RITMUL MUZICAL

1. Evolutia conceptului de ritm

Asupra ideii de ritm – sau conceptului ca atare – s-au pronuntat inca din antichitate si
pana in zilele noastre, diversi ganditori dand raspunsuri multiple si variate intrebarii: ce este
ritmul?
Aproape ca n-a existat epoca in care ritmul – fenomen atat de complex – sa nu fi
constituit o preocupare pentru orice domeniu, fie el filozofic, estetic, psihologic, artistic sau chiar
stiintific. Pana si economistii au avut un cuvant de spus in precizarea notiunii de ritm, cu aspecte,
bineinteles, care vizau domeniul lor de activitate. Drept care, a aparut o adevarata problematica
despre ritm, o mare complexitate de idei circuland in mai toate sferele activitatii umane, la toate
popoarele, in toate limbile si peste toate timpurile.
Cateva idei mai reprezentative de la ganditori de mare autoritate si prestigiu:
- Cuvantul filozofiei Antichitatii, Evului Mediu si epocii moderne.
Heraclit (576-480 i.e.n.) identifica ritmul cu miscarea:
„ Totul este miscare (ritm), miscare in spatiu sau schimbare in timp”.
Aristotel (384-322 i.e.n.) considera, de asemenea , ideea de ritm sinonima cu aceea de
miscare.
Aristoxenos din Tarent (354 ? i.e.n.), autoritatea cea mai de seama a Greciei antice face
precizari importante asupra ideii de ritm afirmand ca el reprezinta „ o anume ordine in ansamblul
miscarii”
La fel gandea si Platon (429-347 i.e.n.) afirmand: „ Cu certitudine, ordinea miscarii,
aceasta se numeste ritm”
Mai tarziu, Cassiodorus Flavius (485-580 e.n.) pornind de la conceptul lui Boethius (470-
525) ajunge la divizarea muzicii in trei parti: „ armonia, ritmica si metrica”
Johannes Tinctoris (1453- 1511) in lucrarea sa „Tractetus de musica” afirma un adevar
concret „muzica ritmica este aceea care se obtine pe instrumente ce produc sunetul prin lovire”.
Herbert Spencer (1820-1903): „viata in univers nu se poate concepe fara ritm care apare ca
un principiu initial si esential; ritmul este prezent peste tot unde exista conflict al fortelor lipsite
de echilibru, el fiind corolarul inevitabil al mentinerii echilibrului”.
Ganditorii din domeniul stiintelor exacte – matematicieni, fizicieni si astronomi – atribuie
miscarii ritmice caracterul de periodicitate constand din revenirea unui acelasi fenomen la
intervale egale de timp.
Filologia a vazut ritmul, dupa cum este firesc, mai mult prin prisma poeziei si retoricii
definindu-l ca „asezare simetrica si periodica a silabelor accentuate si neaccentuate intrun vers
sau in proza.”
Muzicologia poseda, incontestabil variate si multiple puncte de vedere asupra ritmului
elaborate in diverse perioade ale culturii universale. Astfel:
Aristide Quintilian (sec.I-II e.n.) in tratatul sau despre muzica defineste ritmul drept
element alcatuit din „timpi dispusi intro anumita ordine”
De fapt muzicologia si-a formulat de la inceputurile sale ideea ca ritmul constituie
desfasurarea organizata a fenomenelor si proceselor in timp, prefigurand deci un ritm in concept
artistic.
La fel Fericitul Augustin (354-430) numea ritmul „ars bene movendi” (arta miscarii
frumoase).
 Un asemenea sens dat ritmului poate fi urmarit pana si la aparitia polifoniei care dezvolta
un concept avand la baza ritmul masurat.
Timpurile moderne aduc idei noi in legatura cu conceptul de ritm ce se datoreaza figurilor
proeminente ale creatiei si muzicologiei universale.
Hector Berlioz (1803-1869) dupa ce socoteste ritmul drept „diviziune simetrica a timpului
prin mijlocirea sunetelor adauga ca facultatea particulara cu ajutorul careia un muzician
descopera ritmurile frumoase (artistice) este una dintre cele mai rare”, ridicand astfel la gradul de
insusire superioara facultatea (capacitatea) de a crea ritmuri cu adevarat artistic.
Mathias Lussy 81828-1910) ritmolog elvetian de seama, concretizeaza fenomenul prin
cuvintele:
„Indepartati unei pagini de muzica intonatia, puneti toate notele si pauzele pe o singura
linie de portativ si veti obtine desenul ritmic, scheletul muzical, osatura”.
El nu se refera insa si la partea afectiva, emotionala a ritmului muzical.
Hugo Riemann (1849-1919) unul din cei mai cunoscuti reprezentanti ai muzicologiei
universale precizeaza, cu forta omului de stiinta, cele trei elemente ce compun ritmul muzical:
ritmul propriu-zis , metrul si tempoul.
Foarte mare circulatie a avut in teorie definitia data ritmului de Vincent Indy (1851-1931)
care, in tratatul sau de compozitie, numeste ritmul „Ordine si proportie in spatiu si timp”.
Definitia nu precizeaza insa ce anume se ordoneaza in timp si spatiu.
Paul Hindermith (1895-1963) numeste ritmul „actiune in timp” spre deosebire de intonatie
pe care o considera „actiune in spatiu”.
Exista inca si alte opinii privitoare la ritm denotand faptul ca fenomenul este extrem de
complex caci – daca determinarea sa practica se face relativ cu oarecare usurinta – ceea teoretica
prezinta , in schimb, dificultati evidente.
Numeroasele incercari de definire a notiunii de ritm muzical evidentiaza, in fapt,
complexitatea acestui element de expresie muzicala. Marele muzicolog si teoretician al muzicii
romanesti Constantin Brailoiu afirma in acest sens: „Dintre toate elementele muzicii, nici unul nu
a suscitat atatea controverse si nu a dat pretext la mai multe speculatii ca ritmul. Definitiile sale
merg de la metafizica pana la tehnicitatea cea mai stricta, fara ca totusi sa se fi degajat pana
acum o teorie coerenta.”
Privind ritmul din punct de vedere estetic, este insa mai mult decat un simplu raport dintre
duratele sonore. El reprezinta factorul de miscare, viata, impuls si „dinamism al artei
muzicale.” Alaturi de melodie si armonie, ritmul constituie unul din principalele mijloace de
exprimare ale muzicii.
„Fara ritm, materialul sonor de care se serveste muzica ar fi lipsit de sens si expresie, pe
cand, prin actiunea ritmului, acelasi material capata un inteles, devenind limbaj prin care,
intocmai ca in vorbire se pot transmite idei si sentimente, se pot exprima stari sufletesti diferite,
pot fi provocate emotii artistice in inima auditoriului.”
Asa se face ca unii ganditori au comparat elementul intonational din muzica (sub forma sa
melodica sau armonica) cu tesuturile musculare ale corpului omenesc, iar ritmul cu sangele care
pune in miscare aceste tesuturi, iar altii au atribuit ritmului functiunea pe care o are sistemul
nervos in organism.
 2. Ritmul in natura si arte

