Simulaţia

Lucrarea elaborată de dr.
Gabriela Chivu
- prima monografie din literatura juridică română
având ca obiect simulația - se constituie într-o
adevărată pledoarie în favoarea simulației,
autoarea apreciind, pe bună dreptate, că instituția
juridică pe care a cercetat-o cu pasiune și
competență este încă viabilă și își justifică
menținerea în continuare în Codul civil,
concluzie ce vădește o înțelegere deplină,
izvorâtă dintr-o disponibilitate sufletească fără
egal, a nevoii umane de a ține secrete unele
convenții.
Prof. univ. dr. Mircea Mureșan
ISBN973-9350-19-6
GABRIELA CHI VU 4 ȘIMU LATIA IN TEORIA ȘI PRACTICA DREPTULUI CIVIL
Capitolul I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
§ 1. Definirea noțiunii de simulație
1. Sediul materiei. Prevederile Codului civil în materie de

simulație se reduc la un singur articol, de mică întindere, potrivit căruia
„actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât
între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu
poate avea nici un efect în contra altor persoane” (art. 1175). Prin acest
text, legiuitorul român de la 1864 prelua integral art. 1321 din Codul civil
napoleonian, dar, inspirându-se și din Codul civil italian, ținea să alăture,
în mod expres, părților contractante și pe succesorii lor universali, în
calitate de continuatori în drepturi și obligații ai persoanei defunctului.
în ciuda faptului că are o redactare clară și concisă, exprimând
esența instituției, acest text de lege s-a dovedit insuficient spre a putea
răspunde tuturor problemelor ce s-au ivit în practică în legătură cu actele
juridice simulate. în astfel de condiții, instanțele judecătorești au fost
acelea care, fie prin interpretarea art. 1175 C. civ. sau prin raportarea lui
la alte articole de lege, fie prin aplicarea principiilor fundamentale ale
dreptului civil, au găsit soluțiile cele mai juste pentru o seamă de situații
ce nu-și aflau reglementarea directă în cuprinsul art. 1175 C. civ.
Contribuția pe care jurisprudența, plecând de la art. 1175 C. civ.,
a adus-o la dezvoltarea instituției simulației nu ar fi fost însă
8 Gabriela Chivu
posibilă fără concursul literaturii de specialitate, destul de bogată pentru o
materie al cărei unic suport legal îl constituie cele trei rânduri ale art. 1175
C. civ., pierdute și ele în capitolul privitor la probe.
Valorificând în întregime practica publicată, ca și cea mai mare
parte a literaturii române în materie, precum și, în mai mică măsură, surse
similare franceze, lucrarea de față își propune să prezinte, să analizeze și
să completeze teoria simulației, prin abordarea atât a aspectelor ce țin
direct de simulație, cât și a celor conexe acesteia.
2. Definirea simulației în literatura română. A defini
simulația nu pare o întreprindere dificilă. Cum noțiunea în sine nu oferă
un câmp prea larg de mișcare, rezultatul demersului făcut în acest scop
poate fi uneori dezarmant prin simplitatea lui. Literatura română veche
nici nu s-a preocupat în mod special de definirea simulației, arătându-se
mai interesată să-i determine efectele juridice și consecințele de ordin
practic cu privire la probațiune. Ea ne permite însă, din context, să
înțelegem perfect despre ce este vorba. Și o face într-un mod deloc
pretențios, care lasă impresia că tot ce se putea spune a fost spus. Astfel,
atunci când se pune problema dacă succesorul trebuie privit ca având
cauză sau ca terț față de efectele unui act anterior încheiat de autorul său
cu referire la dreptul transmis, se ajunge inevitabil și la situația mai
complicată când actul autorului instituie o simulație, adică, „o minciună,
fie că raportul creat prin act va fi inexistent în realitate, fie că i se va fi dat
o altă natură juridică decât cea reală, fie că persoana arătată în act, ca
beneficiară sau ca îndatorată, va fi alta decât persoana cu care autorul a
încheiat raportul real, fie, în fine, că unele clauze din acel act sunt arătate
altfel decât sunt în realitate”1. Prin simulație, aflăm din explicațiile care
1
M.B. Cantacuzino, ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Edit. Cartea
Românească, București, 1921, p. 467.
Simulația în teoria și practica dreptului civil 9
urmează, se creează două situații juridice: una pur aparentă sau

mincinoasă și cealaltă reală.
O altă sursă din doctrina antebelică ne relevă că există simulație
„când părțile fac o convenție aparentă numai pentru a ascunde o altă
convenție reală, diferită, sau chiar numai pentru a ascunde lipsa oricărei
convenții. Actul ascuns, pe care actul aparent are ca scop să-l mascheze,
se numește act secret, iar actul aparent se numește act simulat sau
public”2.
Când, după război, datorită unor cazuri ivite în practică, s-au
relansat discuțiile pe marginea acestui subiect, literatura și-a propus să
clarifice mai întâi noțiunea, ca premisă a acceptării, în principiu, a ideii că
simulația poate produce efecte juridice valabile3.
Insistându-se pe respectul voinței reale, ca temei al admiterii
simulației, s-a recurs la o formulă extrem de concisă, cu ușoară rezonanță
filosofică, definindu-se simulația ca „divergență intenționată dintre voință
și declararea ei”4.
Neavând cum să exceleze prin originalitate, definițiile care au
urmat nu au diferit prea mult unele de altele decât, eventual, prin întindere.
S-a scris astfel despre „operația în virtutea căreia, printr-un contract
2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, TRATAT DE DREPT
CIVIL ROMAN, Ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Edit. ALL, București, 1997, p.
523.
3 Din respect pentru adevăr, precizăm că noțiunea a fost readusă în discuție
(pentru prima dată, se pare), în contextul clarificării noțiunii de terț, ocazie cu care s-a
ajuns, în mod firesc, și la prevederile art. 1175 C. Civ., implicit, la definirea simulației,
prin trimitere la alți autori. A se vedea C. A. Diaconu, PRINCIPIUL
INOPOZABILITĂȚII CONTRACTELOR FAȚĂ DE TERȚI. NOȚIUNEA DE
TERȚ. Teză de doctorat - 1947, Edit. Lumina Lex, București, 1999, p. 87.
4 V. Longhin, Neconcordanța conștientă dintre voință și declararea ei în
raporturile create prin acte juridice, în L.P. nr. 9/1956, p. 1023. în același sens, a se
vedea E. Poenaru, Aspecte din practica noastră judiciară în legătură cu problema
simulației, în J.N. nr. 9/1962, p. 101.
10 Gabriela Chivu
aparent, se creează o situație juridică diferită de cea adevărată, cuprinsă în
actul ascuns, dar real”5. Pentru mai multă precizie, s-a afirmat că
„simulația constă în încheierea unui act public (aparent, ostensibil,
simulat) ale cărui efecte sunt nimicite, modificate ori deplasate în
beneficiul altei persoane printr-o înțelegere ocultă a simulanților,
denumită act secret sau, mai exact, acord simulatoriu”6.
Abordându-se problema în lumina scopului urmărit de către
părți, s-a subliniat că, pentru existența simulației, este necesară „efectuarea
a două operații care se juxtapun: prima reprezintă expresia voinței reale,
care a determinat nașterea actului juridic, iar cea de-a doua exprimă voința
de a ascunde, față de terți, adevărata înfățișare a actului juridic și de a crea
o aparență statornică dar neconformă realității”7.
în dorința de a da o definiție amplă, cât mai cuprinzătoare, unii
autori au venit cu precizări în plus legate de simultaneitatea celor două
acte, particularizând simulația ca pe „o operație juridică complexă care
constă în încheierea și existența concomitentă, între aceleași părți
contractante, a două contracte: unul aparent sau public, prin care se
creează o situație juridică aparentă, contrară realității; altul secret, care dă
naștere situației juridice reale dintre părți, anihilând sau modificând
efectele produse în aparență în temeiul contractului public”8.
5 T.R. Popescu, P. Anca, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit.
Științifică, București, 1968, p. 124. Aceleași elemente de individualizare se regăsesc în: D.

Gherasim, BUNA-CREDINȚĂ ÎN RAPORTURILE JURIDICE CIVILE, Edit.
Academiei, București, 1981, p. 47 și TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I. PARTEA
GENERALĂ, Edit. Academiei, București, 1989, p. 209.
6 D. Cosma, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC CIVIL, Edit.
Științifică, București, 1969, p. 392. în același sens, Renee Sanilevici, DREPT CIVIL.
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Universitatea „AI I. Cuza”, Facultatea de
drept, Iași, 1976, p. 110.
7 R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la
simulația în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 34.

8
L. Pop, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Lumina Lex,
1998, p. 120. O definiție asemănătoare, ca structură, găsim în: C. Stătescu, C. Bîrsan,
într-o lucrare relativ recentă aflăm o definiție succintă și

oarecum inedită a noțiunii de simulație, deși autorul nu și-a propus acest
obiectiv, și anume: „regimul interimar al simulației se bazează pe
dedublarea efectelor juridice ale uneia și aceleiași situații existente între
simulanți”9. în câteva rânduri, autorul citat operează și cu formula
„minciuna juridică”10 realizată sau creată prin simulație, formulă pe care
vine să o întregească într-o altă lucrare, unde afirmă că „simulația se
prezintă ca o minciună juridică concertată”11. Sintagma a fost preluată din
literatura franceză, fapt de care ne vom convinge deîndată.
3. Referiri la literatura franceză. Cât privește literatura
franceză, constatăm că, întocmai ca și doctrina română antebelică, este
preocupată nu atât să dea o definiție propriu-zisă simulației, cât, mai ales,
să-i explice mecanismul și să-i stabilească efectele juridice, încercând să
depistăm acele enunțuri care surprind, totuși, specificul instituției, aflăm
câteva cu valoare de definiție. Așa, de pildă, ni se relevă, în termeni foarte
simpli, că „există simulație atunci când se face o convenție aparentă ale
cărei efecte sunt modificate sau suprimate printr-o altă convenție,
destinată a rămâne secretă”12. Uneori, se reține doar esențialul, exprimat
în definiții sintetice de genul: „creație voluntară a unei aparențe înșelătoare
DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, ed. 1997, p.

73. Mai restrânsă, ca întindere, dar sprijinindu-se pe aceleași elemente, apare definiția
simulației în: E. Safta-Romano, DREPT CIVIL. OBLIGAȚII, Edit. Neuron, Focșani’
1994, p. 78.
9 P. Vasilescu, Privire asupra acțiunii în simulație, în „Revista de drept
comercial” nr. 7-8/1998, p. 143.

10 Idem, p. 143 și 156.
11P. Vasilescu, Principiile regimului interimar al simulației, în „Studia
Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1-2/1997-1998, p. 25.

12 M. Planiol, G. Ripert. TRĂITE PRATIQUE DE DROIT CIVIL
FRANQAIS, tome VI, OBLIGATIONS, premiere pârtie, par P. Esmein, L.G.D.J., Paris,
1952, p. 428.
12 Gabriela Chivu
pentru terți” sau „neconcordanța voită dintre aparență și realitate”13. Ni se
oferă însă și explicații mai ample în legătură, de pildă, cu simulația privită
ca „minciună concertată între contractanți”, contractanți care convin să-și
disimuleze voința reală în spatele unui contract ce nu va fi decât o
aparență; între părți există, deci, două acorduri de voință, născute în același
timp și care se suprapun: unul ostensibil, dar mincinos (actul aparent sau
simulat), un altul sincer, dar secret (contraînscrisul sau actul disimulat),
care are ca obiect să suprime, să modifice sau să deplaseze efectele actului
aparent14.
Alteori, se vorbește despre disimularea voinței reale prin
încheierea simultană a două contracte: un contract aparent, numit și
contract ostensibil (cel care se arată) și un contract secret, numit
contraînscris (pentru că, în general, este întocmit în scris). Primul, destinat
a fi cunoscut de către terți, este mincinos; celălalt, rezervat părților,
restabilește adevărul și rămâne secret15.
în legătură cu termenul disimulare, pe care îl regăsim ori de câte
ori ni se prezintă figura juridică a simulației, trebuie să precizăm că
doctrina franceză face distincție clară între a simula și a disimula. A simula
implică întotdeauna un comportament activ, folosirea de manopere mai
mult sau mai puțin savante, construirea unei situații juridice false, cu
scopul ascunderii adevărului față de terți. A disimula are, în schimb, un
sens mai larg și înseamnă a ascunde adevărul fie și numai din inerție sau
din pasivitate16.
13 M. Dagot, LA SIMULATION EN DROIT PRIVE, L.G.D.J., Paris,

1965, p. 9. "
14 A se vedea J. Carbonnier, DROIT CIVIL. 4/ LES OBLIGATIONS, 20e
edition, PUF, Paris, 1996, p. 159.

15 A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, OBLIGATIONS. 2.
CONTRAT, cinquieme edition, Lițec, Paris, 1995, p. 404.

16
Pentru amănunte și trimiteri bibliografice, a se vedea: M. Dagot, op.cit.,
loc.cit.', B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op.cit., loc.cit.
4. Clarificări necesare pentru înțelegerea noțiunii. Cum,

după tot ceea ce s-a scris în materie, orice încercare de a defini într-un mod
original simulația ni se pare zadarnică și lipsită de sens, în cele ce urmează
ne propunem să clarificăm câteva aspecte, pentru o mai bună înțelegere a
specificului acestei instituții.
Observăm că, uneori, în definirea noțiunii de simulație, se face
referire la existența contractului ascuns sau secret. Or, în cazul fictivității,
un asemenea contract nu există; există doar o negare a contractului
aparent. Este de preferat, prin urmare, a se face referire la situația juridică
reală, expresie care acoperă și cazul fictivității.
Actul secret nu se confundă cu acordul simulator, așa cum s-ar
putea crede privind una dintre definiții ruptă de contextul în care a fost
formulată. Să nu uităm că actul public este el însuși rezultatul acordului
simulator. Noțiunea de acord simulator are o accepțiune mai largă decât
aceea de act secret, ea acoperind chiar și ipoteza inexistenței unui act
secret propriu-zis. Acordul simulator este și rămâne secret, dar nu se
identifică total cu actul secret, care, ca operațiune juridică, este doar o
componentă a sa.
Afirmația potrivit căreia scopul contractului aparent este de a
ascunde față de terți existența contractului secret sau, mai bine zis, situația
juridică reală nu trebuie înțeleasă în mod exclusivist. Numai în cazul
Activității, actul aparent are exclusiv un asemenea scop. Altminteri, el se
poate dovedi chiar necesar spre împlinirea voinței reale a părților, actul
secret nefiind întotdeauna suficient pentru aceasta.
Atributul interimar folosit pentru a particulariza regimul
simulației ne lasă să credem că prin simulație s-ar crea o situație juridică
provizorie, care ar urma să înceteze odată cu declararea simulației. Or, la
simulație se recurge spre a impune, așa cum bine spunea unul dintre autorii
citați, o aparență statornică. La restabilirea adevărului se ajunge doar în
împrejurări excepționale, atunci când survin neînțelegeri între părțile
14 Gabriela Chivu
acordului simulator ori când terții lezați înțeleg să-și apere drepturile.
Despre existența unui regim interimar putem vorbi numai în momentul în
care este constatată simulația și numai pentru timpul trecut.
în fine, cuvântul minciună, chiar dacă a fost folosit în literatura
română antebelică și continuă să fie folosit, uneori și astăzi, în doctrina
franceză, ni se pare inadecvat în asociere cu atributul juridic și nu credem
că ar trebui încetățenit în terminologia actuală de specialitate.
Putem spune, în concluzie, că simulația este rezultatul unei
înțelegeri specifice, cu caracter ocult, numită acord simulator, care
intervine între două sau mai multe persoane, numite simulanți și care se
structurează pe două planuri, unul la vedere și altul ascuns. La vedere, se
încheie un act juridic care este în total sau în parte simulat și care creează
o aparență înșelătoare pentru terți. în ascuns, există fie o simplă negare a
aparenței, fie un alt act juridic care vine să contrazică natura sau conținutul
actului simulat ori să nominalizeze o altă persoană în calitate de beneficiar,
parte ea însăși a acordului simulator sau, cel puțin, în cunoștință de cauză.
Simulația ni se pare de neconceput în afara unui concurs de
voințe concertat spre inducerea falsei impresii a existenței unui anumit
raport juridic între părți ori spre înfățișarea deformată a realității raportului
juridic dintre ele. Iată de ce, ne surprinde să aflăm că simulație ar putea
exista și în materie de fapte juridice (domiciliu fictiv, sediu social fictiv)
sau în materie de acte unilaterale (recunoașterea unei datorii inexistente
făcută printr-un testament)17.
Nu contestăm faptul că și prin voința unei singure persoane se
poate crea și impune o aparență, de obicei indiferentă celor din jur, dar
riscăm să ne îndepărtăm astfel prea mult de esența simulației. Ea implică
punerea în mișcare a unui întreg mecanism, în care voința și eforturile a
17
A se vedea, pentru amănunte, M. Dagot, op.cit, p. 226-228 și, respectiv, p.
230-232.
cel puțin două persoane se reunesc cu scopul anume de a crea o aparență

și nu o aparență oarecare, ci o aparență înșelătoare, care uneori se poate
dovedi chiar păgubitoare pentru terți. Prin urmare, așa cum concepem noi
simulația, pot face obiect al simulației numai actele juridice cu caracter
convențional, nu și actele juridice unilaterale, cu atât mai puțin faptele
juridice18.
§ 2. Condițiile simulației
5. Prima abordare a problemei în literatura română. Puțini

autori s-au arătat preocupați a stabili condițiile esențiale pentru existența
simulației. în literatura română, prima abordare serioasă și completă a
problemei a condiționat ființa simulației de următoarele trei condiții:
neconcordanța intenționată între voința reală și voința declarată;
neconcordanța dintre voința reală și voința declarată trebuie să fie opera
comună a simulanților, rezultatul acordului simulator; și, în fine,
neconcordanța dintre voința reală și voința declarată trebuie să aibă drept
scop amăgirea terților19.
La o privire superficială, primele două condiții par să se sprijine
pe unul și același element: intenția de a simula. Dacă privim mai atent, ne
dăm seama în ce constă distincția dintre ele. Prima condiție pretinde
intenția de a simula, ca intenție conștientă și deliberată a fiecărei părți.
Tocmai pe aceasta se bazează deosebirea dintre simulație și
neconcordanța spontană, involuntară, care apare întâmplător, datorită
calificării inexacte de către părți a naturii juridice a actului pe care îl
încheie. în acest caz, neconcordanța dintre voința reală și voința declarată
se rezolvă prin interpretarea actului pentru a afla care a fost voința reală a
18 în acest sens, a se vedea și V. Longhin, op.cit., p. 1034.

19 A se vedea D. Cosma, op.cit., p. 394-396.
16 Gabriela Chivu
părților20.
A doua condiție pretinde convergența celor două voințe de a
simula, materializarea lor în cadrul unui acord simulator. Devine posibilă
astfel deosebirea simulației de rezerva mintală, care se produce în afara
unei înțelegeri cu cealaltă parte și căreia i se mai spune și simulație
unilaterală21.
în fine, cea de-a treia condiție pretinde ca intenția comună de a
simula să fie îndreptată împotriva terților, în scopul înșelării acestora.
Autorul pleacă, probabil, de la presupunerea, întemeiată de altfel, că, în
afara unui asemenea scop, simulația nu-și mai are nici o justificare. Și se
servește de această condiție spre a deosebi simulația de doi, care țintește
amăgirea sau înșelarea celeilalte părți prin întrebuințarea unor manopere
menite să-i ascundă realitatea și să o determine a-și da consimțământul la
încheierea actului juridic22.
Nouă ni se pare că această ultimă condiție nici nu era necesar să
fie individualizată distinct pentru simplul motiv că acordul simulator, ca
expresie a voinței comune a părților de a simula, nu poate avea un alt scop
decât acela de a crea o aparență înșelătoare pentru terți. Cuvântul a simula
nu lasă nici un dubiu asupra intenției părților, așa că amăgirea terților, ca
scop al operațiunii, transpare limpede din primele două condiții.
6. Alte opinii privind condițiile simulației. Mai recent,
condițiile simulației au fost punctate astfel: contraînscrisul, adică actul
secret, trebuie să fie contemporan cu actul aparent, deci, să fie anterior sau
cel puțin concomitent cu acesta pentru că, în cazul în care ar surveni
20 Ase vedea și V. Longhin, op.cit., p. 1031. Pentru literatura franceză, a se

vedea M. Dagot, op.cit., p. 31.
21 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 24.
22 A se vedea, în acest sens, și V. Longhin, op.cit., p. 1032. Cu privire la
deosebirea dintre simulație și doi, a se vedea, de asemenea: M. Dagot, op.cit., p. 24- 25;
Al. Weill, Fr. Terre,’DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, quatrieme edition, Dalloz,
Paris, 1986, p. 578.
ulterior, nu ar face altceva decât să modifice un act anterior, convenit în

realitate; contraînscrisul trebuie să fie secret, adică, existența lui să nu fie
revelată nici prin actul aparent, nici prin diverse forme de publicitate
(transcriere, întabulare, primirea de dată certă); părțile trebuie să fie de
acord asupra simulației, ceea ce presupune intenția comună de a simula
(animo simulând?), materializată în acordul simulator23.
Relativ la prima condiție, care pretinde contemporaneitatea
actului secret și a celui aparent, trebuie să amintim că problema a mai fost
abordată în literatura română, în contextul discuțiilor legate de
contraînscris și dovada acestuia. S-a precizat, cu acest prilej, că actul
ascuns, singurul care exprimă voința reală a părților, înțeles în sens de
negotium și nu de instrumentum, este numit contraînscris tocmai spre a se
arăta că el „va contre la lettre”, contra celor înscrise în actul aparent. Iar
acest contraînscris se poate încheia fie în același timp cu actul aparent, fie
înaintea încheierii actului aparent24. Când practica instanței noastre
supreme a părut, la un moment dat, să se abată de la această regulă25,
literatura a intervenit imediat spre a clarifica relația în timp dintre cele
două acte. Contraînscrisul, s-a afirmat într-o primă opinie insuficient
documentată, trebuie să fie încheiat simultan cu actul public26. Replica a
venit deîndată: contraînscrisul poate fi încheiat și înainte de perfectarea
actului public. Numai că, în acest caz, trebuie îndeplinite anumite condiții,
și anume: contraînscrisul trebuie să contrazică cuprinsul actului public; el
trebuie să fie încă în vigoare în momentul încheierii actului public și să
rămână în vigoare, căci numai așa se poate vorbi de coexistența
(contemporaneitatea) celor două acte; în fine, relația dintre contraînscris
23 A se vedea L. Pop, op.cit., p. 121-122. într-o altă ordine, aceleași ' condiții
sunt evidențiate în: Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 577-578.

24 A se vedea T. R. Popescu, P. Anca, op.cit., p. 124.
25 A se vedea infra, Cap. IV § 5/20.
26
A se vedea Gh. Brenciu, V. Panțurescu, Aspecte referitoare la relația
dintre contraînscris și actul public în cadrul simulației (I), în R.R.D. nr. 8/1981, p. 22.
18 Gabriela Chivu
și actul public trebuie să decurgă din voința comună a părților îndreptată
spre realizarea simulației27.
Deși bine construită și argumentată, teoria cu privire la
contemporaneitatea contraînscrisului cu actul aparent nu este câtuși de
puțin aplicabilă în cazul fictivității, unde contraînscris nu există. Simulația
poate exista și în afara unui act secret modificator al actului aparent, dar
este de neconceput în afara unui acord simulator care s-o pună în mișcare.
Iată de ce, ni se pare greșit să examinăm problema exclusiv pe relația
contraînscris - act aparent, ignorând cadrul mai larg oferit de relația acord
simulator - act aparent. In literatura juridică s-a afirmat, de altfel, că
„esențiale și definitorii pentru simulație simt acordul simulator și actul
aparent, actul secret, atunci când există, fiind inclus în sau însoțind acordul
simulator”28. Acordul simulator este acela care, împreună, eventual, cu
actul real, alcătuiește partea secretă (ascunsă) a simulației și tot el face
legătura între actul real și cel aparent, ca element exterior al simulației29.
Așa încât, dacă trebuie verificat ceva sub aspectul
contemporaneității cu actul aparent, nu neapărat actul secret este acela, ci
mai degrabă acordul simulator, el trebuie să fie anterior sau concomitent
cu actul aparent. Or, nu putem discuta acest aspect dacă nu pornim de la
cerința existenței, mai întâi, a însuși acordului simulator. Iar, la un acord
simulator nu se ajunge decât dacă există în prealabil intenția de a simula.
înseamnă că, de fapt, nu contemporaneitatea acordului simulator și,
implicit, a actului secret cu actul aparent este prima condiție a simulației.
Dacă ne gândim bine, constatăm că ea nici nu este propriu-zis o condiție.
Acordul simulator subînțelege contemporaneitatea întrucât, prin definiție,
el nu poate avea decât o aplicare imediată sau viitoare, exclusă fiind
aplicarea lui pentru timpul trecut, deci la convenții deja încheiate. Mai
27 A se vedea C. Stătescu, Aspecte referitoare la relația dintre
contraînscris și actul public în cadrul simulației (II), în R.R.D. nr. 8/1981, p. 24.
28
V. Stoica, Maneta Ronea, Notă II, în „Dreptul” nr. 2-3/1991, p. 47.
29 A se vedea V. Stoica, Maneta Ronea, op.cit., loc.cit.
mult, de vreme ce se sprijină pe intenția de a simula, de a prezenta

realitatea sub o altă înfățișare, acordul simulator conține ca element
intrinsec și secretul operațiunii pe care părțile o pun la cale. Iată de ce, în
final, condițiile esențiale pentru existența simulației se reduc la două:
intenția comună de a simula (animo simulandi) și acordul simulator,
punctul nostru de vedere nefiind singular în literatură30. în fond, două
elemente sunt indispensabile pentru realizarea simulației: un element
subiectiv, de natură volițională, cu determinare psihologică31 și un element
obiectiv, care deschide drum spre materializarea intenției părților și
atingerea țelului propus.
§ 3. Formele simulației. Delimitări
7. Precizări prealabile. La crearea unei aparențe înșelătoare

pentru terți se poate ajunge folosind unul din următoarele procedee:
Activitatea, deghizarea totală sau parțială ori interpunerea de persoane.
Dar, așa cum bine s-a precizat în literatură, aceste distincții, considerate
„clasice”, nu epuizează toate varietățile posibile de simulație. Procedeele
arătate mai sus pot fi combinate între ele, ca, de pildă, în cazul în care se
face o donație deghizată prin persoană interpusă32.
8. Fictivitatea ca formă a simulației. Fictivitatea est.e o
formă absolută de simulație, în care actului public sau aparent nu i se
30 Idem.
31 Pentru înțelegerea mecanismului psihologic prin care se ajunge la
„falsificarea voită a adevărului”, a se vedea I. Ciofu, COMPORTAMENTUL
SIMULAT, Edit. Academiei, București, 1974, p. 50-56. Dincolo de schemele
comportamentale analizate de către autor, reținem faptul că el atribuie simulării o
semnificație socială, apreciind că simularea adevărului este provocată fie de necesități
concrete ale vieții sociale, fie de principii morale. Oricum, subliniază autorul, în orice tip
de simulare există un anumit grad de intenționalitate în a înșela.
32 A se vedea C.A. Diaconu, op.cit., p. 88.
20 Gabriela Chivu
opune un act secret sau real, ca izvor de drepturi sau obligații între părțile
acordului simulator. Actul public este fictiv, inexistent în realitate,
încheiat numai de formă. în spatele lui se ascunde nu un alt act juridic, ci,
dimpotrivă, absența oricărui act. Părțile nu recunosc, între ele, actului
aparent nici o putere, nici un efect juridic. Dar au interes să se creadă că
acel act există și produce efecte juridice specifice, conform naturii
convenției respective.
Acest tip de simulație, care privește existența însăși a actului
juridic, este individualizat, uneori, ca purtând asupra consimțământului33
34
, în sensul că, din partea ambelor părți, consimțământul este fals,
neadevărat, deci, simulat. Independent de consimțământ, trebuie observat
că actului fictiv îi lipsește un element esențial al oricărui act juridic -
cauza, prezentă, în schimb, la acordul simulator. S-a afirmat că actul fictiv
ar avea o cauză falsă, cauza imediată a actului fictiv fiind înlocuită de
cauza simulației, animo simulând?*. Noi înclinăm, mai degrabă, să
credem în absența sau inexistența cauzei la actul fictiv. Cauza simulației
este și rămâne element definitoriu al acordului simulator, încheierea
actului fictiv făcându-se în executarea obligației izvorâtă din acordul
simulator, obligație lipsită însă de vreo sancțiune pentru eventualitatea
neîndeplinirii sale.
Exemplul cel mai des citat în literatură este cel al vânzării
fictive, al cărei singur rezultat este de a-i face pe terți să creadă că a avut
loc un transfer de proprietate, că bunul care face obiectul vânzării a ieșit
astfel din patrimoniul vânzătorului, deși acesta din urmă continuă să
rămână adevăratul proprietar. Scopul unei asemenea operațiuni este, de
regulă, ilicit, proprietarul (vânzător aparent) dorind să scoată bunul de sub
iminenta urmărire a creditorilor săi. Ne putem imagina însă și un scop nu
neapărat ilicit, ci doar imoral, legat de dorința unei persoane publice,
33 A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 578.

34 A se vedea P. Vasilescu, Privire asupra ... (cit. supra, nota 9), p. 144.
obligată să-și declare averea, de a produce o bună impresie prin puținătatea

averii sale ori de a evita orice suspiciuni cu privire la proveniența acesteia.
Istoria cunoaște, din păcate, și cazuri de vânzări fictive, ca fenomen de
amploare socială, justificate de teama unor treceri abuzive în proprietate
de stat, vânzări care, din cauza evenimentelor ce au urmat, au sfârșit prin
a deveni definitive.
Literatura semnalează și alte exemple de Activitate, ca, de pildă,
partajul fictiv, care nu schimbă cu nimic situația părților aflate în
indiviziune, schimbul fictiv sau închirierea fictivă, operațiuni care nu pot
fi însă separate de ideea de fraudă decât cu foarte mare dificultate35.
Căsătoria, așa cum vom vedea, poate fi și ea simulată prin Activitate36.
O adevărată teorie s-a dezvoltat în doctrina franceză cu privire
la societatea fictivă, creată doar în aparență, prin simularea existenței
elementelor constitutive ale contractului de societate, în scopul, de pildă,
de a sustrage o parte a patrimoniului fondatorului de sub urmărirea
creditorilor37. Bine cunoscut și doctrinei și jurisprudenței române
antebelice, conceptul de societate fictivă a fost repus recent în discuție de
pe o poziție care-și propune să se îndepărteze de teoria zisă clasică a
simulației, atotstăpânitoare în dreptul civil, considerată ca depășită de
realitățile vieții comerciale38. Se demonstrează, cu această ocazie, că
societatea fictivă poate fi rezultatul nu numaidecât al unui acord simulator,
ci și al unor cauze funcționale. Ideea nu ni se pare o noutate, câtă vreme
la fictivitate se poate ajunge și independent de existența unui acord
simulator. Noțiunea de situație juridică aparentă sau fictivă este mai largă
decât aceea de situație juridică simulată. Aparența se distinge de simulație
35 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 55-57.

36 A se vedea infra, Cap. II § 3/ 8 și 9.
37 Pentru detalii, a se vedea: M. Dagot, op.cit., p. 76 și urm.; B. Starck,
H. Roland, L. Boyer, op.cit., 407.
38
A se vedea F. Țucă, Societatea comercială fictivă, în „Revista de drept
comercial” nr. 10/1996, p. 110-123.
22 Gabriela Chivu
tocmai prin aceea că, în timp ce simulația creează întotdeauna o aparență,
aparența nu este întotdeauna rezultatul unei simulații39. Ne surprinde, însă,
că, deși se recunoaște principial faptul că o asemenea falsă creație, cum
este societatea fictivă, servește unor scopuri ilicite, relansarea conceptului
se transformă într-o pledoarie în favoarea lui. Societatea fictivă, chiar dacă
nu poate fi eliminată cu desăvârșire din sfera relațiilor comerciale,
constituie o amenințare la adresa încrederii și siguranței afacerilor și nu
trebuie încurajată.
9. Deghizarea totală sau parțială a actului juridic.
Deghizarea este o formă de simulație relativă. Ea se deosebește de
fictivitate, caracterizată prin lipsa oricărui suport juridic în realitate, prin
aceea că părțile acordului simulator, care se regăsesc și în actul aparent
sau public, sunt legate realmente printr-un raport juridic, pe temeiul unui
act căruia îi recunosc efecte juridice valabile. Numai că, părțile înțeleg să
prezinte acest act în exterior sub altă înfățișare. Actul secret este actul real,
care stabilește adevărul, contrazicând în total sau în parte actul public. Prin
deghizare, părțile fie atribuie o altă natură juridică raportului intervenit în
ascuns între ele, fie, păstrându-i nealterată natura juridică, îi modifică la
vedere unele clauze. Actul aparent este, prin urmare, deghizat sau simulat
fie în privința naturii sale juridice, fie în privința conținutului său. Tocmai
pentru că afectează doar latura obiectivă a raportului juridic, fără să atingă
vreuna dintre părțile acestui raport, cum se întâmplă în cazul interpunerii
de persoane, deghizarea este caracterizată ca formă obiectivă de
simulație40.
Dacă deghizarea poartă asupra însăși naturii juridice a actului
39 Referitor la distincția între aparență și simulație, a se vedea D. Gherasim,
op.cit., p. 280. Pentru aplicarea teoriei aparenței în alte materii decât simulația, a se vedea
Cristina-Mihaela Crăciunescu, Aplicații ale teoriei aparenței în drept, în .Juridica” (Edit.
ALL BECK) nr. 6/2000, p. 209-215.
40 A se vedea D. Cosma, op.cit., p. 397.
intervenit între părți, avem de-a face cu o deghizare totală. Așa, de pildă,
o donație poate fi deghizată sub forma unui act cu titlu oneros (vânzare
sau întreținere), pretinsul dobânditor neavând în realitate preț de plătit sau
întreținere de prestat. Dacă deghizarea poartă doar asupra unei clauze a
actului juridic, ca, de pildă, prețul (mărimea sa), modalitatea de executare
a prestației, termenul sau condiția ori pactele accesorii, deghizarea este
parțială.
în doctrina franceză se afirmă că simulația prin deghizare totală
poartă chiar asupra cauzei actului juridic, pe când simulația parțială poartă
asupra obiectului actului juridic41. Oricum, se insistă pe ideea că simulația
cauzei actului juridic este de ajuns pentru a realiza o deghizare totală42. în
literatura română, unii autori fac distincție după cum simulația poartă
asupra naturii juridice a actului sau numai asupra cauzei sale43, deși natura
juridică a unui act nu poate fi separată atât de categoric de cauza sa. Se dă
ca exemplu convenția secretă intervenită între părți ca suma datorată în
urma unui joc de noroc să fie înfățișată în înscrisul constatator al actului
ca datorată în baza unui contract de împrumut44. Noi ne punem însă
problema dacă, în acest caz, avem de-a face cu o simulație în adevăratul
înțeles al noțiunii. O asemenea datorie se naște, de regulă, la vedere, alături
de alți parteneri de joc, iar în momentul nașterii ei nici una dintre părți nu
are intenția de a simula. Confecționarea imediată sau ulterioară a
înscrisului nu urmărește, de altfel, să creeze o aparență înșelătoare pentru
terți, ci este garanția materială pretinsă de către câștigător pentru
recuperarea sumei. Actul aparent este confecționat, deci, cu destinația de
a servi ca mijloc de probă chiar între părți și, cum un alt înscris pentru
combaterea lui nu există, el va face dovada datoriei, indiferent de cauza

43 A se vedea: D. Cosma, op.cit., p. 397; T. Popescu, P. Anca, op.cit., p. 125;
P. Vasilescu, Privire asupra ... (cit. supra, nota 9), p. 149.

44 A se vedea D. Cosma, op.cit., loc.cit.
24 Gabriela Chivu
sa.
Relativ la această formă de simulație, s-a afirmat că „actul
deghizat este de fapt specia comună și exemplară a simulației, unde se
învederează toate caracteristicile definitorii ale simulației, Activitatea și
interpunerea de persoane rămânând cazuri reziduale și atipice de
simulație”45. Afirmația ni se pare puțin exagerată, practica demonstrând
că acele cazuri zise reziduale și atipice au existat și au pus destule
probleme juridice. De altfel, dacă ar fi să identificăm, și noi, simulația prin
interpunere de persoane cu mandatul fără reprezentare, cum face autorul
citat, alături de o bună parte a literaturii de specialitate46 47, ni s-ar părea
aproape firesc să vedem în interpunerea de persoane o formulă atipică de
simulație. Mai puțin, poate, reziduală, dacă ar fi să ne gândim fie și numai
la frecvența, într-o anumită perioadă, a litigiilor cauzate de cumpărarea
unor imobile prin persoane • 47
interpuse .
Nu este exclus ca în viața socială de astăzi, în condițiile
instituirii obligației declarării averilor pentru cei care ocupă anumite
funcții publice, să se recurgă, chiar mai des decât ne putem imagina, la
cele două forme „reziduale și atipice” ale simulației. Atâta doar că, prin
desemnarea ca dobânditori aparenți a unor rude apropiate, la care,
eventual, există și vocație succesorală, se evită nașterea unor stări
conflictuale și se asigură astfel reușita deplină a simulației, discutabilă,
desigur, exclusiv în planul moralității sale.
10. Simulația prin interpunere de persoane. Interpunerea de
persoane este o formă particulară a așa-zisei simulații relative, care se
bazează și ea tot pe existența a două acte juridice, unul aparent și altul
45 P. Vasilescu, Privire asupra ... (cit. supra, nota 9), p. 150.

46
A se vedea infra, notele 50 și 51.
47 A se vedea Cap. II § 6/17.
secret. Spre deosebire de deghizare, simulația se răsfrânge aici nu asupra

naturii sau conținutului actului juridic, ci asupra uneia din părți, de unde
și caracterizarea ca subiectivă a acestei forme de simulație. Actul secret
deplasează efectele juridice ale actului public pe seama altei persoane
decât beneficiarul aparent. Acesta din urmă este doar o persoană interpusă,
care s-a obligat, în temeiul acordului simulator, să transmită beneficiul
actului aparent persoanei nominalizate în actul secret, parte și ea la acordul
simulator sau, cel puțin, în cunoștință de cauză.
Fie că este vorba de un donatar aparent, donatarul real fiind lovit
de o incapacitate de a primi, fie că este vorba de un cumpărător aparent,
cumpărătorul real nevrând să apară la vedere și înțelegând să recurgă la
un interpus spre a putea achiziționa bunul ce face obiectul contractului,
important este ca simulația să fie opera comună a tuturor părților
implicate. Este sensul strict al noțiunii de simulație prin interpunere de
persoane, unde „ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod
conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia i se
asigură anonimatul tocmai prin simularea •?»48
persoanei .
Simulația prin interpunere de persoane este asimilată uneori cu
mandatul fâră reprezentare (prete-nom), alteori, dimpotrivă, este net
diferențiată de acesta.
Aruncând o sumară privire asupra literaturii de specialitate,
constatăm că opiniile autorilor în această privință sunt contradictorii,
aproape derutante. Unii autori susțin cu fermitate, dar fără a intra în prea
multe detalii, că simulația realizată prin interpunere de persoane nu trebuie
confundată cu convenția de mandat fără reprezentare48 49. Alți autori
48C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 74. în același sens, a se vedea și L. Pop,
op.cit., p. 125.
49 A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p. 125; D. Cosma, op.cit., p.
26 Gabriela Chivu
ignoră orice posibilă distincție, considerând că mandatul fără reprezentare
este de fapt o simulație prin interpunere de persoane50. S-a afirmat,
bunăoară, că „în realitate, convenția de prete-nom este o simulație prin
interpunere de persoane indiferent că persoana care contractează cu
mandatarul ocult este sau nu este părtaș la simulație; în ambele cazuri actul
public consfințește o situație juridică necorespunzătoare realității și, deci,
este simulat, supus regimului juridic prevăzut de art. 1175 C. civ.”. Atâta
doar că, „în prima ipoteză, cocontractantul mandatarului ocult va avea
calitatea de parte, iar în cea de a doua ipoteză va fi un terț, care își poate
întemeia pretențiile, cu bună-credință, pe actul aparent”51. Apropiată de
acest punct de vedere, dar aducând o precizare în plus, este și opinia
potrivit căreia convenția de prete-nom, o varietate a mandatului, este un
caz particular de interpunere de persoane; aici simulația nu apare în raport
cu toți partenerii din contract ci numai în raport de unul singur dintre
contractanți, care lucrează pentru altă persoană52. Autorul în cauză prelua
397; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 78; L. Pop. op.cit., p. 126. în același sens, din
literatura franceză, a se vedea G. Marty, P. Raynaud, DROIT CIVIL, tom. II, vol. I, Sirey,
Paris, 1962, p. 244.
50 A se vedea: V. Longhin, op.cit., p. 1030; A. Pop, Gh. Beleiu, DREPT
CIVIL. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL, Universitatea din București,

Facultatea de drept, București, 1980, p. 330 și 343; M. Georgescu, Al. Oproiu, Notă, în
R.R.D. nr.2/1987, p. 50. Din literatura franceză: M. Dagot, op.cit., p. 108 și urm.; Al.
Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 579; TRĂITE DE DROIT CIVIL (sous la direction de J.
Ghestin). LES PRINCIPAUX CONTRATS SPECIAUX, par J. Huet, L.G.D.J., Paris,
1996, p. 970; Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, CONTRATS SPECIAUX, 13e
edition 1999/2000, Editions Cujas, Paris, 1999, p. 312-313.
51 Fr. Deak, St. Cărpenaru, CONTRACTE CIVILE ȘI COMERCIALE,
Edit. Lumina Lex, București, 1993, p., 156. în același sens: Maria Banciu,
REPREZENTAREA ÎN ACTELE JURIDICE CIVILE, Edit. Dacia, Cluj-Napoca,
1995, p. 165; Fr. Deak, TRATAT DE DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE,
Edit. Actami, București, 1996, p. 288 și D. Chincă, DREPT CIVIL. CONTRACTE
SPECIALE, Edit. Lumina Lex, București, 1997, p. 271; P. Vasilescu, Privire asupra ...
(cit. supra, nota 9), p. 153-154.
52
A se vedea R. Petrescu, op.cit., p. 34-35. în sensul că mandatul fără
reprezentare este un caz particular de interpunere de persoane, a se vedea și: G. Boroi,
(și cita) din literatura franceză părerea exprimată de niște autori de

prestigiu în următorii termeni: „convenția de prete-nom este deci un caz
de simulație prin interpunere de persoane”53. Numai că, aceiași autori se
contraziceau pe ei înșiși într-o altă parte a aceleiași lucrări, afirmând că
„trebuie distinsă interpunerea de persoane propriu-zisă de convenția de
prete-nom” pentru că, într-un contract încheiat de un prete-nom acesta
intervine ca și cum ar fi o parte contractantă, deși nu este decât un
mandatar tratând în numele mandantului său. Deci, continuă autorii citați,
„nu este vorba de simulație, căci simulația este opera a două părți care se
înțeleg să ascundă actele pe care le fac”54.
11. Delimitarea simulației prin interpunere de persoane de
mandatul fără reprezentare. Plecând de la considerentele de mai sus, ne
punem și noi firesc întrebarea în ce raport se află simulația prin interpunere
de persoane cu mandatul fără reprezentare: îl presupune cu necesitate sau
numai îl implică, ea fiind o noțiune mai largă? Or, dimpotrivă, nu are
nimic de-a face cu acesta?
Părerea noastră, exprimată și cu alte prilejuri55, este că
apropierea, până la confuzie, a celor două noțiuni juridice constituie o
greșeală. Chiar dacă, și într-un caz și-n altul, avem de-a face cu o
interpunere de persoane, chiar dacă, și într-un caz și-n altul, se creează o
aparență falsă, care nu corespunde realității, între simulația prin
interpunere de persoane și mandatul fără reprezentare există deosebiri de
esență, care nu îngăduie confuzia.
Simulația se realizează prin două acte, unul aparent și altul
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ed. a Il-a, Edit. ALL BECK, București, 1999,
p.224; Aspazia Cojocaru, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Lumina Lex,
București, 2000, p.268.
53 H., L. și J. Mazeaud, LEQONS DE DROIT CIVIL, III, Edition
Montchrestien, Paris, 1963, p. 1139.

