este
relaţia dintre elita militară profesională şi puterea politică, dintre grupul de putere
militar şi grupul de autoritate civil. Controlul civil nu este nici o problemă pur
legislativă (o sarcină a parlamentului nici una pur executivă, o atribuţie a
preşedintelui sau a guvernului) ea este o problemă a democraţiei şi deci a
mecanismului politic.
Instituţia militară a oricărei societăţi este creată în urma acţiunii a două
imperative: unul de natură funcţională (a răspunde pericolelor la adresa securităţii
naţionale) şi celălalt de natură societală (relaţia cu forţele sociale, cu ideologiile şi
cu instituţiile dominante în societate). Interacţiunea acestor imperative constituie
miezul problemei relaţiilor civil-militare.
Controlul civil al armatei reprezintă o serie de concepte, proceduri,
legi, standarde şi tradiţii prin care se exercită autoritatea politică civilă
asupra forţelor armate ale unei ţări.
Responsabilitatea controlului civil revine clasei politice, în timp ce
responsabilitatea militarilor este aceea de execuţie. Legitimitatea controlului civil este
asigurată de legitimitatea procesului democratic (electoral) prin intermediul căruia
voinţa populară este delegată autorităţii politice.
În teoria huntingtoniană sunt identificate două forme ale controlului civil:
controlul subiectiv şi controlul obiectiv.
Controlul subiectiv presupune minimalizarea puterii militarilor şi utilizarea
influenţei şi prestigiului acestora pentru creşterea puterii grupurilor civile. Creşterea
puterii unui grup civil se face, întotdeauna în detrimentul altui grup civil ceea ce
naşte întrebarea: de partea cărui grup civil a fost atrasă armata?
În statele unde există control civil subiectiv, elita militară este dedicată
exclusiv grupului politic aflat la putere, liderii militari fiind oameni de partid în
uniforme, în timp ce în interiorul armatei sunt favorizate, tolerate şi încurajate
orientările şi ideologiile grupului politic civil de la putere.
Controlul civil obiectiv presupune maximizarea profesionalizării militare,
în sensul că relaţia elita militară - conducerea politică conduce către adoptarea
unor atitudini şi comportamente reprezentative pentru întreaga profesie militară şi
nu doar pentru elita generalilor. Spre deosebire de controlul subiectiv, care are
tendinţa de a-i "civili" pe militari, de a-i transforma într-o oglindă a statului, controlul
obiectiv încearcă să-i "militarizeze" (profesionalizeze) şi mai mult pe militari.
Îndeplinirea obiectivului "deminării puterii generalilor prin autoritatea
politicienilor" se poate face, aşadar, pe două căi: obiectiv, prin profesionalizarea
forţelor armate şi impunerea, în acest fel, a unei atitudini neutre faţă de politică,
subiectiv prin atragerea militarilor în interiorul unei opţiuni politice.
Eficienţa controlului civil se măsoară prin capacitatea clasei politice de a
dezangaja armata după ostilităţi sau cu ocazia unor decizii majore (reduceri,
restructurări etc.).
Apariţia problemelor în relaţiile civil-militare, mai ales în cadrul noilor
democraţii, este urmarea eşecurilor guvernărilor democratice de a promova
reformele economice şi de a respecta legea şi menţinerea ordinei. Condiţiile
politice sunt cele care dictează natura relaţiilor civil-militare. Un regim politic civil
stabilit şi instituţionalizat ar putea să fie cu greu înlocuit de un regim militar. Nici
instituţia militară nu poate să pună în pericol o ordine politică bine stabilită.
 ANEXA NR. 1

RELAŢIA PUTERE POLITICĂ - ARMATA

ÎN REGIMUL DEMOCRATIC

Sistemul Puterea legislativă

partidist Campanie Acţiunea de
electorală guvernare Parlamentul
2 Partidul
1
3 (Coaliţia) Statul
x de Puterea
4 guvernământ executivă
5 Preşedintele
Primul ministru Armata
Guvernul

Armata
Autoritatea
Judecătorească

ANEXA NR. 2

MISIUNILE ARMATEI
ÎN REGIMUL DEMOCRATIC

MISIUNI

Prevenirea şi Menţinerea Asistenţă militară,

ducerea stabilităţii intervenţii în situaţii
războiului interne de urgenţă