Din punct de vedere etimologic, cuvantul ritm provine din limba greaca veche: „reo”= a
curge, a merge, a trece.
Deducem intro prima consideratie ca ritmul reprezinta ideea de miscare, de succesiune in
timp a fenomenelor si proceselor lumii materiale si spirituale. Miscarea se afla deci la baza ideii
(conceptului de ritm).
Adept al acestei teorii, teoreticianul Constantin Ripa afirma ca „ritm ar fiaceasta percepere
a miscarii la nivel macrostructural, care inglobeaza toate elementele ce se succed, tinand de
manifestarea complexa a tuturor parametrilor muzicali (frecventa, timbru, dinamica, tempo,
durata), determinand aceasta imagine globala a miscarii in arta muzicii.”
Pentru ca miscarea sa poata fi considerata ritmica, ea trebuie sa fie organizata, adica sa se
petreaca dupa anumite legi, nu la intamplare; iar in ceea ce priveste artele, aceasta organizare
trebuie sa produca stari afective, sa sensibilizeze omul, sa-l emotioneze.
Oamenii au fost totdeauna impresionati de miscarea regulata a astrelor, de tiparul in care
se aseaza versurile poetice si cadenta lor atragatoare, de variatele forme ale dansului si
pantomimei si, desigur, de succesiunea vie, creatoare a sunetelor in compozitia muzicala etc.
Intro definitie cu caracter general, ritmul constituie: „fenomenul evoluarii in timp si
succedarii organizate a tuturor actelor, proceselor si evenimentelor din natura, societate, viata
fizica si cea psihica a omului!”
Miscari ritmice exista peste tot in natura inconjuratoare (ritmul natural), in viata plantelor
si animalelor, in organismul omului (ritmul biologic) etc.
Ele au o existenta obiectiva si sub aceasta forma nu pot fi utilizate ca elemente artistice.
In decursul existentei sale multimilenare , omul a ajuns la un mod superior de exprimare
cu ajutorul diferitelor arte ca manifestari ale vietii sale spirituale, pe calea poeziei, dansului,
picturii, sculpturii si desigur a muzicii.
In cadrul acestor arte, ritmul primeste virtuti si caracteristici superioare celui brut din
natura, el devine aici element de expresie, un component esential al imaginii artistice.
In acest concept, ritmul artistic este un ritm viu, creator de imagini, generator de emotii,
mijloc principal de expresie prin care se pot comunica idei, sentimente, impresii, trairi sufletesti.
In mod evident, un asemenea ritm are caracter subiectiv fiind expresia unor stari sufletesti
si atitudini psihice proprii artistului creator, un mijloc puternic de comunicare, permanent
innoitor si pe deasupra inepuizabil ca forme de manifestare.
In sfera artelor, in special in artele temporale, precum muzica, dansul, poezia, oratoria,
ritmul devine un important element de expresie. Aceasta reprezinta, in general „orice succesiune
organizata a unor durate, in muzica referindu-se la duratele sunetelor muzicale, in literatura la
duratele silabelor, iar in coregrafie la duratele miscarilor corpului omenesc.”[6]
Dupa natura fiecarei arte , limbajul acestora se realizeaza, in ceea ce priveste aspectul
ritmic, prin mijloace diferite:
- in poezie prin succesiunea si organizarea in timp a versurilor cu cadentele lor de silabe
accentuate si neaccentuate (tone si atone);
- in dans si pantomima prin desfasurarea in timp a pasilor si gesturilor corporale;
- in artele plastice prin sugerarea miscarii ritmice cu ajutorul culorilor, luminii si umbrelor,
liniilor, suprafetelor si volumelor;
- in muzica ritmul constituie evoluarea in timp si succederea organizata pe plan superior,
creator, estetic, emotional, a sunetelor in opera de arta.
 Incorporat organic in melodie si armonie el reprezinta factorul de miscare , viata, impuls si
dinamism al intregii arte sonore.
Varietatea cu care ritmul investeste imaginea (ideea) muzicala este nesfarsita, de unde si
importanta deosebita ce i se atribuie in procesul creatiei, cat si in cel al interpretarii operei de
arta. El este deci un factor hotarator si permanent innoitor al limbajului muzical posedand virtuti
expresive ce au fost intrebuintate cu atata maiestrie de compozitorii diverselor stiluri si genuri
muzicale.
In formele concrete pe care la ia ritmul muzical actioneaza trei elemente cu functiuni
distincte: ritmul propriu-zis, metrul (masura) si tempoul.
Ritmul propriu-zis rezulta din imbinarea artistica a duratelor muzicale (sunete si pauze).
Metrul reprezinta cadrul pe care se desfasoara ritmul propriu-zis, alcatuit din repere
isocrone (periodice) numite in muzica „timpi” pe baza carora desenul ritmic se desfasoara
ordonat, masurat.