54 Mem, II, p. 718-719.
55 A se vedea Gabriela Chivu: Notă, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 135-139 și
Limitele simulației în teoria și practica dreptului civil, în voi. „Dinamica relațiilor

sociale oglindită în teoria și practica dreptului”, I, Centrul de științe sociale, Sectorul de
științe juridice, Cluj-Napoca, 1988, p. 188-191.
28 Gabriela Chivu
secret, încheiate între două și aceleași persoane, menirea actului aparent
fiind aceea de a ascunde față de terți existența actului secret, dar real, în
care se arată adevăratul beneficiar al acestei operațiuni, de regulă, o
persoană determinată. Exemplul devenit clasic, în acest sens, este
interpunerea prin care se urmărește facerea unei donații către o persoană
incapabilă de a primi cu titlu gratuit. Donația nu este însă singurul
domeniu în care simulația prin interpunere de persoane și-a găsit aplicare;
practica ne oferă destule exemple de vânzări simulate prin interpunere de
persoane56, făcute de regulă în scop de fraudare a legii57.
Mandatul fără reprezentare presupune o convenție de bază, la
care participă mandantele și mandatarul, convenție prin care mandatarul
își asumă atât obligația - tipică oricărui mandat - de a face un act juridic
pe seama mandantelui, cât și obligația de a încheia acest act în nume
propriu, deci fără reprezentare.
Publicitatea unei asemenea convenții nu-i afectează existența,
cum se întâmplă în cazul simulației, unde publicitatea actului real înlătură
ideea de simulație. Nu-i exclusă chiar autentificarea convenției de mandat
fără reprezentare, în măsura în care ceea ce se cere mandatarului nu
contravine legii. Important este ca existența mandatului fără reprezentare
sau, cel puțin, identitatea mandantelui să fie ținută secretă față de persoana
cu care va contracta mandatarul. în materie comercială, unde convenția de
mandat fără reprezentare îmbracă forma contractului de comision,
calitatea comisionarului fiind recunoscută ca atare, existența mandatului
se subînțelege, doar identitatea comitentului trebuind să rămână secretă.
Tot astfel, existența mandatului fără reprezentare se subînțelege și în cazul
contractului comercial de consignație.
56 A se vedea, de pildă, Trib, munic. București, secț. IV civ., dec. nr. 2609 din
23 dec. 1978, cu Notă de Gh.I. Florescu, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 57-58.

57 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 459 din 1 mart. 1977, cu Notă
de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 48-53. A se vedea, de asemenea, I.F. Pop,

Constatarea simulației și revocarea înstrăinărilor frauduloase în cauzele privind
controlul provenienței bunurilor, în R.R.D. nr. 4/1987, p. 39.
în temeiul convenției inițiale, mandatarul fără reprezentare va

proceda la încheierea actului juridic ce i s-a cerut a face. Dar acest al
doilea act nu are nimic comun cu actul aparent folosit în simulație. în
primul rând, scopul lui nu este acela de a ascunde față de terți existența și
conținutul convenției de mandat, ci însăși aducerea ei la îndeplinire, deci,
executarea obligației contractuale asumate de către mandatar. Apoi,
persoana cu care mandatarul încheie acest act juridic este un terț în raport
de convenția de mandat fără reprezentare, un terț căruia existența
convenției sau, cel puțin, adevărata identitate a mandantelui îi rămân
necunoscute. în al treilea rând, faptul că mandatarul încheie actul juridic
în nume propriu, luând asupra sa drepturile și obligațiile derivând din
cuprinsul acestuia, face ca actul juridic astfel încheiat să aibă, în ceea ce
privește pe terțul contractant, un caracter real și nu aparent.
Ca mandatul fără reprezentare să fie adus la îndeplinire, poate
fi însă necesar și un al treilea act juridic, prin care mandatarul să transmită
mandantelui ceea ce a dobândit pe baza contractului încheiat cu terțul,
pentru că, tot ce el a făcut, a făcut în interesul mandantelui. Transmiterea
se efectuează, în cazul dobândirii de bunuri mobile, prin simpla tradiție a
posesiei bunurilor. Dar, în cazul achiziționării de imobile sau alte bunuri
a căror dobândire ar fi condiționată de îndeplinirea anumitor formalități,
nu va mai fi suficientă simpla predare a posesiei, ci, pentru ca dobândirea
lor de către mandante să fie valabilă și opozabilă terților, va fi necesară
încheierea unui nou contract prin care mandatarul fără reprezentare să
transmită mandantelui său, cu respectarea condițiilor legale, bunurile
dobândite în nume propriu prin contractul încheiat cu terțul.
Refuzul de a transmite mandantelui beneficiul contractului
încheiat cu terțul este echivalent cu neexecutarea obligației contractuale
izvorând din mandat și antrenează, prin urmare, răspunderea
contractuală. Terțul rămâne însă străin de acest litigiu, care nu poate
afecta și nu pune în discuție valabilitatea contractului pe care el l-a încheiat
30 Gabriela Chivu
cu’ mandatarul. De executarea obligațiilor decurgând din contractul
încheiat cu terțul răspunde direct mandatarul fără reprezentare și, totodată,
el este singurul îndreptățit să pornească acțiune împotriva terțului, când
neexecutarea vine din partea acestuia. Terțul contractant și persoana
pentru care lucrează mandatarul fără reprezentare nu au, unul împotriva
altuia, acțiuni proprii; ei vor putea, cel mult, să exercite acțiunile
intermediarului lor prin subrogare, prin efectul cesiunii sau chiar prin
acțiune oblică.
Valabilitatea contractului încheiat cu terțul, pe baza mandatului
fără reprezentare, nu poate fi contestată nici de către părți și nici de alte
persoane interesate, pe temeiul pretinsului său caracter aparent, în timp ce
în cazul simulației, actul aparent poate fi atacat de orice persoană
interesată prin acțiunea în declararea simulației, acțiune prin care se poate
ajunge, în măsura în care se face dovada actului secret, la înlăturarea
actului aparent.
O altă deosebire între mandatul fără reprezentare și simulația
prin interpunere de persoane se conturează în legătură cu consecințele
nulității mandatului, pe de-o parte, și a actului secret, pe altă parte. Dacă
nulitatea actului secret pe motiv de fraudă (la lege sau contra terților),
pentru cauză ilicită în general, se răsfrânge și asupra actului aparent,
nulitatea mandatului fără reprezentare nu se răsfrânge asupra contractului
încheiat de către mandatar cu terțul, care, dacă a fost făcut cu respectarea
condițiilor și formalităților prescrise de lege, rămâne valabil.
în practică, adevărata natură juridică a unor operații de acest
fel poate fi determinată avându-se în vedere atât conținutul actului în care
s-a materializat voința reală a părților, cât și poziția în timp a actului
aparent față de actul real, simulația presupunând cu necesitate
concomitența sau, mai bine zis, contemporaneitatea celor două acte, în
timp ce, la mandatul fără reprezentare, ele succed unul altuia. De

asemenea, poate fi luată în considerare și atitudinea psihică a persoanelor,
altele decât interpusul, care participă la operațiune în sensul că, la
simulație, fiecare dintre acestea are cunoștință de existența celeilalte și de
raporturile care se stabilesc realmente între ele, pe când la mandatul fără
reprezentare, mandantele și terțul contractant sunt și rămân străini unul
față de altul, fiecare intrând în raporturi juridice numai cu interpusul.
12. Donația deghizată și interpunerea de persoane.
Semnalăm, în încheiere, o încercare recentă de determinare a sferei
noțiunii de donație deghizată, de precizare a formelor acesteia și a
regimului ce o guvernează58, care pornește însă de la premisa greșită că
interpunerea de persoane este o formă de deghizare a donației. Or,
deghizarea și interpunerea de persoane sunt forme, procedee, distincte de
realizare a simulației, care, la o adică, pot fi combinate și folosite împreună
pentru săvârșirea unei donații în beneficiul unei terțe persoane. Atâta
vreme cât actul făcut pe seama interpusului își păstrează și la suprafață (în
aparență) natura juridică de donație, nu ni se pare corect din punct de
vedere juridic să calificăm operațiunea, în ansamblul ei, ca donație
deghizată prin interpunere de persoane. Interpunerea este mijlocul de
realizare a unei donații simulate în privința persoanei donatarului, fără ca
o asemenea donație să fie neapărat și deghizată, ca operațiune juridică.
Nici măcar de o deghizare parțială nu poate fi vorba, căci, deplasarea
efectelor actului juridic al donației către un al treilea transcede dincolo de
sfera obiectului și clauzelor posibile ale actului în sine, fiind rezultatul
58
A se vedea Cristina Turianu, Donațiile deghizate și indirecte reflectate în
literatura juridică și practica judiciară, în „Dreptul” nr. 8/2000, p. 149-151.
32 Gabriela Chivu
unui acord simulator al cărui specific constă tocmai în faptul că părțile sale
urmăresc, în egală măsură, satisfacerea unui interes vizând o a treia
persoană, aparent neimplicată.
Este suficient să privim cu atenție art. 812 alin. 1 C. civ., care,
atunci când declară nule dispozițiile făcute în favoarea unui incapabil,
adaugă: „fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute în
numele unor persoane interpuse”. La rândul său, art. 940 C. civ., când
sancționează cu nulitatea orice donație intervenită între soți, vine cu
completarea „deghizată sau făcută unei persoane interpuse”. Legiuitorul a
distins limpede, așa încât, nu avem dreptul să calificăm, noi, interpunerea
de persoane drept o simplă formă de deghizare a donației.
Capitolul II
LIMITELE SIMULAȚIEI
>
§ 1. Determinarea limitelor simulației
1. Frauda - cauză de nulitate a simulației. Cea mai importantă

dintre problemele care s-au ivit în practica judecătorească, în legătură cu
interpretarea și aplicarea art. 1175 C. civ., a fost aceea a limitelor
simulației. De vreme ce recunoaște efecte juridice actului secret, legea
subînțelege dreptul părților contractante de a ascunde față de terți adevărata
lor voință, dar nu spune cât de departe se poate merge în exercitarea acestui
drept. Crearea unei situații juridice aparente, contrară celei reale sau
diferită de aceasta, poate sluji și unor scopuri ilicite sau imorale, or, într-o
astfel de situație, voința reală a părților nu se mai poate bucura de protecția
legii, nu mai poate produce efecte juridice valabile nici chiar între părți.
Făcând aplicarea unui principiu fundamental al dreptului civil,
potrivit căruia drepturile aparținând persoanelor fizice trebuie exercitate cu
bună-credință, ele neputând fi folosite în alte scopuri decât acelea în
vederea cărora au fost recunoscute de lege, practica judecătorească și,
odată cu ea, literatura de specialitate au stabilit - urmând o bună tradiție a
jurisprudenței și doctrinei antebelice59 - o regulă primordială, credem noi,
în materie de simulație. Conform
59 A se vedea, în acest sens: M.B. Cantacuzino, ELEMENTELE
DREPTULUI CIVIL, Edit. Cartea Românească, București, 1921, p. 336; C. Hamangiu, I.

Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Ediție
îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Edit. ALL, 1997, p. 523.
36 Gabriela Chivu
acestei reguli cu valoare de principiu, actul juridic simulat nu este valabil,
nu poate produce efecte juridice atunci când prin încheierea lui s-a urmărit
eludarea unei dispoziții legale imperative sau prohibitive ori vătămarea
drepturilor unor terțe persoane. Un act juridic care, așa cum îl concep și îl
doresc părțile, este lovit de nulitate nu poate fi făcut valabil prin rămânerea
lui în cel mai deplin anonimat și prin încheierea de formă a unui alt act, în
afară de orice reproș cât privește respectarea condițiilor de validitate ale
actelor juridice. După cum nu poate fi făcut valabil, pe aceeași cale, actul
prin care se aduce atingere intereselor unor terțe persoane. Și astfel, deși
simulația prin ea însăși nu constituie o cauză de nulitate, așa cum reiese
foarte clar din prevederile art. 1175 C. civ., duce totuși la nulitate atunci
când prin ea se urmărește fraudarea legii sau vătămarea drepturilor unor
terțe persoane. Nulitatea vine să sancționeze simulația prin intermediul
fraudei, aceasta din urmă servind ca temei și justificare sancțiunii.
Cum bine s-a subliniat în literatura de specialitate, liceitatea de
principiu a simulației nu exclude aplicarea nulității, efectele nulității
rămânând aceleași indiferent de faptul că ea lovește un act public sau un
act ascuns. încheierea în secret a unei operații juridice nu are cum să
constituie „un argument pentru înlăturarea jocului nulității”, voința părților
fiind „irelevantă în materia cauzelor de nulitate, aceasta fiind în întregime
opera legii”60. Oricum, „actul simulat nu poate avea mai multă tărie decât
dacă ar fi fost făcut public”61.
Simulația are, prin urmare, niște limite, dincolo de care intră în
sfera ilicitului, iar aceste limite sunt date de fraudă sub cele două aspecte
ale sale: frauda la lege și frauda contra terților.
2. Distincții. Acceptată fără rezerve în literatura română,
distincția dintre frauda la lege (fraus legis) și frauda îndreptată împotriva
unei persoane (fraus alterius) este tot mai mult contestată în doctrina
60 P. Vasilescu, Principiile regimului interimar al simulației, în „Studia

Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1-2/1997-1998, p. 28.
61 C. A. Diaconu, PRINCIPIUL INOPOZABILITĂȚII CONTRAC-
TELOR FAȚĂ DE TERȚI. NOȚIUNEA DE TERȚ. Teză de doctorat - 1947, Edit.
Lumina Lex, București, 1999, p. 89.
Sitnulația în teoria și practica dreptului civil 37
franceză. Se afirmă, în cadrul acesteia, că frauda la lege constă în a eluda

aplicarea unei legi care în mod normal ar fi aplicabilă, dar care
incomodează interesele și dorințele părților contractante. Potrivit altei
definiții, frauda la lege înseamnă a utiliza mijloace legale spre a ocoli legea
și a săvârși un act care, altfel, ar fi interzis. Pe când, frauda contra terțului
presupune intenția de a cauza un prejudiciu unei persoane determinate sau,
cel puțin, conștientizarea faptului că i se creează acesteia un prejudiciu.
Reproșul care se aduce distincției între frauda la lege și frauda contra
terților este imprecizia, imposibilitatea de a face o delimitare clară între
ele. Eludarea legii are, de obicei, drept consecință și fraudarea intereselor
terților. Pe de altă parte, frauda contra intereselor terților se produce prin
încălcarea legii. Iată de ce, se preferă definirea fraudei în mod
nediferențiat, prin referire la trei elemente indispensabile: o regulă
obligatorie, izvorând fie din lege, fie dintr-un contract; intenția de a eluda,
a ocoli, acea regulă; în fine, folosirea unui mijloc adecvat și eficient în
vederea neutralizării efectelor acesteia62 și, adăugăm noi, obținerii unui
rezultat ilicit. Referirea la rezultatul ilicit al operațiunii este necesară pentru
că, așa cum se sublinia în literatura mai veche, în lipsa acestui rezultat,
neutralizarea voită a efectelor unei dispoziții legale imperative rămâne
nesancționată. Sustragerea de la aplicarea unor dispoziții legale imperative
se poate realiza și prin evitarea îndeplinirii condițiilor de fapt care să
antreneze aplicarea acestor dispoziții, făcută chiar în mod intenționat. De
pildă, pot fi ocolite prevederile legale cu privire la obligațiile izvorând din
căsătorie prin alegerea traiului în concubinaj63. Să nu uităm că, în perioada
în care în legislația română a funcționat interdicția deținerii în proprietate
62 A se vedea, pentru detalii și trimiteri bibliografice, TRĂITE DE

DROIT CIVIL. INTRODUCTION GENERALE, 3e edition, par J. Ghestin, G.
Goubeaux, L.G.D.J., Paris, 1990, p. 732 și urm.
63 A se vedea M. Planiol, G. Ripert, TRĂITE PRATIQUE DE DROIT
CIVIL FRANQAIS, tome VI, OBLIGATIONS, premiere pârtie, par P. Esmein, L.G.D.J.,
Paris, 1952, p. 445.
38 Gabriela Chivu
a două locuințe, concubinajul a constituit o soluție la îndemâna multor
cupluri pentru păstrarea în continuare a celor două locuințe. Mai mult,
uneori, chiar soții au fost puși în situația de a recurge la divorț spre a nu fi
obligați să înstrăineze cea de a doua locuință dobândită în timpul căsătoriei.
Au folosit, deci, „un mijloc adecvat și eficient” spre a ocoli legea, dar care
nu a atras după sine vreo sancțiune.
Fără îndoială, frauda contra terților se încadrează în noțiunea de
fraudă la lege în sens larg. în materie de simulație însă, distincția ni se pare,
în continuare, utilă, mai ales dacă ne gândim la consecințele pe care frauda
le atrage după sine. Pentru că, atunci când intenția părților acordului
simulator a vizat eludarea unei dispoziții legale imperative sau prohibitive,
regula fraus omnia corrumpit operează din plin asupra actului secret. Iar
dacă, uneori, actul aparent subzistă, cu clauzele sale, alteori actul aparent
are de suportat și el consecințele fraudei, cele două acte fiind, deopotrivă,
lovite de nulitate. Actul secret este nul pentru că încalcă legea, actul
aparent este nul pentru că nu corespunde voinței reale a părților. Oricum,
supraviețuirea actului secret este exclusă. Ne aflăm în fața unuia dintre
acele cazuri excepționale, semnalat tot în doctrina franceză, în care
simulația, încetând a mai fi indiferentă, este sancționată cu nulitatea și nu
cu inopozabilitatea. Că este vorba doar de nulitatea contraînscrisului sau
de nulitatea atât a contraînscrisului, cât și a actului aparent, în același timp,
combinația imaginată de către părți nu are cum să reziste64. Explicația este,
firește, frauda la lege, căci „în clandestinitate se poate face numai ceea ce
legea permite a se face la vedere și nimic mai mult, simulația neputând să
devină o sursă de avantaje"65. în schimb, atunci când prin simulație s-a
urmărit doar vătămarea intereselor terțului, regula fraus omnia corrumpit
64 A se vedea J. Carbonnier, DROIT CIVIL. 4/OBLIGATIONS, 20e Edition,

PUF, Paris, 1996, p. 162.
65
Al. Weill, Fr. Terre, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS,
quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 584.
nu operează. Actul secret poate rămâne în vigoare, ajustat, eventual, în

urma satisfacerii pretențiilor terțului ale cărui drepturi au fost atinse.
Deși recunoaște că ceea ce determină recurgerea la simulație
este, foarte adesea, intenția de fraudă, doctrina franceză ține să separe net
simulația de fraudă66, subliniind că simulația nu este în mod necesar
inspirată de ideea de fraudă. Simulația poate avea o motivație deplin
morală-, „unele scrupule de conștiință, o oarecare dorință de discreție
(secretul afacerilor), grija unui părinte care își favorizează unul dintre copii
de a nu provoca invidie între frați și surori"67. Ea poate fi chiar demnă de
laudă, când, de pildă, un binefăcător dorește să disimuleze donația pentru
a-și păstra anonimatul68. Prin urmare, nu se poate pomi de la premisa că
orice simulație este frauduloasă. Dacă ar fi pornit de la o asemenea
premisă, legiuitorul nu ar mai fi reglementat efectele simulației, ci ar fi
interzis-o, pur și simplu. Iată de ce, frauda nu se prezumă. Ea trebuie
dovedită, iar dovada se poate face prin orice mijloc de probă, chiar și între
părțile contractante. Spre deosebire de părți, terții nici nu au nevoie să
invoce frauda pentru a se bucura de libertatea probațiunii. Așa cum bine s-
a arătat, faptul că terțul poate folosi orice mijloc de probă spre a dovedi
simulația se sprijină nu atât pe ideea de fraudă, cât mai ales pe propria sa
calitate de terț față de acordul simulator69.
în literatura română, problema relației fraudă - simulație a fost
66 Cum s-a ajuns la această delimitare (după ce, un timp, jurisprudența a

pus semn de egalitate între simulație și fraudă) și care sunt criteriile ce îi stau la bază, se
poate vedea în: M. Dagot, LA SIMULATION EN DROIT PRIVE, L.G.D.J., Paris, 1967,
p. 50 și urm.
67 B. Starck, H. Roland, L. Boyer, OBLIGATIONS. 2. CONTRAT,
cinquieme edition, Litec, Paris, 1995, p. 408.

68A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 580. Atingerea unui asemenea
nobil scop necesită, de regulă, recurgerea la un mandatar fără reprezentare, ceea ce, în
opinia noastră, nu și a autorilor în cauză, depășește deja sfera simulației propriu-zise. A se
vedea supra, Cap. I § 3/10.
40 Gabriela Chivu
atinsă mai mult tangențial, în legătură cu probațiunea simulației. Au existat
însă și preocupări de delimitare a celor două noțiuni, îndeosebi în sensul
delimitării simulației față de fraudă70.
§ 2. Condiții de valabilitate a simulației realizată prin

deghizarea naturii juridice a actului secret, cu specială
privire la donațiile deghizate
3. Hotărâri judecătorești care au recunoscut putere actului
secret. Cea mai veche hotărâre din perioada postbelică,- pe care am
depistat-o cercetând - nu pentru prima dată71 - practica judecătorească în
materie, datează din 1948 și ea merită a fi reținută nu numai pentru că
afirmă cu claritate principiul enunțat mai înainte, cu privire la limitele
simulației, dar și pentru că nicăieri după aceea nu mai găsim, în cuprinsul
unei hotărâri oarecare, o fundamentare teoretică atât de amplă. Având a se
pronunța într-o speță în care o vânzare fusese deghizată în forma unei
donații, instanța a recunoscut actului secret efectul juridic translațiv de
proprietate, cu toate celelalte consecințe, arătând că simulația unui act nu
este prin ea însăși o cauză de nulitate, din moment ce nu are drept scop
juridic să aducă atingere drepturilor terților sau dispozițiilor imperative ale
70
A se vedea: V. Longhin, Neconcordanța conștientă dintre voință și
declararea ei în raporturile create prin acte juridice, în L.P. nr. 9/1956, p. 1032- 1033;
T. R. Popescu, P. Anca, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică,
București, 1968, p. 125-126; D. Cosma, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC
CIVIL, Edit. Științifică, București, 1969, p. 329 și urm. Mai recent, problema a fost repusă
în discuție, în contextul condițiilor de existență a fraudei la lege. A se vedea, în acest sens,
P. Perju: Probleme de drept civil și procesual civil din practica Tribunalului județean
Suceava, în „Dreptul” nr. 4/1993, p. 44 și urm.; Sinteză teoretică a jurisprudenței
instanțelor din circumscripția Curții de Apel Suceava în materie civilă, în-„Dreptul”
nr. 5/1995, p. 43.
71 A se vedea Gabriela Chivu, Limitele simulației în teoria și practica
dreptului civil, în voi. „Dinamica relațiilor sociale oglindite în teoria și practica dreptului”,
I, Centrul de științe sociale, Sectorul de științe juridice, Cluj-Napoca, 1988, p. 165 și urm.
legii72.
Pentru considerente similare, desigur, s-a admis valabilitatea
donației deghizate făcută în favoarea unui minor, precizându-se că prin art.
812 C. civ., invocat, în cauză, ca temei al acțiunii în nulitate, se interzic,
sub sancțiunea nulității absolute, numai liberalitățile făcute în favoarea
unuia dintre incapabilii arătați de art. 810 nu și liberalitățile făcute
minorilor. Pe de altă parte, prin regula instituită de art. 815 C. civ., care
cere ca donațiile făcute minorilor să fie acceptate de către tutore sau
părinte, se urmărește ocrotirea intereselor acestei categorii de incapabili,
sancțiunea încălcării ei fiind doar nulitatea relativă. De aici, consecința că
nulitatea donației, fie ea și deghizată, nu poate fi invocată de către persoana
majoră capabilă, care a dispus în favoarea minorului73.
S-a admis, de asemenea, valabilitatea unui contract secret de
întreținere prezentat public in forma unui contract de vânzare- cumpărare,
reținându-se că împrejurarea de a simula o vânzare prin înscrierea în actul
translativ de proprietate a unei sume cu titlu de preț, deși în realitate nu s-
a plătit nici un preț, cumpărătorul obligându-se a presta întreținere, „nu
conduce la nulitatea convenției care urmează a fi considerată, potrivit
voinței reale a părților și în considerarea elementului precumpănitor, drept
un contract de întreținere”74. După cum, insistându-se pe ideea că
încheierea convenției de întreținere în forma deghizată a contractului de
vânzare-cumpărare este permisă în lumina dispozițiilor art. 1175 C. civ.,
s-a respins acțiunea în rezoluțiune a unui contract aparent de vânzare-
cumpărare, înaintată de vânzătoare și calificată corect de către instanța de
apel, ca acțiune în constatarea simulației și rezilierea actului secret, motivul
respingerii fiind acela că neexecutarea era imputabilă chiar reclamantei -
72 A se vedea Trib. Ilfov, secț. II civ. com., sent. civ. nr. 650 din 22 apr.
1948, în J.N. nr. 8/1948, p. 353.
73 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 84 din 29 ian. 1954, în C.D.
1954, p. 54-55.
74 Trib. jud. Bistrița-Năsăud, dec. civ. nr. 280 din 30 iun. 1971, în R.R.D. nr.
10/1972, p. 174.
42 Gabriela Chivu
beneficiara întreținerii75.
Tot astfel, s-au recunoscut efecte depline unei convenții secrete
intervenită în procesul penal prin care autorul faptei penale șe obliga la
plata unor despăgubiri lunare pe toată perioada incapacității de muncă a
victimei, convenție pe baza căreia victinja a renunțat în fața instanței a se
mai constitui parte civilă. Cum angajamentul secret de plată n-a fost
respectat decât scurtă vreme, instanța civilă chemată în final să se pronunțe
în cauză a stabilit că obligația asumată de pârât prin actul secret,
neîncălcând legea, urmează să-și producă efectele76.
în aplicarea aceluiași principiu, s-a stabilit că este nulă vânzarea
care ascunde o donație bazată nu pe intenția de liberalitate, ci pe o
contraprestație cu caracter ilicit, ca, de pildă, acceptarea de către
dobânditoare a continuării relațiilor de concubinaj cu donatorul77. O
asemenea cauză ilicită era de natură să pună actul secret în contradicție cu
prevederile Codului civil cu privire la condițiile de validitate a convențiilor
și era firesc să atragă nulitatea lui, o nulitate absolută, așa cum am fi noi
tentați să adăugăm imediat. Și nu numai noi, de vreme ce chiar instanța în
cauză reținea că această nulitate nu poate fi acoperită prin confirmare, iar
acțiunea în declararea ei nu poate fi prescrisă. Numai că practica
judecătorească a dat mai târziu dovadă de elasticitate în calificarea unei
astfel de sancțiuni sau, cel puțin, în determinarea caracterelor ei. Avem în
vedere o decizie a unei instanțe județene, survenită peste aproape trei
decenii, decizie conform căreia în situația în care între doi concubini se
încheie un contract de vânzare-cumpărare a unui imobil, care, de fapt,
75 A se vedea Trib, munic. București, secț. IV civ., dec. nr. 3426/1998, în: D.
Lupașcu și colab., CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ... 1998, Edit. ALL

BECK, București, 2000, p. 83-87.
76 A se vedea Trib. jud. Brașov, dec. civ. nr. 1914 din 26 dec. 1978, în R.R.D.
nr. 9/1979, p. 64.

77A se vedea Trib. reg. Bacău, dec. civ. nr. 755 din 30 apr. 1955, în L.P. nr.
5/1955, p. 553.
ascunde o donație deghizată către concubină, actul nu poate fi declarat nul

în mod absolut - ca fiind bazat pe o cauză ilicită și anume continuarea
relațiilor de concubinaj -, de vreme ce s-a făcut dovada că între părți existau
relații de afecțiune, concubina l-a îngrijit efectiv pe concubin - bolnav de
o boală gravă și cronică -, iar la o lună de la perfectarea actului părțile s-au
căsătorit. Ca urmare, instanța a respins fiicei concubinului, decedat între
timp, acțiunea prin care se cerea declararea nulității actului de vânzare-
cumpărare pe motiv că ar fi fost o donație deghizată, bazată pe o cauză
imorală78.
4. Considerații teoretice. Este ușor de observat că hotărârea mai
sus invocată lărgește, nu fără temei, sfera cazurilor în care nulitatea
absolută poate fi confirmată. Existența unor relații de afecțiune între
concubinii contractanți, relații pe care survenirea căsătoriei nu face decât
să le confirme, are puterea de a atenua sau a șterge complet imoralitatea
cauzei. Dar, ne punem noi întrebarea, cauza acestei convenții a fost cu
adevărat imorală? Nu cumva a primat intenția donatorului de a răsplăti în
acest fel îngrijirea pe care concubina i-a acordat-o în cei opt ani de când
dura conviețuirea lor și de a o pune la adăpost de pretențiile eventuale ale
unicei sale fiice, care, așa cum rezultă din cuprinsul rezumatului deciziei,
nu s-a interesat deloc de soarta părintelui ei? Tocmai de aceea, nu era
exclus ca el, părintele, bolnav fiind, să urmărească a-și asigura certitudinea
că va fi îngrijit și în viitor de concubina sa, ceea ce nu ni se pare de
condamnat. Așa fiind, intenția de liberalitate, intenția donatorului de a o
gratifica pe concubina sa nu poate fi pe deplin contestată. După cum nu
poate fi contestată nici intenția donatorului, care nouă ni se pare evidentă,
de a-și sancționa indirect fiica pentru conduita sa, lipsind-o de posibilitatea
de a moșteni cândva bunul ce făcea obiectul donației. Nici chiar în acest
■ A se vedea Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 940 din 27 sept. 1982, în R.R.D.
nr. 7/1983, p. 57.
44 Gabriela Chivu
context nu se poate vorbi de o cauză ilicită; nimic mai firesc pentru un
părinte căruia propriul copil îi refuză îngrijirea de care are nevoie, de a dori
să-l vadă îndepărtat de la moștenire, ca pe o binemeritată sancțiune.
Intenția aceasta este predominantă (și eficientă), credem, în orice contract
de vânzare cu clauză de întreținere încheiat cu o persoană străină, deși
există unul sau mai multi moștenitori rezervatari.
De altfel, în viața socială sunt destul de frecvente cazurile în care
bătrâni bolnavi, rămași singuri, având nevoie de întreținere și îngrijire, se
văd siliți să accepte sprijinul și ajutorul mai mult sau mai puțin interesat al
unor rude mai îndepărtate sau al unor persoane străine (vecini, de obicei),
pentru că proprii lor copii nu înțeleg să-și facă datoria, iar părinții nu au
puterea fizică și, mai ales, morală de a-i acționa în judecată în acest scop.
Uneori, pe patul de moarte, bătrânii recunoscători înțeleg să gratifice
persoanele care le-au purtat de grijă, întocmind testament în favoarea lor.
La deschiderea succesiunii, copiii vin însă să-și revendice drepturile, iar
justiția nu le poate respinge pretențiile, rezerva succesorală fiind
intangibilă. Conduita imorală a unor asemenea moștenitori rămâne fără
consecințe, inechitatea fiind consfințită prin hotărâre judecătorească. Și
mai dureroasă ni se pare situația când la moștenire vine o persoană adoptată
care, nu numai că a refuzat să acorde adoptatorului sprijinul sau îngrijirea
de care avea nevoie, dar a și rupt de multă vreme orice legătură cu acesta,
adopțiunea menținându-și totuși efectele, căci, așa cum bine se știe, nu
poate fi desfăcută la cererea sau în interesul adoptatorului.
Se pare că viitorul Cod civil va pune capăt acestei situații,
permițând dezmoștenirea, ca sancțiune pentru neîndeplinirea cu rea- voință
de către rezervatar a obligației sale legale de întreținere față de cel care lasă
moștenirea.
Rămânând în sfera donațiilor deghizate, adică ascunse sub forma
unor contracte cu titlu oneros, mai precizăm că legea, pe lângă că interzice
donațiile bazate pe o cauză ilicită, prin includerea cauzei între condițiile de
validitate a convențiilor în general, interzice, în mod expres, și donațiile

între anumite persoane. Cum simulația ar putea servi cu ușurință pentru
realizarea unor astfel de donații fie prin deghizarea lor, fie prin recurgerea
la persoane interpuse, se impune logic concluzia că actele simulate prin
care se încalcă asemenea interdicții legale sunt lovite de nulitate. în acest
sens s-a pronunțat și practica noastră judecătorească, subliniind că
donațiile deghizate sunt valabile dacă părțile puteau să dispună și să
primească cu titlu gratuit și - ceea ce era deja stabilit - dacă aceste donații
au o cauză licită79.
In concluzie, valabilitatea donațiilor deghizate, ca și a celor
realizate prin interpunere de persoane80, este condiționată atât de cauza
licită și morală cât și de capacitatea specială de a dispune sau a primi cu
titlu gratuit.
5. îndeplinirea cerinței de formă în cazul donației deghizate.
Condițiile reținute mai sus nu sunt, totuși, suficiente ca o donație deghizată
să fie valabilă, ca simulația însăși să fie valabilă și, prin urmare, ca actul
secret, care corespunde voinței reale a părților, să producă efectele juridice
dorite de acestea. Se știe că legiuitorul cere ad validitatem ca toate donațiile
să fie făcute prin înscris autentic (art. 813 C. civ.). Or, donația ascunsă nu
are cum să îndeplinească această condiție, căci, în clipa în care ar fi supusă
autentificării, ea ar înceta să mai fie secretă, devenind publică. De aici, nu
79 A se vedea Trib, munic. București, sect. III civ., dec. nr. 1855 din 6 nov. 1968,
în R.R.D. nr. 7/1969, p. 167. Pe aceeași linie: Curtea de Apel Iași, dec. civ. nr. 608 din 22
nov. 1998, în CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ... 1998, Edit. ALL BECK,
București, 1999, p. 17-18.
80 Am arătat anterior, în partea privind formele simulației (Cap. I § 3/12), că
donația prin interpunere de persoane poate avea o existență de sine stătătoare, independent
de ideea de deghizare, noi respingând afirmația făcută recent în literatură, potrivit căreia
interpunerea de persoane ar constitui o formă de deghizare a donației. A se vedea, în acest
sens, Cristina Turianu, Donațiile deghizate și indirecte reflectate în literatura juridică
și practica judiciară, în „Dreptul” nr. 8/2000, p. 149.
46 Gabriela Chivu
putem trage însă, automat, concluzia că toate donațiile deghizate ar fi nule
datorită încălcării art. 813 C. civ. Legiuitorul a avut, el însuși, grijă să
declare nule donațiile deghizate făcute în favoarea unui incapabil (art. 812
alin. 1 C. civ.), ca și pe cele făcute între soți (art. 940 C. civ.). Tot el a
dispus ca donația deghizată făcută în favoarea unui succesibil în linie
directă să fie cuprinsă în masa succesiunii, în măsura în care depășește
cotitatea disponibilă (art. 845 C. civ.). Deci, acolo unde a considerat
necesar să asigure protecția unor categorii de persoane, legiuitorul a
intervenit și a instituit sancțiuni adecvate. Dar nu a găsit de cuviință să
interzică, în general, donațiile deghizate. Rămâne, totuși, deschisă
problema îndeplinirii condiției cerută de art. 813 C. civ. Sigur, lipsa formei
cerută de lege ad validitatem poate fi acoperită prin întocmirea actului
aparent în formă autentică. Numai că, actul aparent care maschează donația
își poate avea propriile cerințe de formă și, atunci, se ivește o nouă
problemă, aceea a regimului care, din punct de vedere formal, guvernează
actul aparent.
Practica judecătorească a ultimelor decenii nu a avut prilejul să
se pronunțe în această privință, fie și pentru simplul motiv că, până spre
sfârșitul secolului, actele translative de proprietate cu privire la imobile,
indiferent de natura acestora, nu se puteau face decât în formă autentică.
Dar, la începutul perioadei postbelice, o hotărâre judecătorească încerca să
soluționeze dilema, stabilind că o donație deghizată urmează a fi
considerată validă când intervine între persoane capabile de a transmite și
de a primi, „cu condiția ca actul prin care se realizează transmiterea să
înfățișeze o operație juridică cu titlu oneros și să fie îndeplinit cu
respectarea formalităților legale necesare pentru validitatea lui”. Ca
argument în favoarea admiterii valabilității donației deghizate, se venea în
continuare cu precizarea că „nici un text de lege nu interzice a se face pe
cale indirectă un act care poate fi făcut valabil pe cale directă” 81. Decizia
81 Trib. reg. Timișoara, dec. civ. nr. 2668 din 17 dec. 1954, în J.N. nr. 1/1955,
citată își însușea, de fapt, orientarea jurisprudenței antebelice, care admitea

validitatea donațiilor deghizate, fără să pună în discuție condiția formei
autentice, pretinzând doar să fi fost respectată forma prevăzută de lege
pentru contractul care ascundea donația82. De altfel, jurisprudența
antebelică a admis, cu titlul de regulă, validitatea donațiilor deghizate, fiind
extrem de rare cazurile în care s-a pronunțat în sens contrar83.
Cât privește literatura de specialitate, în momentul de față,
aceasta este divizată. Se susține astfel, de către unii autori, că donația
deghizată este lovită de nulitate absolută pentru lipsa formei prevăzută de
lege, în cazul în care actul aparent oneros nu s-a făcut prin înscris
autentic84. De altă parte, se afirmă că, dacă „din punctul de vedere al
condițiilor de fond, actul care deghizează donația trebuie să întrunească
toate cerințele prevăzute de lege în materie de donații, ... din punctul de
vedere al formei este suficient să fie întrunite condițiile cerute de lege
pentru actul aparent”85. în sprijinul acestui punct de vedere se invocă nu
numai practica judiciară antebelică, ci și doctrina, afirmându-se că ele au
fost unanime. Or, dimpotrivă, doctrina antebelică, în marea ei majoritate,
a criticat larghețea cu care jurisprudența a proclamat validitatea donațiilor
deghizate. Condiția instituită de art. 813 C. civ. ca toate donațiile să fie
p. 124.
82 A se vedea C. Hamangiu, CODUL CIVIL ADNOTAT, vol. II, Edit.
„Universala” Alcalay, București, 1925, p. 222 și 229, nr. 4 și, respectiv, 43.
83 Pentru ample referiri la jurisprudența în materie, a se vedea C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 475-478. De asemenea,
CODUL CIVIL ADNOTAT (cit. supra, nota 24), p. 218, nr. 2 și 3.
84A se vedea, în acest sens: D. Cosma, op.cit., p. 405; E. Safta-Romano,
CONTRACTE CIVILE, vol. I, Edit. Graphix, Iași, 1993, p. 165; Fr. Deak, TRATAT DE
DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE, Edit. Actami, București, 1996, p. Ill;
Cristina Turianu, Contractul de donație reflectat în literatura juridică și practica
judiciară (II), în „Dreptul” nr.2/2001, p.194-195.
85 D. Chirică, DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE, Edit.
Lumina Lex, 1997, p. 153-154. în același sens, a se vedea și I. Zinveliu, CONTRACTELE
CIVILE INSTRUMENTE DE SATISFACERE A INTERESELOR CETĂȚENILOR,
Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 158.
48 Gabriela Chivu
făcute prin act autentic a fost ridicată la rang de principiu „de o desăvârșită
rigurozitate”, reținându-se că „față de o dispoziție atât de imperativă, nu
este cu putință a se admite validitatea unor donații efectuate prin procedee
care au tocmai ca scop să ocolească formele stricte impuse de lege în
materie de donație între vii; validarea donațiilor deghizate ar echivala cu
desființarea de fapt a formelor solemne”86. în favoarea opiniei cu privire la
nulitatea donațiilor deghizate s-a invocat și art. 800 C. civ., potrivit căruia
nimeni nu poate dispune de avutul său cu titlu gratuit decât în formele
prescrise de lege pentru donații între vii și testamente87. Faptul că doctrina
antebelică a expus, cu obiectivitatea-i caracteristică, argumentele
jurisprudenței nu a însemnat numaidecât și însușirea acestora. Trebuie să
recunoaștem, totuși, că doctrina antebelică era excesiv de riguroasă, câtă
vreme nici măcar nu punea problema ca viciul de formă al actului secret să
poată fi acoperit prin încheierea actului aparent în formă autentică.
Literatura postbelică s-a dovedit din acest punct de vedere mai conciliantă
atunci când s-a mulțumit cu încheierea actului aparent în formă autentică,
drept condiție formală de validitate a donației deghizate. S-a mers, însă,
mult prea departe atunci când donația deghizată a fost plasată, în privința
condițiilor de formă, sub regimul actului aparent. Cum acest regim poate
fi mai puțin sever, se admite, implicit, scoaterea donațiilor deghizate de
sub incidența art. 813 C. civ.
Teoretic, ideea nu poate fi acceptată fără riscul de a transforma
simulația într-un mijloc de eludare a unor prevederi legale imperative, câtă
vreme, prin recurgerea la deghizarea naturii juridice a actului de donație,
părțile ar putea fi scutite astfel de obligația de a face donația prin înscris
autentic. Practic, nu cu mult timp în urmă, problema nici nu se putea ivi
deoarece, în cazul imobilelor, orice înstrăinare (nu numai donația) era
condiționată de respectarea formei înscrisului autentic și, în plus, de
86 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 475.

87 A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit, voi.
HI, p. 476.
autorizația de înstrăinare, așa încât, îndeplinirea condiției de formă pentru

valabilitatea donației era asigurată prin obligativitatea încheierii chiar a
actului aparent oneros prin înscris autentic. în ceea ce privește mobilele,
întrucât donația se poate face și prin dar manual, credem că nu se recurge
la deghizarea donației decât în cazul unor bunuri de valoare deosebită și
numai când părțile au interesul să creeze, în legătură cu transmiterea
acestor bunuri, o falsă aparență, care să fie cunoscută de către toată lumea;
or, formula cea mai bună și mai sigură în care o pot face este tot aceea a
înscrisului autentic. De altfel, în cazul autoturismelor, forma autentică este
cerută în practică aproape ca o condiție ad validitatem, deși ea nu are acest
caracter. Să nu uităm, de asemenea, că întabularea în Cartea funciară a
oricărei înstrăinări imobiliare este condiționată de prezentarea înscrisului
în formă autentică.
6. Poziția doctrinei și a jurisprudenței franceze. în fine,
aruncând o sumară privire asupra literaturii franceze, constatăm că nici ea
nu a fost scutită de controverse pe această temă. Admiterea validității
donațiilor deghizate s-a întemeiat pe principiul potrivit căruia simulația nu
este o cauză de nulitate. S-a recunoscut, însă,' că donația deghizată se
sustrage de la aplicarea art. 931 C. civ. fr., care, sub sancțiunea nulității,
impune forma autentică pentru toate actele de donație. Totuși, cea mai
mare parte a literaturii franceze nu a văzut, în aceasta, un inconvenient.
Dimpotrivă, admiterea de către instanțe a validității donațiilor deghizate a
fost privită ca o reacție, de înțeles, în fața exigențelor de formă impuse de
legiuitor. Iată de ce, s-a afirmat că, pentru eficacitatea operațiunii,
important este să fie întrunite toate condițiile de fond care sunt proprii
naturii convenției secrete. Cât privește, însă, condițiile de formă, este
suficient să fie respectate cele cerute pentru actul aparent sub care ni se
înfățișează actul secret al donației88. S-a argumentat că legiuitorul pretinde
88 A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 431. în același sens: Ph. Malaurie,
L. Aynes, P.-Y. Gautier, CONTRATS SPECIAUX, 13e edition 1999/2000, Editions

Cujas, Paris, 1999, p. 177-178.
50 Gabriela Chivu
forma autentică în scopul protecției donatorului, or, dacă donatorul își duce
intenția de a gratifica o persoană până acolo încât ajunge să deghizeze
liberalitatea, înseamnă că a avut voința fermă și nestrămutată de a face
această liberalitate. S-a mers, în argumentare, chiar până la esența donației,
care, ca fenomen economic, presupune însărăcirea unei persoane și
îmbogățirea corespunzătoare a alteia, determinată de intenția de liberalitate
din partea primeia, considerându-se că mecanismul prin care aceasta se
realizează are mai puțină relevanță89. Iată de ce, se acceptă că donația
disimulată în forma unui act oneros (vânzare sau recunoaștere a unei
datorii) poate fî făcută și printr-un simplu act sub semnătură privată, pentru
că, în exterior, ea se prezintă ca o vânzare sau ca o recunoaștere de
datorie90.
Jurisprudența franceză admite în mod constant validitatea
donațiilor deghizate, dacă ele îndeplinesc condițiile de formă prevăzute
pentru actul oneros a cărui aparență o împrumută, cu precizarea că, în
privința condițiilor de fond, acestea rămân supuse regulilor care
guvernează actele cu titlu gratuit91. S-a decis, de pildă, că vânzarea unui
teren consfințită pentru prețul de un franc constituie o donație deghizată
valabilă92.
§ 3. Nulitatea căsătoriei fictive
7. Precizări privind actul juridic fictiv. Așa cum am precizat

la început, simulația se poate realiza și prin încheierea unui act juridic
fictiv, fără suport în realitate. Părțile procedează la încheierea unui act
juridic numai pentru că au interes să se creadă că între ele s-a născut pe
89 A se vedea, pentru amănunte și trimiteri bibliografice, M. Dagot, op.cit., p.

178-179.
90 A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op.cit., p. 410.
91 A se vedea CODE CIVIL, deuxieme edition redigee avec Ie concours de G.
Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, Dalloz, Paris,1997-1998, p. 714-715, nr. 34-42.
92 Idem, p. 714, nr. 34. Despre vânzarea pe un franc (în curând, un Euro) și
regimul ei, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, op.cit., p. 175-176.
această cale un anumit raport juridic, dar convin ca actul în cauză să nu

producă în realitate niciun fel de efecte juridice. Dacă pentru părți actul
este ca și inexistent, în schimb, fiind public, el există pentru terți și le este
opozabil. Or, de aici părțile pot profita sau trage anumite avantaje, pentru
că altfel nici nu vedem de ce ar fi avut interes să încheie actul. Este forma
de simulație care presupune, de regulă, o intenție frauduloasă îndreptată
spre eludarea unor prevederi legale sau spre vătămarea intereselor terților.
Cel mai adesea, am întâlnit-o în materie de căsătorie, dar și în legătură cu
aplicarea Legii nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri, în
prezent abrogată, prin confecționarea unor acte de donație sau împrumut,
care, în urma verificării posibilităților materiale ale donatorului sau
împrumutătorului, s-au dovedit a fi fost fictive93.
8. Practica judecătorească în materia căsătoriei fictive.
Practica noastră judecătorească a fost confruntată cu problema căsătoriei
fictive în special în deceniile opt și nouă ale secolului trecut, căci anterior
acțiunea în desfacerea căsătoriei constituia o cale mai convenabilă de
urmat decât acțiunea în constatarea nulității căsătoriei, frecvența acestor
din urmă acțiuni sporind abia după îngreunarea procedurii legale a
divorțului, spre a dispare apoi, deîndată ce procedura de divorț a fost
simplificată prin adoptarea Legii nr. 59/1993.
Acțiunile în care, drept cauză a nulității căsătoriei, s-a invocat
motivul Activității au fost adesea respinse, în primă instanță, cu justificarea
că Activitatea căsătoriei nu figurează printre cauzele de nulitate prevăzute
- în mod limitativ - de Codul familiei.
Instanța supremă, chemată să se pronunțe în recurs, s-a situat
93 A se vedea, în acest sens, I.F. Pop, Constatarea simulației și revocarea

înstrăinărilor frauduloase în cauzele privind controlul provenienței bunurilor, în
R.R.D. nr. 4/1987, p. 44. Menționăm că Legea nr. 18/1968 a fost abrogată prin Legea nr.l
15/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților, funcționarilor
publici și a unor persoane cu funcții de conducere (M.Of., Partea I, nr.263 din 28 oct. 1996).
Nu se întrezărește însă, deocamdată, o practică judecătorească pe marginea acestei legi.
52 Gabriela Chivu
însă, în mod constant, pe altă poziție. Sintetizând, așa cum am mai facut-o
și altă dată94, practica instanței supreme în materie95, principiile pe care
aceasta și-a întemeiat soluțiile ni se înfățișează astfel:
- căsătoria încheiată în orice alt scop decât acela al creării
relațiilor personale și patrimoniale pe care această instituție le implică este
o căsătorie fictivă sau simulată96;
- căsătoria fictivă sau simulată este nulă97;
- nulitatea acestei căsătorii nu-și află temeiul într-un text expres
de lege, ci este o nulitate virtuală, întemeiată pe ideea de fraudă;
- pentru ca nulitatea să opereze, este suficientă intenția
frauduloasă a unuia dintre soți;
- nulitatea căsătoriei fictive sau simulate poate fi acoperită prin
stabilirea unor relații conjugale firești, care fac să dispară cauza nulității.
94 A se vedea Gabriela Chivu, op.cit., p. 171 și urm.

95 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1657 din 12 oct. 1967, în C.D.
1967, p. 159-161 și Trib. Suprem, secț. civ.: dec. nr. 843 din 20 iun. 1970 și dec. nr. 1732
din 15 dec. 1970, în C.D. 1970, p. 171-172 și, respectiv, 176-178; dec. nr. 765 din 25 apr.
1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 67; dec. nr. 968 din 30 mai 1975, în R.R.D. nr. 12/1975, p.
45; dec. nr. 410 din 23 febr. 1977, în C.D. 1977, p. 99-100; dec. nr. 661 din 5 apr. 1979,
rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU... 1975-1980, p. 12; dec. nr. 1342 din 23 iun. 1983,
în R.R.D. nr. 6/1984, p. 60; dec. nr. 798 din 27 apr. 1985, în R.R.D. nr. 3/1986, p. 71; dec.
nr. 2050 din 10 oct. 1985, în R.R.D. nr. 7/1986, p. 65. Nu întâmplător am făcut această
lungă enumerare, căci ni se pare de neînțeles cum era posibil ca, la aproape două decenii de
când instanța supremă își formulase limpede punctul de vedere, să se mai ajungă în recurs
cu asemenea cauze, ca urmare a respingerii acțiunii în nulitate de către instanțele de fond.
96 De pildă, căsătoria prin care unul dintre parteneri a urmărit în exclusivitate
stabilirea domiciliului într-o localitate care era declarată, potrivit legii, oraș mare, sau
încetarea urmăririi penale pornite împotriva sa, în calitate de autor al infracțiunii de viol.
97 Ca o consecință, avantajul urmărit și obținut prin încheierea căsătoriei se
pierde. Așa, de exemplu, în cazul căsătoriei fictive prin care s-a urmărit exclusiv stabilirea
domiciliului într-un oraș „mare”, organul administrativ local trebuia să emită, la sesizarea
instanței, o decizie de anulare a mențiunii de schimbare a domiciliului de pe buletinul
persoanei care în mod fraudulos obținuse această schimbare. Iar, în cazul în care scopul
urmărit la încheierea căsătoriei a fost sustragerea de la urmărire, procuratura trebuia să dea
curs imediat urmăririi penale. Pentru practica formată în această privință, a se vedea: Trib,
munic. București, secț. III civ., dec. nr. 3058 din 25 oct. 1983, în R.R.D. nr. 9/1984, p. 72
și Trib. Suprem, secț. civ., dec.nr. 262 din 6 febr. 1985, în R.R.D. nr. 12/1985, p. 66.
Concepția instanței supreme se vădea conformă teoriilor din

literatura de specialitate și a fost susținută îndeaproape de către aceasta din
urmă98. Singura obiecție care i s-a adus a fost aceea că, atâta timp cât avem
la îndemână ideea de fraudă, Activitatea nu trebuie admisă ca o cauză
distinctă de nulitate a căsătoriei. Date fiind dificultățile de probă,
posibilitatea invocării Activității ar fi oferită doar soților, care ar putea
profita de această împrejurare, în scopul eludării dispozițiilor legale
privitoare la divorț99 100. Vom reveni însă
• • • 42
asupra acestei opinii .
9. Delimitarea căsătoriei fictive de căsătoria simulată. Prin
premisele de la care pornește și prin scopurile urmărite, orientarea instanței
noastre supreme, expusă mai înainte, ne apare ca fiind justă.
Dar, așa cum am arătat cu un alt prilej101, sub aspect teoretic,
această orientare suportă o corecție, în sensul ștergerii semnului de
egalitate care pare să fi fost pus între căsătoria fictivă și căsătoria simulată,
căci, dacă o căsătorie simulată este întotdeauna fictivă, în schimb, o
căsătorie fictivă nu este întotdeauna rezultatul unei simulații.
98 A se vedea, exemplificativ: Tr. Ionașcu și colab., CĂSĂTORIA ÎN
DREPTUL R.P.R., Edit. Academiei, București, 1964, p. 77-78; T.R. Popescu, DREPTUL
FAMILIEI. TRATAT, vol. I, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1965, p. 329-334;
A. Ionașcu și colab., FAMILIA ȘI ROLUL EL.., Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1975, p. 53-
54; I.P. Filipescu, Gh. Beleiu, Nulitatea căsătoriei în practica judecătorească, în R.R.D.,
nr. 9/1971, p. 75-83; I. Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în „Studia Univ.
Babeș-Bolyai”, 1974, p. 149-155; M. Micu, I. Dobrescu, Consecințele penale ale
declarării nulității căsătoriei dintre victimă și unul dintre participantii la săvârșirea
infracțiunii de viol, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 31-34.
99 A se vedea I. Albu, op.cit., p. 152. în același sens, deși argumentul legat de
ocolirea procedurii divorțului este considerat mai puțin convingător astăzi, în condițiile
simplificării divorțului, a se vedea Maria Banciu, DREPTUL FAMILIEI, Edit. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1998, p. 113.
100 A se vedea infra, § 5/14.
101 A se vedea M. Mureșan, Gabriela Chivu, Aspecte noi din practica
judiciară privitoare la nulitatea căsătoriei, în „Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1/1978,
p. 53-55.
54 Gabriela Chivu
Simulația - sub forma Activității - se realizează numai prin
acordul de voință al părților, care convin să încheie formal un act, ele fiind
de la bun început înțelese că acel act nu le va lega decât în ochii lumii, fără
a crea între ele niciun fel de raporturi juridice reale. Dar la o căsătorie
fictivă se poate ajunge și prin inducerea în eroare a unuia dintre parteneri,
prin determinarea lui - cu ajutorul unor manopere viclene - de a accepta
căsătoria, deci, prin dolul săvârșit de către partenerul care voiește
încheierea căsătoriei în scopul exclusiv de a profita de pe urma acesteia,
fără ca intenția sa să fie cunoscută de către celălalt partener. Desigur, fiind
dublat de intenția de a eluda dispoziții legale cu caracter imperativ, acest
doi prezintă caracterul unei fraude la lege.
Faptul că soțul de bună-credință înțelege ulterior, din
comportarea celuilalt soț, adevăratele motive care l-au determinat pe acesta
să încheie căsătoria, faptul de a ști că actul care i-a legat nu are și nu va
avea o existență reală, ci doar fictivă, nu este de natură să schimbe
caracterul căsătoriei, s-o facă simulată.
O căsătorie fictivă nu presupune neapărat preexistența unei
intenții comune a soților în acest sens, pe când o căsătorie simulată
presupune cu necesitate intenția de simulație existentă de la bun început la
ambii parteneri. Dacă numai unul dintre parteneri are această intenție,
simulația nu se realizează. Intenția lui se materializează într-un
consimțământ simulat (în sensul comun al cuvântului, de neadevărat sau
fals), dar acest caracter nu se poate răsfrânge asupra actului juridic în
întregul lui, de vreme ce consimțământul celuilalt partener a fost sincer.
în fond, este vorba de distincția dintre aparență și simulație, care
s-a făcut și în literatura noastră juridică. Simulația este doar un caz special
de aparență, dar nu tot ce este aparent este în același timp și simulat, putând
exista aparență și fără simulație, deci în afară de orice acord de voință102.
102 A se vedea, în acest sens, D. Gherasim, BUNA-CREDINȚĂ ÎN

Este adevărat că, practic, indiferent de calificarea drept fictivă

sau simulată a căsătoriei, partenerii se află în aceeași situație, căci - fiind
uniți aparent prin căsătorie - li se atribuie oficial calitatea de soți, deși
aceasta nu are acoperire în realitate; este de asemenea adevărat că
sancțiunea, în ambele situații, nu poate fi decât una singură: nulitatea
absolută a căsătoriei (cu corectivul posibilității acoperirii ei, prin stabilirea
unor relații normale de conviețuire între soți). Dar nu este mai puțin
adevărat că, în drept, simulația este o operațiune juridică bine definită,
având elemente și trăsături specifice, de care nu se poate face abstracție
doar din nevoia de a găsi o încadrare juridică unor situații de fapt care se
apropie de simulație numai printr-o similitudine de consecințe de ordin
practic.
O hotărâre judecătorească mai recentă ne face să credem, totuși,
că practica judecătorească este pe cale să înțeleagă și să accepte distincția
dintre căsătoria fictivă și cea simulată. Astfel, deși, în cauză, reclamantul
ceruse constatarea nulității căsătoriei sale ca fiind simulată, pe motiv că, la
data încheierii acesteia, consimțământul exprimat de pârâtă nu fusese dat
în scopul întemeierii unei familii, ci în scop de răzbunare, îndreptată
împotriva unui prieten, instanța a reținut că atitudinea psihică a pârâtei,
neputând fi dovedită în mod direct, trebuia stabilită prin interpretarea unor
situații, fapte sau împrejurări anterioare ori concomitente momentului
încheierii căsătoriei, din care să rezulte că pârâta a exprimat „un
consimțământ fictiv”. Și, cum Activitatea consimțământului nu a putut fi
dovedită, instanța a respins acțiunea în nulitatea căsătoriei, fără a-și însuși,
nici măcar în treacăt, calificarea dată de reclamant căsătoriei sale, ca fiind
simulată103.
RAPORTURILE JURIDICE CIVILE, Edit. Academiei, București, 1981, p. 280. Fără să

atingă și problema simulației, pentru meritul de a fi readus în atenție noțiunea de aparență
în drept și condițiile aplicării teoriei aparenței, a se vedea Cristina-Mihaela Crăciunescu,
Aplicații ale teoriei aparenței în drept, în „Juridica” (Edit. ALL BECK) nr. 6/2000,
p.209-215.
103 A se vedea Trib, munic. București, secț. III civ., sent. nr. 64 din 6
56 Gabriela Chivu
Dacă ne raportăm la literatura franceză, constatăm că unii autori,
sub influența jurisprudenței, fac distincție între căsătoria simulată sau
fictivă, pe de-o parte, și căsătoria frauduloasă, pe de altă parte. Se afirmă
astfel că, în timp ce căsătoria simulată sau fictivă, nefiind dorită realmente
și nefiind urmată de stabilirea unei vieți conjugale normale, instituie doar
o simplă aparență, fără suport în realitate și fără ajfectio matrimonialis, în
schimb, căsătoria frauduloasă este o căsătorie reală, dar încheiată în
vederea realizării unui scop prohibit, diferit de scopul normal al căsătoriei.
Se dă ca exemplu căsătoria intervenită între un medic și persoana pe care
acesta a îngrijit-o pe timpul ultimei boli, căsătorie făcută în scopul de a
ocoli acea prevedere a legii care îl declară pe medic incapabil de a primi o
liberalitate din partea persoanei pe care a îngrijit-o. în timp ce căsătoria
simulată nu constituie decât un simulacru, din contră, căsătoria frauduloasă
are loc cu-adevărat, soții fiind înțeleși să se căsătorească în mod efectiv. în
timp ce, în cazul restabilirii adevărului, căsătoria simulată nu are cum să
subziste, căsătoria frauduloasă, odată scopul demascat, poate să
supraviețuiască pentru că a fost realmente dorită de către părți104.
Nouă, toată această construcție ni se pare puțin derutantă. în
primul rând, este limpede că se pune semn de egalitate între căsătoria
simulată și căsătoria fictivă, ca și cum, în afara acordului simulator, nu s-
ar putea ajunge la o căsătorie fictivă, inexistentă ca stare de fapt, prin
refuzul aceluia dintre parteneri care a forțat și a obținut căsătoria de a
accepta și efectele acesteia. Separarea căsătoriei simulate de căsătoria
frauduloasă ne lasă să credem că prima ar fi la adăpost de ideea de fraudă,
or, mai degrabă, în acest caz, se pune problema fraudei la lege. Așa-zisa
căsătorie frauduloasă reală, care supraviețuiește, nu este altceva decât o
febr.
1996, în: D. Lupașcu și colab., CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ... 1993-
1997, Edit. ALL BECK, București, 1998, p. 183-185.
căsătorie interesată, pe care părțile o acceptă ca atare, nu neapărat cu

intenția de a eluda legea. Medicului i se oferă mai mult decât o liberalitate,
iar el acceptă oferta, acceptând și efectele legale ale căsătoriei. Căsătoria
ar fi frauduloasă numai dacă partenerii s-ar înțelege ca ea să fie inexistentă
în realitate, să fie, deci, simulată. Caracterul fraudulos al căsătoriei se
stabilește prin raportare la lege, ceea ce ne duce imediat cu gândul la
sancțiunea nulității, sancțiune care ni se pare incompatibilă cu validarea
căsătoriei încheiată prin înfrângerea unei incapacități legale de a primi cu
titlu gratuit. Iată de ce, credem că, în afara ideii de Activitate a căsătoriei,
care acoperă și simulația, nu există căsătorie frauduloasă în adevăratul
înțeles al cuvântului, ci doar căsătorie din interes, discutabilă exclusiv pe
plan moral.
§ 4. Nulitatea adopției (înfierii) fictive
11. Folosirea simulației ca mijloc de eludare a vechilor

dispoziții legale în materie. în practică, nu numai căsătoria dar și înfierea
(numită astăzi adopție)105 a fost folosită uneori în scop fraudulos,
încheindu-se exclusiv în vederea satisfacerii unor interese de ordin
patrimonial, ca, de pildă: dobândirea de către înfiat a vocației succesorale
la moștenirea înfietorului ori a beneficiului unei pensii de urmaș după
moartea înfietorului; obținerea unei suprafețe locative ori schimbarea
domiciliului într-o localitate care era declarată, potrivit legii, oraș mare.
105 Deși instituția înfierii a fost restructurată printr-un șir de acte

normative, începând cu Legea nr. 11/1990 privind încuviințarea adopției și sfârșind cu
Ordonanța Guvernului nr. 25 din 12 iunie 1997, aprobată prin Legea nr. 87/1998 (M.Of.,
Partea I, nr. 168 din 29 apr. 1998), nu ne-am permis să folosim, pentru trecut, termenul de
adopție pentru simplul motiv că deosebirea dintre înfiere și adopție nu se rezumă numai la
aspectele de ordin terminologic. Noua reglementare a instituției a produs o discontinuitate
firească la nivelul practicii judecătorești, cel puțin în materie de nulitate, așa încât,
considerațiile noastre teoretice vizează, deocamdată, vechea instituție a înfierii și practica
legată de aceasta.
58 Gabriela Chivu
Cum unul dintre efectele esențiale urmărite prin înfiere, indiferent de
caracterul ei (înfiere cu efecte depline ale filiației firești sau cu efecte
restrânse)106, constă în trecerea definitivă și integrală a drepturilor și
îndatoririlor părintești de la părinții firești la înfietor, înfierea - a subliniat
chiar instanța noastră supremă - nu poate fi concepută ca un act juridic de
împărțire a drepturilor și îndatoririlor părintești între înfietor și părinții
firești, chiar dacă s-ar fi încheiat cu efecte restrânse. „în cazul în care, încă
din momentul înfierii, părțile nu au avut în vedere aplicarea definitivă și
irevocabilă a tuturor prevederilor care alcătuiesc această instituție,
indiferent de scopurile concrete urmărite, actul înfierii urmează a se
considera ca având caracter fictiv și desființat ca atare”107.
înfierea apărea, deci, ca fiind fictivă atunci când părțile nu
urmăreau prin încheierea ei crearea între înfietor și înfiat a unor legături
specifice înfierii, asemănătoare filiației firești, ci urmăreau scopuri străine
de finalitatea acestei instituții. Interesele înfiatului rămâneau să fie în
continuare apărate de părinții firești, care nu aveau de gând să rupă
legăturile de filiație cu copilul lor, să renunțe efectiv la drepturile și
îndatoririle părintești; pentru părinți, ca și pentru înfietor, actul înfierii
constituind doar mijlocul prin care, neavând o altă cale la îndemână,
tindeau să atingă un anumit scop, poate tot în interesul
106 Noua reglementare a adopției a renunțat la această distincție.

107 Trib. Suprem, în comp. prev. de art. 39 alin. 2-3 din Legea pentru org.
jud. (în prezent abrogată), dec. nr. 9 din 7 febr. 1976, rezumată în I. Mihuță,
REPERTORIU... 1975-1980, p. 31. în același sens, a se vedea Trib. Suprem, secț. civ.:
dec. nr. 2186 din 3 oct. 1984, în C.D. 1984, p. 170-171 și dec. nr. 657 din 17 apr. 1985, în
R.R.D. nr. 1/1986, p. 65.
înfiatului, dar cu depășirea limitelor în care asemenea interese beneficiau

de protecția legii. O înfiere de acest fel nu putea fi decât nulă, chiar dacă
sancțiunea nulității absolute pentru fictivitate nu era prevăzută expres de
către lege, împrejurare din care nu se putea, însă, trage concluzia că dreptul
comun nu ar fi fost aplicabil. Dimpotrivă, a precizat instanța supremă, „cu
excepția derogărilor anume prevăzute de lege, celelalte cauze de nulitate
absolută sau relativă reglementate de dreptul comun sunt aplicabile și
înfierii, ca oricărui act juridic”108.
Temeiul sancțiunii era, fără îndoială, frauda îndreptată spre
eludarea unor prevederi legale. în funcție de scopul concret urmărit de către
părți, aceste prevederi puteau fi de domeniul succesoral, locativ sau
administrativ. Spre deosebire de căsătorie, unde - așa cum am văzut - la
Activitate se poate ajunge și în lipsa unui acord de voință, intenția
frauduloasă putând fi unilaterală, înfierea fictivă nu ar fi putut fi concepută
- credem noi - în afara unui acord de voință, a unei intenții frauduloase
comune ambelor părți. Din acest punct de vedere, orice înfiere fictivă era
și simulată. înfierea se realiza și rămânea fictivă tocmai pentru că părțile
au convenit ca ea să nu producă efectele specifice înfierii. Actul juridic al
înfierii era fals, neadevărat, mincinos, la fel fiind și statutul ce deriva din
el. Fictivitatea înfierii însemna inexistența acesteia, dorită și acceptată de
ambele părți. Chiar presupunând că între înfiat și înfietor s-ar fi stabilit
unele legături, bunăoară când scopul urmărit a fost stabilirea domiciliului
într-o localitate care era declarată, potrivit legii, oraș mare sau dobândirea
unei suprafețe locative, ceea ce ar fi implicat mutarea înfiatului în casa
înfietorului, aceste legături erau pur formale, în orice caz neținând de
esența înfierii, câtă vreme legăturile înfiatului cu părinții firești rămâneau
neschimbate, părțile fiind de acord în această privință. înfiatul rămânea, în
fapt, copilul părinților săi firești, cu toate consecințele decurgând din
aceasta, inclusiv exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești.
p. 242.
Plenul Trib. Suprem, dec. nr. 16 din 20 iul. 1955, în C.D. 1955, I,
60 Gabriela Chivu
înfietorul apărea mai degrabă în postura unei persoane căreia copilul i-a
fost încredințat temporar, așa cum i-ar fi fost încredințat unei gazde sau
unei rude. De altfel, de obicei, înfierile fictive s-au făcut între rude.
Un caz aparte de înfiere fictivă, întâlnit în practică, a fost acela
în care înfietorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce avea să o
presteze înfiata în gospodăria lor, iar părinții firești au urmărit ca fiica lor
să devină moștenitoarea înfietorilor, ambii în vârstă de 70 de ani109.
Instanța care a soluționat cauza nu a calificat în vreun fel înfierea,
mulțumindu-se doar să o sancționeze cu nulitatea; era însă limpede că, deși
înfiata locuise un timp la înfietori, nu aveau cum să se creeze între ea și
înfietori legături ca de la copil la părinți, câtă vreme aceștia, la vârsta pe
care o aveau, nu puteau prelua asupră-le sarcina creșterii și educării
minorei. Dimpotrivă, ei erau cei ce se doreau ajutați de înfiată în treburile
gospodărești, cărora nu le mai puteau face față. într-un anumit fel, ei
urmăriseră să-și asigure un sprijin la bătrânețe, dar cu sacrificarea
intereselor imediate ale înfiatei. Pe de altă parte, părinții nu aveau de gând
să rupă legăturile firești cu înfiata, - ceea ce-i interesa fiind moștenirea care
ar fi rămas de pe urma înfietorilor. O asemenea înfiere s-a putut realiza
numai printr-un acord de voință fraudulos. Ca să fie tentați a-și da copilul
spre înfiere unor oameni trecuți de 70 de ani, trebuia ca părinților să li se
fi oferit concret perspectiva unor avantaje. Convenția secretă a părților s-a
referit tocmai la avantajele patrimoniale reciproce ce urmau să rezulte din
această operațiune; efectele specifice înfierii erau ignorate, căci nu
prezentau interes nici pentru înfietori, nici pentru părinți. în situația de fapt
în care s-a ajuns după înfiere, ca înfiata să ajute Ia treburile gospodărești,
se putea ajunge și pe baza unei banale convenții, numai că atunci înfiata nu
ar mai fi putut să-i moștenească pe înfietori. Iată de ce s-a recurs la o falsă
înfiere.
109 A se vedea Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 244 din 3 mart. 1981, în
R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.
De altfel, în general înfierile anulate de către instanțe, pe motiv

de Activitate, au avut drept unic scop să creeze înfiatului vocație
succesorală la moștenirea înfietorului, acest scop fiind trădat de însăși
vârsta înaintată a înfietorului110. S-au ivit însă și situații mai puțin clare,
ceea ce a determinat instanța supremă să precizeze - în cuprinsul unei
decizii de speță - ca fiind „necesară o verificare atentă și stabilirea, pe bază
de probe, a faptelor ori împrejurărilor din care rezultă direct sau indirect,
dar cert, scopul urmărit la data înfierii”111, arătând că, împrejurarea morții
tatălui înfietor la un an de la data înfierii și faptul reîntoarcerii minorei,
peste câțiva ani, la părinții firești, nu justificau automat, în cauză, concluzia
că scopul urmărit prin înfiere a fost exclusiv acela de a obține pensie de
urmaș după înfietor și că, deci, înfierea ar fi fost fictivă.
12. Distincții posibile. Deși practica judecătorească nu a făcut
distincția, credem că se putea face, totuși, și în această materie o
diferențiere, aceea dintre înfierea fictivă (sau simulată) și înfierea
interesată, la aceasta din urmă putându-se ajunge și în lipsa unui acord de
voință fraudulos. Nu excludem, de pildă, posibilitatea ca părinții, urmărind
un anumit scop, să fi folosit manevre viclene spre a determina o persoană
de bună-credință să le înfieze copilul ori, fără a folosi asemenea mijloace,
să accepte o propunere bine intenționată de înfiere, atrași de perspectiva
avantajelor materiale de care s-ar fi putut bucura copilul și, poate, ei înșiși.
La rândul său, chiar înfietorul putea lansa, sau accepta, ideea înfierii
urmărind un scop ascuns, nedivulgat părinților firești. Numai că, atâta
vreme cât nu ar fi existat o înțelegere între înfietori și părinții firești, orice
scop vizat în ascuns nu se mai putea atinge decât dacă înfierea s-ar fi
realizat efectiv. înfierea trebuia lăsată să-și producă efectele, aceasta fiind
singura cale pentru atingerea scopului propus. Altfel spus, de dragul
110 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ.: dec. nr. 2186/1984 (cit. supra, nota
49) și dec. nr. 2144 din 22 oct. 1985, în C.D. 1985, p. 150.
111 Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 2186/1984 (cit. supra, nota 49).
62 Gabriela Chivu
scopului trebuiau acceptate și efectele specifice înfierii. De această dată,
nu mai putem pretinde că efectele ar fi fost doar aparente, la mijloc fiind
un copil inocent, alături de care veneau, cu buna lor credință, fie înfietorii,
fie părinții firești. Prezența copilului asociată cu buna-credință, menținută
și după încheierea înfierii (fiind uneori nevoie de trecerea anilor spre a fi
zdruncinată), putea neutraliza, anihila, gravitatea intenției frauduloase a
părții interesate. Și astfel, la înfiere, intenția frauduloasă unilaterală nu mai
antrena aceleași consecințe ca în cazul căsătoriei, unde - așa cum am putut
constata - este în putere să imprime caracter fictiv și, deci, fraudulos actului
juridic în întregul său.
Revenind la distincția amintită mai înainte, putem spune că
înfierea fictivă, inexistentă chiar în concepția părților, a fost întotdeauna
interesată. în schimb, nu orice înfiere interesată a fost și fictivă, ea putând
avea o existență reală, cel puțin până în clipa în care, punându-se în discuție
scopul urmărit la încheierea ei, s-a constatat că reprezintă o abatere de la
finalitatea înfierii și a fost sancționată cu nulitatea.
Oricum, cheia distincției avută în vedere de noi rezidă în scopul
urmărit la încheierea înfierii. Dacă părțile, în deplin acord, au urmărit prin
încheierea înfierii scopuri exclusiv patrimoniale, înfierea a fost fictivă.
Dacă părțile, independent una de alta sau numai una dintre ele, au urmărit
atât efectele specifice înfierii, cât și scopuri patrimoniale, înfierea a fost
doar interesată și susceptibilă de a fi anulată, în măsura în care cel înșelat
în buna lui credință ar fi putut să dovedească aceste din urmă scopuri și
faptul că ele au prevalat scopului firesc al înfierii. Chiar și înfîetorul putea
fi apărat pe această cale, în fața intențiilor frauduloase ale părinților firești,
știut fiind că, odată încheiată înfierea, ea nu se mai putea desface decât
dacă interesele înfiatului cereau aceasta112. Regula s-a păstrat neatinsă și în
112 Menționăm că în literatura de specialitate s-a propus de lege ferenda

reglementarea dreptului propriu al înfietorului de a cere, când este cazul, desfacerea înfierii.
A se vedea, odată cu autorii acolo citați, I. Albu, I. Reghini, Desfacerea înfierii, în I. Albu,
noua reglementare a adopției.

Arătam mai înainte că practica judecătorească nu a făcut
distincție între înfierea fictivă și cea interesată113. Pusă în situația de a
decide, a optat constant pentru soluția declarării nulității înfierii făcută în
vederea atingerii unor scopuri preponderent patrimoniale. Și totuși,
instanța supremă a lăsat uneori să se înțeleagă că înfierea fictivă ar fi
presupus un acord al părților în acest sens, de vreme ce - așa cum am văzut
- preciza că, „încă din momentul înfierii, părțile nu au avut în vedere
aplicarea definitivă și irevocabilă a tuturor prevederilor care alcătuiesc
această instituție”. Tot instanța supremă se referea la „împărțirea”
drepturilor și îndatoririlor părintești între înfietori și părinții firești, or, o
atare împărțire ne duce iarăși cu gândul la o înțelegere a părților asupra
caracterului fictiv al înfierii.
Este interesant de semnalat că, atunci când a fost vorba de
desfacerea înfierii, interesele patrimoniale ale înfiatului au atârnat destul
de greu în balanță, fiind uneori chiar hotărâtoare în soluționarea cauzelor.
Interesul copilului - a precizat instanța noastră supremă - nu este numai de
ordin moral, adică de a primi educație, învățătură și creștere în casa
înfietorilor, ci și de ordin material114, pentru că, alături de alte fapte și
împrejurări, și starea materială concură la crearea condițiilor în care se
poate realiza mai bine copilul115. Așa încât, s-a admis că interesul copilului
I. Reghini, P.A. Szabo, ÎNFIEREA, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 205 și 220.
113în literatura de specialitate această distincție pare să fi fost sesizată, atunci
când s-a afirmat că „în măsura în care nu se poate face dovada existenței între părți a unui
act ascuns, de eludare a scopului înfierii, asemenea înfieri trebuie considerate nule absolut
numai pentru fraudarea legii”, deci nu pe motiv de fictivitate (I. Albu, DREPTUL
FAMILIEI, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 1975, p. 277).
114 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 535 din 29 febr. 1972,
rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU... 1969-1975, p. 45.
115 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 695 din 8 apr. 1980, în C.D.
1980, p. 116-118.
38 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ.: dec. nr. 2240 din 23 dec. 1975 și dec. nr.
960 din 13 mai 1980, rezumate în I. Mihuță, REPERTORIU... 1975-1980, p. 32 și,

64 Gabriela Chivu
poate consta și în posibilitatea de a moșteni pe înfîetorul decedat ori de a
obține de pe urma lui o pensie de urmaș .
Sigur, asemenea argumente puteau să pledeze pentru menținerea
înfierii, mai ales când înfîetorul era deja decedat și desfacerea înfierii n-ar
fi avut alt rezultat decât pierderea unor drepturi patrimoniale dobândite
între timp; ele nu puteau însă pleda, în niciun caz, pentru recunoașterea
valabilității înfierii încheiată exclusiv în vederea satisfacerii unor interese
de ordin patrimonial. Asemenea interese nu puteau constitui un scop
principal al înfierii, chiar dacă l-ar fi vizat în exclusivitate pe copil.
Menționăm, în încheiere, că prin noua reglementare a adopției,
care presupune un șir de verificări și evaluări făcute de diferite organe, mai
întâi, în faza administrativă a procedurii și, apoi, chiar în fața instanței
judecătorești, se elimină practic posibilitatea realizării unor adopții fictive
sau simulate116.
§ 5. Precizări pe marginea unei opinii în legătură cu

căsătoria fictivă
13. Expunerea opiniei. în literatura de specialitate s-a susținut
că, deși calificată simulată sau fictivă, este neîndoielnic că o asemenea
căsătorie nu poate fi supusă regimului juridic instituit de art. 1175 C. civ.
Simulația - ținea să precizeze autorul în cauză - presupune acte juridice
(patrimoniale, de regulă) susceptibile de a fi modificate sau desființate prin
voința părților. în cazul căsătoriei, regimul juridic al simulației nu este
aplicabil tocmai pentru că părțile nu au posibilitatea legală ca, prin acordul
respectiv, 31 (nota la nr. 94).

116 Pentru amănunte privind procedura adopției, a se vedea Maria Banciu,
op.cit., p. 249-260. De asemenea: Emese Florian, Unele considerații asupra noului regim
juridic al adopției, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 3 și urm.
lor simulatoriu secret, să nimicească efectele actului public încheiat cu

participarea organului de stat competent. Căsătoria, ținând de starea civilă
a persoanei și având un statut legal imperativ, nu poate face obiectul
convențiilor, ostensibile sau oculte, încheiate de părți117.
14. Argumente și contra-argumente. Așa cum am subliniat și
cu altă ocazie118, nimeni nu contestă statutul legal imperativ al căsătoriei și
nici faptul că acest statut nu poate fi stabilit, modificat sau făcut să înceteze
prin voința părților. Dar, la aplicarea acestui statut legal nu se poate ajunge
altfel decât printr-un acord de voință. Iar acolo unde există acord de voință
poate exista și un fals acord de voință declarat - de ce nu? - în fața organului
de stat competent. Ca să fie făcută opozabilă terților, o vânzare fictivă a
unui imobil poate avea nevoie, și ea, de implicarea unui organ de stat
competent. Cum și la căsătorie, ca la orice alt act juridic, poate exista
consimțământ dat din eroare, viciat prin doi sau smuls prin violență, nu
vedem de ce s-ar exclude ipoteza consimțământului fals și de-o parte și de
alta, îndreptat spre atingerea unui anumit scop. Ceea ce animă părțile și
justifică operațiunea este, și aici, interesul patrimonial. Ca să-și satisfacă
acest interes părțile convin să utilizeze ca mijloc căsătoria, dar convin ca
ea să fie numai aparentă, deci să nu le unească în realitate prin drepturile
și obligațiile care alcătuiesc statutul unei atare instituții. Nu se pune
problema de stabilire a conținutului acestui statut, nici de modificare a lui,
cu atât mai puțin de încetare, pentru că, oricum, el este numai aparent. Iar
dacă părțile nu au posibilitatea legală să nimicească efectele actului public
al căsătoriei, nu înseamnă că n-ar putea fi tentate să o facă, chiar sub
amenințarea sancțiunii nulității absolute.
Un argument pe care îl invocă autorul, în sprijinul afirmațiilor
sale, este că în cazul căsătoriei „simulate” este de neconceput unul din
117 D. Cosma, op.cit., p. 402.

118 Gabriela Chivu, op.cit., p. 181 și urm.
66 Gabriela Chivu
efectele caracteristice simulației și anume, dreptul de opțiune al terților
între actul public și actul secret. Pornind de aici, autorul își pune întrebarea
dacă terții vor putea să invoce acordul simulatoriu secret al părților pentru
ca o căsătorie „simulată” să le fie inopozabilă, pierzând însă din vedere
faptul că dreptul de opțiune al terților nu există în accepțiunea reală a
noțiunii în cazul simulației realizată prin Activitate. Terții n-au cum să se
prevaleze de prevederile actului secret care le-ar fi mai favorabil pentru
simplul motiv că un asemenea act secret producător de efecte juridice nu
există. Există doar o negare a situației juridice aparente. Și, dacă o
asemenea situație juridică s-a creat în frauda terților, ei pot s-o înlăture prin
acțiunea în declararea simulației. Nu vedem de ce un terț interesat n-ar
putea porni
o acțiune în declararea simulației și, implicit, a nulității unei căsătorii
fictive. Este vorba, doar, de o nulitate absolută, pe care o poate invoca orice
persoană interesată.
Nu se poate vorbi - adaugă autorul - de acte fictive propriu- zise,
de o absență totală a unei voințe comune producătoare de efecte juridice
pentru că, în cazul căsătoriei „simulate” părțile voiesc realmente unele
efecte, ce-i drept secundare sau indirecte, derivate din calitatea de soți; în
același timp, ele își propun să înlăture, prin convențiile secrete, efectele
principale ale căsătoriei, așa cum acestea au fost statornicite de lege. Dar,
continuăm noi, nici în cazul fictivității, în general, nu se poate vorbi de
absența totală a unei voințe producătoare de efecte. Există o voință comună
de a simula, care este aservită unui anumit scop și, tocmai de aceea, nu s-
ar putea spune că ea nu urmărește nici un efect; dacă ar fi așa, operațiunea
n-ar mai avea nici-o rațiune. Crearea unei situații juridice aparente,
opozabilă terților, este consecința directă a acordului simulator. Iar din
această situație juridică aparentă, simulanții, chiar numai unul dintre ei, vor
trage un anumit folos. Așa încât, Activitatea aduce întotdeauna niște efecte
secundare sau indirecte favorabile părților. Ca o căsătorie să fie fictivă este

de-ajuns, ni se pare nouă, ca tocmai acele efecte principale care sunt
specifice, care țin de esența acestei instituții, să fie înlăturate prin convenția
secretă a părților. De altfel, nici autorul n-a putut evita expresia „convenții
secrete”, care ne duce imediat cu gândul la simulație. Numai că, ține el să
menționeze, o asemenea convenție care are ca obiect starea civilă a părților
este potrivnică normelor legale imperative care stabilesc statutul căsătoriei,
fiind sancționată cu nulitatea. Este exact ceea ce susținem și noi; nimeni
nu poate pretinde că o astfel de convenție ar fi valabilă.
Mai arătând că declararea nulității căsătoriei pe temeiul
simulației ar fi inacceptabilă întrucât primejduiește stabilitatea căsătoriei și
că instanțele judecătorești ar întâmpina dificultăți în descoperirea
adevărului, existând riscul ca adevărata simulație să se realizeze chiar în
fața justiției, autorul ajunge la concluzia că simulația, astfel cum e
configurată de art. 1175 C. civ., nu este posibilă în materia căsătoriei, iar
nulitatea acesteia poate fi declarată numai dacă s-ar dovedi frauda119.
In fața acestor argumente, ne mărturisim nedumerirea, neputând
înțelege cum, în împrejurarea în care apare limpede că intenția părților la
încheierea căsătoriei a fost aceea de a crea pe această cale o situație juridică
falsă, neadevărată, de a simula deci, s-ar putea face totuși abstracție de
acest aspect. Ne surprinde că se poate respinge ideea declarării nulității
căsătoriei pe temeiul simulației, invocându-se argumentul că ar fi
„primejdioasă”. Ideea de fraudă nu este nici ea mai puțin primejdioasă
pentru stabilitatea căsătoriei, iar dovedirea fraudei nu se poate face
independent de aprecierea atitudinii subiective a părților la încheierea
căsătoriei, așa încât misiunea instanței nu pare astfel prea mult simplificată.
Practica ne-a dovedit că simulația în forma fictivității nu este
exclusă în materie de căsătorie. O căsătorie simulată reprezintă însă o
119 Ideea o regăsim, preluată din literatura mai veche, și la I. Albu, Nulitatea
căsătoriei... (cit. supra, nota 40).

68 Gabriela Chivu
depășire a limitelor în care simulația este admisă, pentru că este pusă
întotdeauna în slujba fraudării legii, de aceea este sancționată cu nulitatea
absolută. în această materie, simulația și frauda nu pot fi concepute
independent una de alta decât într-un singur caz, acela al căsătoriei fictive
încheiată cu intenție frauduloasă unilaterală. Altfel, simulația are ca scop
frauda, iar frauda se comite prin simulație. Art. 1175 C. civ. nu este
aplicabil în configurația pe care o are, pentru simplul motiv că el
reglementează simulația licită, determinându-i efectele, or, căsătoria, dacă
este simulată, nu poate fi decât ilicită. Așadar, calificarea pe care instanța
supremă a dat-o căsătoriei frauduloase ca fiind simulată sau fictivă ni se
pare pe deplin adecvată.
O asemenea calificare ni s-ar fi părut la fel de adecvată și în cazul
înfierii frauduloase. De altfel, se cuvine să precizăm că opinia prezentată
în cadrul acestui paragraf privea nu numai căsătoria fictivă, ci, în egală
măsură, și înfierea fictivă, argumentele formulate de către autor fiind
considerate valabile pentru ambele situații. Când încercăm însă să
extindem calificarea instanței supreme și la adopția care ar fi făcută în scop
fraudulos, ajungem și noi să ne întrebăm dacă se mai poate vorbi despre
caracterul simulat sau fictiv al unei astfel de adopții. Așa cum este
reglementată acum procedura adopției, cu cele două etape ale sale,
administrativă și judiciară, aceasta din urmă finalizându-se cu hotărârea de
încuviințare a adopției, o convenție secretă sau un acord simulator este greu
de imaginat, aproape exclus, după cum exclusă este și o acțiune în
declararea simulației adopției, indiferent din partea cui ar veni. Iată cum,
deși a fost formulată în urmă cu aproape trei decenii, opinia prezentată își
primește parțial confirmarea, în lumina noii reglementări privind adopția.
15. Doctrina franceză în materie. Se pare, totuși, că opinia
expusă și comentată mai sus nu a fost întru totul originală, fiind preluată
din literatura franceză. O bună parte a literaturii franceze s-a arătat ostilă
ideii însăși de căsătorie simulată, susținând că recurgerea la simulație ar fi
inutilă și ineficace, în cazul căsătoriei și că, oricum, o căsătorie n-ar putea
fi simulată. Unii autori, însă, sunt de părere că o căsătorie simulată este un

fapt, un „dat”, căruia nu i se poate nega evidența. Dacă doi soți își dau
consimțământul la căsătorie fără intenția de a deveni și a se comporta
efectiv ca oameni căsătoriți, singura discuție care-și are locul privește
efectele simulației și, nicidecum, modalitatea prin care cei doi ar putea fi
făcuți soți cu forța, împotriva voinței lor, sau nevoia de a-i sancționa,
refuzându-le nulitatea căsătoriei simulate. Se afirmă că, în multe cazuri,
căsătoriile simulate au avut motive respectabile, chiar dacă, uneori,
simulația a servit și la eludarea legii. Sunt invocate hotărâri judecătorești
care, pentru a putea declara nulitatea căsătoriei simulate, au reținut că o
persoană nu poate rămâne căsătorită fără să fi dorit aceasta cu adevărat.
Divorțurile, prin frecvența lor, amenință mai mult instituția tradițională a
căsătoriei decât rarele cazuri de nulitate, pe motiv de simulație. Prin
urmare, se admite principial declararea simulației căsătoriei, chiar și în
afara ideii de nulitate, câtă vreme este vorba de o simplă ficțiune.
îndreptățiți să ceară declararea simulației sunt soții înșiși, cărora nu li se
poate refuza dreptul de a restabili adevărul. Cât privește terții, deși se
admite că pot acționa pentru declararea simulației, dacă au interes să o facă,
ei sunt lipsiți de dreptul de opțiune și, implicit, de dreptul de a impune
menținerea căsătoriei. Iar dovada simulației căsătoriei se poate face prin
orice mijloc de probă, înscrierea în fals nefiind necesară, întrucât ofițerul
de stare civilă nu este în măsură să verifice veridicitatea consimțământului
dat în fata sa120.
§ 6. Admisibilitatea interpunerii de persoane
16. Condiții. Ca formă de realizare a simulației, interpunerea de

persoane nu face excepție, în privința admisibilității ei, de la regula
120 Pentru detalii privind controversele din literatura franceză pe tema căsătoriei
simulate, a se vedea M. Dagot, op.cit., p. 234-256.