3. Formele structurale ale ritmului muzical

3.1. Ritmica muzicala

Ritmica este acea parte din teoria generala a ritmului muzical, care cuprinde studiul
formelor de structura ale ritmului propriu-zis. La baza ritmului propriu-zis „sta raportul de durata
dintre doua sunete, care formeaza formula ritmica cea mai simpla protocelula
ritmica.” Distingem doua elemente de structura in orice ritm: formula ritmica si accentul.
Formula ritmica reda modul de asociere si combinare a diferitelor durate (sonoritati si
pauze), cu scopul de a avea sensul artistic dorit de compozitor, iar accentul are rolul de a
individualiza si contura, in categorii sau tipuri distincte de ritm, formula respectiva. „Locul
accentelor ritmice nu este unul oarecare; el este determinat de afectivitate sau logica. Timpii
accentuati ai sentimentelor sau tiparelor inteligibilitatii sunt elementele care organizeaza
ritmurile.”
Dupa modul de asociere a duratelor si de distribuire a accentelor, distingem trei categorii
principale de ritmuri: binare, ternare si eterogene (asimetrice). Exista , de asemenea, ritmuri de
constructie libera, ce nu urmeaza in desfasurare un model sau altul din cele mentionate mai
inainte.
a. Ritmul binar

La baza oricarui ritm de structura binara se afla o protocelula ritmica alcatuita din doua
durate egale, dintre care una detine accentul morfologic.

b. Ritmul ternar

La baza oricarui ritm de structura ternara se afla o protocelula ritmica alcatuita din trei
durate egale, dintre care una detine accentul morfologic:
Pe scheletul acestor protofiguri ritmice se pot obtine variate formule de tip ternar, utilizand
repetarea, augmentarea, cumularea, divizarea, subdivizarea si subdivizarea valorilor.