70 Gabriela Chivu
generală evidențiată încă la începutul acestui capitol, în legătură cu limitele
simulației. Este, așadar, îngăduită, cum de altfel am susținut și cu alte
prilejuri121, cu condiția ca prin folosirea ei să nu se urmărească eludarea
unor dispoziții legale imperative sau prohibitive ori vătămarea intereselor
terților.
17. Practica judecătorească în materie. Practica
judecătorească dinainte de 1970 a avut mai rar de-a face cu cauze în care
să se pună problema valabilității unor convenții făcute prin interpunere de
persoane. Cu excepția câtorva hotărâri pronunțate în materie de donații,
materie în care simulația a fost folosită cu preferință și nu în cele mai nobile
scopuri, am întâlnit o singură referire la simulația prin interpunere de
persoane. Este vorba de o decizie a unei instanțe județene în care se puneau
mai mult probleme de procedură, dar în care se califica drept simulat
procesul-verbal de adjudecare a unui bun mobil, pe motiv că adjudecatarul
licitase ca persoană interpusă a debitorului122.
începând din 1970, în practica judecătorească apar însă destul de
frecvent referiri la simulația prin interpunere de persoane sau, pur și
simplu, la interpunerea de persoane. O primă asemenea referire (mai mult
subînțeleasă) este făcută de către instanța noastră supremă, cu ocazia
soluționării unei cauze în care reclamantul cerea constatarea ca simulat a
unui act de vânzare-cumpărare a unui imobil, pretinzând că, deși în act
figurase în calitate de cumpărător fiul său, în realitate el, reclamantul,
dobândise acel imobil pentru că el fusese cel ce achitase prețul, numai că
recursese la intermediar întrucât la acea dată nu avea buletin de București
ca să poată achiziționa valabil bunul. Instanța supremă a decis, în lumina
reglementărilor în vigoare la acea
121 A se vedea Gabriela Chivu: Notă, în R.R.D. nr. 11.1973, p. 135-139 și

Limitele simulației... (cit. supra, nota 13), p. 184-187.
122 A se vedea Trib. reg. Oltenia, col. I, dec. civ. nr. 5546 din 30 sept. 1960,
în L.P. nr. 10/1961, p. 134-135.
dată, că o convenție de înstrăinare a unui imobil putea fi valabilă numai

dacă a fost făcută în formă autentică și bunul a fost dobândit de persoana
indicată în autorizația dată de consiliul popular, precizând că autorizația de
înstrăinare (care se pretindea atunci) constituia o modalitate de exercitare
a unui drept de control al consiliului popular cu privire la respectarea
regulilor de sistematizare, dar și cu privire la persoana celor ce voiau să
înstrăineze sau să cumpere un imobil123. Cum, în cauză, autorizația de
înstrăinare fusese dată ca imobilul să fie dobândit de fiul reclamantului,
însemna că reclamantul nu putea dobândi valabil dreptul de proprietate
asupra acelui imobil, lui rămânându-i doar un drept de creanță pentru
recuperarea sumei plătită cu titlu de preț. Se respingea astfel cu fermitate
posibilitatea dobândirii unui imobil prin intermediar, deci printr-o
persoană interpusă. Instanța mai respingea însă și susținerea privitoare la
calitatea de mandatar a fiului cumpărător, arătând că acesta nu l-ar fi putut
reprezenta pe tatăl său în actul de vânzare-cumpărare decât dacă ar fi fost
împuternicit printr-un mandat în formă autentică.
In anii următori, instanța supremă a fost chemată din ce în ce mai
des să se pronunțe în materie de interpunere de persoane, pentru că practica
judecătorească s-a văzut confruntată cu o categorie nouă de litigii, având
ca obiect locuințe proprietate personală construite cu sprijinul statului prin
persoane interpuse. Apariția și înmulțirea unor asemenea litigii nu era
întâmplătoare, acestea fiind consecința adoptării și punerii în aplicare a
Legii nr. 9/1968, căreia i-a luat locul Legea nr. 4/1973 (abrogată, între
timp), legi care au creat condiții relativ avantajoase de dobândire a unor
locuințe în proprietate personală, dar au stabilit totodată și unele condiții
restrictive cu privire la persoana beneficiarului. Soluția pe care a aplicat-o
consecvent instanța supremă a fost aceea de respingere a acțiunii îndreptate
împotriva interpusului de către persoana care investise, de fapt, banii într-
p. 102-105. o astfel de locuință și care cerea prin acțiune să i se recunoască
A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 24 din 5 ian. 1972, în C.D. 1972,
72 Gabriela Chivu
un drept de proprietate sau de coproprietate asupra locuinței construită cu
sprijinul statului. Instanța supremă și-a întemeiat opțiunea, în principal, pe
particularitățile contractului de construire a unei locuințe proprietate
personală, care se încheia în considerarea persoanei cocontractantului
beneficiar, ceea ce excludea dobândirea unei asemenea locuințe prin
persoane interpuse. S-a mai invocat însă, în subsidiar, fie inopozabilitatea
actului secret față de întreprinderea specializată în construirea de locuințe
proprietate personală, care, fiind terț, nu putea fi ținută să execute decât
obligațiile asumate prin contractul public124, fie nevalabilitatea actului
secret, de vreme ce acesta era folosit în scopul eludării dispozițiilor legale
aplicabile la acea dată în materie125.
De aici reiese clar că, în concepția instanței supreme, a practicii
în general, interpunerea de persoane ar implica în mod firesc o simulație,
referirea repetată la actul secret fiind cea mai elocventă dovadă. După
părerea noastră însă, în toate cazurile citate, interpunerea de persoane nu
era rezultatul unei simulații, ci a unei convenții specifice prin care s-a
instituit un mandatar fără reprezentare, convenție cunoscută în literatura
juridică și sub numele de prete-nom. De altfel, într-una din deciziile sale,
instanța supremă numea mandat fără reprezentare o înțelegere pe baza
căreia se încercase dobândirea unei locuințe proprietate personală prin
intermediar, dar, în același timp, califica mandatul fără reprezentare drept
formă a simulației, atunci când afirma că este exclusă „posibilitatea
dobândirii vreunui drept de orice natură cu privire la atare construcții prin
persoane interpuse, prin mandatari fără reprezentare, ca în speță, excluse
fiind și alte forme de simulație”126. Se punea, deci, semn de egalitate între
124 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ.: dec. nr. 820 din 15 mai 1971,
rezumată în R. Petrescu, op.cit., p. 36 și dec. nr. 1229 din 18 aug. 1978, în C.D. 1978, p.
69-71.
125 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr.1857 din 19 iul. 1973, în
C.D. 1973, p. 105-108.
126 Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 1982 din 10 sept. 1974, în C.D. 1974,
p. 76-79.
74 Gabriela Chivu
mandatul fără reprezentare și simulația prin interpunere de persoane, or,
așa cum am evidențiat în capitolul anterior, cele două noțiuni nu se
confundă127.
127 A se vedea supra, Cap. I § 3/11.

Capitolul III
EFECTELE JURIDICE ALE SIMULATIEI 9
§ 1. Privire generală
1. Art. 1175 C. civ., temeiul legal al unor efecte juridice

valabile. Legea recunoaște actului secret efecte juridice limitate, în sensul
că acestea se produc numai între (sau cu privire la) părțile contractante și
succesorii lor universali: „actul secret care modifică un act public nu poate
avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali...”
(art. 1175 C. civ.). Legiuitorul a înțeles să respecte astfel voința reală a
părților și, totodată, principiul puterii obligatorii a contractelor, potrivit
căruia contractele au putere de lege între părțile contractante.
în ce-i privește însă pe terți, actul secret le este, în principiu,
inopozabil: „un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor
persoane” spune în continuare art. 1175. Terților, prin urmare, nu li se
poate opune decât actul aparent. Această regulă a fost instituită avându-se
în vedere necesitatea ocrotirii terților care, dat fiind caracterul secret al
contraînscrisului, se presupune că nu l-au cunoscut și s-au încrezut firesc
în actul aparent.
Concizia legiuitorului de la 1864, în determinarea efectelor
simulației și implicit în definirea esenței instituției, este uimitoare, nici una
dintre variantele succesive ale Proiectului noului Cod civil nu a reușit, după
părerea noastră, să se ridice la înălțimea acestui text. Dar
78 Gabriela Chb’u
chiar așa perfect cum pare, textul art. 1175 C. civ. nu scutește de întrebări
sau nedumeriri. Ce se întâmplă cu succesorii universali în cazul în care
simulația este îndreptată împotriva drepturilor lor? Cine sunt acele
persoane față de care se pune problema lipsei de efecte a actului secret? Și
care este poziția lor în cazul în care, într-un fel sau altul, sunt implicate în
simulație? Sarcina de a răspunde unor asemenea întrebări a revenit,
bineînțeles, practicii judecătorești și literaturii de specialitate.
înainte de a trece la abordarea tuturor acestor probleme, care au
mai făcut obiectul preocupărilor noastre128, ținem să precizăm că pornim
de la premisa unor efecte valabile ale simulației, așa cum sunt ele imaginate
de către art. 1175 C. civ., ceea ce presupune cu necesitate ca actul secret să
fie în concordanță cu legea. Dacă nu îndeplinește condițiile de validitate
cerute de lege, actul secret ce dă expresie voinței reale a părților nu poate
să aibă forță obligatorie și să fie invocat eficient împotriva acelei aparențe
pe care tot părțile au creat-o. Nu poate, deci, să producă efecte valabile nici
măcar între părți, cu atât mai puțin față de terți, tocmai pentru că a fost
făcut în frauda legii, deci cu depășirea limitelor în care simulația este
admisă.
§ 2. Efectele simulației față de părți
2. Principiul libertății contractuale. Recunoscând, între părți,

validitatea și eficacitatea actului secret venit în contra actului public, art.
1175 C. civ. face, de fapt, aplicarea principiului forței obligatorii a
contractului la cazul particular al simulației. „Convențiile legal făcute au
putere de lege între părțile contractante” (art. 969 C. civ.) chiar și atunci,
iată, când părțile, din diverse motive, găsesc de cuviință să-și prezinte
public înțelegerea sub o altă fațadă, să creeze, deci, o aparență înșelătoare
128 A se vedea Gabriela Chivu, Efectele juridice ale simulației, în „Studia
Univ. Babeș-Bolyai” nr. 2/1989, p. 61-69.

pentru terți. Puterea obligatorie a unui contract dorit de către părți pentru a
produce, între ele, efectele juridice specifice acelui tip de contracte, nu are
cum să fie anihilată prin dedublarea realității, tot de către ele dorită. După
cum, nu are cum să fie investit cu putere de lege un contract căruia părțile,
în deplin acord, de la bun început, îi conferă o altă natură juridică decât cea
reală ori îi fixează clauze diferite de cele realmente convenite sau, pur și
simplu, îi contestă existența. Tocmai pentru că înlătură, pentru părți,
efectele actului public, simulația a fost calificată, de către o bună parte a
literaturii juridice, ca o excepție aparentă de la principiul relativității
efectelor actului juridic129.
Având de ales între voința reală și voința declarată a părților,
legiuitorul român, însușindu-și teoria clasică franceză130, așa cum făcuse,
129 A se vedea, exemplificativ: TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN,

vol. I. PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei, București, 1989, p. 209; Gh. Beleiu,
DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE
DREPTULUI CIVIL, „Șansa” S.R.L., București, 1993, p. 175; T. Pop, DREPT CIVIL
ROMÂN. TEORIA GENERALĂ, Edit. Lumina Lex, București, 1993, p.176-178; M.
Mureșan, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca,
1998, p. 175-177; E. Lupan, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Argonaut,
Cluj-Napoca, 1997, p. 228-229; O. Ungureanu, MANUAL DE DREPT CIVIL. PARTE
GENERALĂ, ed. a Il-a, Edit. Augusta, Timișoara, 1998, p. 165-166; G. Boroi, DREPT
CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ed. a Il-a, Edit. ALL BECK, București, 1999, p.224;
Aspazia Cojocaru, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Lumina Lex,
București, 2000, p.267- 268.
130
Despre dezacordul dintre voința internă și voința declarată, în lumina
doctrinei franceze, opusă celei germane, ca și despre concilierea acestui conflict în dreptul
francez, în funcție de interesele în cauză, a se vedea TRĂITE DE DROIT CIVIL. LES
OBLIGATIONS. LE CONTRAT: FORMATION, 2e edition, par J. Ghestin, L.G.D.J.,
Paris, 1988, p. 294-298. A se vedea și I. Dogaru, VALENȚELE JURIDICE ALE
VOINȚEI, Edit. Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 76-77. Pentru meritul de
a fi readus în discuție subiectul, în primul deceniu după război, a se vedea V. Longhin,
Neconcordanța conștientă dintre voință și declararea ei în raporturile juridice create
prin acte juridice, în L.P. nr. 9/1956, p. 1027 și urm. Pentru o abordare, din perspectiva
filosofiei dreptului, a voinței ca forță generatoare de drepturi subiective și a efectelor
juridice ale autonomiei de voință, inclusiv a criticilor la care este supusă aceasta, a se vedea
P. Vasilescu, AUTONOMIA DE VOINȚÂ - epifania juridică a ideii filosofice, în „Studia
Univ. Babeș-Bolyai” nr. 2/1994,’p. 89-101.
80 Gabriela Chivu
de altfel, și în materia interpretării convențiilor (art. 977 C. civ.), a găsit de
cuviință să dea prioritate voinței reale a părților, în numele principiului
libertății contractuale. Deși, în caz de simulație, dezacordul dintre voința
reală și voința declarată este imputabil părților, fiind produs în mod
conștient, voit, de către ele, acest dezacord rămâne indiferent legiuitorului,
câtă vreme nu se aduce astfel atingere legii sau intereselor unor terțe
persoane.
3. Condiții de valabilitate a actului secret. Actul secret poate
produce efecte juridice valabile între părți, dar numai în măsura în care
îndeplinește condițiile de fond și de formă cerute de lege potrivit naturii
convenției. Actul secret trebuie să fie valabil prin el însuși, adică, să fie
valabil ca și cum nu ar fi fost secret, ci public131. Dacă lipsa formei, cerută
de lege ad validitatem, poate fi complinită de actul aparent, prin întocmirea
acestuia în forma cerută de lege pentru actul secret, în schimb, cât privește
fondul, „actul secret rămâne supus condițiilor care îi sunt proprii, fără a se
putea pretinde să fie plasat sub condițiile (eventual, mai puțin riguroase)
ale actului aparent”132. De pildă, dacă actul ascuns este o donație deghizată
în forma unei vânzări autentificate (îndeplinindu-se, prin urmare, condiția
de formă), actul real intervenit între părți este valabil numai dacă sunt
respectate toate condițiile de fond ale donației, inclusiv cea cu privire la
131 A se vedea, în acest sens: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Edit. ALL,
București, 1997, p. 523; C. Stătescu, C. Bîrsan, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ
A OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, București, ed. 1997, p. 75; P. M. Cosmovici, DREPT
CIVIL. DREPTURI REALE. OBLIGAȚII. CODUL CIVIL, ed. a IlI-a, Edit. ALL
BECK, București, 1998, p.239. Că actul secret depinde, sub aspectul eficienței sale, de
întrunirea condițiilor de fond și de formă ale convenției pe care o constată, s-a reafirmat și
printr-o hotărâre judecătorească recentă. A se vedea Curtea de Apel București, secț. a IV-a
civ., dec. nr.1567 din 24 mai 2001, în „Pandectele Române”, Serie nouă, nr.2/2001, p. 179.
132 J. Carbonnier, DROIT CIVIL. 4/LES OBLIGATIONS, 20e edition,
PUF, Paris, 1996, p. 160.
capacitatea de a dispune și a primi cu titlu gratuit133. Pe de altă parte,

donația astfel făcută nu poate fi sustrasă de la raport, reducțiune sau
revocare, ea trebuind să urmeze regimul juridic al oricărei donații. Cum
bine s-a spus, simulația nu are puterea să valideze o convenție care, dacă
ar fi fost făcută la lumina zilei, n-ar fi fost valabilă134.
în fine, ținem să precizăm că, în cazul în care una dintre părți se
prevalează, împotriva celeilalte, de actul aparent, aceasta din urmă nu are
decât să-i opună actul secret, pe care, bineînțeles, va trebui să-l dovedească
de pe poziția de parte, potrivit regulilor de drept comun în materie de
probațiune a actelor juridice135.
§ 3. Situația succesorilor universali
4. Nominalizarea succesorilor universali, alături de părțile

contractante, în art. 1175 C. civ. Răsfrângerea efectelor simulației asupra
succesorilor universali, ca și cum ei ar fi fost parte a acordului simulator,
se datorează faptului că ei au o situație identică din punct de vedere juridic
cu cea a autorului lor. Prin efectul transmisiunii totalității sau a unei
fracțiuni din patrimoniul ce a aparținut autorului lor, succesorii universali
se substituie în toate drepturile și obligațiile acestuia, afară de drepturile și
obligațiile strict personale izvorând din lege sau din contractele intuitu
personae. Succesorii universali îl reprezintă pe autorul lor136 și, prin
133 Cu privire la validitatea donațiilor deghizate și controversele iscate pe

această temă, a se vedea supra, Cap. II § 2/ 4 și 5.
CONTRAT, cinquieme edition, Litec, Paris, 1995, p. 409-411.
135 A se vedea infra, Cap. IV § 3/11.
136 Invocată, în mod constant, spre a justifica asimilarea succesorilor
universali cu părțile contractante în ceea ce privește efectele actelor juridice, teoria
reprezentării nu a fost, totuși, acceptată în unanimitate de către doctrină. S-a susținut astfel
că „nu trebuie complicată teoria efectelor actelor juridice cu teoria reprezentații, deci cu o
teorie referitoare la facerea actelor juridice, nu la efectele lor” și că moștenitorul „nu
dobândește nimic pe cale de transmisiune, ci realizează totul pe cale de substituție în
82 Gabriela Chivu
urmare, pot exercita toate acțiunile pe care acesta le avea la îndemână spre
a-și valorifica drepturile patrimoniale. în același timp, lor li se pot opune
toate excepțiile ce puteau fi ridicate împotriva autorului lor.
5. Trecerea succesorilor universali în sfera terților, în caz de
fraudă. Practica judecătorească a adus un corectiv extrem de important
regulii instituite de art. 1175 C. civ. cu privire la suportarea efectelor
simulației de către succesorii universali, stabilind că, atunci când simulația
este îndreptată împotriva unui succesor universal, în sensul că urmărește
să ascundă un act prin care se atinge rezerva sa succesorală, acesta trebuie
considerat terț față de actul simulat, de unde consecința că poate face
dovada simulației prin orice mijloc de probă137. Când moștenitorul invocă
lezarea unor drepturi proprii - a ținut să precizeze și instanța supremă - ca,
de pildă, când cere reducțiunea înstrăinărilor făcute peste cotitatea
disponibilă, el trebuie privit ca terț138. Dar, prin dovedirea simulației, el nu
obține numaidecât anularea actului secret, ci doar reducțiunea actului în
limita cotității disponibile și în scopul complinirii rezervei sale139.
Soluția instanțelor judecătorești de încadrare în sfera terților a
succesorilor universali în frauda cărora s-a săvârșit simulația ni se pare cât
se poate de firească. în acest caz, succesorul universal nu-1 mai reprezintă
pe autorul său în raport cu cealaltă parte a acordului simulator, adică nu
mai este ținut de obligațiile pe care autorul său și le-a asumat față de
raporturile juridice în care figurează autorul său”, întrucât el „se subrogă în locul mortului”
(I.N. Micescu, CURS DE DREPT CIVIL, Edit. ALL BECK, Restitutio, București, 2000,
p. 133).
137 A se vedea Trib. reg. Ploiești, dec. civ. nr. 173 din 17 ian. 1957, cu
Notă de Al. Giurgiu, în J.N. nr. 5/1957, p. 875-876.
138 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1243 din 24 oct. 1958, în
C.D. 1958, p. 88-90. în același sens: Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 2540 din 27 dec. 1972,
nepublicată, rezumată în R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem
referitoare la simulație în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 37.
139 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 2540 din 27 dec. 1972 (cit.
supra, nota 11).
cocontractant (să execute bunăoară o prestație ori să răspundă de

evicțiune). El nu exercită nici acțiunea pe care ar fi putut-o exercita autorul
său împotriva cocontractantului spre a-și valorifica dreptul izvorât din
actul secret. Succesorul universal își apără pur și simplu, vis-a-vis de
cocontractantul autorului său, drepturile proprii ce i-au fost atinse prin
simulație. Pentru succesorul vătămat în drepturile sale, actul secret prin
care s-a înfăptuit această vătămare încetează a mai fi un act juridic în care,
prin efectul transmisiunii moștenirii, ar fi chemat să se substituie automat
ca parte, în locul autorului său; existența actului secret devine pentru el un
fapt, ca și dolul, pe care îl poate combate prin orice mijloc de probă.
Este limpede, însă, că moștenitorul rezervatar devine terț numai
în raport cu actele secrete cu titlu gratuit făcute de către autorul său și
numai în limitele necesare complinirii rezervei sale. Actele secrete cu titlu
oneros sunt opozabile tuturor moștenitorilor, indiferent că sunt sau nu
rezervatari. Asemenea acte nu pot fi atacate de moștenitori decât în aceleași
condiții în care ar fi putut-o face și autorul.
Se cuvine să precizăm că această poziție a practicii judecătorești,
născută din nevoia de a-i pune la adăpost pe moștenitorii rezervatari în fața
liberalităților excesive ale autorului lor, poziție însușită fără rezerve de
întreaga literatură de specialitate, nu a fost o inovație a anilor postbelici, ci
a fost preluată pe linia unei continuități firești din jurisprudența și
literatura română veche140, aflate în avans față de jurisprudența și literatura
franceză, pentru simplul motiv că textul cu privire la simulație din Codul
civil napoleonian nu pomenea nimic despre succesorii universali, limitând
în mod inexplicabil efectele simulației la părțile contractante. Concepția
legiuitorului român de la 1864 se dovedise, în această privință, superioară
140 A se vedea, în acest sens: C. Hamangiu, CODUL CIVIL ADNOTAT,

vol. III, Edit. „Universala” Alcalay, București, 1925, p. 41-43, nr. 13, 18, 19 și 24; C.
Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 524.
84 Gabriela Chivu
celei a legiuitorului francez, care-i servise ca model. Menționarea
succesorilor universali alături de părțile contractante, în cuprinsul art. 1175
C. civ., s-a făcut sub influența Codului civil italian, care servise, și el, drept
sursă de inspirație legiuitorului român.
6. Poziția doctrinei și a jurisprudenței franceze. Luând ca
punct de plecare categoria terților, doctrina franceză141 și, odată cu ea,
jurisprudența142 aveau să ajungă, însă, la concluzii similare în privința
situației speciale a succesorilor universali. Atunci când s-a pus problema
delimitării categoriei terților față de care, potrivit art. 1321 C. civ. fr.,
contraînscrisul nu produce efecte, au fost excluși, fără nici o ezitare,
avânzii cauză universali sau cu titlu universal, care, fiind continuatori ai
persoanei defunctului, se află în aceeași situație cu el, legați de prevederile
actului secret, singurul care contează și în ceea ce-i privește. S-a stabilit că
succesorii universali sunt terți numai atunci când simulația este îndreptată
împotriva drepturilor lor, când vin să-și exercite un drept propriu, ca, de
exemplu, să ceară reduc- țiunea unei donații deghizate. S-a precizat, de
asemenea, că femeia măritată sub regimul comunității de bunuri trebuie
considerată terț față de contraînscrisul făcut de soțul ei și având ca obiect
un bun comun, dacă, pe această cale, s-a săvârșit o fraudă îndreptată
împotriva sa143.
141 A se vedea, exemplificativ: M. Planiol, G. Ripert, TRĂITE PRATIQUE
DE DROIT CIVIL FRANQAIS, tome VI, OBLIGATIONS, premiere pârtie, par P.

Esmein, L.G.D.J., Paris, 1952, p. 433-438; M. Dagot, LA SIMULATION EN DROIT
PRIVE, L.G.D.J., Paris, 1967, p. 314; AI. Weill, Fr. Terre, DROIT CIVIL. LES
OBLIGATIONS, quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1986, p. 586; B. Starck, H. Roland, L.
Boyer, op.cit., p. 417; J. Carbonnier, op.cit., p. 161.
142 A se vedea CODE CIVIL, deuxieme edition redigee avec le concours
de G Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, Dalloz, Paris, 1997-1998, p. 1012, nr. 16.
143 A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 438.
§ 4. Efectele simulației față de terți
7. Sfera terților și condiția bunei-credințe. Sfera acelor „alte

persoane” cărora, potrivit art. 1175 C. civ., nu Ie este opozabil actul secret
a putut fi delimitată cu destulă ușurință, fiind incluși aici în primul rând,
cum era și firesc, terții propriu-ziși, adică persoanele complet străine de
acordul simulator, în sensul că nici nu au fost parte și nici nu dețineau vreun
drept în raport cu vreuna dintre părți (ca avânzi cauză), sens strict
determinat de art. 973 C. civ. Sfera terților, în cazul simulației nu putea
însă rămâne restrânsă numai la această categorie de persoane, câtă vreme
legiuitorul a limitat în termeni expreși efectele actului secret la părți și
succesorii lor universali. Iată de ce, terților propriu-ziși li s-au adăugat și
succesorii cu titlu particular precum și creditorii chirografari, persoane
care ar putea fi lesne vătămate prin actele secrete ale autorului și, respectiv,
debitorului lor. Ba mai mult, așa cum am văzut, sfera terților s-a întregit cu
acei succesori universali care vin să invoce drepturi proprii, în discordanță
cu drepturile autorului lor. Instituirea regulii inopozabilității actului secret
față de asemenea persoane nu face altceva decât să le asigure protecția,
spre a nu fi prejudiciate prin acte de a căror existență nu au avut știință.
Numai că, inopozabilitatea actului secret față de terți nu operează
în orice împrejurare. Condiția ca actul secret să nu-i afecteze, să nu producă
deci, în ceea ce-i privește, efectele juridice urmărite de părți, este ca ei,
terții, să fi fost de bună-credință, adică să nu fi cunoscut existența actului
secret, luând de bune existența și conținutul actului aparent.
Urmând, și în această privință, orientarea trasată de practica și
literatura antebelică144, încă de la începutul deceniului șase al secolului
144 A se vedea, în acest sens: M.B. Cantacuzino, ELEMENTELE
DREPTULUI CIVIL, Edit. Cartea Românească, București, 1921, p. 467; C. Hamangiu, I.

Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 524-525; C. Hamangiu, op.cit., p. 40, nr. 1, 4,
5, 7 și 13.
86 Gabriela Chivu
trecut, instanța supremă a precizat că, pentru ca acele persoane, cum sunt
terții și cei asimilați lor, să poată respinge efectul actului secret, ei trebuie
să fie de bună-credință, adică să ignore simulația în momentul când s-a
născut dreptul lor145. în speță, se punea problema dacă anularea ca simulat
a actului principal de vânzare- cumpărare atrăgea și anularea actului de
vânzare către subachizitori. Socotind că subachizitorii ca membri ai
familiei vânzătorului inițial cunoscuseră adevărata situație, instanța a
anulat actul de vânzare și față de aceștia. Dată fiind reaua lor credință, terții
subachizitori nu se puteau bucura de protecția legii astfel încât desființarea
actului secret să nu-i poată atinge.
Peste ani, instanța supremă făcând, din nou, aplicarea
principiului bunei-credințe în materie de simulație, arăta ca sancțiunea
neopozabilității actului secret față de terți se explică prin aceea că ei l-au
ignorat, cunoscând numai actul aparent. Când însă terții au cunoscut în fapt
actul secret, această rațiune nu mai subzistă, așa încât actul secret le va fi
opozabil146.
Dacă actul secret nu produce nici un efect față de alte persoane
decât părțile și succesorii lor universali, în schimb, el poate folosi terților
întrucât inopozabilitatea simulației este stabilită în favoarea și nu împotriva
lor. Atunci când au interes, terții se pot prevala de actul secret, ei având
un drept de opțiune între a invoca fie actul aparent, fie actul secret. Acest
drept nu este consacrat expres de lege, dar practica judecătorească și
literatura de specialitate l-au dedus din interpretarea art. 1175 C. civ.
Instanța supremă a precizat însă că dreptul de opțiune nu poate fi
recunoscut terților decât sub condiția bunei lor credințe, căci „numai terțul
care nu a cunoscut simulația are situația privilegiată născută din dreptul de
145 Curtea Supremă, sect civ., dec. nr. 813/1950, în J.N. nr. 1/1953, p. 112-
114. Au existat și soluții anterioare în acest sens, ca, de pildă, Curtea București, sect. II civ.
com., dec. nr. 203/1949, în J.N. nr. 3-4/1949, p. 432-433.
146 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 136 din 31 ian. 1970, în
C.D. 1970, p. 97-99.
opțiune”147. în speță, terțul subachizitor fusese de rea-credință, cunoscând

faptul că prima vânzare nu era reală și fiind chiar avertizat de vânzătorul
inițial să nu cumpere imobilul, așa încât urma să suporte consecințele
anulării actului secret și, implicit, a celui aparent pentru fraudă de lege. De
această dată, prima vânzare ascundea o formă de împrumut prohibită de
lege.
Justificată, dintotdeauna, prin prisma teoriei aparenței148,
diferențierea atât de categorică a regimului terților, în raport cu simulația,
după cum ei sunt sau nu de bună-credință, își poate afla rațiunea, așa cum
am mai arătat cândva149, și în ideea de echitate. Nu pot fi supuși aceluiași
regim, deopotrivă, terții care au cunoscut simulația cu cei care nu au avut
știință de ea. Terții care au fost, de la bun început, în deplină cunoștință de
cauză, nu pot profita de beneficiul alegerii între actul secret și actul simulat,
în egală măsură cu terții care au ignorat existența actului secret, cunoscând
doar situația creată de actul aparent. Dacă au contractat cu unul dintre
autorii simulației, primii și-au asumat conștient un risc, urmând să suporte
consecințele, dar fără să poată trage vreun avantaj din aceasta.
8. Reguli cu privire la efectele simulației față de terți. Pe baza
Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 32 din 11 ian. 1955, cu Notă, în L.P. nr.
1/1955, p. 88. A se vedea și Trib. reg. Cluj, col. civ., dec. nr. 3753 din 18 sept. 1956, cu
Notă de C. Linczmayer, în L.P. nr. 12/1956, p. 1572. în cuprinsul acestei din urmă decizii
se subliniază că nici o dispoziție legală nu interzice terților a se prevala de actul secret.
148 Pentru referiri mai recente la aplicarea teoriei aparenței în spațiul
simulației, a se vedea P. Vasilescu, Principiile regimului interimar al simulației, în
„Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1-2/1997-1998, p. 24-25.
149 A se vedea Gabriela Chivu, Echitatea ... ca fundament al unor soluții
creatoare pronunțate de instanțele judecătorești în materie civilă, în: A. Ionașcu și
colab., CONTRIBUȚIA PRACTICII JUDECĂTOREȘTI LA DEZVOLTAREA
PRINCIPIILOR DREPTULUI CIVIL ROMÂN, Edit. Academiei, București, 1978, p.
28. Nu putem, totuși, să nu observăm că echitatea a mai fost invocată, alături de nevoia de
securitate dinamică a tranzacțiilor, ca justificare a protecției oferită terților prin prevederile
art. 1175 C. civ. A se vedea, în acest sens, C. A. Diaconu, PRINCIPIUL
INOPOZABILITĂȚII CONTRACTELOR FAȚĂ DE TERȚI. NOȚIUNEA DE
TERȚ. Teză de doctorat - 1947, Edit. Lumina Lex, București, 1999, p. 92.
88 Gabriela Chivu
celor arătate mai sus și cu concursul literaturii juridice, sintetizăm, în
continuare, regulile teoretice generale cu privire la efectele simulației față
de terți:
a) Deși dă expresie voinței reale a părților și, cu condiția să nu
încalce legea, produce efecte valabile între (sau cu privire la) părțile
contractante și succesorii lor universali, actul secret nu-și răsfrânge în
principiu efectele asupra terților, ceea ce înseamnă că nu poate fi opus în
mod eficient terților, așa cum poate fi opus, potrivit regulilor de drept
comun, orice act juridic public. Altfel spus, actul secret „nu are valoare
față de acele persoane cărora le-ar fi fost opozabil dacă nu ar exista viciul
de clandestinitate”150. Ferind pe toți cei de-al treilea de pericolul vătămării
drepturilor și intereselor lor prin acte secrete ale părților contractante,
inopozabilitat'ea actului secret față de terți constituie formula prin care
legiuitorul a înțeles să sancționeze simulația. Nu a prohibit-o, sub
amenințarea nulității, dar a lipsit-o de efecte dincolo de sfera participanților
la acordul simulator, ceea ce - după unele aprecieri - reprezintă o sancțiune
dacă nu mai severă, cel puțin, mai subtilă, mai rafinată, decât nulitatea
însăși151.
Specificul simulației se evidențiază nu atât pe relația act secret -
părți, care, în afară de clandestinitate, rămâne, sub aspectul efectelor
juridice, în limitele normalului, cât, mai ales, pe relația act secret - terți, în
sensul că terții sunt feriți să suporte orice consecințe care ar veni, pentru
ei, dinspre actul juridic făcut în clandestinitate. Actul secret nu poate atinge
150 V. Longhin, op.cit., p. 1037.

151 A se vedea D. Cosma, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC
CIVIL, Edit. Științifică, București, 1969, p. 400. Pentru înțelegerea determinărilor și
consecințelor specifice ale inopozabilității, văzută nu doar ca opus al opozabilității, a se
vedea I. Deleanu, Opozabilitatea - Considerații generale - , în „Dreptul” nr.7/2001, p.90.
în concepția autorului citat, inopozabilitatea semnifică ineficiența unui act față de terți, atât
în considerarea faptului că ei, fiind străini de acel act, nu sunt direct obligați să-1 respecte
ori să-i suporte consecințele, cât și în considerarea faptului că actul este „inapt” pentru
integrarea lui în ordinea juridică așa cum este - afirmă autorul - și cazul actului simulat.
interesele terților, tot așa cum nu poate fi invocat împotriva intereselor lor.
Considerând mai important acest aspect în evidențierea specificului
simulației, unii autori califică simulația ca pe o excepție de la principiul
opozabilității contractului față de terți15. O excepție de acest fel presupune
că „în anumite împrejurări și condiții, o terță persoană este îndreptățită să
nu țină seama, să ignore, să poată deci să respingă, acele situații juridice
care au fost create prin anumite contracte”, simulația fiind tocmai „o
asemenea împrejurare de natură a face inopozabil față de terți un anumit
contract”152 153.
A îmbrățișa acest punct de vedere nu înseamnă a respinge
automat cealaltă opinie, majoritară în literatura de specialitate, în sensul că
simulația constituie o excepție aparentă de la principiul relativității
efectelor contractului154. Cele două puncte de vedere nu sunt incompatibile
numai că, atunci când se face direct raportarea la principiul opozabilității
față de terți a contractului, ni șe relevă mai pregnant ceea ce este specific
simulației, prin prisma efectelor sale, și anume, faptul că situația juridică
reală, creată prin voința părților acordului simulator, nu poate fi folosită
sau invocată împotriva terților.
b) Sunt socotiți terți în raport cu actul secret: terții propriu- ziși
(dobânditorii, adică, de drepturi reale care au tratat cu părțile ulterior
acordului simulator), succesorii cu titlu particular și creditorii chirografari
precum și succesorii universali care nu exercită acțiunile autorului lor, ci
își apără drepturile proprii. Toți aceștia se bucură de protecția legii în fața
oricărui act secret încheiat (cu intenție sau nu) în defavoarea lor. Drepturile
și interesele lor nu pot să sufere vreo consecință vătămătoare datorată
152 A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 72; L. Pop, TEORIA

GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Lumina Lex, București, 1998, p. 129; P.
Vasilescu, op.cit., p. 28-29; P. M. Cosmivici, op. cit., p. 240; I. Dogaru, P. Drăghici,
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1999, p. 140.
153 C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., loc. cit.
154 A se vedea supra, nota 2.
90 Gabriela Chivu
existenței unui act secret pentru simplul motiv că ei n-au consimțit
juridicește să fie legați prin acel act155. Oricum, nefacând „parte dintre cei
doi, din voința cărora s-a născut actul”, terțul „este un străin, atât în privința
existenței actului, cât și în privința consecințelor lui”156. Moștenitorul unui
imobil, de pildă, nu poate fi ținut să respecte actul secret de închiriere făcut
de autorul său. Creditorul chirografar poate să nesocotească actul secret
prin care debitorul i-a micșorat gajul general, purtând asupra patrimoniului
acestuia, cum ar fi bunăoară o donație deghizată.
Sigur, sfera terților, astfel determinată, nu este fixă, imuabilă.
Tocmai pentru că simulația se construiește pe două planuri, ea se pretează
foarte bine la acel „transfer” despre care s-a scris în literatura de
specialitate, între categoria terților și cea a avânzilor cauză157. Una și
aceeași persoană poate fi calificată ca terț sau ca având cauză, în funcție de
actul la care se raportează, actul aparent sau cel secret. Succesorul
universal încetează a mai fi având cauză și devine terț, când își apără
drepturile proprii, atinse prin actul secret, dar, tot așa, un subdobânditor cu
titlu particular sau un creditor chirografar se poate afla, uneori, în postura
de având cauză față de actul aparent sau față de actul secret158.
Importantă, în ceea ce ne privește, nu ni se pare relația concretă
care se stabilește cu unul dintre cele două acte, ci plasarea principială, în
155
A se vedea, pentru o definiție în acest sens a terților, C. A. Diaconu,
op.cit., p. 94. După ce a clarificat noțiunea de având cauză, autorul a definit terții ca fiind
„persoanele care juridicește n-au consimțit într-un contract”.
156 I. N. Micescu, op.cit., p.129. Menționăm, însă, că definirea terțului ca
persoană străină de o situație juridică a fost criticată ca fiind generală și vagă, subliniindu-
se că, în spațiul opozabilității, terțul „nu este o persoană cu totul străină de o situație juridică,
ci una care se află, totuși, într-o anumită măsură sau sub unele aspecte, în relație cu acea
situație, ceea ce face ca efectele juridice derivate din ea, indirect, să se răsfrângă și asupra
sa, deși n-a participat, nici personal, nici prin reprezentare, la nașterea, modificarea sau
stingerea acelei situații juridice” (I. Deleanu, op. cit., p.94-95).
157 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 174.
158 Pentru analiza unor asemenea situații, a se vedea P. Vasilescu, Privire
asupra acțiunii în simulație, în „Revista de drept comercial” nr. 7-8/1998, p. 146 și urm.
raport cu acordul simulator în ansamblu, a anumitor categorii de persoane,

într-o poziție care să le pună la adăpost de eventuale consecințe dăunătoare
decurgând din simulație, poziție care le avantajează, mai ales, sub aspectul
probațiunii. De altfel, cuprinderea unor avânzi cauză în sfera terților a avut,
înainte de toate, o motivație de ordin practic, ei ajungând să beneficieze
astfel de regimul mai favorabil oferit terților, spre a putea face dovada
simulației.
c) Terții beneficiază de regula inopozabilității actului secret
numai cu condiția să nu fi avut cunoștință de existența acestuia, căci dacă
au știut de existența lui și i-au cunoscut, bineînțeles, conținutul, nu mai pot
să se plângă că au fost înșelați și să invoce astfel protecția legii. Firește,
buna lor credință se prezumă, dar părțile ajunse în conflict cu terții pot să
răstoarne această prezumție, dovedind că ei n-au fost străini de simulație,
cunoscând realitatea. Nu este suficient, credem, ca terții să fi avut
cunoștință că există un act secret, trebuie ca ei să-i fi cunoscut și conținutul
ori să fi avut suficiente indicii din care să-și fi putut da seama de acest
conținut și de raporturile reale dintre părți. Nici măcar în cazul în care actul
secret a fost înregistrat și a primit dată certă, terții nu încetează să se bucure
de prezumția bunei- credințe, pentru că, înregistrarea contraînscrisului și
dobândirea datei certe nu-1 face să devină public, opozabil terților159.
Raportat la terți, simulația are caracter relativ pentru simplul
motiv că, unul și același act poate avea caracter secret față de o persoană,
dar nu și față de o alta. Tocmai pornind de aici, s-a putut învedera o
deosebire esențială între simulație și aparență: „faptul că, în cazul
simulației, nu există eroare comună și invincibilă, ci este vorba numai
despre o înșelare a terților prin organizarea simulației”160, organizare care,
adăugăm noi, nu este întotdeauna perfectă.
159 A se vedea, în acest sens, C. Hamangiu, op.cit., p. 40, nr. 4 și 5.

160 D. Gherasim, BUNA-CREDINȚĂ ÎN RAPORTURILE JURIDICE
CIVILE, Edit. Academiei, București, 1981, p. 49.
92 Gabriela Chivu
d) Terții de bună-credință se pot prevala de actul secret dacă din
aceasta decurg pentru ei consecințe mai favorabile decât din actul aparent.
Regula inopozabilității actului secret față de terți a fost instituită în scopul
ocrotirii acestora și, așa cum pe bună dreptate s-a arătat, nu se poate
întoarce împotriva lor161. Dacă terții de bună-credință ar fi opriți să se
prevaleze de actul secret atunci când interesele lor o cer, s-ar ajunge în
situația ca tocmai prin această opreliște ei să fie prejudiciați, ceea ce, față
de buna lor credință, ar fi inadmisibil. Chiar dacă nu este consacrat în mod
expres de art. 1175 C. civ., dreptul de opțiune al terților își trage izvorul
din acest text de lege. Este, și acesta, unul din motivele pentru care
simulația a fost încadrată între cazurile de excepții aparente de la principiul
relativității efectelor actului juridic162.
e) în caz de conflict între terți, chiar fiind și unii și alții de bună-
credință, se dă preferință acelora care invocă actul aparent, căci - așa cum
s-a susținut în argumentarea acestei soluții - dacă terții au dreptul sa
renunțe la beneficiul instituit în favoarea lor prin prevederile art. 1175 C.
civ., nu pot fi însă și constrânși s-o facă163. Preferința acordată terților care
își întemeiază apărarea sau își susțin pretențiile pe actul aparent a prilejuit
unui autor reflecția că art. 1175 C. civ. consacră o situație contradictorie,
întrucât „se afirmă, pe de-o parte, triumful adevărului, nu al aparenței, pe
de altă parte, se îndepărtează realitatea în favoarea aparenței”164. Dar
același autor află deîndată și justificarea acestei stări de lucruri, arătând că
preferința este dată existenței materiale a unui act contra adevăratei voințe
a părților, neexprimată public, nedeclarată, ascunsă și care, tocmai de
aceea, a creat o inducere în eroare a celor de-al treilea, de care, bineînțeles,
161 A se vedea D. Cosma, op. cit., p. 407.

162 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 175.
163 A se vedea T. Popescu, P. Anca, TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1968, p. 128.

164 V. Longhin, op.cit., p. 1040.
numai părțile se fac vinovate.
§ 5. Efectele simulației față de terți, potrivit doctrinei

franceze
9. Justificarea recursului la doctrina franceză. Regulile mai

înainte prezentate cu privire la efectele simulației față de terți, în lumina
Codului civil român și a literaturii noastre de specialitate, nu diferă prea
mult de concluziile formulate în materie de către doctrina franceză. în cele
ce urmează, chiar cu riscul unor repetări, vom puncta sintetic câteva
aspecte care au fost mai bine puse în evidență în doctrina franceză și care
merită atenția noastră, ele venind să explice, să completeze și să
întregească astfel teoria cu privire la poziția și regimul terților în raport cu
simulația.
10. Noțiunea de terți și ideea de aparență ca temei al

ocrotirii acestora. în primul rând, s-a precizat că terții avuți în vedere de
art. 1321 C. civ. fr., ca persoane față de care contraînscrisul nu produce
efecte juridice, nu sunt persoane absolut străine de contract (penitus
extranei), pentru că, față de acestea, oricum, nu are de ce să ne preocupe
consecințele actului secret sau ale actului aparent. Prevederea cu privire la
terți este înscrisă în interesul acelor persoane față de care convenția părților
ar fi putut avea efect direct sau indirect dacă n-ar fi fost secretă, adică, în
interesul avânzilor cauză. Terții vizați de art. 1321 C. civ. fr. nu sunt, însă,
toți avânzii cauză ci doar avânzii cauză cu titlu particular (dobânditori,
subdobânditori, creditori ipotecari) și creditorii chirografari, două categorii
de persoane care trebuie protejate împotriva fraudei ce ar putea să rezulte,
pentru ele, din contraînscris. Contraînscrisul va fi, totuși, opozabil acelui
creditor care acționează pe calea acțiunii oblice, pentru simplul motiv că el
94 Gabriela Chivu
vine să exercite drepturile debitorului său165.
încercându-se o definire cât mai concisă a noțiunii, s-a afirmat
că sunt terți cei care n-au participat la crearea simulației și care n-au fost
reprezentați de către unul dintre simulanți. Numai așa putem înțelege cum
devine terț succesorul universal care denunță simulația, invocând dreptul
propriu de a cere reducțiunea liberalității excesive făcută de către autorul
său. Acest drept este suficient, prin el însuși, să justifice înlăturarea
oricăror obstacole cât privește probațiunea, nemaifiind nevoie să se pună
în discuție frauda din partea autorului166.
Protecția oferită terților de art. 1321 C. civ. fr. este dublată,
întărită, și de alte măsuri de protecție instituite de lege în interesul lor, cum
ar fi măsurile de publicitate funciară, ca și cele cu privire la publicitatea
ipotecii. Astfel, creditorul ipotecar al unui dobânditor fictiv este pus la
adăpost de contestarea ipotecii venită din partea adevăratului proprietar,
vânzător fictiv, dacă a avut grijă să îndeplinească formalitățile legate de
publicitatea ipotecii167 168.
Soluția la care a recurs legiuitorul francez spre a-i ocroti pe terți
este justificată pe ideea de aparența^. Singurul care contează în ochii
terților este actul aparent, în care aceștia s-au încrezut, atunci când au tratat
cu una din părți. Condiționarea inopozabilității actului secret de buna-
credință a terților nu rezultă direct din lege, dar este conformă cu spiritul
ei. Se presupune că legiuitorul a înțeles să-i protejeze doar pe acei terți care
ar fi putut să fie înșelați prin simulație169. Simulația nu mai există pentru
165 A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 586-587.

166 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 133 și 138.
168 A se vedea: M. Dagot, op.cit., p. 151; TRĂITE DE DROIT CIVIL.
INTRODUCTION GENERALE, 3e edition par J. Ghestin, G. Goubeaux, L.G.D.J., Paris,
1990, p. 769-770.
cei care o cunosc și care nu merită să se bucure de protecția legii170 171.

11. Unele aspecte privind regimul terților. Dreptul terților de
a invoca în favoarea lor actul secret este dedus din interpretarea expresiei
„contra terților” folosită, nu întâmplător, de legiuitor. Contraînscrisul nu
produce efecte în contra terților, în sensul că nu poate să le dăuneze. în
schimb, este limpede că poate să le profite, să producă, deci, efecte în
favoarea lor, căci altfel regula înscrisă în art. 1321 C. civ. fr. s-ar întoarce
împotriva celor pe care ar trebui să-i
• 44
protejeze .
Inopozabilitatea actului secret față de terți se aplică indiferent de
forma simulației, inclusiv simulației prin interpunere de persoane și, în
mod special, celei făcută prin mandatar prete-nom. O bună parte a doctrinei
franceze consideră că mandatul fără reprezentare este de fapt o simulație
prin interpunere de persoane172. între părți, convenția reală are forță
obligatorie, în sensul că mandatarul trebuie să dea socoteală mandantelui
său. în raporturile cu terții, însă, ceea ce contează este situația aparentă,
ceea ce face ca mandatarul prete-nom să fie investit personal de către terți
cu titlul de proprietar. Mandantele nu poate veni să opună terțului
adevărata convenție dintre el și mandatarul prete-nom. Dar, dacă terțul
cocontractant a participat la acordul simulator, el nu se poate prevala de
actul aparent împotriva mandatarului prete-nom173.
în caz de conflict între terți este preferat terțul care invocă
aparența, fără a fi nevoie ca acesta să se fi înșelat prin forța invincibilă a
aparenței, buna sa credință fiindu-i de ajuns. De exemplu, în cazul unei
170 A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 435.

171 A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op.cit., p. 415.
172 A se vedea supra, Cap. I § 3/10.
173 A se vedea, mai ales pentru trimiterile la practică, J. Carbonnier, op.cit.,
p. 164. De asemenea: Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 587, nota 37.
96 Gabriela Chivu
vânzări fictive a unui imobil, creditorii cumpărătorului fictiv au interesul
să respingă contraînscrisul ca să poată urmări imobilul, în timp ce,
creditorii vânzătorului au interes să denunțe simulația și să se prevaleze de
situația juridică reală, potrivit căreia imobilul nu a fost niciodată vândut,
ceea ce le poate asigura recuperarea creanțelor. Vor avea, firește, câștig de
cauză primii; altfel, ar însemna să fie primejduită securitatea raporturilor
juridice civile174.
In fine, s-au semnalat și cazuri excepționale când aparența
urmează să producă efecte și față de terții de rea-credință. Așa, bunăoară,
în cazul în care contraînscrisul stipulează un preț de vânzare a unui imobil
mai mare decât cel declarat în actul public, acesta din urmă poate fi invocat
nu numai de către terții de bună-credință, dar și de către cei de rea-credință,
ba chiar și de către părți, pentru simplul motiv că legea (Codul general cu
privire la impozite) declară nul contraînscrisul având un asemenea obiect,
lăsând însă să subziste actul aparent175 176. Legiuitorul român nu a
împărtășit, însă, acest punct de vedere, găsind de cuviință să sancționeze
cu nulitatea și actul 49 aparent .
174 A se vedea B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op.cit., p. 418-419. Despre

nevoia de securitate a raporturilor juridice, ca justificare a teoriei aparenței, a se vedea, de
asemenea: M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 437; TRĂITE DE DROIT CIVIL (cit. supra,
nota 41), p. 770.
175 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 165, precum și infra, Cap. V § 3/7.
176A se vedea infra, Cap. V, § 3/6.
Capitolul IV
ACȚIUNEA ÎN DECLARAREA SIMULAȚIEI
9 5
§ 1. Probleme generale privind acțiunea în declararea

simulației
1. Definirea și individualizarea acțiunii. Simulația odată

realizată, chiar în cadrul admis de lege, poate genera cu ușurință stări
conflictuale atât între părțile acordului simulator, cât și, mai ales, între
acestea și terți. în ceea ce privește sfera relațiilor dintre părți, cauzele
conflictelor care pot izvorî din actul secret n-au prin ce se particulariza
datorită clandestinității, deși nu este exclus ca una dintre părți să uzeze
împotriva celeilalte de actul aparent, caz în care aceasta din urmă îi va
putea opune simulația pe cale de excepție. în schimb, terții, cunoscând
numai existența actului aparent și încrezându-se firesc în veridicitatea
acestuia, pot ajunge în conflict cu părțile unui acord simulator mult mai
ușor decât ar face-o dacă s-ar afla în fața unui act public real, căruia ar avea
posibilitatea să-i cunoască conținutul. Ni se relevă astfel importanța
mijloacelor procedurale care stau la îndemâna părților ori a terților spre a-
și apăra interesele.
Acțiunea în declararea simulației este tocmai un asemenea mijloc
procedural prin care se poate scoate la lumină, în măsura în care există un
interes în acest sens, adevărul ascuns prin voința părților acordului
simulator. Ea poate fi pornită de orice persoană în stare să justifice un astfel
de interes, adică de: o parte împotriva celeilalte părți,
100 Gabriela Chivu
o parte împotriva unui terț, un terț împotriva părților ori numai a uneia
dintre ele sau, în fine, un terț împotriva altui terț (unul invocând actul secret
iar celălalt prevalându-se de actul aparent). Poate fi exercitată, firește, și
pe cale de excepție.
Obiectul și, în același timp, scopul acțiunii în declararea
simulației îl constituie recunoașterea caracterului simulat al actului aparent
și stabilirea situației juridice reale existente între părțile acordului
simulator. Spunem „situație juridică reală” pentru că, numai astfel putem
acoperi și cazul Activității, altfel, ar fi suficient să ne referim la existența
actului secret a cărui dovadă trebuie neapărat făcută în caz de simulație
prin deghizare ori prin interpunere de persoane.
Dacă literatura interbelică s-a arătat mai puțin preocupată a
defini acțiunea în declararea simulației, mulțumindu-se să o identifice ca
fiind acțiunea pe care o pot exercita cei „care au interes să înlăture actul
ostensibil și să se prevaleze de situațiunea reală”177 sau, pur și simplu,
„acțiunea prin care se stabilește că actul este simulat”178, în schimb,
literatura ultimelor decenii a acordat o mai mare atenție definirii acestei
acțiuni, desigur, tot în considerarea scopului urmărit prin promovarea ei.
S-a afirmat, astfel, că acțiunea în declararea simulației este „o
acțiune specifică prin care se urmărește a se demonstra caracterul simulat
al operației, spre a face să se aplice efectiv singurul contract ce corespunde
voinței reale a părților - contractul secret”179. Intr-o altă variantă de
definiție, care face trimitere la o decizie nepublicată a
instanței supreme, „acțiunea în declararea simulației este acea acțiune prin
care se cere instanței de judecată să constate existența și conținutul actului
secret cu scopul de a înlătura actul aparent sau acele clauze ale sale care
177 M.B. Cantacuzino, ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL, Edit.

Cartea Românească, București, 1921, p. 468.
178 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, TRATAT DE
DREPT CIVIL ROMÂN, Ediție îngrijită de D. Rădescu, vol. II, Edit. ALL, București,
1998, p. 365.
179 C. Stătescu, C. Bîrsan, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, București, ed. 1997, p. 77.
anihilează sau maschează actul real”180.

Observăm că ambele definiții pornesc de la premisa existenței
unui act secret, lăsând deoparte ipoteza inexistenței unui asemenea act
datorată Activității actului aparent. Putem deduce, de aici, fie că, în
concepția autorilor citați, acțiunea în declararea simulației nu și-ar avea
rostul sau justificarea împotriva unui act fictiv, care ar fi de-ajuns să fie
atacat printr-o simplă acțiune în nulitate pentru inexistența cauzei, fie că
intenția autorilor a fost să definească acțiunea în declararea simulației
licite, știut fiind că Activitatea este, de obicei, calea prin care se încearcă
eludarea legii sau vătămarea intereselor terților. Numai că, la fel de bine
pot fi folosite și celelalte forme ale simulației (deghizarea totală sau
parțială ori interpunerea de persoane) în scop de fraudă la lege sau contra
intereselor terților, acțiunea în declararea simulației fiind singurul mijloc
prin care cei interesați pot înlătura consecințele defavorabile lor decurgând
din acordul simulator. Oricare ar fi însă explicația, cele două definiții
prezentate, deși s-au vrut mai ample decât ceea ce oferise anterior, la acest
capitol, literatura de specialitate, ni se par incomplete, câtă vreme nu pot
acoperi toate formele posibile ale simulației.
Mai recent, un autor definește acțiunea în simulație afirmând că,
atâta vreme cât „regimul interimar al simulației se bazează pe dedublarea
uneia și aceleiași situații existente între simulanți, acțiunea în simulație are
drept scop restabilirea uniformității regimului actului juridic care a făcut
obiectul simulației”181. Din nou, iată, Activitatea este lăsată de-o parte.
Precizând, în continuare, că acțiunea în declararea simulației nu are un sens
în sine, același autor consideră că „denunțarea minciunii juridice realizată
prin simulație” este doar „o etapă necesară pentru a se ajunge la adevărata
180 L. Pop, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Lumina Lex,
București, 1998, p. 130.

comercial” nr. 7-8/1998, p. 143.
102 Gabriela Chivu
realitate contractuală”, pentru „scoaterea la lumină a adevăratelor raporturi
existente între simulanți și examinarea lor prin prisma dreptului comun și
a regulilor izvorâte din art. 1175 C. civ. ”, Cum singurul efect direct și
propriu al denunțării simulației este „spulberarea minciunii juridice create
de către simulanți”, autorul ajunge la concluzia că acțiunea în simulație se
grefează întotdeauna pe o altă acțiune, care îi determină atât sancțiunea cât
și regimul general de admisibilitate și că, prin urmare, ea nu are o
configurație, un regim și o sancțiune proprii182.
2. Referire la literatura franceză. Ideea mai sus prezentată a
fost susținută și de o parte a literaturii franceze, dar tot în literatura franceză
s-a formulat și opinia contrară, în sensul că acțiunea în declararea
simulației este autonomă, având un obiect propriu, diferit de cel al acțiunii
în realizare. Obiectul ei constă în restabilirea realității, cu toate efectele pe
care această restabilire le implică, adică, mai întâi, înlăturarea aparenței și
apoi dezvăluirea realității, care urmează să-și producă efectele183.
Preluăm din literatura franceză chiar și o definiție a acțiunii în
simulație, care ni se pare mai adecvată, pentru simplul motiv că face
referire la situația juridică reală, expresie ce acoperă, așa cum am precizat
încă de la început, și cazul inexistenței unui raport juridic între simulanți,
și anume: acțiunea în declararea simulației este acțiunea în justiție prin care
orice persoană ce are interes urmărește să se stabilească faptul că situația
reală este diferită de cea care, aparent, a fost pretinsă184.
3. Delimitarea acțiunii în declararea simulației de acțiunea
în nulitate. Acțiune specifică, întemeiată de practică și de doctrină pe
prevederile art. 1175 C. civ., acțiunea în declararea simulației nu se
182 A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 143 și 156.

183 A se vedea M. Dagot, LA SIMULATION EN DROIT PRIVE,
L.G.D.J., Paris, 1967, p. 269-273, precum și autorii acolo citați.
confundă cu acțiunea în nulitate nici măcar atunci când simulația a fost

făcută în scop de fraudă la lege sau contra terților, pentru că, și atunci,
înainte să se poată constata că actul secret al părților este lovit de nulitate,
trebuie să se stabilească însăși existența actului secret și conținutul
acestuia, ca fiind contrar sau diferit de cel al actului aparent, deci, trebuie
să se constate simulația. Acțiunea în declararea simulației primează, în
timp, față de acțiunea în declararea nulității. Numai în cazul simulației prin
fictivitate cele două acțiuni se confundă, în sensul că acțiunea în declararea
simulației, neputând avea un scop în sine, este întotdeauna dublată de
acțiunea în declararea nulității actului juridic aparent, ca fiind fictiv. Altfel
spus, scopul acțiunii în declararea simulației este chiar înlăturarea actului
juridic fictiv, constatarea nulității sale pe motiv de ... inexistență.
Or, tocmai pornind de la constatarea că sancțiunea care lovește
actul fictiv este nulitatea, o sancțiune proprie acțiunii în nulitate, și nu
inopozabilitatea, ca sancțiune proprie simulației, se susține ideea rolului
accesoriu al acțiunii în simulație și lipsa ei de sancțiune proprie185. Nu
contestăm faptul că acțiunea în declararea simulației nu are o sancțiune
proprie și că, în cazul fictivității, ea poate fi înlocuită, cu același rezultat,
de acțiunea în nulitate, dar nu putem să nu observăm că, punând problema
inopozabilității, autorul a pierdut din vedere faptul că inopozabilitatea este
sancțiunea simulației licite, nicidecum a celei ilicite, actul fictiv dezvăluit
ca atare neavând cum să fie inopozabil pentru simplul motiv că el nu există
și nu a existat vreodată. Unica sancțiune posibilă a acestuia este nulitatea
absolută.
4. Delimitarea acțiunii în declararea simulației de acțiunea
oblică. Acțiunea în declararea simulației se diferențiază și față de acțiunea
oblică186, cu care a fost uneori confundată. în primul rând, creditorul-terț
185 A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 145.

186 A se vedea, în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
104 Gabriela Chivu
față de acordul simulator făcut în frauda sa acționează în nume propriu, pe
când creditorul care exercită acțiunea oblică o face în numele debitorului
său, pentru că acesta nu înțelege să-și valorifice el însuși drepturile
împotriva unor terțe persoane. în al doilea rând, ca terț față de acordul
simulator, creditorul poate dovedi simulația prin orice mijloc de probă,
inclusiv martori și prezumții, pe când creditorul care exercită acțiunea
oblică este supus, sub aspectul probațiunii, aceluiași regim la care este
supus debitorul său. în fine, hotărârea pronunțată în urma admiterfi acțiunii
în declararea simulației profită numai creditorului care a promovat această
acțiune, nu și celorlalți creditori ai debitorului, cum se întâmplă în cazul
acțiunii oblice, care profită tuturor creditorilor, chiar și celor neglijenți.
5. Delimitarea acțiunii în declararea simulației de - acțiunea
pauliană. Acțiunea în declararea simulației nu se confundă nici cu
acțiunea pauliană sau revocatorie187, deși ambele acțiuni oferă creditorilor
posibilitatea de a-și apăra drepturile prin înlăturarea efectelor unei
operațiuni frauduloase. Numai că, în timp ce prin acțiunea pauliană se
urmărește repararea pagubei cauzată creditorului printr-un act real,
adevărat, dar fraudulos, prin acțiunea în declararea simulației se urmărește
înlăturarea unui act aparent și restabilirea situației juridice reale. Iată de ce,
creditorul reclamant în acțiunea în declararea simulației nu trebuie să
dovedească elementul de fraudă și nici insolvabilitatea debitorului, fiind
suficient să dovedească prejudiciul suferit sau, cel puțin, interesul său de a
înlătura aparența actului mincinos. Data creanței nu are nici o relevanță, de
acțiunea în declararea simulației putând beneficia nu numai creditorii
anteriori acordului simulator, ci și creditorii posteriori. Creditorii
op.cit., p. 365 și M. Dagot, op.cit., p. 274-275. Pentru detalii privind acțiunea oblică, a se
vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 316-319 și L. Pop, op.cit., p. 411-415.
187 A se vedea: M.B. Cantacuzino, op.cit., p. 469; C. Hamangiu, L Rosetti-
Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 366. Pentru detalii privind acțiunea pauliană, a se
vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 319-322 și L. Pop, op.cit., p. 415-422.
copărtașilor pot ataca un partaj simulat fără să fi făcut intervenție sau

opoziție la împărțeală, așa cum se cere în cazul partajului real, în
conformitate cu art. 785 C. civ. O altă distincție între cele două acțiuni
rezidă din faptul că acțiunea în declararea simulației nu se răsfrânge
niciodată asupra subdobânditorului de bună-credință care a tratat cu
dobânditorul aparent, în timp ce efectele acțiunii pauliene pot atinge pe
subdobânditorul cu titlu gratuit, chiar dacă a fost de bună-credință.
Au mai fost evidențiate și alte diferențieri între cele două acțiuni
ca, de pildă, lipsa caracterului personal la acțiunea în declararea simulației,
caracter care apare pregnant în cazul acțiunii pauliene. De asemenea, s-a
insistat pe legătura strânsă dintre cele două acțiuni în cazul simulației prin
deghizare făcută în frauda creditorului, acțiunea în declararea simulației
trebuind să preceadă acțiunea pauliană spre a dezvălui deghizarea actului
real, pentru ca acesta să poată fi apoi desființat188.
Referitor la raportul dintre acțiunea în simulație și acțiunea
pauliană, unul dintre autorii care neagă autonomia acțiunii în declararea
simulației susține, preluând o opinie anterior formulată în literatura de
specialitate189, că acțiunea în simulație nu este nici anterioară, nici
prealabilă acțiunii pauliene, ci doar necesară probării unor condiții de
admisibilitate ale acesteia din urmă (frauda creditorilor și conivența dintre
simulanți). Dacă, bunăoară, creditorii chirografari au acțiune pauliană
pentru a ataca înstrăinarea fictivă atunci când aceasta le fraudează
interesele, în mod firesc, apreciază autorul, sancțiunea Activității va fi
inopozabilitatea acesteia, ca o consecință practică a admiterii acțiunii
188A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 278. Pentru înțelegerea corectă a
specificului acțiunii în declararea simulației și evitarea oricărei posibile confuzii cu acțiunea

pauliană, a se vedea, de asemenea, M. Planiol, G. Ripert, TRĂITE PRATIQUE DE
DROIT CIVIL FRANQAIS, tome VI, OBLIGATIONS, premiere pârtie, par P. Esmein,
L.G.D.J., Paris, 1952, p. 441-442.
189 A se vedea M.N. Costin, MARILE INSTITUȚII ALE DREPTULUI
CIVIL ROMÂN, vol. III, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 220.
106 Gabriela Chivu
pauliene și nu ca urmare a acțiunii în simulație. Inopozabilitatea ar veni,
deci, să sancționeze nu simulația, ci frauda sau Activitatea care întrupează
frauda190.
Și iată, revenim, din nou, la problema sancțiunii care lovește
actul fictiv, același autor susținând într-o altă parte a lucrării sale, așa cum
am arătat puțin mai înainte, că sancțiunea actului fictiv este nulitatea,
operând erga omnes, iar nu inopozabilitatea191. Cum este posibil, atunci,
ca, în cazul în care creditorul chirografar atacă actul fictiv printr-o acțiune
pauliană pe care, spre a-i fi admisă, o probează demonstrând Activitatea
actului aparent, să se ajungă la altă sancțiune decât la nulitatea actului
fictiv? Să se ajungă, prin urmare, la inopozabilitatea fictivității, adică, la
inopozabilitatea a ceva ce nu există. Un demers care începe cu invocarea
simulației actului aparent și cu proba fictivității sau inexistenței acesteia,
înțeleasă ca o condiție necesară pentru admiterea acțiunii pauliene, nu are
cum să se sfârșească altfel decât cu constatarea nulității actului aparent.
Unitatea de sancțiune, în caz de Activitate, nu poate fi sfărâmată de
calitatea specială a titularului acțiunii pauliene. De dragul unei construcții
teoretice, s-a pierdut din vedere avantajul creditorului chirografar de a
folosi acțiunea în declararea simulației, în cazul actului fictiv încheiat în
dauna sa. Este scutit astfel de dovada insolvabilității debitorului său, de
dovada fraudei și a complicității la fraudă a dobânditorului fictiv cu titlu
oneros, ba chiar și de dovada prejudiciului suferit, cum afirmă unii
autori192, suficient fiind să-și dovedească interesul de a înlătura aparența193.
190 A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 148.

191 Idem, p. 145.
192 A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit.,
p. 365; M. Dagot, op.cit., p. 276.
193 Ni se pare interesant de știut cum ar putea creditorul să-și dovedească
interesul în afara ideii de prejudiciu suferit. în această privință, jurisprudența interbelică a
fost, se pare, tranșantă, reținând că, din moment ce creditorul nu poate face dovada
existenței vreunui prejudiciu pentru el, nu poate invoca simulația înstrăinării făcută de
Tot ce urmărește el este să se constate că actul de înstrăinare făcut de

debitorul său nu există, ca apoi să poată recurge la alte mijloace
procedurale spre a-și valorifica dreptul de creanță împotriva
înstrăinătorului fictiv.
Nu vedem ca pe un inconvenient includerea creditorilor
chirografari ai înstrăinătorului fictiv în categoria terților, câtă vreme
acțiunea în declararea simulației se vădește o cale mai ușoară de urmat
decât acțiunea pauliană. Iată de ce, credem că acțiunea în declararea
simulației poate avea o existență independentă de acțiunea pauliană.
Alături de literatura de specialitate, care a definit acțiunea în
declararea simulației, a individualizat-o față de celelalte tipuri de acțiuni,
i-a determinat caracterul și i-a stabilit efectele194, practica judecătorească a
fost pusă și ea, adesea, în situația de a-și aduce propria contribuție la
conturarea specificului acestei acțiuni, așa cum vom vedea în continuare.
§ 2. Caracterul acțiunii în declararea simulației
6. Poziția practicii judecătorești în materie. Investită, în urma

unui recurs în supraveghere (recurs care avea caracter extraordinar), a se
pronunța asupra unei cauze în care, între altele, se invocase, pe cale de
debitorul său, deoarece acțiunea sa este lipsită de interes, iar acolo unde nu este interes, nu
este acțiune. A se vedea C. Hamangiu, CODUL CIVIL ADNOTAT, vol. III, Edit.
„Universala” Alcalay, București, 1925, p. 41 nr. 15.
194 A se vedea, pe lângă autorii până acum citați, și: V. Longhin,
Neconcordanța conștientă dintre voință și declararea ei în raporturile juridice create

prin acte juridice, în L.P. nr. 9/1956, p. 1035-1036; T.R. Popescu, P. Anca, TEORIA
GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1968, p. 128-130; D.
Cosma, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC CIVIL, Edit. Științifică,
București, 1969, p. 408-413; E. Safta-Romano, DREPT CIVIL. OBLIGAȚII, Edit.
Neuron, Focșani, 1994, p. 80-82; Gabriela Chivu, Acțiunea în declararea simulației, în
voi. „Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria și practica
dreptului”, II, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Centrul de științe sociale, Sectorul de științe
juridice, Cluj-Napoca, 1989-1990, p. 95-122.
108 Gabriela Chivu
excepție, Activitatea unui schimb de locuințe, instanța supremă preciza că,
o eventuală constatare a caracterului fictiv al schimbului ar avea drept
consecință directă nevalabilitatea convenției de schimb, care nu există
decât aparent, fără a fi o realitate juridică. Această acțiune - adăuga instanța
supremă - ca orice acțiune în constatare, poate fi introdusă oricând, nefiind
supusă efectelor extinctive ale prescripției, soluția fiind „în concordanță și
cu principiul potrivit căruia aparența în drept trebuie să poată fi oricând
înlăturată, actul juridic fictiv nefiind susceptibil de consolidare, prin
trecerea timpului”195. Sigur, deși s-a referit anume la Activitate, decizia
amintită are valoare de principiu pentru orice formă de simulație, pentru
că, indiferent de forma în care se realizează, simulația creează întotdeauna
o aparență în drept lipsită de suport în realitate ori contrară situației juridice
reale sau numai diferită de aceasta.
Concluzia aceasta vin să ne-o confirme deciziile pronunțate de
către instanța supremă în anii imediat următori, prin care s-a statuat în mod
categoric că acțiunea în declararea simulației este o acțiune în constatare
și nu în realizare196. Prin urmare, ea nu este supusă prescripției, putând fi
exercitată oricând pe cale principală ori pe cale de excepție197. Și, are acest
caracter tocmai pentru că este îndreptată spre stabilirea existenței actului
secret, real și a inexistenței (sau nesincerității) actului public, aparent. Or,
actul juridic simulat (deci nu numai fictiv, observăm noi) nu este
susceptibil de consolidare prin trecerea timpului198.
195 Plenul Trib. Suprem, dec. civ. nr. 15 din 2 nov. 1965, în C.D. 1965, p.
125.
196 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 181 din 22 ian. 1972,
rezumată în R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la
simulația în actele juridice, în R.R.D nr. 1/1976, p. 35.
197 în literatură s-a precizat că este vorba de o excepție de fond. A se vedea,
în acest sens, Elena Cîrcei, Notă la: Trib. jud. Buzău, dec. civ. nr. 1135 din 25 nov. 1983,
în R.R.D. nr. 2/1985, p. 56, precum și autorii acolo citați (sub nota 8).
198 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ.: dec. nr. 3009 din 22 dec. 1973,
rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU... 1969-1975, p. 121 și dec. nr. 668 din 7 apr. 1979,
Numai că, dacă acțiunea în declararea simulației este

imprescriptibilă, nu înseamnă că nu se pune totuși problema
prescriptibilității, în legătură cu acțiunea în realizare care însoțește, de
regulă, acțiunea în declararea simulației. Este greu de imaginat că cineva
ar avea interes să pornească o acțiune în declararea simulației doar de
dragul stabilirii adevărului în sine, caz în care instanța ar trebui să se
mulțumească să constate pur și simplu simulația. De cele mai multe ori,
însă, cel care pornește o asemenea acțiune leagă de ea, punând-o uneori
chiar pe prim plan, o acțiune în anulare, în rezoluțiune ori în reziliere a
actului secret sau (de ce nu?) chiar în executarea unei prestații izvorând din
actul secret, după cum, nu-i exclus să ceară reducțiunea unei liberalități
excesive făcută prin actul secret. Și, cum acestea sunt acțiuni în realizarea
unui drept, ele sunt supuse prescripției, conform Codului civil și Decretului
nr. 167/1958.
în acest sens s-a pronunțat și instanța supremă în cuprinsul unei
decizii în care, după ce a afirmat mai întâi ca fiind imprescriptibilă acțiunea
în declararea simulației unui contract de vânzare-cumpărare, s-a grăbit să
adauge că acțiunea în anularea donației cu sarcini pe care o ascundea acel
contract de vânzare- cumpărare era prescriptibilă199. Este de la sine înțeles
că, în cazul în care acțiunea în declararea simulației ar fi dublată de o
acțiune în constatarea nulității absolute a actului secret, această din urmă
acțiune ar fi, și ea, imprescriptibilă.
7. Un punct de vedere cu privire la caracterul acțiunii. în
literatura juridică s-a susținut că, pentru stabilirea naturii juridice a acțiunii
în declararea simulației și a caracterului său prescriptibil, trebuie avute în
vedere următoarele elemente', caracterizarea corectă a modalității folosite
în C.D. 1979, p. 247-249.

199 A se vedea Trib.Suprem, secț.civ., dec.nr. 668/1979 (cit.supra, nota
22).
110 Gabriela Chivu
pentru realizarea simulației, sancțiunea care lovește actul secret (nulitatea
relativă sau absolută), precum și persoana care solicită declararea
simulației (părți contractante sau terți)200.
Acest mod de a privi lucrurile vine însă în contradicție cu punctul
de vedere atât de limpede exprimat de către instanța supremă, în sensul că
acțiunea în declararea simulației este imprescriptibilă, iar problema
prescriptibilității se pune numai în legătură cu acțiunea în realizarea
dreptului, care se alătură sau urmează acțiunii în declararea simulației.
Autorul în cauză pornea chiar de la una din deciziile mai înainte
citate, prin care instanța supremă afirmase imprescriptibilitatea acțiunii în
declararea simulației. în speță, se ceruse constatarea ca simulat, în ceea ce
privește persoana cumpărătorului, a actului de cumpărare a unui imobil de
către un membru c.a.p. Comentând soluția, autorul ajungea la concluzia că
acțiunea în declararea simulației în aceste condiții era imprescriptibilă
pentru că, se încălcaseră dispozițiile imperative ale Statutului c.a.p. Or, nu
acest fapt justifica imprescriptibilitatea acțiunii în declararea simulației, ci
propriul ei caracter, de acțiune în constatare. Imprescriptibilitatea acesteia
era independentă de încălcarea sau neîncălcarea normelor imperative
invocate în cauză. Oricum, abia în secundar, după ce a constatat simulația,
adică existența unui act secret de vânzare-cumpărare, instanța a putut face
și constatarea că acel act era lovit de nulitate absolută întrucât fusese făcut
cu eludarea prevederilor Statutului c.a.p. cu privire la natura bunurilor ce
puteau fi achiziționate de către cooperatori.
în schimb, susține același autor, când acțiunea în declararea
simulației are caracterul unei cereri în realizare, ea este prescriptibilă
pentru că „acțiunea în declararea simulației se află dublată de cererea de
realizare a dreptului, care constituie finalitatea acțiunii, ambele fiind
exercitate concomitent și aflându-se într-o strânsă legătură”201.
200 A se vedea R. Petrescu, op.cit, p. 39.

201 R. Petrescu, op.cit., loc.cit.
Or, așa cum am văzut, instanța supremă a ținut tocmai să evite o

asemenea confuzie între acțiunea în declararea simulației și cea în
realizarea dreptului. Chiar dacă se pot exercita concomitent și se află în
strânsă legătură, ele sunt acțiuni distincte, supuse unui regim juridic diferit,
iar ordinea în care se soluționează nu poate fi decât una singură: în primul
rând, acțiunea în declararea simulației și, abia după aceea, acțiunea în
realizare, căci numai după ce s-a constatat simulația se poate da curs
celeilalte acțiuni. Cu alte cuvinte, strânsa legătură nu înseamnă numaidecât
interdependență, cu atât mai puțin confuzie; această legătură nu se
manifestă decât într-o singură direcție și anume, aceea de primordialitate a
acțiunii în declararea simulației față de acțiunea în realizare, ceea ce se
traduce în dependența acesteia din urmă față de prima. Faptul că acțiunea
în realizare este prescriptibilă nu se poate răsfrânge și asupra acțiunii în
declararea simulației, care continuă să rămână imprescriptibilă, chiar dacă,
din punct de vedere al consecințelor de ordin practic, pentru părți, acest
aspect nu mai are nici-o însemnătate, ca de altfel nici pentru terți. Pentru
ordinea de drept însă, trebuie să se admită principial că aparența falsă poate
fi oricând înlăturată.
Să încercăm să trecem, pe rând, în revistă elementele propuse de
autorul în cauză pentru așa-zisa determinare a caracterului acțiunii în
declararea simulației.
Caracterizarea corectă a modalității folosite pentru realizarea
simulației ne poate fi utilă doar în măsura în care știm că, în cazul
simulației prin Activitate, acțiunea în declararea simulației se însoțește
întotdeauna cu acțiunea în constatarea nulității actului fictiv, ceea ce ne
scutește de grija de a mai pune în secundar problema prescriptibilității
acțiunii în realizare.
Sancțiunea care lovește actul secret nu este de natură a influența
în vreun fel caracterul acțiunii în declararea simulației. Tipul de sancțiune
ne spune numai că acțiunea în anularea actului secret, dacă bineînțeles se
112 Gabriela Chivu
constată existența acestuia, este supusă prescripției, în timp ce acțiunea în
constatarea nulității actului secret ori a celui fictiv, urmează firesc același
regim cu acțiunea în declararea simulației, fiind imprescritibilă prin ea
însăși.
în fine, ultimul element, care distinge după cum acțiunea este
înaintată de părțile contractante sau de către terți, pornește de la o premisă
greșită, presupunând, se pare, că, de regulă, părțile sunt acelea care vin cu
o acțiune în realizarea propriu-zisă a unui drept, alături de acțiunea în
declararea simulației, ceea ce ar face ca, în cazul lor, acțiunea să fie
prescriptibilă; în schimb, terții ar ataca simulația numai în scop de
constatare a nulității, de unde consecința că, în cazul terților, acțiunea ar fi
imprescriptibilă. Altfel, nu vedem cum luarea în considerare a persoanei
care pornește acțiunea în declararea simulației ar putea cântări în vreun fel
în inutilul efort de determinare a naturii juridice și a caracterului acestei
acțiuni. Numai că, părțile pot foarte bine să invoce, dacă este cazul,
caracterul ilicit sau imoral al simulației și atunci, iată, acțiunea lor devine
imprescriptibilă, iar terții, la rândul lor, pot să vină ei înșiși cu o acțiune în
realizare, ca de pildă, moștenitorul rezervatar care cere reducțiunea
liberalităților excesive făcute de autorul său ori raportul unei donații
deghizate, caz în care, această acțiune va fi și ea supusă prescripției. Nimic
nu-1 poate împiedica, totuși, să ceară declararea simulației și după
expirarea termenului de prescripție înăuntrul căruia ar fi putut pretinde în
mod eficient reducțiunea liberalității ori raportul donației. Și, chiar dacă
instanța nu va face în mod expres constatarea simulației, ceea ce ar
presupune administrarea de probe în vederea stabilirii existenței actului
secret și a conținutului său, demers căruia nu i se mai întrevede, însă, nici
o utilitate, credem că simulația va fi denunțată și adevărul scos la lumină -
este drept, fără nici o consecință în plan juridic-, prin simplul fapt al
respingerii acțiunii în realizarea dreptului, pe motivul prescrierii sale.
Soluția de respingere pleacă, ni se pare nouă, de la premisa recunoașterii
sau acceptării existenței actului secret.

Ignorând caracterul constatator al acțiunii în declararea
simulației și atribuind acesteia natură juridică și caracter variabile, în
funcție de natura juridică și de caracterul acțiunii în realizare, care o
însoțește adesea, autorul citat mai sus neagă de fapt existența de sine
stătătoare a acțiunii în declararea simulației, individualitatea ei proprie,
specifică, inconfundabilă.
Să ne mai mirăm atunci că nici instanțele judecătorești nu s- au
prea împiedicat de problema caracterului imprescriptibil al acțiunii în
declararea simulației, chiar când simulația era evidentă, preferând să facă
abstracție de ea și să trateze acțiunea așa cum, de regulă, era formulată ca
simplă acțiune în pretenții, numai pentru că astfel o puteau soluționa fără
prea multă bătaie de cap, la adăpostul prescripției extinctive?
8. O hotărâre judecătorească edificatoare. Spre a ilustra
susținerile noastre anterioare este suficient să vedem cum a procedat, cu
mulți ani în urmă, o instanță județeană pusă în fața unui caz tipic de
simulație prin interpunere de persoane:
Dar, să relatăm mai întâi faptele, cunoscute din sursă directă,
întrucât ne-au parvenit, în copie, atât acțiunea cu anexele ei, cât și cele două
hotărâri judecătorești pronunțate în cauză.
Un imobil situat în Iași a făcut, la 13 mai 1959, obiectul unui
antecontract de vânzare-cumpărare, în cuprinsul actului sub semnătură
privată redactat cu această ocazie stabilindu-se prețul de vânzare al
imobilului și prevăzându-se încheierea contractului în formă autentică în
cel mult o lună. S-a mai consemnat în act și faptul că vânzătorii au primit
o parte din preț, ca aconto, din mâna cumpărătoarei. La scurtă vreme,
cumpărătoarea a mai achitat o parte din preț, restul fiindu-le înmânat
vânzătorilor în ziua încheierii actului autentic, fapt recunoscut de către
aceștia prin înscrisuri (chitanțe) sub semnătură privată. La 28 iulie 1959,
114 Gabriela Chivu
între cumpărătoarea imobilului si fratele ei a intervenit un „angajament”
prin care acesta din urmă accepta să figureze, în calitate de cumpărător, în
actul autentic de vânzare-cumpărare a imobilului în cauză, recunoscând că
banii au aparținut surorii sale și obligându-se să nu înstrăineze imobilul
decât atunci când sora lui i-o va cere. Sora plătitoare a prețului se obliga,
în schimb, să plătească impozitele și își rezerva dreptul de a încasa chiria,
imobilul fiind ocupat de chiriași. Actul autentic s-a încheiat, în aceeași zi,
între fratele plătitoarei prețului și vânzători, care cunoșteau, bineînțeles,
calitatea de intermediar a cocontractantului.
Timp de aproape zece ani, cea care se credea cumpărătoarea
imobilului achită impozitele, încasează chiria și, când o parte din casă se
eliberează, își instalează în ea fiica și ginerele, iar după plecarea acestora
vine ea însăși să locuiască acolo. In 1975 este nevoită însă să-și părăsească
locuința din cauza neînțelegerilor cu fratele său și, mai ales, cu soția
acestuia, care ocupaseră și ei, între timp, o cameră în imobilul cu pricina.
La moartea fratelui interpus, imobilul se deferă, pentru partea ce aparținuse
defunctului din bunul comun (căci fusese dobândit în timpul căsătoriei),
soției supraviețuitoare și fiului defunctului. Imediat după eliberarea
certificatului de moștenitor prin care se consfințește această stare de
lucruri, „cumpărătoarea” se adresează justiției cu o acțiune zisă în pretenții,
cerând restituirea sumei pe care ea a investit-o în acel imobil.
Deși se administrează probe din care rezultă adevăratele
raporturi juridice care au existat între plătitoarea prețului și fratele ei,
instanța de fond preferă să nu intre în amănunte, reținând că dreptul
reclamantei este un drept de creanță a cărui prescripție, în lipsa unui
termen anume prevăzut, a început să curgă în chiar momentul nașterii
raportului de obligații și, cum nu a fost valorificat înăuntrul termenului de
trei ani, acest drept s-a prescris202. Tribunalul județean Iași203 confirmă
202 Judec. Iași, sent. civ. nr. 6782 din 16 sept. 1978 (nepublicată).
203 Dec. civ. nr.185 din 28 febr. 1979 (nepublicată).
hotărârea instanței de fond, menținând și motivarea acesteia. Nu poate însă

ignora cu desăvârșire afirmația recurentei în sensul că a fost vorba de o
simulație, dar expediază repede problema arătând că „angajamentul” care
s-a încheiat în ascuns este un simplu act sub semnătură privată, singurul
care are forță juridică fiind actul autentic.
Instanța de recurs a ocolit astfel cu vizibilă îndemânare
problemele spinoase ale cauzei, deși, în virtutea rolului activ, i-ar fi revenit,
credem, următoarele sarcini: să se prevaleze de caracterul imprescriptibil
al acțiunii în declararea simulației; să caracterizeze natura juridică a
raporturilor reale dintre părți; să verifice scopul urmărit de plătitoarea
prețului atunci când a recurs la intermediar; să admită o probațiune
adecvată; și, în fine, să se pronunțe distinct asupra posibilității valorificării
dreptului de creanță. N-a făcut însă nimic din toate acestea, căci era mai
simplu să rețină împlinirea prescripției.
Părerea noastră este că, instanța trebuia să constate simulația,
dar să rețină în același timp că a fost făcută în scop de eludare a
prevederilor legale cu privire la dobândirea imobilelor și, din acest motiv,
a fost ilicită. Va mai fi fiind, probabil, urmărit și un alt scop, care nouă ne
scapă, dar care de bună seamă era tot ilicit, altminteri nu vedem de ce
plătitoarea prețului n-a putut să apară ea însăși, ca parte, în actul autentic
de vânzare-cumpărare. Actul secret intervenit între părți era, deci, lovit de
nulitate absolută, dar actul aparent putea, și trebuia, să subziste pentru că
îndeplinea condițiile cerute de lege spre a-și produce efectul translativ de
proprietate. De altfel, pentru vânzători, chiar dacă cunoscuseră calitatea de
intermediar a cumpărătorului, acest act nu era deloc aparent, căci ei
înstrăinaseră realmente imobilul contra unei sume de bani, fiindu-le
indiferentă înțelegerea dintre plătitoarea prețului și fratele ei. Dar, dacă
actul secret era lovit de nulitate în sensul că efectul dobândirii imobilului
direct în persoana plătitoarei nu se putea produce, în schimb, din el se
născuse, cel puțin, dreptul la restituirea sumei plătită de către aceasta cu
titlu de preț al imobilului. Acțiunea în realizarea acestui drept era supusă,
116 Gabriela Chivu
firește, prescripției. Instanța trebuia însă să acorde mai multă atenție și
acestui aspect al problemei, mai ales momentului când a început să curgă
prescripția. Era limpede că, în intenția părților - și, în acest sens, trebuie
interpretate convențiile - în cazul în care, plătitoarea prețului nu ar fi putut
deveni, în condiții legale, proprietara imobilului, i se recunoștea dreptul de
a cere scoaterea lui la vânzare spre a-și recupera banii investiți. Obligația
pe care și-o asumase astfel fratele cumpărător era afectată de o condiție
suspensivă pur potestativă, valabilă, în măsura în care depindea de bunul
plac al creditorului și nu al debitorului. Or, în cazul condiției suspensive,
prescripția nu curge pendente conditione, iar obligația afectată de o
asemenea condiție se transmite la moștenitori. Abia în clipa în care
plătitoarea prețului ar fi cerut scoaterea imobilului la vânzare sau, pur și
simplu, restituirea sumei avansate, ar fi început să curgă prescripția.
Și, chiar respingând ideea condiției, instanța, exercitându-și
rolul activ, trebuia să observe că prescripția a fost, oricum, întreruptă,
având în vedere că fratele cumpărător a acceptat ca sora lui să plătească
impozitele, să încaseze chiria de la locatari și să locuiască ea însăși în
imobilul în cauză, fără să plătească, la rându-i, vreo chirie. O astfel de
atitudine din partea fratelui cumpărător era de natură a-i întreține
plătitoarei prețului credința că i se recunoaște, dacă nu dreptul de
proprietate asupra imobilului (ceea ce ar fi fost și imposibil, potrivit
normelor atunci în vigoare cu privire la dobândirea imobilelor), cel puțin,
dreptul de a i se restitui suma avansată pentru achiziționarea imobilului de
către fratele ei. Creanța plătitoarei prețului a devenit exigibilă abia în
momentul în care dreptul i-a fost contestat prin eliberarea certificatului de
moștenitor fără a se lua în considerare, la stabilirea masei succesorale,
datoria pe care defunctul o avea față de sora sa.
în cauză, apărarea a invocat, la un moment dat, îmbogățirea fâră
cauză a moștenitorilor în dauna plătitoarei prețului imobilului, apărare pe
care instanța a refuzat să o ia in considerare, deși principiul îmbogățirii fără
cauză ar fi fost de-ajuns prin el însuși spre a fundamenta o hotărâre justă

cu atât mai mult cu cât, în acest caz, prescripția nu începe să curgă decât
de la data când păgubitul a cunoscut paguba și pe cel care profită de ea.
Trecând cu vederea toate aceste amănunte, instanța a consfințit
prin hotărâre o mare inechitate. Dacă, în ceea ce privește pe plătitoarea
prețului, suspectând-o de cine știe ce intenții frauduloase, ideea pierderii
banilor investiți nu ni se pare atât de gravă, cu toate că banii reprezentau
economiile unei vieți întregi, ea fiind pensionară, în schimb, câștigul,
profitul pe care l-a tras fratele cumpărător și, apoi, moștenitorii săi nu poate
fi justificat prin nimic, fiind de-a dreptul imoral. Fratele s-a văzut nu numai
proprietar asupra unei case pentru care nu a plătit un ban, dar a fost și ușurat
timp de 10 ani de sarcina plății impozitelor, care îi incumba, firesc, în
calitate de proprietar și, culmea, a avut și ce lăsa astfel moștenitorilor săi
după moarte. Privite lucrurile din acest punct de vedere, hotărârea ni se
pare de o inechitate flagrantă, un exemplu de anti-justiție.
Nu ne rămâne decât să constatăm că, uneori, din comoditate sau
din lipsă de timp, instanțele judecătorești au căutat să evite a pune în
discuție probleme juridice mai complexe, preferând să urmeze căile
bătătorite, simple și la îndemână, care, deși aparent in concordanță cu
legea, se puteau vădi, în raport de împrejurările de fapt, profund
inechitabile.
9. Relația dintre acțiunea în declararea simulației și
acțiunea în reducțiunea donațiilor deghizate. Menționăm, în încheierea
acestui paragraf, că, potrivit jurisprudenței franceze, acțiunea în declararea
simulației este supusă prescripției de 30 de ani, termenul curgând de la data
actului simulat. Se face însă precizarea, valabilă și pentru dreptul nostru,
că, în cazul acțiunii prin care moștenitorii rezervatari invocă simulația
pentru a obține reducțiunea donațiilor deghizate, prescripția nu începe să
curgă decât din ziua când s-a născut dreptul de a exercita acțiunea în
118 Gabriela Chivu
reducțiune, deci, din ziua decesului autorului lor204.
De aici, s-ar putea trage concluzia că acțiunea în declararea
simulației unui act de vânzare-cumpărare care ascunde o donație, acțiune
pe care moștenitorul rezervatar o îndreaptă împotriva comoștenitorului
donatar, este indisolubil legată de acțiunea in reducțiunea liberalității
făcută de autorul comun și că, prin urmare, ea nu poate avea o existență de
sine stătătoare.
Vine să ne confirme o asemenea presupunere chiar o hotărâre din
practica noastră judecătorească. într-o cauză în care doi frați au chemat în
judecată pe cele două surori ale lor, cerând instanței să constate că actele
de vânzare-cumpărare prin care fiecare dintre acestea dobândise câte un
imobil de la părinții lor erau, în realitate, donații deghizate, s-a decis că
acțiunea în declararea simulației putea fi admisă numai în cadrul unei
acțiuni în reducțiunea liberalităților făcute de către autorii comuni (părinții)
părților, deoarece, prin necunoașterea masei succesorale, este imposibil de
stabilit care este rezerva succesorală și cotitatea disponibilă, așadar, în ce
măsură donațiile în litigiu sunt sau nu reductibile și, deci, dacă reclamanții
au sau nu interesul de a cere, în cauză, constatarea simulației205.
Așa cum am văzut cu un alt prilej, donațiile deghizate în forma
unui act cu titlu oneros sunt valabile, cu excepția cazului în care, prin ele,
s-a urmărit eludarea dispozițiilor prohibitive ale legii206. Tocmai de aceea,
sfera persoanelor care pot justifica un interes în declararea simulației unor
asemenea acte se restrânge doar la moștenitorii rezervatari, așa încât,
acțiunea în declararea simulației le aparține în exclusivitate, iar dreptul la
204 A se vedea: B. Starck, H. Roland, L. Boyer, OBLIGATIONS. 2.
CONTRAT, cinquieme edition, Litec, Paris, 1995, p. 417; CODE CIVIL, deuxieme
edition, redigee avec le concours de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, Dalloz, Paris, 1997-
1998, p. 1012, nr. 16.
205A se vedea Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 796 din 30 iulie 1985, în R.R.D.
nr. 6/1986, p. 73.