c. Ritmul eterogen (asimetric)

 Analitic, la baza ritmului de structura eterogena se afla doua celule: una de factura binala,
iar cealalta de factura ternala.
In ritmurile eterogene accentele se repartizeaza asimetric, ca intrun amestec permanent si
organic de binar cu ternar.
Ritmul eterogen cel mai simplu consta din gruparea a cinci durate egale, in distribuirea
urmatoare de accente:
Ca si ritmurile binare si ternare , ritmul eterogen (asimetric) poseda forma variabile in ceea
ce priveste structura utilizandu-se si aici procedeele clasice ale repetari, augmentarii, aditionarii,
cumularii, divizarii si subdivizarii valorilor la care se adauga imbogatirile prin sincope, deplasare
de accente, formule de diviziuni exceptionale, pauze.
Datorita particularitatilor sale de structura, opusa simetriei ritmului binar si ternar,
compozitorii secolului nostru il utilizeaza frecvent, gasind resurse noi ale expresiei artistice, iar
in creatia romaneasca contemporana aproape ca nu exista compozitor care sa nu foloseasca
particularitatile expresive ale ritmului eterogen.
El este, de asemenea, prezent in cantul popular in piese de o autentica originalitate.

d. Ritmul de factura libera

In creatia culta, dar mai ales in cea populara se intalnesc uneori ritmuri de forme libere,
neincadrabile in structurile tipice binare, ternare sau eterogene.
Accentele ritmice, care exista si aici au o provenienta si ordine atipica, descatusate si
eliberate de orice tipare descrise mai inainte.
In executia lor se pleaca de la o valoare ritmica luata drept reper pentru piesa muzicala
respectiva in functie de care se masoara , intro proportie aproximativa, toate celelalte durate din
alcatuirea ritmului.
Numim o astfel de valoare ritmica, durata etalon pentru toate celelalte din contextul ritmic
al pieselor muzicale.
Criteriul de baza in alegerea unitatii etalon: durata cu cea mai mare frecventa in desenul
ritmic, preponderenta ei numerica fasa de celelalte, impunand-o in acest rol. In mod firesc,
partiturile muzicale ce utilizeaza structuri ritmice de forme libere nu indica masura.
In cantul popular romanesc exista asemenea ritmuri de structuri libere cum se intalnesc in
doine, bocete, unele balade etc. din care s-au inspirat creatorii nostri in frunte cu George
Enescu ridicand pana la esentializare ritmul numit „parlando-rubato”, un ritm cu forme
gravitand intre cele doua zone expresive: vorbire si cant.

3.2. Metrica muzicala

Parte complementara a ritmicii, „metrica trateaza modalitatile de masurare si incadrare a
ritmului muzical in unitati si repere metrice precise”. Cu alte cuvinte ea cuprinde intregul sistem
de masuri utilizate in muzica.
In metrica muzicala actioneaza doua elemente: timpul si masura.
a) Timpul constituie reperul metric principal cu o aparitie periodica in fluxul ritmic. Pe
baza lor diferitele valori ritmice (sunete si pauze) pot fi comparate ca durata si interpretare corect
conform conceptiei creatorului de arta.
Dupa importanta si locul pe care il ocupa in organizarea metrica a ritmului, timpul este de
doua feluri: accentuat si neaccentuat. „Timpul accentuat se numeste thesis (gr.= coborare), iar
timpul neaccentuat se numeste arsis (gr.= ridicare).
 Precizam insa, ca accentuarea timpilor este in muzica doar virtuala, deci in executie nu
trebuie sa se faca evidenta, accentul metric ramanand prin periodicitatea sa, numai ca punct de
sprijin, sub variatele sale forme.
Sunt insa si cazuri cand accentele metrice coincid cu cele ritmice, dar acestea constituie o
exceptie si nu o regula in muzica.
b) Masura, cel de-al doilea element al metricii muzicale, se compune dintrun grup de timpi
formand o unitate metrica mai dezvoltata si consemnata in partituri prin bara de masura. Dupa
numarul de timpi virtuali accentuati, se desprind doua categorii de masuri:
- masuri simple, detinand un singur timp accentuat (cele binare si ternare);
- masuri compuse avand doi sau mai multi timpi accentuati.
La randul lor masurile compuse sunt de doua feluri:
- masuri compuse omogen, alcatuite fiind de masuri simple de acelasi metru (binar cu binar, sau
ternar cu ternar);
- masuri compuse eterogen, alcatuite fiind din masuri simple de metru diferit (binar cu ternar).