206 A se vedea supra, Cap. II §2/3 și 4.
acțiune se naște, firesc, odată cu nașterea dreptului la moștenire. Tot atunci

se naște și dreptul de a cere reducțiunea liberalităților excesive, în vederea
întregirii rezervei. Cum în afara acțiunii în declararea simulației nu s-ar
putea pune în discuție și admite, în final, reducțiunea donației deghizate,
cele două acțiuni coexistă, dar ni se pare exagerat a condiționa acțiunea în
declararea simulației de acțiunea în reducțiune și a o trece pe aceasta din
urmă în prim plan, contestându-i celei dintâi orice identitate, ca și cum ar
fi pur și simplu încorporată acțiunii în reducțiune. Acțiunea în declararea
simulației unui act oneros care ascunde o donație poate servi
moștenitorului rezervatar și pentru atingerea altor scopuri decât
reducțiunea liberalităților excesive făcute de către autorul său. Așa, de
pildă, acțiunea poate avea ca scop revocarea donației pentru ingratitudine,
în cazul când părintele donator a murit înaintea termenului de un an
înăuntrul căruia el însuși putea revoca donația sau poate avea ca scop
constatarea nulității donației deghizate, pentru cauză ilicită sau imorală.
A respinge acțiunea în declararea simulației pe motiv că, nefiind
susținută de o acțiune în reducțiune nu se poate cunoaște masa succesorală,
respectiv rezerva succesorală și cotitatea disponibilă și, prin urmare, nu se
poate ști dacă reclamantul are sau nu interesul în constatarea simulației, ni
se pare o soluție comodă și contrară ideii de restabilire a adevărului, pe
care se sprijină acțiunea în simulație. Practic, se pretinde moștenitorului să
dovedească pierderea suferită prin știrbirea rezervei sale, spre a-și putea
susține astfel acțiunea în declararea simulației, deși el, într-o primă fază,
dorește să se stabilească natura juridică reală a operațiunii translative de
proprietate care a avut loc între autorul său și un comoștenitor. Interesul
său îl atestă chiar calitatea de moștenitor rezervatar. Poate că nici nu are
intenția de a cere efectiv reducțiunea donației, dar vrea să o facă publică
din diverse motive, de pildă, spre a se ști de ce a refuzat să se implice în
îngrijirea părintelui bolnav ori să contribuie la cheltuielile de
înmormântare, atrăgându-și astfel oprobiul public. Chiar și fără a urmări
120 Gabriela Chivu
efecte juridice directe, moștenitorul rezervatar poate avea un interes pentru
restabilirea adevărului, interes care se poate menține și după prescrierea
dreptului la acțiunea în reducțiune. A-i refuza acest drept înseamnă a
consolida definitiv „minciuna juridică”, în dauna adevărului.
§ 3. Proba simulației
10. Precizări prealabile. O altă problemă importantă care s-a

pus în practica judecătorească în legătură cu simulația privește proba
acesteia, căci, cel ce are interes și invocă simulația trebuie s-o și
dovedească. Nu poate fi vorba de simulație ori de un act secret care
modifică un act public „atâta timp cât un atare act secret nu există sau nu
poate fi dovedit”207. în lipsa unor dispoziții speciale în acest sens, instanțele
judecătorești au aplicat regulile dreptului comun, făcând însă distincție
după cum proba urmează să se administreze între părțile contractante sau
între acestea și terți.
11. Proba simulației între părți. Cât privește părțile
contractante, între ele, proba simulației, adică dovada existenței și a
conținutului actului secret, s-a putut face, în cazul în care valoarea
contractului depășea 250 lei, numai printr-un înscris, potrivit prevederilor
art. 1191 C. civ., sau pe baza unui început de dovadă scrisă completat cu
martori sau prezumții, conform art. 1197 C. civ. Desigur, astăzi, întrucât
valoarea de 250 lei stabilită de art. 1191 C. civ., ca plafon maxim, nu a fost
actualizată de legiuitor, posibilitatea părților de a recurge la martori, spre a
dovedi existența și conținutul actului secret, nu mai intră în discuție. Dar,
decenii la rând, instanțele judecătorești au făcut aplicarea art. 1191 C. civ.
în integralitatea sa, ținând seama de valoarea actului ce urma a fi dovedit.
207 Trib, munic. București, secț. IV civ., dec. nr. 1792/1991, rezumată în
I. Mihuță, CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ... 1991, p. 67.

Valoarea actului nu a mai avut, însă, relevanță în cazul în care actul aparent
s-a materializat într-un înscris, deoarece în contra sau peste ceea ce
cuprinde actul scris nu este admisibilă proba cu martori (art. 1191 alin. 2
C. civ.).
Aplicând această regulă într-un caz concret, în care reclamanta
poseda dovada scrisă a creanței sale (chitanța în care figura în calitate de
creditoare a pârâtului), instanța supremă a stabilit că, potrivit art. 1175 C.
civ., pârâtul debitor nu putea face dovada simulației constând în
substituirea persoanei creditorului decât prin contraînscris; iar, potrivit art.
1191 C. civ., el nu putea răsturna decât tot prin act scris conținutul
înscrisului înfățișat de reclamantă208.
Pentru același motiv, instanța supremă a respins proba cu martori
cerută de reclamantă pentru a dovedi existența și conținutul unei convenții
verbale care contrazicea un contract de vânzare- cumpărare constatat prin
înscris, în partea privitoare la persoana cumpărătorului209.
în schimb, deși s-a reținut nulitatea unui înscris sub semnătură
privată, ca mijloc de probă, pe motivul nerespectării cerinței multiplului
exemplar, s-a admis, totuși, posibilitatea dovedirii convenției secrete prin
alte mijloace de probă, înscrisul intitulat de părți declarație, în care se
consemna prețul real al vânzării, fiind considerat un început de dovadă
scrisă210.
Instanțele judecătorești au fost puse în situația de a face aplicarea
în materie și a art. 1198 C. civ., care instituie - se știe - o excepție de la
208 A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 150 din 28 februarie 1962,
în C.D. 1962, p. 308.
3 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 1063 din 1 august 1970, rezumată
în I. Mihuță, REPERTORIU... 1969-1975, p. 171.

210 A se vedea Curtea de Apel București, secț. a IV-a civ., dec. nr.
1962/1999, în CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ...1999, Edit. Rosetti,

București, 2001, p. 148-151.
122 Gabriela Chivu
regula înscrisă în art. 1191 C. civ., admițând proba cu martori pentru
dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește 250 lei,
în cazul imposibilității creditorului de a-și procura o dovadă scrisă. La
început, este adevărat, instanțele au fost mai precaute în această privință,
respingând ideea că rudenia ar putea fi un impediment la confecționarea
actului scris constatator al obligației reale asumate de către debitor211, dar
treptat ideea a prins teren, admițându-se principial că, și în cazul simulației,
se poate beneficia de dispozițiile art. 1198 C. civ., invocându-se neputința
părților de a face un înscris datorită relațiilor apropiate dintre ele212.
Instanța supremă a făcut ea însăși aplicarea art. 1198 C. civ., într-
o cauză în care debitorul obligației asumate printr-un contract aparent de
împrumut era cumnatul creditorului, motiv pentru care, primul a pretins că
s-a aflat în imposibilitatea morală de a-i pretinde acestuia din urmă o
dovadă scrisă despre realitatea operațiunii juridice intervenite între ei.
Instanța supremă, reținând că actul secret nu s-a încheiat în scris datorită
încrederii reciproce ce a existat între părți, determinată de gradul apropiat
de rudenie, a stabilit că dispozițiile art. 1198 C. civ., în sensul
admisibilității probei cu martori, sunt aplicabile și că noțiunea de
imposibilitate trebuie înțeleasă în sens larg, cuprinzând atât o
imposibilitate materială, cât și o imposibilitate morală a întocmirii
înscrisului213.
De la regula că simulația nu poate fi dovedită între părțile
contractante decât printr-un contraînscris care modifică actul aparent ce se
211 A se vedea Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr. 398 din 18 mai 1967, cu
Notă de P. Perju, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 150-154.
212 A se vedea Trib. jud. Brașov, dec. civ. nr. 370 din 26 mart. 1974, în
R.R.D. nr. 12/1975, p. 46.
213 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 1324 din 14 iulie 1979, în
C.D. 1979, p. 266-269. în același sens: Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 1108 din 28 mai
1983, rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU... 1980-1985, p. 81; Trib. Suprem, secț. civ.,
dec. nr. 854 din 8 apr. 1989, în „Dreptul” nr. 3/1990, p. 64.
pretinde a fi simulat, practica judecătorească a mai admis însă și alte

excepții, și anume, acelea în care actul a fost făcut în scop de fraudă ori
consimțământul uneia dintre părți a fost smuls prin violență sau surprins
prin doi. în aceste cazuri, o parte poate dovedi simulația, în contra celeilalte
părți, prin toate mijloacele de probă, chiar și simple prezumții 214. S-a
reținut, de asemenea, că, în situațiile de excepție pe care le comportă art.
1191 C. civ., devin admisibile probele cu martori și prezumții și, astfel, un
contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere prezentat public în
forma unui act de vânzare-cumpărare poate fi probat și prin simple
prezumții215.
Notăm că, în practica judecătorească a fost admisă și
mărturisirea ca mijloc de probă a simulației între părți, și nu numai în caz
de fraudă216, ci și în cazul unei simulații pe care instanța în cauză o
considera ca fiind licită, deși în realitate ea nu avea acest caracter, întrucât
era vorba de dobândirea unui imobil prin persoană interpusă, în scopul
eludării normelor prohibitive atunci în vigoare217.
Nu contestăm valoarea probatorie a mărturisirii în cazul
simulației făcută în scop de fraudă, dar, în cazul simulației licite, acest
mijloc de probă trebuie privit cu circumspecție și acceptat numai în măsura
în care există și un început de dovadă scrisă. Altfel, s-ar oferi părților
214
A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, secț. civ: dec. nr. 1063/1970
(cit. supra, nota 33); dec. nr. 820 din 15 mai 1971 și dec. nr. 2643 din 27 nov. 1974,
rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU... 1969-1975, p. 121 și, respectiv, 139; dec. nr.
1108/1983 (cit. supra, nota 37); Curtea Supremă de Justiție, secț. civ., dec. nr. 463 din 1
martie 1993, în „Dreptul” nr. 7/1994, p. 85.
215 A se vedea Curtea de Apel Suceava, dec. civ. nr. 263/1996, rezumată
în P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor judecătorești din
circumscripția Curții de Apel Suceava în domeniul dreptului civil și procesual civil
(sem. 1 1996), în „Dreptul” nr. 2/1997, p. 103-104.
216 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 459 din 1 martie 1977, cu
Notă de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 48-53.
217 A se vedea Trib, munic. București, sect. IV civ., dec. nr. 2609 din 23
dec. 1978, cu Notă de Gh. Florescu, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 57-58.
124 Gabriela Chivu
posibilitatea ca printr-o înțelegere secretă ulterioară acordului simulator să
modifice din nou aparența, sub pretextul că stabilesc situația reală și să
realizeze, poate, frauda chiar în fața instanței, cu scopul de a se pune la
adăpost de primejdia iminentă a invocării simulației de către un terț
interesat. Chiar și unui act juridic obișnuit i s-ar putea modifica astfel,
aparent, natura sau conținutul, falsul reclamant pretinzând, bunăoară, că în
spatele unui asemenea act se află o convenție secretă a părților, afirmație
pe care falsul pârât n-ar avea decât să o recunoască, ca părțile să-și poată
atinge scopul.
în sprijinul punctului nostru de vedere vine chiar una dintre
deciziile instanței supreme, în care se arată că „mărturisirile și
recunoașterile posterioare ale părților nu pot înlocui dovada ce rezultă
dintr-un contraînscris destinat, din același moment cu actul aparent, să facă
dovada simulației”218.
12. Proba simulației făcută de către terți. Spre deosebire de
părți, terții pot face proba simulației, împotriva părților sau a uneia dintre
ele, prin orice mijloc de probă, pentru simplul motiv că dispozițiile
restrictive ale art. 1191 C. civ., privind condițiile de admisibilitate a probei
cu martori nu li se aplică. încă din 1956, instanța supremă a statuat că, în
litigiile dintre părți și terți, aceștia din urmă pot invoca orice mijloc de
probă spre a dovedi clauzele, realitatea, irealitatea ori simulația unei
convenții la care ei nu au luat parte, întrucât dispozițiile art. 1191 C. civ.
își găsesc aplicare numai față de părțile între care s-a încheiat actul219.
în literatura juridică s-a afirmat că libertatea terților de a folosi
orice mijloc de probă în dovedirea simulației rezultă din aceea că, din
punctul lor de vedere, simulația apare ca un simplu fapt220. O asemenea
219 Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 901 din 11 mai 1956, în C.D. 1956, II,
p. 251.
220 A se vedea: T.R. Popescu, P. Anca, op.cit., p. 129; D. Cosma, op.cit.,
p. 412; P. Perju, Notă (cit. supra, nota 35).
afirmație ni se pare inexactă, căci, un act odată încheiat, fie și în ascuns,

trebuie privit ca atare; existența lui este, totuși, o realitate și nu poate fi
tratată ca un simplu fapt, cu atât mai mult de către persoana care își vede
atinse astfel interesele, fiind pusă chiar în situația de a decide pe care dintre
cele două acte să-l invoce spre a-și apăra cât mai eficient aceste interese.
Mai nuanțată încearcă să fie afirmația potrivit căreia, față de terți, actul
secret are valoarea unui fapt juridic, în înțelesul restrâns al acestei
noțiuni221. Libertatea terților de a folosi orice mijloc de probă în dovedirea
simulației are, credem, o singură explicație - relevată, între altele, și de
către autorii citați - și anume, aceea că, nefîind părți ale acordului
simulator, terții au fost în imposibilitate de a-și preconstitui o dovadă
scrisă. Art. 1191 C. civ. vizează exclusiv părțile contractante, dar până și
acestea încetează a mai fi ținute de dispozițiile restrictive ale textului în
cauză, când au fost în imposibilitate de a-și preconstitui o dovadă scrisă ori
când vor să dovedească frauda, situații în care pot recurge la orice mijloc
de probă. Cu atât mai mult, pot s-o facă terții, care nu numai că n-au putut
să-și procure dovezi scrise, dar, de cele mai multe ori, atacă simulația
tocmai pentru că își văd vătămate prin aceasta drepturile.
Terții de rea-credință nu se mai pot bucura însă de aceste
avantaje în contra părților, care pot dovedi, ele de această dată, prin orice
mijloc de probă, faptul - și acesta este, într-adevăr, un fapt - că terții au
cunoscut simulația, ceea ce face astfel ca actul secret să le fie opozabil.
în schimb, când una dintre părți se apără în fața unui terț
invocând, pe cale de excepție, simulația, ea trebuie s-o dovedească de pe
poziția de parte care a avut, deci, posibilitatea să-și preconstituie o dovadă
221 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 77. în sensul că, pentru

terți, simulația reprezintă un fapt juridic, a se vedea și: P. M. Cosmovici, DREPT CIVIL.
DREPTURI REALE. OBLIGAȚII. CODUL CIVIL, ed. a Il-a, Edit. ALL BECK,
București, 1998, p. 240; I. Dogaru, P. Drăghici, TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1999, p.146.
126 Gabriela Chivu
scrisă222. Dacă însă actul aparent nu are suport în realitate, partea care
invocă excepția nu mai poate fi ținută să prezinte o dovadă scrisă. în acest
sens s-a pronunțat, nu cu mult timp în urmă, instanța supremă, stabilind că,
în situația în care prin acordul simulator s-a urmărit neutralizarea efectelor
actului aparent, cu scopul, în speță, ca apartamentul care făcuse obiectul
vânzării să rămână și pe mai departe în proprietatea vânzătorului, nefîind
necesară întocmirea unui înscris secret în care să se materializeze
înțelegerea ocultă a părților, instanțele nu pot pretinde părții să facă dovada
înscrisului secret223.
O situație specială au, sub aspectul probațiunii, succesorii
universali. Potrivit prevederilor art. 1175 C. civ., efectele simulației se
răsfrâng asupra succesorilor universali ca și cum ei ar fi fost parte la
acordul simulator. Or, dacă, din punct de vedere al efectelor simulației,
succesorii universali sunt întru totul asimilați părților, înseamnă că, și din
punct de vedere al probațiunii, ei împărtășesc același regim juridic. Numai
că, practica judecătorească a adus un important corectiv regulii instituită
de art. 1175 C. civ. cu privire la suportarea efectelor simulației de către
succesorii universali, stabilind că, atunci când simulația este îndreptată
împotriva unui succesor universal, în sensul că urmărește să ascundă un act
prin care se atinge rezerva sa succesorală, acesta trebuie considerat terț față
de actul simulat pentru simplul motiv că își apără drepturile proprii. De
aici, consecința că succesorul universal poate dovedi simulația unui act de
înstrăinâre cu titlu oneros, care ascunde o donație, prin orice mijloc de
probă, inclusiv martori sau prezumții224.
222 A se vedea Trib. Ilfov, secț. II civ. com., sent. nr. 1622 din 1949, în J.N.
nr. 4/1951, p. 448-449.
223 A se vedea Curtea Supremă de Justiție, secț. civ., dec. nr. 1823 din 7
oct. 1992, în „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 124.
224 A se vedea Trib. reg. Ploiești, dec. civ. nr. 173 din 17 ian. 1957, cu
Notă de Al. Giurgiu, în J.N. nr. 5/1957, p. 875-876. în același sens: Trib. Suprem, col. civ.,
dec. nr. 1243 din 24 oct. 1958, în C.D. 1958, p. 88-90 și Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr.
13. Sublinieri finale. Nu putem încheia această parte a lucrării

noastre fără a aminti că toate regulile care s-au aplicat de-a lungul ultimelor
decenii în practica judecătorească, în legătură cu proba simulației, nu au
făcut altceva decât să continue ceea ce jurisprudența antebelică realizase
cu meticulozitate în materie. Ni se pare firesc, câtă vreme, în lipsa unor
prevederi speciale, aplicarea regulilor de drept comun la cazul particular al
simulației a constituit singura alternativă posibilă225.
Jurisprudența franceză consacră și ea, cu susținerea doctrinei,
reguli aproape similare cu privire la proba simulației226.
§ 4. Combaterea aparenței creată printr-un

înscris autentic
14. Poziția doctrinei. în literatura juridică s-a susținut, în mod

argumentat, că actul secret poate fi dovedit printr-un înscris sub semnătură
privată chiar dacă actul aparent este materializat într-un înscris autentic,
deoarece în caz de simulație se tinde să se dovedească numai nesinceritatea
2540 din 27 dec. 1972, rezumată în R. Petrescu, op.cit., p. 37. în acest context, vine să ne
surprindă o decizie recentă prin care s-a respins acțiunea în constatarea simulației unui act
de vânzare-cumpărare intervenit între părinții reclamantului și fratele său, act care era în
realitate o donație deghizată, motivul respingerii acțiunii fiind lipsa unui înscris prin care
trebuia făcută proba actului secret, împotriva actului aparent consemnat într-un înscris.
Instanța a pierdut din vedere faptul că fratele reclamant, vătămat în drepturile proprii prin
liberalitatea făcută de părinți, devenise terț și, prin urmare, putea recurge la orice mijloc de
probă spre a dovedi simulația. Singurul motiv pentru care s-ar fi putut pune problema
respingerii unei asemenea acțiuni ar fi putut fi acela al neputinței justificării drepturilor
proprii de către fratele reclamant, în cazul în care părinții dispunători s-ar fi aflat încă în
viață. A se vedea Curtea de Apel Pitești, dec. civ. nr. 2178 din 19 oct. 1998, în CULEGERE
DE PRACTICĂ JUDICIARĂ, 1998, Edit. ALL BECK, București, 1999, p.29-30.
225 A se vedea C. Hamangiu, CODUL CIVIL ADNOTAT (cit. supra,
nota 17), p. 41-43, nr. 9, 11, 13, 14, 16, 18, 19, 22-24.
226 A se vedea: CODE CIVIL (cit. supra, nota 28), p. 1012, nr. 8, 17, 18
și 19; M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 438-440; M. Dagot, op.cit., p. 305 și urm.; Al. Weill,
Fr. Terre, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1986,
p. 584-585 și 589-590.
128 Gabriela Chivu
declarațiilor de voință ale părților și nu inexactitatea constatărilor făcute
personal și în limitele atribuțiilor sale de agentul instrumentator, caz în care
înscrisul autentic face dovadă până la înscrierea în fals227.
15. Orientarea inițială a practicii judecătorești. PractiGâ
judecătorească a fost la început derutată, cel puțin în privința înscrisurilor
autentice cerute de lege ad validitatem, refuzând să admită că împotriva
unui asemenea înscris s-ar putea face proba simulației printr-un simplu
înscris sub semnătură privată. Pornind de la cerința subînțeleasă de art.
1175 C. civ. că actul secret, care dă expresie voinței reale a părților, ca să
poată produce efecte valabile trebuie să fie el însuși în concordanță cu
legea, instanța supremă a dedus că, atunci când forma scrisă sau autentică
este pretinsă de lege pentru însăși existența actului real, contraînscrisul,
pentru a-și produce efectele, trebuie să fie el însuși valabil în raport de
aceste cerințe, ca și când nu ar fi ascuns, ci public228 229. Formulată inițial
doar la nivel de principiu, această regulă avea să se concretizeze curând în
practica instanței supreme în materie de probațiune a simulației, stabilindu-
se că, în cazul contractelor care erau supuse condițiilor de autentificare și
autorizare administrativă prealabilă, simulația nu putea fi dovedită decât
printr-un contraînscris încheiat tot în forma autentica .
Fără a reflecta prea mult asupra implicațiilor teoretice și practice
ale acestei soluții, instanța supremă pretindea astfel că, atunci când
formalitatea înscrisului autentic era cerută de lege ad validitatem, părțile
227 A se vedea D. Cosma, op.cit., p. 410-411 și F. Măgureanu,
ÎNSCRISURILE - MIJLOACE DE PROBĂ ÎN PROCESUL CIVIL, Edit. ALL,

București, 1998, p. 90-91.
228 A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 1063/1970 (cit. supra, nota
33 și amplu rezumată în I. Mihuță, Probleme de drept..., în R.R.D. nr. 8/1971, p. 104).
Pentru afirmarea principială a acestei cerințe, într-un alt context, a se vedea și Trib. jud.
Brașov, dec. civ. nr. 370/1974 (cit. supra, nota 36).
229 A se vedea Trib. Suprem, în comp. prev. de art. 39 alin. 2-3 din Legea
pentru org. jud. (în prezent abrogată), dec. nr. 33 din 13 mai 1974, rezumată în R. Petrescu,
op.cit., p. 37.
acordului simulator trebuiau să-și materializeze și convenția secretă într-

un înscris autentic. Aceasta ar fi fost - în concepția instanței supreme -
condiția indispensabilă ca actul secret să-și producă valabil efectele și să
poată fi opus în mod eficient aparenței impusă, tot de către părți, prin actul
public încheiat în formă autentică. O asemenea optică, care făcea
imposibilă proba simulației în materie de înstrăinări imobiliare, era de
natură să excludă practic simulația în acest domeniu. Și aceasta, pentru
simplul motiv că, în clipa în care actul secret ar fi consemnat într-un înscris
făcut în fața unui agent instrumentator, el devine public. Clandestinitatea
exclude ideea de publicitate. Două înscrisuri autentice puse față în față, cu
pretenția că unul ar corespunde voinței reale „secrete” a părților, iar celălalt
ar fi fost întocmit doar spre a crea o aparență falsă, ni se par a fi o aberație;
ele nu sunt altceva decât două acte publice succesive și contradictorii. Ceea
ce părțile au putut face și nu s-au sfiit a face, printr-un act public, nu mai
are niciun rost a fi contrazis tot printr-un asemenea act. Ceea ce îndeamnă
părțile să recurgă la simulație este tocmai faptul că ele nu vor să facă
publică realitatea raporturilor juridice în care se află, că vor să ascundă
această realitate, un înscris autentic neputând nicidecum servi unui
asemenea scop, el fiind prin excelență un act public.
Cum rămâne atunci cu viciul conținut intrinsec în actul sub
semnătură privată? Problema este foarte simplă, întrucât acest viciu poate
fi acoperit de însuși actul aparent încheiat în formă autentică, dar numai
atunci când părțile celor două acte rămân aceleași (deci, nu și în cazul
interpunerii de persoane). Dacă pe temeiul actului autentic, dată fiind
natura sa juridică, operează, potrivit legii, transmiterea proprietății unui
bun de la cel care are dreptul să dispună din punct de vedere juridic de acel
bun către o persoană aptă să dobândească bunul respectiv, ambii
contractanți fiind verificați sub acest aspect de către agentul
instrumentator, este o absurditate să li se pretindă acestor contractanți să
mai fi încheiat încă un act autentic în care să arate cum au calificat ei cu
130 Gabriela Chivu
adevărat (în secret?) operațiunea juridică respectivă sau care au fost
condițiile reale în care aceasta a avut Ioc. De ce nu s-ar fi mulțumit, atunci,
doar cu această din urmă formalitate? Or, tocmai aici se ivește problema;
părțile au avut niște motive serioase - licite sau nu - care le-au împiedicat
să consemneze adevărul în actul autentic.
Dar, ceea ce au vrut ele să ascundă nu este operațiunea propriu-zisă de
transmitere a proprietății de la una la alta, ci titlul sub care săvârșesc
această transmisiune (de pildă, aparent vânzare, în realitate donație) ori
numai condițiile concrete în care o fac. Iar, când una din părți cere, prin
acțiune, declararea simulației sau invocă, pe cale de excepție, simulația, ea
nu poate pune în discuție efectul translativ de proprietate al actului public
autentic, ci numai natura juridică a convenției care a pus în mișcare acest
transfer de proprietate ori anumite condiții concrete în care a operat acest
transfer. Așa încât, actul autentic, cu toată aparența pe care o încorporează,
este în măsură să complinească viciul actului secret făcut sub semnătură
privată. Iată de ce, nu există, credem, nici-o opreliște a proba simulația
împotriva unui act autentic prin înscris sub semnătură privată, chiar și
atunci când înscrisul autentic ar fi cerut de lege ca o condiție de validitate
a însuși actului secret. Subliniem însă, încă o dată, că toate acestea sunt
valabile numai pentru simulația prin deghizare (totală sau parțială).
16. Cazul dobândirii de imobile prin persoane interpuse. Cât
privește simulația prin interpunere de persoane, presupunând că a fost
făcută în scopul dobândirii unor imobile pentru transmiterea cărora legea
cere forma autentică ad validitatem, problema nu se mai pune în aceiași
termeni, pentru simplul fapt că, în actul secret, în calitate de dobânditor,
apare o altă persoană decât în actul public. Actul public (autentic) nu mai
poate acoperi, de această dată, viciul actului secret, care se disociază de
primul și, întrucât nu întrunește condițiile de validitate prevăzute de lege,
este lovit de nulitate absolută. Dacă operațiunea s-a făcut cu intenția de
fraudă, constând în eludarea unor dispoziții legale restrictive cu privire la
înstrăinările imobiliare, dispoziții specifice perioadei dinainte de 1990,
simulația poate fi dovedită nu numai prin înscris sub semnătură privată,

dar și prin orice alt mijloc de probă. Dovedirea simulației și constatarea
nulității actului secret nu afectează însă automat existența actului aparent,
care a fost valabil încheiat și, prin urmare, apt să producă efecte juridice
între cei ce au participat efectiv la încheierea lui. Actul autentic rămâne în
picioare nu pentru că n-ar putea fi combătut printr-un mijloc sau altul de
probă, ci pentru că actul juridic care i se opune (de fapt, chiar acordul
simulator) este lovit de nulitate absolută, pe motiv de fraudă la lege.
în această privință, câtă vreme au existat reglementări restrictive
cu privire Ia înstrăinările imobiliare, instanța supremă a fost foarte fermă,
neadmițând posibilitatea dobândirii de imobile prin persoane interpuse și
sancționând cu nulitatea convențiile secrete făcute în acest scop230, de unde
și consecința că asemenea convenții au putut fi dovedite prin orice mijloc
de probă.
Trebuie însă să precizăm că, atunci când prin interpunere nu s-a
urmărit eludarea unor dispoziții legale prohibitive, ci doar amăgirea
terților, deci, când cel care a recurs la interpus a avut el însuși capacitatea
deplină de a dobândi bunul în cauză231, simulația nu poate fi dovedită, între
părțile acordului simulator, decât printr-un înscris. Cocontractantul
vânzător, parte la acordul simulator, va trebui să fie chemat, și el, în proces,
pentru că, altfel, hotărârea nu-i va fi opozabilă232.
17. Combaterea înscrisului autentic prin orice mijloc de
probă. Instanța supremă și-a revizuit destul de repede poziția și în privința
aspectului criticat de noi mai înainte, admițând că proba simulației se poate
230 A se vedea supra, Cap. II § 6/17. A se vedea și Trib. Suprem, secț. civ., dec.
nr. 201 din 30 ian. 1988, în R.R.D. nr. 10/1988, p. 65.

231 Pot fi tentate să recurgă la această cale ocolită de a dobândi bunuri acele
persoane ce dețin anumite funcții publice, care obligă la declararea averilor.
232A se vedea, în acest sens, Curtea de Apel Timișoara, dec. civ. nr. 1394/1995,
rezumată în „Revista Cercului juridic bănățean” nr. 5/1995, p. 105. Casând hotărârile
instanțelor inferioare, Curtea a trimis cauza spre rejudecare, cu motivarea că reclamanții au
formulat acțiunea pentru constatarea simulației actului autentic, înțelegând să cheme în
judecată doar pe cumpărători, fără a introduce în cauză și pe vânzători, cărora hotărârea
pronunțată, prin care se anulează contractul de vânzare- cumpărare, să le fie opozabilă.
132 Gabriela Chivu
face și împotriva înscrisului autentic prin care s-a făcut o înstrăinare
imobiliară. S-a acceptat astfel, cu valoare de principiu, că „autentificarea
unui înscris nu împiedică... constatarea caracterului fictiv sau simulat al
operațiunii constatate prin acel înscris ori necorespunderea cu realitatea a
unui fapt material relatat în cuprinsul înscrisului, deoarece organul care l-
a încheiat nu are chemarea și nici posibilitatea de a controla înscrisul sub
un atare aspect, iar constatarea caracterului său simulat nu pune în discuție
autenticitatea înscrisului”233. Și, a ținut să precizeze instanța supremă, deși
potrivit art. 1174 C. civ., actul autentic produce efecte depline între părți,
cu privire la drepturile și obligațiile ce constată, totuși din combinarea
prevederilor cuprinse în art. 1173 și 1198 C. civ., se deduce că și împotriva
actului autentic se poate face proba prin înscrisuri, martori și prezumții,
când această probă nu are drept scop combaterea faptelor atestate de către
autoritatea care autentifică, ci declarațiile făcute de părți și consemnate în
act234.
Drept urmare, s-a admis principial că se poate face, prin
asemenea mijloace, dovada simulației prețului trecut în actul autentic235.
împotriva actului autentic s-a atribuit forță probantă chiar și recunoașterii
făcută ca răspuns la interogator, spre a se stabili prețul real al vânzării unui
imobil236.
234 A se vedea Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 301 din 21 februarie 1978,
în C.D. 1978, p. 50-55.
58). în același sens, a se vedea și: Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 236 din 12 febr. 1986,
în R.R.D. nr. 11/1986, p. 64; Curtea de Apel București, secț. a IV-a civ., dec. nr. 1962/1999
(cit. supra, nota 34).
236 A se vedea Trib. Suprem, în comp. prev. de art. 39 alin. 2-3 din Legea
pentru org. jud. (în prezent abrogată), dec. nr. 9 din 18 febr. 1986, cu Notă I (critică) de A.
Chira și Notă II (aprobativă) de V. Stoica și Marieta Ronea, în „Dreptul” nr. 2-3/1991, p.
41 și urm. Pe marginea aceleiași decizii, pentru un comentariu cu privire la probațiune, care
are în vedere frauda „reciprocă” (comună, precizăm noi) a părților contractante, a se vedea
Intr-un alt context, s-a admis ca prin înscris sub semnătură

privată și martori să se facă dovada că prestația care urma a fi executată pe
temeiul unui contract de întreținere autentificat era simulată, sub aspectul
modului în care trebuia adusă la îndeplinire237.
S-a admis, de asemenea, că se poate dovedi prin orice mijloc de
probă simulația cumpărării unui imobil numai de către unul dintre
semnatarii înscrisului autentic, agentul instrumentator neputând verifica
declarațiile cumpărătorilor cu privire la plata în comun a prețului, care în
realitate fusese achitat numai de către unul din beneficiari238.
Cu altă ocazie, proba cu martori și prezumții a fost dispusă din
oficiu de către instanță spre a se demonstra fictivitatea unui contract de
împrumut, încheiat în forma autentică, fictivitate ce fusese invocată pe cale
de excepție atunci când s-a pretins, de către moștenitorii împrumutătorului,
restituirea împrumutului239.
18. Proba simulației prețului, sub regimul Legii nr. 18/1968.
Se cuvine să menționăm că, în materie de probațiune a simulației prețului,
a existat totuși o restricție instituită prin Legea nr. 18/1968 privind
controlul provenienței unor bunuri care nu au fost dobândite în mod licit
(în prezent, abrogată). Această restricție se referea atât la prețul declarat
într-un act autentic, cât și la cel arătat într-un înscris sub semnătură privată.
Potrivit art. 25 alin. 3 din această lege, în cazul înscrisurilor, persoana ale
cărei bunuri erau supuse controlului nu putea face proba cu martori pentru
stabilirea altui preț decât cel prevăzut în act; de asemenea, ea nu putea face
proba cu înscris sub semnătură privată pentru stabilirea altui preț decât cel
R. Petrescu, Aspecte din practica judiciară în materia probei actului simulat, în „Studii
de drept românesc” nr. 1-2/1991, p. 31-32.
237 A se. vedea Judec. Sibiu, sent. civ. nr. 636 din 19 febr. 1982, cu Notă
de: Al. Bacaci, O. Ungureanu, în R.R.D. nr. 5/1983, p. 61-64.
38).
239 A se vedea Trib. jud. Buzău, dec. civ. nr. 1135 din 25 nov. 1983 (cit.
supra, nota 21).
134 Gabriela Chivu
prevăzut în actul autentic. In aplicarea acestor prevederi, s-a mers până
acolo încât s-a respins și proba furnizată de o hotărâre judecătorească, ea
însăși cu valoare de înscris autentic, instanța reținând, pe bună dreptate, că
hotărârea judecătorească în cauză fusese, la rându-i, pronunțată tot pe baza
unui înscris sub semnătură privată și a unor probe testimoniale, eventual și
pe baza recunoașterii - de sinceritate îndoielnică - a cumpărătorilor, dar
nicidecum pe baza unor constatări personale ale agentului
instrumentator240, singurele care au putere doveditoare până la înscrierea
în fals. Precizăm că persoana supusă cercetării încercase astfel să justifice
proveniența veniturilor, invocând faptul că din vânzarea unui imobil
obținuse un preț mai mare decât cel ce figura în actul autentic.
Interesant este că, instanțele judecătorești au aplicat o soluție
diametral opusă în cazul în care persoana supusă cercetării apărea în
postura de cumpărător al unui imobil, apreciind că, în acest caz, trebuiau
luate în considerare, la capitolul cheltuieli, sumele de bani plătite pentru
dobândirea imobilului, adică, exact valoarea care figura în antecontractul
ce a precedat cumpărarea241. Problema probațiunii a fost însă ușor de
soluționat, nu părțile fiind acelea interesate să stabilească în astfel de
situații prețul real, ci terții, cărora le stau Ia dispoziție, așa cum am mai
arătat, orice mijloace de probă spre a dovedi simulația, cu atât mai mult
când aceasta ascunde o fraudă.
Dacă privim mai atent lucrurile, ne dăm seama că, practic, nu
240 A se vedea Trib. jud. Cluj, dec. civ. nr. 831 din 25 iul. 1985, rezumată
în
I.F. Pop, Constatarea simulației și revocarea înstrăinărilor frauduloase în cauzele
privind controlul provenienței bunurilor, în R.R.D. nr. 4/1987, p. 44. Precizăm, aici, că
Legea nr. 115/1996 privind declararea și controlul averii demnitarilor, magistraților,
funcționarilor publici și a unor persoane cu funcții de conducere (M. Of., Partea I, nr.263
din 28 oct. 1996), care a abrogat Legea nr.18/1968, nu cuprinde dispoziții speciale cu privire
la probațiune.
241 A se vedea, în acest sens, Trib. Suprem, sect, civ.: dec. nr. 563 din 15
apr. 1981, în R.R.D. nr. 12/1981, p. 100 și dec. nr. 845 din 8 mai 1985, în R.R.D. nr. 3/1986,
p. 73-74.
era vorba de o abatere de la prevederile Legii nr. 18/1968 și de supunerea

persoanei cercetate la un tratament diferențiat din punct de vedere al
posibilității de a dovedi simulația prețului din actul autentic, după cum ea
ar fi apărut în postura de vânzător sau cumpărător, ci de aplicarea întocmai
a prevederilor legii, în sensul că persoanei cercetate nu i se permitea sub
nici-o formă să facă dovada simulației prețului, în schimb, terților, care nu
erau vizați de dispozițiile restrictive ale art. 25 alin. 3, li se îngăduia să facă
această dovadă prin orice mijloc de probă, în măsura în care puteau
justifica, bineînțeles, un interes.
19. Precizări finale. Jurisprudența antebelică a admis, fără

discuție, proba simulației actului autentic, făcând doar distincția cuvenită
între părți și terți, aceștia din urmă fiind în imposibilitate de a-și procura o
dovadă scrisă242.
La fel procedează și jurisprudența franceză243, deși au existat, se
pare, unele controverse în materie244. Doctrina actuală nu mai face însă nici
o distincție, sub aspectul probațiunii, între actul aparent făcut sub
semnătură privată și cel făcut în formă autentică245.
§ 5. Data contraînscrisului
20. Confuzia între actul secret și înscrisul probator.

Principial, validitatea actului secret nu depinde de întocmirea lui în scris,
înțelegerea secretă a părților prin care contrazic sau modifică actul aparent
putând să fie și verbală. De regulă, părțile își preconstituie însă o dovadă

nota 17), p. 41, nr. 9 și 12.
243 A se vedea CODE CIVIL (cit. supra, nota 28), p. 1012, nr. 19.
244 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 318 și urm.
245 A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., loc.cit.
136 Gabriela Chivu
scrisă, consemnând înțelegerea lor printr- un înscris, desemnat în mod
curent ca fiind contraînscrisul care, în caz de litigiu, are puterea să combată
actul aparent. Se confundă astfel actul secret ca acord real de voință al
părților, producător între ele de efecte juridice, și înscrisul probator al
actului secret. Confuzia nu a ocolit nici instanța supremă, de vreme ce, la
un moment dat, aceasta arăta într-una dintre deciziile sale următoarele:
„contraînscrisul destinat să modifice actul aparent și să facă între părți
contraproba celor susținute în act trebuie să fie concomitent cu actul pe
care îl modifică”. Iată de ce, continua instanța supremă, „mărturisirile și
recunoașterile posterioare ale părților nu pot înlocui dovada ce rezultă
dintr-un contraînscris destinat, din același moment cu actul aparent, să facă
dovada simulației”246. Acest text se inspira dintr-o decizie a Curții de
Casație, din 1912, care folosea o motivare identică spre a respinge
declarațiile și recunoașterile invocate în speță, ca dovadă a unei convenții
secrete ce ar fi intervenit între părți odată cu vânzarea247. Nu s-a observat,
totuși, cu ocazia preluării vechiului text, că jurisprudența ■interbelică a
fost, și ea, victimă a confuziei dintre actul secret, în sens de convenție reală
a părților și actul secret, în sens de înscris probator al acestei convenții, iar
sensul pe care, se pare, l-a atribuit cel mai frecvent contraînscrisului a fost
acela de mijloc de probă248. Să nu uităm că art. 1175 C. civ. figurează la
capitolul cu privire la probe și că literatura interbelică a definit
contraînscrisul ca fiind „un înscris care constată convenția secretă”249.
21. Clarificări. Depășind confuzia inițială, instanța supremă a
venit, mai târziu, cu precizarea că, prin act secret, în sensul art. 1175 C.
civ., trebuie să se înțeleagă convenția părților și nu înscrisul doveditor;
246 Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 820/1971 (cit. supra, nota 38).
nota 17), p.41,nr. 10.
248 Idem, p. 41-43, nr. 16, 18, 19 și 23.
249 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 524.
această convenție pe care părțile înțeleg să o ascundă, prezentând-o altfel,

în total sau în parte, printr-un act public, intervine fie anterior, fie
concomitent cu actul public. Iar atunci când proba constă într-un înscris, el
nu trebuie condiționat de data când a fost confecționat, anterioară,
concomitentă sau posterioară actului public, determinantă fiind puterea
doveditoare a acelui înscris250.
în mod firesc, s-a dedus de aici că, potrivit concepției instanței
supreme, este posibil ca actul secret să fi precedat actul aparent, nefiind
necesar ca ele să fie simultane, înscrisul în care se consemnează actul secret
putând fi redactat și ulterior întocmirii actului aparent. S-a tras însă
concluzia eronată că nimic nu s-ar opune ca părțile să încheie inițial un act,
iar ulterior să convină ca acel act să rămână secret și să încheie, în acest
scop, o altă convenție care să rămână publică251.
Această concluzie a fost imediat respinsă, iar poziția instanței
supreme a fost apărată și argumentată, în primul rând, sub aspectul așa-
zisei anteriorități a actului secret față de actul public, arătându-se că
important este ca părțile să fie de acord, atunci când încheie actul secret,
asupra operației simulației în ansamblul său, chiar dacă urmează să
perfecteze actul public mai târziu, încheierea lui nefăcând altceva decât să
desăvârșească operația simulației. Cât privește noțiunea de „contraînscris”
i s-a atribuit, așa cum a făcut dintotdeauna dreptul francez și cum a făcut,
250
A se vedea Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 1325 din 14 iulie 1979, în
C.D. 1979, p. 269-271. în același sens, a se vedea și Trib. Suprem, sect, civ., dec. nr. 301
din 21 febr. 1978 (cit. supra, nota 58). Și totuși, la două decenii după ce poziția instanței
supreme a fost atât de clar exprimată, semnalăm o hotărâre judecătorească prin care s-a
refuzat constatarea simulației pe motiv că înscrisul sub semnătură privată, deși nedatat, dar
făcând referire la actul public, căruia îi menționa numărul și data autentificării, era, în mod
evident, întocmit ulterior actului public și, prin urmare, nu putea servi ca probă a simulației.
A se vedea Curtea de Apel București, secț. a IV-a civ., dec. nr. 716 din 22 apr. 1998, în
CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ CIVILĂ, 1993-1998, Edit. ALL BECK,
București, 1999, p.82-83.
251 A se vedea Gh. Brenciu, V. Panțurescu, Aspecte referitoare la relația
dintre contraînscris și actul public în cadrul simulației (I), în R.R.D. nr. 8/1981, p. 21-
22.
138 Gabriela Chivu
în cele din urmă, și instanța noastră supremă, sensul strict de act juridic, în
sens de negotium juris și nu de instrumentum, considerându-se de
asemenea că este irelevantă împrejurarea că înscrisul constatator (în sens
de instrumentum) s-ar întocmi ulterior actului public252.
Nu este cazul să revenim aici asupra specificului operației
simulațieiț dar nu putem să nu remarcăm elasticitatea de care a dat dovadă
instanța supremă atunci când a caracterizat simulația prin prisma relației în
timp dintre actul secret și cel aparent, înțelegând, pe de o parte, să nu
condiționeze ființa simulației de simultaneitatea celor două acte și, pe de
altă parte, să nu condiționeze admisibilitatea înscrisului, ca mijloc de probă
a simulației, de data redactării lui de către părți. Ținem să observăm, însă,
că teoria este valabilă numai pentru cazul în care actul aparent se încheie
în formă autentică, în celelalte situații o îndepărtare în timp a celor două
acte aducând a convenții succesive și nimic mai mult.
§ 6. Prezumții legale în materie de simulație
22. Prezumția de simulație instituită de art. 845 C. civ. în

câteva cazuri particulare, legiuitorul prezumă existența simulației, scutind
astfel de sarcina probei pe cei care au interes să se stabilească situația
juridică reală. Așa, de pildă, prin prevederile art. 845 C. civ. se instituie
prezumția că actul de înstrăinare făcut de către defunct către un succesibil
în linie dreaptă, cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului,
este o donație deghizată, altminteri, nu s-ar fi pretins ca valoarea bunurilor
înstrăinate în aceste condiții să intre în calculul cotității disponibile,
urmând ca ceea ce este excedentar să treacă în masa succesiunii.
252 A se vedea C. Stătescu, Aspecte referitoare la relația dintre contraînscris
și actul public în cadrul simulației (II), în loc.cit. (supra, nota 75), p. 22-24. în același
sens, a se vedea; L. Pop, op.cit., p. 122; V. Stoica, Maneta Ronea, Notă II (cit. supra, nota
60).
Prezumția de simulație pentru un asemenea tip de înstrăinare

oneroasă, care, dat fiind caracterul ei aleatoriu, ar putea fi foarte profitabilă
dobânditorului, se justifică prin nevoia asigurării deplinei egalități între
comoștenitorii rezervatari. Spre a evita suspiciunile și conflictele pe care o
astfel de înstrăinare le-ar naște între moștenitori, legea o prezumă ca fiind
donație deghizată, aptă să prejudicieze interesele comoștenitorilor
dobânditorului și, prin urmare, supusă reducțiunii.
Literatura, mai ales cea antebelică, s-a vădit foarte preocupată
de caracterizarea acestei prezumții, de determinarea caracterului ei
depinzând admiterea sau nu a probațiunii spre a putea combate ceea ce
legiuitorul a presupus de la sine. Desprinzându-se de influența franceză,
literatura antebelică a fost destul de categorică în a caracteriza această
prezumție ca juris tantum, deci, ca prezumție relativă. S-a argumentat că,
întrucât legea nu anulează contractul intervenit între de cujus și
succesibilul rezervatar, ci doar îi schimbă calificarea, considerându-1
donație, dovada contrarie trebuie admisă în această materie253. Această
orientare a fost urmată și după război, literatura și practica judecătorească
fiind de acord că prezumția instituită de art. 845 C. civ. are un caracter
relativ și, drept urmare, succesibilul dobânditor o poate combate făcând
proba caracterului oneros al înstrăinării254.
Cât privește condițiile în care operează prezumția instituită de
art. 845 C. civ., formulate sintetic, ele sunt următoarele: valoarea bunului
înstrăinat se impută mai întâi asupra cotității disponibile, donația fiind
presupusă a fi scutită de raport; prezumția nu operează decât față de
succesibilul în linie directă, care este rezervatar; prezumția are caracter de
253 A se vedea, în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu,
op.cit., vol. III, p. 407-408.

254 A se vedea, exemplifîcativ: Fr. Deak, TRATAT DE DREPT CIVIL.
CONTRACTE SPECIALE, Edit. Actami; București, 1996, p. 112; D. Chirică, DREPT
CIVIL. SUCCESIUNI, Edit. Lumina Lex, București, 1996, p. 181; L. Pop, op.cit., p. 132.
140 Gabriela Chivu
excepție, deci, nu se aplică altor tipuri de înstrăinări; în fine, prezumția nu
poate fi invocată de către acei succesori rezervatari care și-au dat
consimțământul la înstrăinare, art. 845 C. civ. validând astfel ceea ce, la
art. 965, interzicea în principiu, adică, o învoială asupra unei succesiuni
viitoare255.
în fine, referindu-ne la literatura franceză, deși o parte a acesteia
consideră că prevederea similară din Codul civil francez (art. 918), care l-
a inspirat pe legiuitorul român, se fundamentează doar pe nevoia de a
rezolva dificultățile de evaluare ce apar în cazul unor acte de înstrăinare cu
caracter aleatoriu și nu pe prezumția de deghizare, cea mai mare parte a
literaturii franceze vede în art. 918 C. civ. fr. o prezumție absolută de
gratuitate, în sensul că legiuitorul a prezumat că renta nu va fi niciodată
acordată, iar uzufructul niciodată exercitat, ceea ce este de ajuns să justifice
reducțiunea. La rândul ei, jurisprudența franceză atribuie prezumției
caracter irefragabil, neadmițând proba contrară, recunoscând însă că
înstrăinarea nu este lovită de nulitate, ci doar supusă reducțiunii256.
23. Prezumția de interpunere instituită de art. 812 alin. 2 C.
civ. O altă prezumție legală în materie de simulație este cea instituită de
art. 812 alin. 2 C. civ., care nominalizează ca persoane interpuse ale
incapabilului de a primi cu titlu gratuit pe tatăl și mama acestuia, pe copiii
și descendenții săi, ca și pe soțul incapabilului. Mai înainte însă, art. 812
alin. 1 declară nule dispozițiile făcute în favoarea unui incapabil, fie ele
deghizate sub forma unui contract oneros, fie făcute pe numele unor
persoane interpuse, sancționând astfel cu nulitatea absolută încălcarea
prohibițiilor legale de a primi cu titlu gratuit, indiferent de forma în care ea
s-ar produce. Prohibițiile legale de a primi cu titlu gratuit privesc, conform
255 Pentru detalii, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 408; D. Chirică, op.cit., p. 180-181.

89 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 323-324.
art. 809 și 810 C. civ., pe tutore, pe medicul și farmacistul care l-au tratat
pe dispunător de boala ce i-a pricinuit moartea, precum și pe preotul care
l-a asistat pe timpul bolii.
Legiuitorul a avut în vedere gradul de rudenie și legăturile .
apropiate care, în mod normal, trebuie să existe între persoanele enumerate
Ia art. 812 alin. 2 și persoana incapabilului, socotind că astfel de legături
constituie, prin ele însele, prezumții puternice în sensul că liberalitățile
făcute unor asemenea persoane sunt în realitate destinate celor incapabili.
Presupunând că liberalitățile au fost făcute în favoarea incapabililor pe cale
ocolită și stabilind că aceste liberalități sunt lovite de nulitate, legiuitorul a
declarat, practic, incapabile de a primi cu titlu gratuit și persoanele
enumerate la art. 812 alin. 2 C. civ.
Cât privește caracterul prezumției de interpunere instituită de
art. 812 alin. 2 C. civ., întreaga literatură juridică română, fără să ezite, a
încadrat-o între prezumțiile juris et de jure, care nu admit dovada
O 1 contrara .
La rândul ei, doctrina franceză, în deplin acord cu
jurisprudența, consideră că prezumția de interpunere de persoane instituită
de legiuitorul francez, pentru actele de dispoziție făcute în favoarea unui
incapabil (art. 911 alin. 2 C. civ. fr.), este absolută și exclude orice probă
contrară257 258.
24. Prezumția de interpunere instituită de art. 941 C. civ. în
fine, legiuitorul român a mai instituit o prezumție în materie de simulație,
prin art. 941 C. civ. După ce, în art. 940, a limitat cantitativ donațiile
indirecte între soții uniți printr-o căsătorie subsecventă și a sancționat cu
257 A se vedea, exemplificativ: M. B. Cantacuzino, op.cit., p. 336-337; C.

Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 464; Fr. Deak, op.cit.,
p. 113.
258 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 340 și CODE CIVIL (cit. supra, nota
28), p. 702-703.
142 Gabriela Chivu
nulitatea orice donație intervenită între aceștia, deghizată sau făcută prin
persoane interpuse, legiuitorul a nominalizat ca persoane interpuse pe
copiii soțului donatar dintr-o altă căsătorie, ca și pe rudele soțului donatar
la care acesta avea vocație succesorală în momentul donației.
Și această prezumție de interpunere a fost calificată de către
literatura noastră de specialitate ca fiind irefragabilă (juris et de jure) și
neadmițând, prin urmare, dovada contrară259. S-a precizat însă că
enumerarea făcută de art. 941 C. civ. este limitativă, de unde concluzia că,
prezumția nu privește pe copiii comuni, după cum nu-1 poate atinge pe
bunicul soțului presupus donatar, când trăiește încă tatăl acestuia din urmă.
Iar, dacă partea interesată pretinde că alte persoane decât cele enumerate
de art. 941 C. civ. ar fi persoane interpuse, ea nu va fi scutită de sarcina
probei, trebuind să facă dovada interpunerii260.
Nu putem să nu remarcăm că, deși a fost de acord asupra
caracterului juris et de jure al prezumției instituită de art. 941 C. civ.,
jurisprudența antebelică a fost foarte divizată și a adoptat soluții
contradictorii în privința persoanelor îndreptățite să atace, pe temeiul art.
940 C. civ., donația deghizată sau făcută prin persoane interpuse, ca și în
privința consecințelor admiterii acțiunii vizând desființarea sau
reducțiunea donației261. Nu este însă cazul să insistăm aici asupra unor
asemenea aspecte.
Cum și Codul civil francez are înscrisă o prezumție similară, în
art. 1100, este de la sine înțeles că doctrina franceză, ca și jurisprudența
259 A se vedea, exemplificativ: M.B. Cantacuzino, op.cit., p. 398; Fr.

Deak, op.cit., p. 109-110; D. Chirică, op.cit., p. 173. O opinie contrară, în sensul că această
prezumție legală ar fi relativă, a fost exprimată în urmă cu câțiva ani, dar fără a fi susținută
cu argumente. A se vedea M. Mureșan, J. Kocsis, DREPT CIVIL. SUCCESIUNILE,
Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1995, p. 76.
260 A se vedea, în acest sens, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al.
Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 434.
261 Pentru amănunte, a se vedea C. Hamangiu, CODUL CIVIL
ADNOTAT (cit. supra, nota 17), vol. II, p. 368 și urm.
de altfel, atribuie acestei prezumții caracter absolut, neadmițând să fie

combătută cu proba contrară. Se consideră, pe bună dreptate, că obiectul
ei, indirect, este protecția rezervei și, totodată, a principiului revocabilității
donațiilor între soți262.
262 A se vedea M. Dagot, op.cit, p. 346 și CODE CIVIL (cit. supra, nota
28), p. 766-767.
Capitolul V
EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN
DECLARAREA SIMULATIEI
9
§ 1. Determinarea efectelor acțiunii
1. înlăturarea aparenței creată prin simulație. Admiterea

acțiunii în declararea simulației pune capăt duplicității create prin voința
părților acordului simulator. Are loc, cu această ocazie, așa cum se exprima
un autor, ieșirea din „regimul interimar al simulației”, definit ca „perioada
de timp cuprinsă între momentul încheierii actelor care descriu simulația și
cel al denunțării acesteia injustiție”263.
Ca urmare a admiterii acțiunii în declararea simulației,
raporturile juridice reale dintre părți încetează a mai avea caracter secret,
devenind publice și înlăturând, total sau parțial, aparența ce fusese impusă
până atunci prin actul simulat. Efectele acțiunii în declararea simulației
constau tocmai în restabilirea situației juridice reale, așa cum a rezultat
din înțelegerea secretă a părților și invalidarea, prin urmare, a efectelor
actului aparent, în măsura în care se dovedesc contrare celor izvorând din
actul secret ori lipsite de suport în realitate.
comercial” nr. 7-8/1998, p. 143.

Cu un alt prilej, am văzut că instanța noastră supremă, justificând

caracterul acțiunii în declararea simulației, a arătat că această acțiune are
drept consecință stabilirea existenței actului secret, real și a inexistenței
(sau nesincerității) actului public, aparent264. Sigur, în contextul precizării
caracterului acțiunii în declararea simulației, se determinau astfel doar la
nivel general efectele acestei acțiuni, fără să se facă vreo particularizare
sau nuanțare. Cu puține excepții265, însăși literatura juridică, atunci când se
referă la efectele acțiunii în declararea simulației, se mulțumește să afirme
că, în urma acestei acțiuni se înlătură efectele actului aparent, singurul
contract eficient rămânând contractul secret, cu condiția, bineînțeles, ca
acesta să fie valabil încheiat266.
2. Precizări necesare. în practică, lucrurile nu stau chiar așa de
simplu cum par la prima vedere, iar formula nu se aplică șablon. în urma
admiterii acțiunii în declararea simulației, se stabilește - incontestabil -
existența și conținutul actului secret, dar aceasta nu presupune numaidecât
înlăturarea actului aparent sau a efectelor sale, într-un singur caz, acest
efect al acțiunii în declararea simulației este cert și inevitabil, în cazul
fictivității, unde actul aparent este într-adevăr înlăturat, pentru simplul
motiv că nu există și, neexistând, n-are nici ce efecte să producă. în cazul
celorlalte forme de simulație, trebuie însă făcute unele distincții.
264 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ.: dec. nr. 3009 din 22 dec. 1973,
rezumată în I. Mihuță, REPERTORIU ... 1969-1975, p. 121 și dec. nr. 668 din 7 apr. 1979,
în C.D. 1979, p. 227-249.
265 Avem în vedere un studiu relativ recent, care face analiza
caracteristicilor acțiunii în declararea simulației și a sancțiunilor ce o însoțesc, prin prisma
efectelor denunțării simulației. A se vedea P. Vasilescu, op.cit., p. 143 și urm.
266 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, DREPT CIVIL. TEORIA
GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, București, ed. 1997, p. 77-78. în același
sens, L. Pop, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Lumina Lex, București,
1998, p. 130.
150 Gabriela Chivu
§ 2. Efectele declarării simulației în cazul deghizării
totale
3. Corecția operată asupra naturii juridice ori asupra

obiectului actului aparent. Oprindu-ne asupra simulației realizată prin
deghizare totală, ne putem imagina schema cea mai simplă cu putință, și
anume, o donație (presupunem, licită) a unui imobil deghizată în forma
unei vânzări, vânzare care a fost, firește, autentificată. Prin admiterea
acțiunii în declararea simulației se stabilește existența actului secret,
recunoscându-se că, în realitate, între părți s-a făcut o donație și nu o
vânzare. Dar cine ar putea pretinde că actul public, aparent, prin care s-a
făcut vânzarea, va fi înlăturat ca inexistent, în urma admiterii acțiunii în
declararea simulației? Actul aparent întocmit în formă autentică nu poate
fi înlăturat pentru că, tocmai pe temeiul lui s-a produs efectul translativ de
proprietate, actul secret adus la lumină și devenit public neavând această
putere decât dacă ar fi fost el însuși întocmit în formă autentică. Or, ipoteza
aceasta care, așa cum am văzut, s-a vehiculat la un moment dat chiar în
practica instanței supreme este de-a dreptul absurdă, căci, în clipa în care
actul secret s-ar materializa într-un înscris autentic el și-ar pierde
clandestinitatea, iar simulația nu ar mai avea nici-o rațiune.
Așa încât, ca efect al admiterii acțiunii în declararea simulației,
actului aparent i se corectează doar natura juridică, conform voinței reale
a părților exprimată în actul secret. Neputând avea prin el însuși efect
translativ de proprietate, actul secret se află dependent de actul aparent și
astfel cele două acte se întregesc reciproc și, prin forța lucrurilor, coexistă.
Observăm, totuși, că o asemenea corecție a naturii juridice a
actului aparent poate interveni nu numai ca efect al admiterii acțiunii în
declararea simulației, ci și ca efect, indirect, al respingerii acțiunii având
ca obiect desființarea unui act public ori pretenții întemeiate pe acesta, în
cazul în care, pe parcursul procesului, iese la iveală simulația, adevărul că
în spatele acelui act public stă un act secret, ale cărui clauze nu au fost,
până la urmă, respectate. Oricare ar fi obiectul inițial al acțiunii și oricare
ar fi motivul respingerii acesteia, demascarea duplicității relației părților și
clarificarea situației juridice reale presupune, implicit, constatarea
simulației. Iată, de pildă, într-o cauză în care reclamanta a cerut
rezoluțiunea contractului autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil,
instanța a reținut, cu concursul părților, că reclamanta înaintase, de fapt, o
acțiune în constatarea simulației și rezilierea actului secret, reprezentat de
un contract de întreținere. în final, instanța a respins acțiunea pe motiv că
reclamanta beneficiară a întreținerii se făcea ea însăși vinovată de
neexecutarea întreținerii267, dar această hotărâre n-ar fi fost posibilă fără
constatarea prealabilă a simulației. Este limpede că s-a operat astfel,
indirect, și corecția naturii juridice a contractului aparent de vânzare-
cumpărare.
Revenind la donația deghizată, precizăm că, prin hotărârea
judecătorească de admitere a acțiunii în declararea simulației, actul aparent
poate fi corectat și sub un alt aspect, acela al obiectului, în măsura în care
efectul său translativ de proprietate se limitează la ceea ce reprezintă
cotitatea disponibilă din imobilul transmis; aceasta, în eventualitatea în
care, la cererea moștenitorului rezervatar, donația secretă a fost supusă
reducțiunii. Reamintim aici că, potrivit practicii instanței supreme, donația
deghizată făcută cu încălcarea rezervei succesorale nu este lovită de
nulitate, ci numai reductibilă, în limita cotității disponibile268.
4. Supraviețuirea actului aparent condiționată de
267 A se vedea Trib, munic. București, secț. IV civ., dec. nr. 3426/1998, în:
D. Lupașcu și colab., CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ... 1998, Edit. ALL
BECK, București, 2000, p. 83-87.
268 A se vedea Trib. Suprem, sect. civ. dec. nr. 2540 din 27 dec. 1972,
rezumată în R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la
simulația în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976 p. 47. A se vedea și supra, Cap. II § 2/3.
152 Gabriela Chivu
valabilitatea actului secret. Supraviețuirea actului aparent prin care s-a
mascat donația unui imobil nu mai este, însă, posibilă în cazul în care,
odată cu declararea simulației se constată că donația deghizată este ilicită
sau imorală și lovită, deci, de nulitate absolută. Actul aparent împărtășește
soarta actului secret, supunându-se aceleiași sancțiuni; el nu poate avea o
existență independentă de aceea a actului secret.
După cum, nici în cazul admiterii în subsidiar a acțiunii în
anulare a donației deghizate, actul aparent nu-și mai află justificată
existența.
De altfel, vorbind în general despre simulația prin deghizare
totală având ca obiect material un imobil, observăm că, asupra actului
aparent se răsfrâng integral și consecințele admiterii, odată cu acțiunea în
declararea simulației, a acțiunii în realizarea dreptului. în legătură cu
aceasta, menționăm că unele instanțe judecătorești au găsit de cuviință să
clarifice în mod distinct situația actului aparent ca urmare a admiterii
acțiunii în realizarea dreptului. Astfel, o instanță județeană, dispunând
rezilierea unui contract de întreținere deghizat în forma unui contract de
vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, a pronunțat concomitent și
anularea actului aparent269, aplicând astfel sancțiuni diferite celor două
acte, deși ele constituiau elemente componente ale uneia și aceleiași
operațiuni juridice.
între timp, însă, lucrurile s-au clarificat. în cuprinsul unei
hotărâri judecătorești recente se afirmă, de pildă, că „desființarea actului
public operează automat ca o consecință directă a desființării actului
secret, prin anulare, rezoluțiune, reziliere, fără ca instanța să se preocupe
în mod distinct de desființarea lui”270. Așa se face că, rezoluționând
269 A se vedea Trib. jud. Ilfov, dec. civ. nr. 724 din 16 sept. 1975, cu
Note critice de: P. Marica, C. Turianu (I), I. Stoenescu (II), în R.R.D. nr. 5/1976, p. 51-55.
270 Curtea de Apel Ploiești, dec. civ. nr. 886/1997, rezumată în: Cristina
Turianu, C. Turianu, CONTRACTE SPECIALE. PRACTICĂ JURIDICĂ
contractul secret de vânzare-cumpărare pentru neplata prețului și

dispunând repunerea părților în situația anterioară, instanța în cauză a
respins acțiunea în anularea actului aparent, pe motiv că acesta a fost
desființat ca urmare a rezoluțiunii actului secret. Iar cât privește dolul
invocat ca temei al anulării actului aparent, instanța a precizat că „viciul de
consimțământ vizează voința reală, ori o atare voință nu subzistă în cadrul
actului public care ascunde, sub secretul aparenței nereale, adevăratele
operațiuni juridice intervenite între părți”271.
5. Soluții din practica Judecătoriei Cluj-Napoca. Din
practica Judecătoriei Cluj-Napoca pe anul 1999, literatura juridică ne
semnalează o serie de litigii în care s-a constatat simulația prin deghizarea
naturii juridice a unor convenții privitoare la imobile272. La vedere, aceste
convenții apăreau ca banale acte de vânzare-cumpărare, dar, în realitate,
vânzările se făcuseră doar cu titlu temporar. Ele fuseseră impuse de faptul
că fie vânzătorii, fie persoane apropiate lor, contractaseră împrumuturi în
valută, cu dobânzi ridicate (10-20% lunar), de la cumpărători, care
înțeleseseră să-și asigure astfel certitudinea recuperării banilor, urmând ca
la restituirea integrală a sumelor împrumutate să revândă imobilele în
cauză proprietarilor inițiali, care, de altfel, rămăseseră în stăpânirea de fapt
a acestor imobile. Considerând că înțelegerea reală a părților contractului
public de vânzare-cumpărare viza constituirea unei garanții imobiliare,
instanța a reținut existența unui act secret, pe care l-a calificat ca fiind
ADNOTATĂ, Edit. Continent XXI, București, 1998, p. 56. în sensul că actul aparent,
nereprezentând voința reală a părților, „se înlătură pur și simplu și nu se anulează”, ca
urmare a desființării actului secret, a se vedea și Curtea de Apel Iași, dec. civ. nr. 608 din
22 nov. 1998, în CULEGERE DE PRACTICA JUDICIARĂ ... 1998, Edit. ALL BECK,
București, 1999, p. 17-18.
271 Curtea de Apel Ploiești, dec. civ. nr. 886/1997 (cit. supra, nota 8).
272 A se vedea Monica Niculescu, Considerații asupra modalităților de
garantare imobiliară a împrumuturilor cămătărești - Examen de practică judiciară,
în „Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1/2000, p. 90-91.
154 Gabriela Chivu
contract de ipotecă . Cât privește soarta acelui contract secret de ipotecă,
273
ea a fost decisă în moduri diferite.

într-un caz, el a fost declarat nul, ca act individual, pe motivul
nerespectării formei autentice pretinsă de art. 1772 C. civ., cu privire la
instituirea ipotecii, pentru ca, imediat, să se constate distinct și nulitatea
contractului de vânzare-cumpărare, pe motiv de fraudă. Deși, dacă ne
gândim bine, nerespectarea sau eludarea art. 1772 C. civ. nu poate fi ruptă
de ideea de fraudă la lege. Pe de altă parte, în simulație, nulitatea absolută
a actului secret nu lasă loc de discuție cu privire la valabilitatea actului
public, spre a mai fi nevoie să se caute vreo justificare separată pentru
nulitatea acestuia.
Intr-un alt caz, instanța a reținut valabilitatea contractului de
ipotecă și a dispus înscrierea ipotecii, odată cu restabilirea situației
anterioară vânzării, în Cartea funciară, apreciind că acea condiție a formei
autentice, cerută de art. 1772 C. civ., pentru instituirea ipotecii, a fost
îndeplinită de actul aparent. Actului public de vânzare- cumpărare i se
corecta astfel natura juridică, pierzându-se din vedere faptul că actul public
era menit a transfera efectiv proprietatea, chiar și temporar, în timp ce,
contractul de ipotecă, reținut de către instanță, ar fi trebuit să confere doar
niște drepturi speciale creditorului ipotecar. Cele două tipuri de contracte,
ca operațiuni juridice, sunt incompatibile prin cauza și efectele lor, așa
încât, actul autentic prin care se realizase vânzarea, declarată nulă, nu avea
cum să acopere viciul contractului de ipotecă.
Au fost și cazuri în care s-a constatat nulitatea întregii operațiuni
a simulației, pe motivul eludării dispozițiilor legale imperative sau
prohibitive, altfel spus, pe motiv de fraudă la lege. Atrage, însă, atenția o
hotărâre prin care s-a constatat distinct nulitatea contractului public de
vânzare-cumpărare, invocându-se falsitatea cauzei, ca și cum, în prezența
273 Este vorba de sentințele civile nr. 5169, 6028, 6510 și 8191/1999 ale
Judecătoriei Cluj-Napoca, rezumate în: Monica Niculescu, op.cit., loc.cit.
simulației, problema cauzei s-ar putea discuta separat în privința actului

aparent.
Supuse unei analize atente, aceste soluții ale Judecătoriei Cluj-
Napoca au fost criticate sub aspectul legalității lor, arătându-se că, în
spețele respective, intenția părților nu a fost aceea ca actul „aparent” de
vânzare-cumpărare să nu producă în realitate efecte juridice. Dimpotrivă,
părțile au dorit ca el să-și producă efectele, înțelegându-se ca, la scadență,
când s-ar fi restituit împrumutul, imobilul să revină în patrimoniul
vânzătorului inițial. Pe linia aceleiași logici, s-a subliniat că părțile nu au
intenționat nici să încheie în realitate un contract de ipotecă supus
regimului juridic specific acestui tip de garanție imobiliară, care conferă
creditorului ipotecar dreptul de urmărire și de preferință și care se
valorifică prin intermediul și sub controlul instanțelor judecătorești.
Operațiunea a fost calificată, prin urmare, drept contract de vânzare-
cumpărare cu clauză de răscumpărare, având scop indirect de garanție,
autoarea respingând, în final, ideea constatării simulației, în favoarea
constatării, pur și simplu, a nulității acestei vânzări, prohibită prin art. 4 al
Legii nr. 61/1931274.
Acceptând fără rezerve calificarea naturii juridice reale a
operației intervenită între părți ca vânzare cu clauză de răscumpărare, nu
vedem, totuși, de ce, câtă vreme această clauză a fost ascunsă, cel puțin în
spețele prezentate, ar trebui respinsă ideea existenței simulației. Numai că,
nu este vorba de o simulație totală, absolută, cum a reținut instanța, ci de o
simulație parțială, realizată prin deghizarea uneia dintre clauze, clauză
determinantă însă la încheierea contractului și, tocmai de aceea, în măsură
să afecteze, prin ilicitatea ei, valabilitatea contractului însuși. Oricum, abia
după dovedirea existenței unei asemenea clauze secrete și stabilirea
274A se vedea Monica Niculescu, op.cit., p. 91-93.

156 Gabriela Chivu
adevărului, inclusiv a legăturii dintre vânzare și împrumut, se poate face
constatarea nulității vânzării pe motiv de eludare a legii. Chiar dacă
îmbrățișăm ideea, tot mai des vehiculată în ultima vreme, conform căreia
vânzarea cu pact de răscumpărare nu mai este interzisă de legea română275,
ne rămâne la îndemână cauza ilicită sau imorală, ca justificare a nulității
unor vânzări făcute în scop de garantare a împrumuturilor de tip
cămătăresc.
§ 3. Efectele declarării simulației în cazul deghizării
parțiale
6. Simulația privind modalitatea de executare sau una din

clauzele contractuale. Dacă simulația se referă doar la modalitatea de
executare a unei prestații, bunăoară - și, cităm un exemplu luat din
practică276 -, când părțile au convenit în secret ca obligația de întreținere
asumată prin contractul public să fie executată parțial în bani, este iarăși
limpede că actul public subzistă ca fiind singurul în măsură să producă
efectul translativ de proprietate, el încorporând doar, în urma admiterii
acțiunii în declararea simulației, clauza reală cu privire la modul de
prestare a întreținerii.
Mergând mai departe, putem avea în vedere și situația în care
înțelegerea secretă a părților cu privire la una din clauzele ce figurează
formal în contractul public să fie lovită de nulitate absolută; contractul
public rămâne în ființă cu clauzele inițiale, afară de cazul în care clauza
275 A se vedea: Curtea de Apel București, sect, a IV-a civ., dec. nr. 3136
din 5 oct. 2000, în „Dreptul” nr.12/2000, p.132-133; O. Rădulescu, Paula și Amalia
Rădulescu, Despre vânzarea cu pact de răscumpărare, în „Revista de drept comercial”
nr.1/2001, p.44-46; Adina Nicolae, N. Crăciun, Considerații asupra valabilității actuale
a contractului vânzare-cumpărare cu pact de răscumpărare, în „Dreptul” nr.3/2001,
p.17-26.
276 A se vedea Judec. Sibiu, sent. civ. nr. 636 din 19 febr. 1982, cu Notă
de Al. Bacaci, O. Ungureanu, în R.R.D. nr. 5/1983, p. 61-64.
secretă a fost determinantă, constituind însăși cauza juridică a actului, caz

în care nulitatea clauzei respective este de natură să antreneze nulitatea
actului aparent în întregul său. Așa era, de pildă, acea clauză de
răscumpărare ce a însoțit contractele de vânzare- cumpărare încheiate cu
scopul indirect de garantare a unor împrumuturi, la care am făcut referire
puțin mai înainte.
7. Simulația cu privire la preț și efectele declarării sale.
Clauza care, așa cum ne relevă practica, tentează adeseori părțile să o
modifice printr-un act secret este cea privitoare la prețul vânzării. Deși am
întâlnit-o și la vânzarea de autoturisme, simulația parțială cu privire Ia preț
apare mai frecvent în cazul înstrăinărilor imobiliare făcute în formă
autentică și precedate de un antecontract. Antecontractul are, fără discuție,
valoare de contraînscris față de actul public, în măsura în care, încă din
momentul încheierii sale, părțile sunt de acord ca prețul stabilit cu această
ocazie să rămână între ele, ca preț real, urmând ca la încheierea actului
autentic să declare o sumă mai mică.
Confruntată cu cazuri de simulație a prețului, mai ales în
perioada când forma autentică era cerută ad validitatem pentru înstrăinarea
oricărei categorii de imobile, practica judecătorească s-a vădit generoasă,
lăsând actul public în ființă și considerându-1 apt să-și producă efectul
translativ de proprietate. Cât privește însă consecințele cu privire la prețul
vânzării, hotărârile judecătorești prin care s-a constatat simulația, făcându-
se publică înțelegerea reală a părților cu privire la preț, au fost
contradictorii. Uneori, instanțele au refuzat să ia în considerare prețul real,
apreciind că numai prețul stipulat în actul autentic trebuie avut în vedere,
întrucât actul autentic este singurul act valabil, raportat la natura
convenției. De aici, consecința că, atunci când vânzătorul a încasat un preț
mai mare decât cel declarat în actul autentic, el trebuie să restituie diferența
158 Gabriela Chivu
încasată în plus spre a nu realiza o îmbogățire fără cauză277.
Alteori, dimpotrivă, socotind că prețul care trebuie luat în
considerare este cel stabilit în actul secret, instanțele au obligat
cumpărătorul la plata diferenței de preț, până la concurența sumei
convenită de ele în realitate278.
Literatura de specialitate s-a divizat și ea, unii autori venind să
susțină ca valabil prețul prevăzut în actul autentic, pe motiv că actul
autentic n-ar putea să fie modificat altfel decât tot printr-un act formal, cu
aceeași valoare probatorie279 și opinând că soluția ignorării prețului real ar
fi de natură să sancționeze eficient și frauda părților la legea fiscală280.
Alți autori au apreciat ca fiind corectă cea de-a doua soluție,
întrucât face să prevaleze actul secret al părților, care exprimă adevăratele
raporturi juridice dintre ele. S-a reținut, prin urmare, ca fiind corectă
obligarea cumpărătorului la plata prețului realmente convenit și nu a celui
simulat, declarat în actul autentic281. Necontestându-se faptul, care este
277 A se vedea, în acest sens, Trib. jud. Maramureș, dec. civ. nr. 271 din
24 martie 1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 63.
278 A se vedea: Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 301 din 21 febr. 1978 în
C.D. 1978, p. 50-55 și Trib. Suprem, în compunerea specială, dec. nr. 9 din 18 febr. 1986,
cu Notă I (critică) de A. Chira și Notă II (aprobativă) de V. Stoica și Marieta Ronea, în
„Dreptul” nr. 2-3/1991, p. 41 și urm. A se vedea, de asemenea, Curtea de Apel București,
sect, a IV-a civ.: dec. nr. 1962/1999, în CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ...
1999, Edit. Rosetti, București, 2001, p. 148-151 și dec. nr. 1567 din 24 mai 2001, în
„Pandectele Române”, Serie nouă, nr.2/2001, p. 179-182.
279 Invocat oarecum în necunoștință de cauză, acest argument fusese
respins cu mai bine de 20 de ani în urmă. Mai întâi literatura și, apoi, practica au admis
principial posibilitatea combaterii aparenței creată prin înscris autentic. A se vedea, în acest
sens, supra, Cap. IV § 4/17.
280 A se vedea: B. Pătrașcu, C. Jora, Despre simulația cu privire la preț.
Aspecte controversate, în „Studii de drept românesc” nr. 1-2/1991, p. 34-35; A. Chira,
Notă I (cit. supra, nota 16). în sensul că obligația de plată a restului de preț, înscris în actul
secret, este nulă, a se vedea și E. Safta-Romano, CONTRACTE CIVILE, vol. I, Edit.
Graphix, Iași, 1993, p. 56.
281 A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 78; M. Mureșan,
CONTRACTELE CIVILE SPECIALE, vol. I, CONTRACTUL DE VÂNZARE-

evident, că părțile au recurs la simulație cu scopul de a plăti fiscului taxe

mai mici, s-a recunoscut că părțile vor trebui să suporte consecința obligării
la plata către fisc a diferenței de taxă de timbru și, eventual, o sancțiune
penală. Fapta de a declara în fața notarului public un preț mai mic decât cel
remis a și fost, de altfel, calificată ca infracțiune, pe temeiul Codului
penal282.
Adoptarea Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale
a determinat pe unul dintre autorii care acceptaseră inițial acest punct de
vedere să susțină că, declararea unui preț inferior într-un contract de
vânzare-cumpărare, în scopul sustragerii de la plata taxelor de timbru,
constituie una dintre formele infracțiunii de evaziune fiscală și se
pedepsește ca atare (închisoare de la 2 la 7 ani). Iar, ca o consecință a
fraudării legii, „vânzarea va fî lovită de nulitate absolută, fiind lipsită de
efecte atât în privința actului secret, cât și în privința celui aparent” 283.
Corectă în raționamentul ei, opinia autorului citat avea să-și afle curând
confirmarea în Ordonanța Guvernului nr. 12/1998284, care a fost aprobată
prin Legea nr. 122 din 19 iunie 1998285. Art. 6 din ordonanță, în varianta
sa finală, stabilește că este nulă vânzarea prin care părțile se înțeleg printr-
un act secret să plătească un preț mai mare decât cel declarat în actul
autentic, cu precizarea că nulitatea se extinde asupra ambelor acte. Se
prevede, în continuare, că este nul și contractul de închiriere având ca
obiect un imobil, dacă părțile au convenit, printr-un act secret, să plătească
o chirie mai mare decât cea declarată în actul autentic care se înregistrează
CUMPĂRARE, Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1998, p. 107; V. Stoica, Marieta Ronea,
Notă II (cit. supra, nota 16).
282 A se vedea T. Duță, V. Țugui, Consecințele penale ale simulării prețului
în cazul unui contract autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil, în „Dreptul” nr.

2/1994, p. 66-69.
283 D.Chirică, DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE, Edit.
Lumina Lex, București, 1997, p. 86-87.
284 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 40 din 30 ian. 1998.
285 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 226 din 19 iunie 1998.
160 Gabriela Chivu
la organul fiscal teritorial, adăugându-se, în final, că taxa de timbru plătită,
după caz, la valoarea prețului sau a chiriei declarate nu se restituie286.
în replică la opinia anterior prezentată, fără a se nega calificarea
ca infracțiune a nedeclarării prețului real al vânzării, a fost, în schimb,
criticată sancțiunea civilă a nulității atât a actului juridic aparent, cât și a
celui secret, argumentându-se că operația intervenită între părți nu s-a
efectuat anume în scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale, ci în
scopul vânzării, respectiv al cumpărării, în scopul de a se transfera
proprietatea bunului și a se plăti prețul convenit, ceea ce nu constituie o
infracțiune. Cum nu are caracter ilicit, operația intervenită între părți nu
poate fi invalidată sau sancționată pe planul dreptului civil287.
Ordonanța Guvernului nr. 12/1998 a stabilit, spre a evita
operarea cu ușurință a acestei drastice sancțiuni, că autentificarea actelor
între vii, translative de proprietate și de alte drepturi reale, care au ca obiect
bunuri imobile, se taxează la valoarea declarată de părți în actul autentic,
dar nu mai puțin decât valoarea de circulație stabilită prin expertiză,
efectuată la cererea Camerei Notarilor Publici. Pe acest temei și în numele
286 Normele metodologice emise de Ministerul Justiției, în aplicarea

Ordonanței nr. 12/1998, au ținut să precizeze că nulitatea se constată oricând de către
instanța de judecată competentă, la cererea oricărei persoane interesate și, de asemenea, că
nulitatea poate fi invocată și din oficiu, de către instanța de judecată sau de către procurori.
A se vedea art. 21 din Normele metodologice nr. 443/C 7 iulie 1999 (care au abrogat
Normele metodologice nr. 618 din 1 apr. 1998), publicate în M. Of., Partea I, nr. 381 din
11 aug. 1999.
287 A se vedea M. Mureșan, op.cit., p. 107-108. Pentru considerentele sale
teoretice, a se vedea și Curtea de Apel București, secț. a IV-a civ., dec. nr. 1567 din 24 mai
2001, cit. supra, nota 16. Subliniind că încălcarea unor norme de natură fiscală nu ține de
condițiile de fond sau de formă ale actelor juridice și că, prin urmare, nesocotirea
dispozițiilor imperative ale legii cu privire la plata taxelor către stat nu poate fi reținută
drept cauză de ineficacitate, care să lipsească de efecte actul juridic, instanța a recunoscut
deplină valabilitate convenției secrete a părților, care contrazicea actul public în partea
referitoare la preț. In ceea ce privește Ordonanța Guvernului nr. 12/1998, instanța a respins
ideea aplicării acesteia în cauză, pe temeiul principiului neretroactivității legii civile mai
noi.
securității circuitului civil, s-a susținut că declararea în actul autentic a

unui preț mai mic decât cel plătit în realitate nu poate constitui infracțiunea
de evaziune fiscală. După cum, n-ar putea fi încadrată nici ca fals în
declarații pentru că, „declarația respectivă nu este susceptibilă prin ea
însăși să producă consecințe juridice, notarul public putând lua în
considerare prețul stabilit de expertiză”288. Surprinde un asemenea mod
simplist de a vedea lucrurile, împrejurarea că, prin ordonanță, s-a stabilit o
formulă minimală de protecție a intereselor fiscului, care, într-o oarecare
măsură, se poate dovedi eficientă, nu este de natură a dezincrimina o faptă
calificată, prin lege, ca infracțiune. Iar faptul că „România tinde spre o
economie de piață, în care bunurile trebuie să circule”, cum afirmă autorul
în cauză, nu ni se pare un argument valabil. Ca să funcționeze, o economie
de piață are nevoie, între altele, și de onorarea cu strictețe a obligațiilor
față de fisc.
Pe de altă parte, invocarea toleranței și permisivității de care,
chipurile, trebuie să dea dovadă o societate democratică în interpretarea și
aplicarea legii penale289 vine în contradicție cu respectul elementar față de
lege și cu acel principiu fundamental potrivit căruia nimeni nu este mai
presus de lege, pe care se sprijină orice societate democratică.
S-a mers până acolo încât simulația însăși a fost invocată ca
argument pentru respingerea aplicării legii penale în cazul declarării unui
preț mai mic decât cel real, considerându-se că este suficientă calificarea
naturii unei asemenea fapte potrivit legii civile, legea penală trebuind să
intervină în sfera raporturilor civile numai în cazuri- excepționale. Plecând,
apoi, de la constatarea că legea civilă permite simulația și nu face din
288 O. Rădulescu, Fapta de a declara in fața notarului public un preț

mai mic decât cel real constituie sau nu infracțiune?, în „Dreptul” nr. 9/1998, p. 124-
126. Cu noi argumente, ideea a fost reluată în: O. Rădulescu, Paula Ioana Rădulescu, Din
nou despre calificarea faptei de a declara în fața notarului public un preț mai mic
decât cel real, în „Dreptul” nr. 10/1999, p. 132-135.
289 A se vedea O. Rădulescu, Paula Ioana Rădulescu, op.cit., loc.cit.
162 Gabriela Chivu
simulație, prin ea însăși, o cauză de nulitate a actului secret, s-a ajuns cu
ușurință, în cele din urmă, la respingerea și a soluției adoptată prin
Ordonanța nr. 12/1998290.
Lăsând la o parte faptul că sustragerea de la plata unor taxe
legale către stat, prin recurgerea la simulația prețului în tranzacțiile publice,
este, credem noi, tocmai un caz excepțional care cheamă și justifică
intervenția legii penale, nu putem să nu observăm că, în ceea ce privește
simulația propriu-zisă, s-a pierdut din vedere un amănunt esențial. într-
adevăr, ea este permisă și nu constituie prin ea însăși o cauză de nulitate,
dar, din clipa în care devine un instrument folosit de părți în frauda legii,
trece în sfera ilicitului și trebuie sancționată. Ni se pare absurd să căutăm
argumente pentru a legitima un asemenea tip de simulație, cu scopul, mai
mult decât evident, de a respinge, în final, orice tip de sancțiune.
Că declararea unui preț al vânzării mai mic decât cel stabilit în
realitate constituie evaziune fiscală291, nu avem nici un dubiu. Problema
care ne preocupă este aceea a consecințelor în planul dreptului civil, căci,
a sancționa cu nulitatea și actul aparent, nu numai pe cel secret, înseamnă
a face din clauza privind mărimea prețului o clauză determinantă, cauza
juridică a actului de vânzare-cumpărare. Sancțiunea este excesivă și de
neînțeles. Deși pare să fie justificată din rațiuni pur fiscale, este, dacă ne
gândim mai bine, în pierderea fiscului. Bugetul ar avea mai mult de câștigat
în situația în care, în urma stabilirii prețului real al vânzării, s-ar percepe
diferența de taxă, decât în situația în care s-ar declara nulitatea vânzării. In
practică, datorită obligațiilor impuse notarilor publici și vigilenței
acestora, se va ajunge mai rar, credem noi, la situații conflictuale care să
290 Idem.
291 Pentru argumente recente, a se vedea Ioana Olaru, Calificarea juridică
a faptei de a declara în fața notarului public un preț mai mic decât cel real, în „Dreptul”
nr. 6/1999, p. 80-83.
fie generate de declararea în tranzacții a unui preț mai mic decât cel real.
8. Simulația cu privire la preț în dreptul francez. Aruncând
o scurtă privire asupra dreptului francez, constatăm că, în caz de simulație
a prețului, actul aparent rămâne valabil, odată cu el rămânând valabil și
prețul aparent. Codul general al impozitelor din Franța declară nul orice
contraînscris având ca obiect o majorare a prețului vânzării unui imobil sau
a unui fond de comerț ori a altor operațiuni învecinate (art. 1840). Este
lovit, deci, de nulitate doar actul secret, ceea ce înseamnă că, pe de-o parte,
vânzătorul nu mai poate obține în justiție diferența de preț, iar, pe de altă
parte, cumpărătorul care a plătit mai mult decât prețul aparent poate
pretinde restituirea diferenței, cu condiția să facă dovada în acest sens292.
Dobânditorul devine proprietar al imobilului sau al fondului de comerț
pentru prețul aparent, inferior, în fapt, prețului convenit și valorii reale a
bunului, fără a fi cazul a mai cerceta dacă există sau nu indivizibilitate între
cele două convenții293. Spre a stăvili orice tendință din partea părților de a
declara în actul public un preț mai mic decât cel real, reglementările fiscale
franceze acordă statului un drept de preemțiune, în cazul în care vânzarea
unui imobil sau a unui fond de comerț ori o operațiune învecinată pare a se
efectua cu un preț insuficient. Administrația fiscală se poate substitui
cumpărătorului plătind prețul declarat,
majorat cu 10% și achiziționând astfel, în condiții avantajoase, bunul supus
vânzării294.
Cât privește jurisprudența, s-au semnalat, este adevărat, câteva
292 A se vedea J. Carbonnier, DROIT CIVIL. 4/LES OBLIGATIONS,

20e edition, PUF, Paris, 1996, p. 162.
293 Pentru riscurile pe care le comportă simulația prețului în dreptul
francez, a se vedea Al. Weill, Fr. Terre, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, quatrieme
edition, Dalloz, Paris, 1996, p. 583.
CONTRAT, cinquieme edition, Litec, Paris, 1995, p. 414.
164 Gabriela Chivu
hotărâri judecătorești care au pronunțat nulitatea atât a contraînscrisului cât
și a actului aparent, pe motiv de cauză ilicită și de indivizibilitate a celor
două acte, dar ele au rămas singulare, soluția fiind repede abandonată din
rațiuni de politică legislativă295. Jurisprudența franceză s-a conformat apoi,
în mod constant, ideii că numai contraînscrisul trebuie anulat296.
Nu ne rămâne decât să conchidem că recursul la dreptul francez,
făcut adesea de legiuitorul român, ca și de literatură și practică, s-ar fi
dovedit util și de această dată. Originalitatea, cu orice preț, poate fi uneori
păgubitoare nu numai pentru participanții la circuitul civil, dar și pentru
finanțele statului.
§ 4. Efectele declarării simulației în cazul interpunerii

de persoane
9. înstrăinările imobiliare valabile sub condiția înscrisului

autentic. Un act autentic de înstrăinare a unui imobil către o persoană
interpusă nu se înlătură automat, ca efect al admiterii acțiunii în declararea
simulației, pentru simplul motiv că, în acest caz, se află în joc și interesul
unui al treilea, care s-_ar putea să fie complet străin de înțelegerea secretă
pe temeiul căreia a acționat interpusul. Se cuvine să arătăm că acțiunea în
declararea simulației a fost și va fi folosită, în continuare, fără a se face
deosebirea între simulația propriu-zisă și mandatul fără reprezentare. Este
un mijloc procedural ușor accesibil, aflat și la îndemâna persoanei care a
suportat efectiv plata prețului pentru achiziționarea unui imobil, dar care,
din diverse motive, a preferat să rămână în umbră, punând pe altul să iasă
295 Pentru detalii privind asemenea hotărâri și respingerea lor, a se vedea

Ph. Malaurie, L. Aynes, P.-Y. Gautier, CONTRATS SPECIAUX, 13e edition 1999/2000,
Editions Cujas, Paris, 1999, p. 173-174.
296 A se vedea CODE CIVIL, deuxieme edition, redigee avec le concours
de G. Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, Dalloz, Paris, 1997-1998, p. 1012, nr. 11, 12, 102.
în față, ca și cum acesta din urmă ar fi fost cumpărătorul. Câtă vreme cei
doi sunt legați printr-o convenție secretă, doar cadrul oferit de acțiunea în
declararea simulației permite scoaterea la lumină a adevăratelor raporturi
juridice dintre ei, ca o condiție prealabilă punerii în discuție a neexecutării
acelei convenții secrete.
Admiterea unei asemenea acțiuni nu este, însă, în măsură să
afecteze soarta actului public de vânzare-cumpărare, în condițiile în care
forma autentică ar fi cerută de lege ad validitatem. Dacă a fost făcut cu
respectarea formalităților prevăzute de lege și dacă nu există nici un
impediment legal în persoana unuia sau a altuia dintre cocontractanți de a
transmite și, respectiv, de a dobândi bunul care a făcut obiectul
contractului, acest act subzistă. Să nu uităm că, indiferent de intenția
mediată a părților contractului public, intenția imediată a fost aceea de a
transmite și, respectiv, de a dobândi (este adevărat, pentru altul), dar a fost
suficient ca să se realizeze valabil acordul de voințe. Actul public a
dobândit astfel o existență de sine stătătoare, independentă de convenția
secretă de interpunere, care i-a precedat. în cazul mandatului fără
reprezentare, actul public, încheiat în formă autentică, nu este propriu-zis
un act aparent, cel puțin din punctul de vedere al transmițătorului de bună-
credință, care, oricum, se leapădă, în condițiile prevăzute de lege, de
dreptul său de proprietate, fiindu-i indiferentă identitatea dobânditorului.
Numai în măsura în care actul public ar conține un element intrinsec de
fraudă, va fi și el lovit de nulitate absolută. Odată constatată existența
convenției secrete de mandat, în executarea căreia s-a încheiat actul public,
conflictul dintre interpus și plătitorul real al prețului ar urma să se rezolve
potrivit regulilor de la mandat.
Trebuie să arătăm aici că, atâta vreme cât au existat norme
restrictive cu privire la circulația anumitor categorii de imobile, orice act
secret prin care s-a convenit asupra interpunerii de persoane, în vederea
dobândirii unor asemenea imobile, a fost lovit de nulitate absolută. Iată de
166 Gabriela Chivu
ce, instanța supremă a exclus categoric posibilitatea achiziționării de
imobile prin interpunere de persoane, indiferent de modalitatea în care s-
ar fi realizat aceasta297. Interpusul angajat într-o afacere de acest gen
dobândea valabil, dar nu pentru altul, ci pentru el însuși, rămânând obligat,
bineînțeles, să satisfacă dreptul de creanță născut în favoarea persoanei
care, vrând să dobândească pe această cale, a achitat ea însăși prețul
imobilului. Ne apare astfel destul de îndrăzneață, pentru momentul în care
a fost pronunțată, soluția unei instanțe bucureștene ce a admis acțiunea în
declararea simulației unui act autentificat de vânzare-cumpărare a unui
imobil, stabilind, pe baza recunoașterii interpusului și a vânzătoarei, că
actul era simulat în privința persoanei cumpărătorului, care era în realitate
reclamanta298. S-a dispus, prin urmare, să se opereze modificarea (corecția,
precizăm noi) actului autentic în privința persoanei cumpărătorului.
încercând să înțelegem decizia instanței, observăm că vânzătoarea
participase, ea însăși, la acordul simulator și că operațiunea intervenise
între persoane particulare, deci, nu intra în sfera acelor contracte de
vânzare- cumpărare încheiate între stat, pe de-o parte, și persoane fizice
îndreptățite prin lege să beneficieze de oferta statului, pe de altă parte.
Instanța nu a putut reține în cauză intenția părților de a ocoli vreo prohibiție
legală și tocmai de aceea a crezut de cuviință să facă aplicarea regulilor
generale cu privire la simulație, deși rămâne discutabilă admiterea
recunoașterii ca mijloc de probă, între părți, a simulației unui act autentic.
10. Alte situații. Sigur, ne putem imagina că formula actului
autentic a fost aleasă de către părțile acordului simulator numai pentru a da
mai multă greutate aparenței pe care au voit să o impună, condiția
înscrisului autentic nefiind cerută de lege ad validitatem. în această
ipoteză, trebuie să admitem că, indiferent de forma în care se realizează
297 A se vedea, în acest sens, supra, Cap. II § 6/17.

298 A se vedea Trib, munic. București, sect. IV civ., dec. nr. 2609 din 23
dec. 1978, cu Notă de Gh. Florescu, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 57-58.
simulația (deghizare sau interpunere de persoane), actul secret, dacă este

dovedit și eficient prin el însuși, înlătură total efectele actului aparent, fără
a fi însă nevoie ca instanța să pronunțe anularea acestuia din urmă.
Amintim în treacăt că, la un moment dat, chiar instanța noastră supremă a
fost tentată să rezolve contradicția dintre cele două acte, prin anularea
actului public299, soluție combătută imediat în literatura de specialitate300.
Recent, problema a revenit în actualitate într-o cauză în care, constatându-
se simulația unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil (un
apartament, se pare), în ceea ce privește persoana cumpărătorului și
trimițându-se cauza spre rejudecare, s-a cerut introducerea în cauză a
vânzătorilor „față de care hotărârea pronunțată prin care se anulează
contractul de vânzare- cumpărare să fie opozabilă”301. Și aici, vânzătorii
fuseseră parte a acordului simulator, deci, introducerea lor în cauză era
utilă pentru aflarea adevărului, dar, anularea contractului de vânzare-
cumpărare aparent, ca efect al admiterii acțiunii în declararea simulației nu
ni se pare necesară, cu atât mai mult cu cât actul autentic privind vânzarea
unei construcții nu mai are acum decât valoare ad probationem. Prin
efectul admiterii acțiunii în declararea simulației, contractul secret de
vânzare-cumpărare devine public și opozabil terților, iar actul autentic își
pierde de la sine orice valoare.
In fine, nu putem face abstracție de cazul donației de bunuri
mobile făcută în formă autentică, dar prin persoană interpusă. în urma
admiterii acțiunii în declararea simulației, dacă nu s-a constatat cu această
ocazie și ilicitatea sau imoralitatea donației, efectele actului aparent se
transferă asupra donatarului real.
11. Concluzii cu privire la efectele declarării simulației. Așa
299 A se vedea Trib. Suprem, secț. civ., dec. nr. 181 din 22 ian. 1972,
rezumată în R. Petrescu, op.cit., p. 35.
300 A se vedea R. Petrescu, op.cit., p. 35.
301 Curtea de Apel Timișoara, dec. civ. nr. 1394/1995, rezumată în
„Revista Cercului juridic bănățean” nr. 5/1995, p. 105.
168 Gabriela Chivu
cum am constatat și cu altă ocazie302, efectele admiterii acțiunii în
declararea simulației, nu se pot traduce într-0 regulă fixă, invariabilă.
Aceste efecte se diferențiază de la caz la caz, puține fiind situațiile în care
actul aparent poate fi înlăturat pur și simplu. Uneori, legătura dintre actul
aparent și cel secret este atât de strânsă, încât menținerea actului aparent
este condiția supraviețuirii actului secret. Alteori, actul aparent dobândește
o existență de sine stătătoare, independentă de soarta actului secret, motiv
pentru care nu mai poate fi înlăturat nici chiar după constatarea nulității
actului secret.
302 A se vedea Gabriela Chivu, Acțiunea în declararea simulației, în voi.
„Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria și practica dreptului”,

II, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Centrul de științe sociale, Sectorul de științe juridice,
Cluj-Napoca, 1989-1990, p. 122.
CONCLUZII
La încheierea acestei lucrări, prima concluzie care ni se relevă

este frecvența scăzută a actelor secrete valabile, care să fi pus problema
efectelor simulației între părți și succesorii lor universali sau cu privire la
terți. Sigur, nu este exclus ca, în practică, problema efectelor simulației să
fie importantă nu atât în sine, cât mai ales prin prisma consecințelor pe care
le atrage cu privire la probațiunea simulației.
în schimb, este evident că a crescut frecvența actelor secrete
ilicite, făcute în disprețul unor prevederi legale imperative sau prohibitive.
Or, chiar și numai această constatare ar fi de-ajuns să ne sugereze ideea că
pentru mulți dintre participanții la circuitul civil, simulația a rămas astăzi
doar mijlocul prin care pot încerca eludarea unor prevederi legale și că, au
dispărut mobilurile care i-ar putea împinge pe oameni să recurgă la
simulație altfel decât într-un asemenea scop. Să fi căzut, oare, în
desuetudine simulația licită?
Dacă s-ar dovedi reală o asemenea stare de lucruri, ea ar trebui
să dea de gândit specialiștilor care lucrează la redactarea Proiectului de
Cod civil. De-a lungul anilor, aceștia s-au străduit să ajungă la o
reglementare cât mai completă a instituției simulației și să cuprindă în noul
text și contribuția pe care practica judecătorească și literatura de
specialitate au adus-o pe marginea art. 1175 C. civ. S-au delimitat astfel
efectele simulației în actul juridic unilateral, s-a adăugat precizarea cu
privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească actul secret spre a fi
valabil, s-a consacrat un alineat
distinct actului juridic fictiv, s-a înscris dreptul de opțiune al terților de

bună-credință și, în fine, creditorii au fost menționați în mod expres ca
făcând parte dintre persoanele față de care produce efecte numai actul
juridic aparent sau fictiv. Toată această osteneală ne poate apărea însă
oarecum zadarnică. Nu numai pentru că, în ceea ce ne privește, socotim
reglementarea de la 1864, prin concizia ei, superioară acestui nou text care
se vrea cu tot dinadinsul diferit de cel vechi și atotcuprinzător, dar și pentru
că, în lumina constatării de mai înainte, ajungem, vrem nu vrem, să ne
întrebăm dacă efectiv o asemenea reglementare și-ar mai avea rostul în
viitor. Ajungem, deci, să punem sub semnul îndoielii însăși viabilitatea
acestei instituții în perspectivă. Oare, nu cumva, decât să năzuiască spre o
reglementare cât mai amplă a unei instituții folosită, iată, cu predilecție, în
scopuri ilicite, legiuitorul ar face mai bine să interzică pur și simplu
simulația?
Această din urmă alternativă ar putea fi susținută și din alt punct
de vedere, căci, prin simulație se creează în circuitul civil aparențe false,
care nu corespund situației juridice reale dintre părți și care, la rândul lor,
pot genera alte aparențe false și, mai ales, pot genera conflicte. Or, aceasta
pare să vină în contradicție cu regulile de conviețuire socială, cu nevoia de
adevăr, încredere și securitate în viața socială. Ar putea, oare, asemenea
argumente să justifice interzicerea simulației?
în ceea ce ne privește, suntem de părere că, atâta vreme cât actul
secret al părților îndeplinește condițiile de valabilitate cerute de lege ca și
cum ar fi fost făcut public și cât timp el nu dăunează celor de-al treilea, ar
fi o absurditate a-1 declara nul. Clandestinitatea lui nu poate fundamenta o
sancțiune de tipul nulității. Și, chiar presupunând că legiuitorul ar interzice
simulația, cum ar împiedica totuși o asemenea prohibiție recurgerea în
continuare la convenții secrete? Ar stopa această măsură legislativă
înțelegerile secrete dintre părți?
Și-apoi, să nu uităm că, la vremea ei, reglementarea simulației în
172 Gabriela Chivu
cuprinsul Codului civil a însemnat o victorie, un triumf al libertății
contractuale, un respect acordat voinței reale a părților, o aplicație
particulară a principiului forței obligatorii a contractelor. Nu vedem
rațiunea pentru care s-ar înlătura ceea ce legislația și, pe baza ei, practica
și doctrina antebelică au creat bun, atunci când au recunoscut actului secret,
ca expresie a voinței reale a părților, deplină valabilitate între părți și
succesorii lor universali, dar au invalidat efectele sale cu privire la terți,
spre a-i apăra astfel de orice consecințe vătămătoare ce ar putea decurge
pentru ei din actul secret. Nu vedem nici rațiunea pentru care nulitatea ar
veni să înlocuiască sancțiunea inopozabilității actului secret față de terți,
sancțiune adaptată pe deplin specificului simulației și, așa cum am văzut,
extrem de eficientă. Chiar dacă ponderea simulației licite este mult mai
redusă comparativ cu cea ilicită (poate și datorită existenței în legislația
deceniilor opt-nouă ale secolului trecut a unui mare număr de restricții și
îngrădiri), este preferabil ca instituția să se bucure de o reglementare
adecvată decât să dispară de teama eventualei ei folosiri în scopuri ilicite.
Fie și numai din respect pentru acel infim procent dintre participanții la
circuitul juridic civil care ar putea avea motive temeinice să recurgă la
simulăție și, tot ar fi justificată această reglementare. Cu atât mai mult cu
cât, nulitatea absolută ne va sta întotdeauna la îndemână ca sancțiune a
actului juridic secret, deîndată ce el ar fi încheiat în frauda legii sau în
frauda terților.
Interzicând simulația și sancționând actul secret al părților cu
nulitatea absolută, nu am face altceva decât să lovim, să înăbușim, tocmai
adevărul, de vreme ce pentru părți numai înțelegerea lor secretă reprezintă
adevărul. Cu ce îi afectează pe terți acest adevăr care nu vine să li se
impună împotriva aparenței luată de ei, în mod eronat, drept adevăr? Până
la urmă, voința reală a părților ar sfârși prin a fi nesocotită, jertfită, spre a
se obține o simplificare, o linearitate a vieții juridice și nicidecum
respectarea legii ori ocrotirea terților, asigurate, oricum, și în prezent.
Mai intervine, apoi, și problema simulației parțiale, care privește

numai unele condiții ale actului juridic public. Sancționarea cu nulitatea a
actului juridic în întregul său numai pe motiv că părțile au găsit de cuviință
să ascundă, să prezinte altfel decât în realitate, o clauză a contractului lor,
de pildă, cu privire la preț ori cu privire la modalitatea de executare este
mult prea severă și nedreaptă, primejduind grav stabilitatea raporturilor
contractuale civile. Sancțiunea administrativă și, eventual, cea penală, sunt
suficiente atunci când se dovedește că părțile au avut o înțelegere secretă
cu privire Ia preț, în scopul de a achita taxe de autentificare mai mici. De
altfel, afară de cazul în care s-ar referi la preț, când sunt în joc interesele
financiare ale statului, simulația parțială este indiferentă celor de-al treilea,
efectele ei limitându-se, prin forța lucrurilor, exclusiv la părțile
contractante și succesorii lor universali.
Iată de ce, credem că simulația este încă viabilă ca instituție,
menținerea ei în viitorul Cod civil fiind pe deplin justificată.
BIBLIOGRAFIE
CĂRȚI
1. I. ALBU, DREPTUL FAMILIEI, Edit. Didactică și Pedagogică,
București, 1975.
2. I. ALBU, I. REGHINI, P.A. SZABO, ÎNFIEREA, Edit. Dacia, Cluj-
Napoca, 1977.
3. Maria BANCIU, REPREZENTAREA ÎN ACTELE JURIDICE
CIVILE, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
4. Maria BANCIU, DREPTUL FAMILIEI, Edit. Argonaut, Cluj-
Napoca, 1998.
5. Gh. BELEIU, DREPT CIVIL ROMÂN. INTRODUCERE ÎN
DREPTUL CIVIL. SUBIECTELE DREPTULUI CIVIL, „Șansa”
S.R.L., București, 1993.
6. G. BOROI, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, ed. a Il-a, Edit.
ALL BECK, București, 1999.
7. MB. CANTACUZINO, ELEMENTELE DREPTULUI CIVIL,
Edit. Cartea Românească , București, 1921.
8. J. CARBONNIER, DROIT CIVIL. 4/LES OBLIGATIONS, 20e
edition, PUF, Paris, 1996.
9. D. CHIRICĂ, DREPT CIVIL. SUCCESIUNI, Edit. Lumina Lex,
București, 1996.
10. D. CHIRICĂ, DREPT CIVIL. CONTRACTE SPECIALE, Edit.
Lumina Lex, București, 1997.
11. I.CIOFU, COMPORTAMENTUL SIMULAT, Edit.Academiei,

București, 1974.
12. Aspazia COJOCARU, DREPT CIVIL.PARTEA GENERALĂ,
Edit. Lumina Lex, București, 2000.
13. D. COSMA, TEORIA GENERALĂ A ACTULUI JURIDIC
CIVIL, Edit. Științifică, București, 1969.
14. P. M. COSMOVICI, DREPT CIVIL. DREPTURI REALE.
OBLIGAȚII. CODUL CIVIL, ed. a IlI-a, Edit. ALL BECK,
București, 1998.
15. M.N. COSTIN, MARILE INSTITUȚII ALE DREPTULUI CIVIL
ROMAN, vol. III, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
16. M. DAGOT, LA SIMULATION EN DROIT PRIVE, L.G.D.J.,
Paris, 1965.
17. Fr. DEAK, TRATAT DE DREPT CIVIL. CONTRACTE
SPECIALE, Edit. Actami, București, 1996.
18. Fr. DEAK, St. CĂRPENARU, CONTRACTE CIVILE ȘI
COMERCIALE, Edit. Lumina Lex, București, 1993.
19. C. A. DIACONU, PRINCIPIUL INOPOZABILITĂȚII
CONTRACTELOR FAȚĂ DE TERȚI. NOȚIUNEA DE TERȚ.
Teză de doctorat - 1947, Edit. Lumina Lex, București, 1999.
20. I. DOGARU, VALENȚELE JURIDICE ALE VOINȚEI, Edit.
Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
21. I. DOGARU, P. DRĂGHICI, TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1999.
22. D. GHERASIM, BUNA-CREDINȚĂ ÎN RAPORTURILE
JURIDICE CIVILE, Edit. Academiei, București, 1981.
176 Gabriela Chivu
23. C. HAMANGIU, CODUL CIVIL ADNOTAT, vol. II și III, Edit.
„Universala” Alcalay, București, 1925.
24. C. HAMANGIU, I. ROSETTI-BĂLĂNESCU, Al. BĂICOIANU,
TRATAT DE DREPT CIVIL ROMÂN, Ediție îngrijită de D.
Rădescu, vol. I și II, Edit. ALL, București, 1997.
25. A. IONAȘCU și colab., FAMILIA ȘI ROLUL EL.., Edit. Dacia,
Cluj-Napoca, 1975.
26. Tr. IONAȘCU și colab., CĂSĂTORIA ÎN DREPTUL R.P.R., Edit.
Academiei, București, 1964.
27. E. LUPAN, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit.
Argonaut, Cluj-Napoca, 1997.
28. Ph. MALAURIE, L. AYNES, P.-Y. GAUTIER, CONTRATS
SPECIAUX, 13e edition 1999/2000, Editions Cujas, Paris, 1999.
-29. G. MARTY, P. RAYNAUD, DROIT CIVIL, tom. II, vol. I, Sirey,
Paris, 1962.
30. H., L. și J. MAZEAUD, LEMONS DE DROIT CIVIL, III, Edition
Montchrestien, Paris, 1963.
31. F. MĂGUREANU, ÎNSCRISURILE - MIJLOACE DE PROBĂ ÎN
PROCESUL CIVIL, Edit. ALL, București, 1998.
32. I.N. MICESCU, CURS DE DREPT CIVIL, Edit. ALL BECK,
Restitutio, București, 2000.
33. M. MUREȘAN, DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit.
Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1998.
34. M. MUREȘAN, CONTRACTELE CIVILE SPECIALE, vol. I,
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE, Edit. Cordial
Lex, Cluj-Napoca, 1998.
35. M. MUREȘAN, J.KOCSIS, DREPT CIVIL. SUCCESIUNILE,

Edit. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1995.
36. M. PLANIOL, G. RIPERT, TRĂITE PRATIQUE DE DROIT
CIVIL FRANQAIS, tome VI, OBLIGATIONS, premiere pârtie,
par P. ESMEIN, L.G.D.J., Paris, 1952.
37. A. POP, Gh. BELEIU, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI CIVIL, Universitatea din București, Facultatea de
drept, București, 1980.
38. L. POP, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. Lumina
Lex, București, 1998.
39. T. POP, DREPT CIVIL ROMÂN. TEORIA GENERALĂ, Edit.
Lumina Lex, București, 1993.
40. T.R. POPESCU, DREPTUL FAMILIEI. TRATAT, vol. I, Edit.
Didactică și Pedagogică, București, 1965.
41. T.R. POPESCU, P. ANCA, TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Edit. Științifică, București, 1968.
42. E. SAFTA-ROMANO, CONTRACTE CIVILE, vol. I, Edit.
Graphix, Iași, 1993.
43. E. SAFTA-ROMANO, DREPT CIVIL. OBLIGAȚII, Edit. Neuron,
Focșani, 1994.
44. Renee SANILEVICI, DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A
OBLIGAȚIILOR, Universitatea „Al.I. Cuza”, Facultatea de drept,
Iași, 1976.
45. B. STARCK, H. ROLAND, L. BOYER, OBLIGATIONS. 2.
CONTRAT, cinquieme edition, Litec, Paris, 1995.
46. C. STĂTESCU, C. BÎRSAN, DREPT CIVIL. TEORIA
178 Gabriela Chivu
GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, București, ed. 1997.
47. Cristina TURIANU, C.TURIANU, CONTRACTE SPECIALE.
PRACTICĂ JURIDICĂ ADNOTATĂ, Edit. Continent XXI,
București, 1998.
48. O. UNGUREANU, MANUAL DE DREPT CIVIL. PARTE
GENERALĂ, ed. a Il-a, Edit. Augusta, Timișoara, 1998.
49. Al.WEILL, Fr. TERRE, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS,
quatrieme edition, Dalloz, Paris, 1996.
50. I. ZINVELIU, CONTRACTELE CIVILE INSTRUMENTE DE
SATISFACERE A INTERESELOR CETĂȚENILOR, Edit.
Dacia, Cluj-Napoca, 1978.
51. *** CODE CIVIL, deuxieme edition, redigee avec le concours de G.
Goubeaux, Ph. Bihr, X. Henry, Dalloz, Paris, 1997-1998.
52. *** TRĂITE DE DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS. LE
CONTRAT: FORMATION, 2e edition, par J. Ghestin, L.G.D.J.,
Paris, 1988.
53. *** TRĂITE DE DROIT CIVIL. INTRODUCTION
GENERALE, 3e edition, par. J. Ghestin, G. Goubeaux, L.G.D.J.,
Paris, 1990.
54. *** TRĂITE DE DROIT CIVIL (sous la direction de J. Ghestin).
LES PRINCIPAUX CONTRATS SPECIAUX, par J. Huet,
L.G.D.J., Paris, 1996.
55. *** TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I. PARTEA GENERALĂ,
Edit. Academiei, București, 1981.
STUDII, ARTICOLE, NOTE
1. I. ALBU, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, în „Studia Univ.

Babeș-Bolyai”, 1974.
2. Gh. BRENCIU, V. PANȚURESCU, Aspecte referitoare la relația
dintre contraînscris și actul public în cadrul simulației (I), în
„Revista română de drept” nr. 8/1981.
3. A. CHIRA, Notă I, în „Dreptul” nr. 2-3/1991.
4. Gabriela CHIVU, Notă, în „Revista română de drept” nr. 11/1973.
5. Gabriela CHIVU, Echitatea... ca fundament al unor soluții
creatoare pronunțate de instanțele judecătorești în materie civilă,
în: A. IONAȘCU și colab., CONTRIBUȚIA PRACTICII
JUDECĂTOREȘTI LA DEZVOLTAREA PRINCIPIILOR
DREPTULUI CIVIL ROMÂN, I, Edit. Academiei, București, 1978.
6. Gabriela CHIVU, Limitele simulației în teoria și practica dreptului
civil, în voi. „Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege
oglindită in teoria și practica dreptului”, I, Centrul de științe sociale,
Sectorul de științe juridice, Cluj-Napoca, 1988.
7. Gabriela CHIVU, Efectele juridice ale simulației, în „Studia Univ.
Babeș-Bolyai” nr. 2/1989.
8. Gabriela CHIVU, Acțiunea în declararea simulației, în vol.
„Dinamica relațiilor sociale reglementate de lege oglindită în teoria și
practica dreptului”, II, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Centrul de
științe sociale, Sectorul de științe juridice, Cluj- Napoca, 1989-1990.
9. Elena CÎRCEI, Notă, în „Revista română de drept” nr. 2/1985.
10. Cristina-Mihaela CRĂCIUNESCU, Aplicații ale teoriei aparenței în
180 Gabriela Chivu
drept, în „Juridica” (Edit. ALL BECK) nr. 6/2000.
11. I. DELEANU, Opozabilitatea - Considerații generale - , în
„Dreptul” nr.7/2001.
12. T. DUȚĂ, V. ȚUGUI, Consecințele penale ale simulării prețului în
cazul unui contract autentic de vânzare- cumpărare a unui
imobil, în „Dreptul” nr. 2/1994.
13. I.P. FILIPESCU, Gh. BELEIU, Nulitatea căsătoriei în practica
judecătorească, în „Revista română de drept” nr. 9/1971.
14. Emese FLORIAN, Unele considerații asupra noului regim juridic
al adopției, în „Dreptul” nr. 11/1999.
15. M. GEORGESCU, Al. OPROIU, Notă, în „Revista română de drept”
nr. 2/1987.
16. V. LONGHIN, Neconcordanța conștientă dintre voință și
declararea ei în raporturile create prin acte juridice, în
„Legalitatea populară” nr. 9/1956.
17. M. MICU, I. DOBRESCU, Consecințele penale ale declarării
nulității căsătoriei dintre victimă și unul dintre participanții la
săvârșirea infracțiunii de viol, în „Revista română de drept” nr.
7/1975.
18. M. MUREȘAN, Gabriela CHIVU, Aspecte noi din practica
judiciară privitoare la nulitatea căsătoriei, în „Studia Univ. Babeș-
Bolyai” nr. 1/1978.
19. Adina NICOLAE, N. CRĂCIUN, Considerații asupra valabilității
actuale a contractului vânzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare, în „Dreptul” nr.3/2001.
20. Monica NICULESCU, Considerații asupra modalităților de
garantare imobiliară a împrumuturilor cămătărești - Examen de

practică judiciară, în „Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1/2000.
21. Ioana OLARU, Calificarea juridică a faptei de a declara în fața
notarului public un preț mai mic decât cel real, în „Dreptul” nr.
6/1999.
22. B. PĂTRAȘCU, C. JORA, Despre simulația cu privire la preț.
Aspecte controversate, în „Studii de drept românesc” nr. 1- 2/1991.
23. P. PERJU, Notă, în „Revista română de drept” nr. 4/1969.
24. P. PERJU, Probleme de drept civil și procesual civil din practica
Tribunalului județean Suceava, în „Dreptul” nr. 4/1993.
25. P. PERJU, Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor din
circumscripția Curții de Apel Suceava în materie civilă, în
„Dreptul” nr. 5/1995.
26. P. PERJU, Sinteză teoretică a jurisprudenței instanțelor
judecătorești din circumscripția Curții de Apel Suceava în
domeniul dreptului civil și procesual civil (sem. I 1996), în
27. R. PETRESCU, Aspecte din practica Tribunalului Suprem
referitoare la simulația în actele juridice, în „Revista română de
drept” nr. 1/1976.
28. R. PETRESCU, Aspecte din practica judiciară în materia probei
actului simulat, în „Studii de drept românesc” nr. 1- 2/1991.
29. E. POENARU, Aspecte din practica noastră judiciară în legătură
cu problema simulației, în „Justiția nouă” nr. 9/1962.
30. I.F. POP, Constatarea simulației și revocarea înstrăinărilor
frauduloase în cauzele privind controlul provenienței bunurilor,
în „Revista română de drept” nr. 4/1987.
182 Gabriela Chivu
31. O. RĂDULESCU, Fapta de a declara în fața notarului public un
preț mai mic decât cel real constituie sau nu infracțiune?, în
32. O. RĂDULESCU, Paula Ioana RĂDULESCU, Din nou despre
calificarea faptei de a declara în fața notarului public un preț
mai mic decât cel real, în „Dreptul” nr. 10/1999.
33. O. RĂDULESCU, Paula și Amalia RĂDULESCU, Despre
vânzarea cu pact de răscumpărare, în „Revista de drept
comercial” nr. 1/2001.
34. C. STĂTESCU, Aspecte referitoare la relația dintre •
contraînscris și actul public în cadrul simulației (II), în „Revista
română de drept” nr. 8/1981.
35. V. STOICA, Marieta RONEA, Notă II, în „Dreptul” nr. 2-3/1991.
36. Cristina TURIANU, Donațiile deghizate și indirecte reflectate în
literatura juridică și practica judiciară, în „Dreptul” nr. 8/2000.
37. Cristina TURIANU, Donațiile deghizate și indirecte reflectate în
literatura juridică și practica judiciară (II), în „Dreptul” nr.
2/2001.
38. F. ȚUCĂ, Societatea comercială fictivă, în „Revista de drept
comercial” nr. 10/1996.
39. P. VASILESCU, Autonomia de voință - epifania juridică a ideii
filosofice, în „Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 2/1994.
40. P. VASILESCU, Principiile regimului interimar al simulației, în
„Studia Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1-2/1997-1998.
41. P. VASILESCU, Privire asupra acțiunii în simulație, în „Revista
de drept comercial” nr. 7-8/1998.
CULEGERI DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
1. D. LUPAȘCU și colab., CULEGERE DE PRACTICĂ

JUDICIARĂ A TRIBUNALULUI BUCUREȘTI, 1993-1997, Edit.
ALL BECK, București, 1998.
2. D. LUPAȘCU și colab., TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ CIVILĂ PE ANUL
1998, Edit. ALL BECK, București, 2000.
3. I. MIHUȚĂ, REPERTORIU DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN
MATERIE CIVILĂ A TRIBUNALULUI SUPREM ȘI A ALTOR
INSTANȚE JUDECĂTOREȘTI PE ANII 1969-1975, Edit.
Științifică și Enciclopedică, București, 1976.
4. I. MIHUȚĂ, REPERTORIU... 1975-1980, Edit. Științifică și
Enciclopedică, București, 1981.
5. I. MIHUȚĂ, REPERTORIU... 1980-1985, Edit. Științifică și
Enciclopedică, București, 1986.
6. I. MIHUȚĂ, CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ CIVILĂ
PE ANUL 1991, Casa de Editură și Presă „Șansa”, București, 1992.
7. *** CURTEA DE APEL BUCUREȘTI. CULEGERE DE
PRACTICĂ JUDICIARĂ CIVILĂ, 1993-1998, Edit. ALL BECK,
București, 1999
8. *** CURTEA DE APEL BUCUREȘTI. CULEGERE DE
PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE CIVILĂ, 1999, Edit.
Rosetti, București, 2001.
9. *** CURTEA DE APEL IAȘI. CULEGERE DE PRACTICĂ
JUDICIARĂ PE ANUL 1998, Edit. ALL BECK, București, 1999.
10. *** CURTEA DE APEL PITEȘTI. CULEGERE DE PRACTICĂ
JUDICIARĂ, 1998, Edit. ALL BECK, București, 1999.
184 Gabriela Chivu
Abrevieri (periodice 1945-1990):
C.D. - Culegere de decizii
ale Tribunalului Suprem
J.N. - Justiția nouă
L.P. - Legalitatea populară
R.R.D. - Revista română de drept
CUPRINS
Capitolul I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

§ 1. Definirea noțiunii de simulație .................................................. 7
1. Sediul materiei ........................................................................ 7
2. Definirea simulației în literatura română ................................ 8
3. Referiri la literatura franceză ................................................ 11
4. Clarificări necesare pentru înțelegerea noțiunii.................... 13
§ 2. Condițiile simulației................................................................... 15
5. Prima abordare a problemei în literatura română ................. 15
6. Alte opinii privind condițiile simulației ............................... 17
§ 3. Formele simulației. Delimitări .................................................. 20
7. Precizări prealabile ............................................................... 20
8. Fictivitatea ca formă a simulației ......................................... 20
9. Deghizarea totală sau parțială a actului juridic..................... 23
10. Simulația prin interpunere de persoane ............................... 26
11. Delimitarea simulației prin interpunere de persoane de
mandatul fără reprezentare ....................................................... 29
12. Donația deghizată și interpunerea de persoane ................... 33
Capitolul II. LIMITELE SIMULAȚIEI
§ 1. Determinarea limitelor simulației .......................................... 35
1. Frauda - cauză de nulitate a simulației .................................. 35
2. Distincții ............................................................................... 37
§ 2. Condiții de valabilitate a simulației realizată prin deghizarea
naturii juridice a actului secret, cu specială privire la donațiile
deghizate ............................................................... .• .......................... 40
3. Hotărâri judecătorești care au recunoscut putere actului
secret ......................................................................................... 40
4. Considerații teoretice ............................................................ 44
5. îndeplinirea cerinței de formă în cazul donației
deghizate ................................................................................... 46
6. Poziția doctrinei și ajurisprudenței franceze ......................... 50
202 Gabriela Chivu
§ 3. Nulitatea căsătoriei fictive ........................................................ 52
7. Precizări privind actul juridic fictiv ..................................... 52
8. Practica judecătorească în materia căsătoriei fictive ............ 52
9. Delimitarea căsătoriei fictive de căsătoria simulată ............. 55
§ 4. Nulitatea adopției (înfierii) fictive ............................................ 59
10. Folosirea simulației ca mijloc de eludare a vechilor
dispoziții legale în materie ......................................................... 59
11. Distincții posibile................................................ . .............. 63
§ 5. Precizări pe marginea unei opinii în legătură cu căsătoria fictivă
............................................................................................................ 67
12. Expunerea opiniei ............................................................... 67
13. Argumente și contra-argumente ......................................... 67
14. Doctrina franceză în materie ............................................... 71
§ 6. Admisibilitatea interpunerii de persoane ................................ 72
15. Condiții ............................................................................... 72
16. Practica judecătorească în materie ...................................... 73
Capitolul III. EFECTELE JURIDICE ALE SIMULAȚIEI
§ 1. Privire generală ......................................................................... 77
1. Art. 1175 C. civ., temeiul legal al unor efecte juridice
valabile ................................................................................ 77
§ 2. Efectele simulației față de părți ................................................ 78
2. Principiul libertății contractuale ........................................ 78
3. Condiții de valabilitate a actului secret.............................. 80
§ 3. Situația succesorilor universali ................................................ 81
4. Nominalizarea succesorilor universali, alături de
părțile contractante, în art. 1175 C. civ.................................... 81
5. Trecerea succesorilor universali în sfera terților, în
caz de fraudă ............................................................................ 82
6. Poziția doctrinei și ajurisprudenței franceze ...................... 84
§ 4. Efectele simulației față de terți ................................................. 85
7. Sfera terților și condiția bunei-credințe ............................. 85
8. Reguli cu privire la efectele simulației față de terți ........... 88
§ 5. Efectele simulației față de terți, potrivit doctrinei franceze .. 94
9. Justificarea recursului la doctrina franceză ....................... 94
10. Noțiunea de terți și ideea de aparență ca temei al

ocrotirii acestora ...................................................................... 95
11. Unele aspecte privind regimul terților .............................. 96
Capitolul IV. ACȚIUNEA ÎN DECLARAREA SIMULAȚIEI
§ 1. Probleme generale privind acțiunea în declararea simulației 99
1. Definirea și individualizarea acțiunii ................................. 99
2. Referire la literatura franceză ... ... ................................... 102
3. Delimitarea acțiunii în declararea simulației de
acțiunea în nulitate ................................................................. 103
acțiunea oblică ....................................................................... 104
acțiunea pauliană ................................................................... 104
§ 2. Caracterul acțiunii în declararea simulației ......................... 108
6. Poziția practicii judecătorești în materie ......................... 108
7. Un punct de vedere cu privire la caracterul acțiunii ........ 110
8. O hotărâre judecătorească edificatoare ............................ 114
9. Relația dintre acțiunea în declararea simulației și
acțiunea în reducțiunea donațiilor deghizate ......................... 119
§ 3. Proba simulației ....................................................................... 122
10. Precizări prealabile ......................................................... 122
11. Proba simulației între părți ............................................. 122
12. Proba simulației făcută de către terți .............................. 126
13. Sublinieri finale .............................................................. 129
§ 4. Combaterea aparenței creată printr-un înscris autentic ..... 130
14. Poziția doctrinei ............................................................. 130
15. Orientarea inițială a practicii judecătorești..................... 130
16. Cazul dobândirii de imobile prin persoane interpuse ..... 133
17. Combaterea înscrisului autentic prin orice mijloc de
probă ...................................................................................... 135
18. Proba simulației prețului, sub regimul Legii
nr.18/1968 .............................................................................. 136
19. Precizări finale ............................................................... 138
204 Gabriela Chivu
§ 5. Data contraînscrisului ..............................................................139
20. Confuzia între actul secret și înscrisul probator ............... 139
21. Clarificări ........................................................................ 140
§ 6. Prezumții legale în materie de simulație................................ 142
22. Prezumția de simulație instituită de art. 845 C. civ .......... 142
23. Prezumția de interpunere instituită de art. 812 alin. 2
C. civ ........................................................................................ 144
24. Prezumția de interpunere instituită de art. 941 C. civ ............
145
Capitolul V. EFECTELE ADMITERII ACȚIUNII ÎN DECLARAREA
SIMULAȚIEI
§ 1. Determinarea efectelor acțiunii .............................................. 148
1. înlăturarea aparenței creată prin simulație ...........................148
2. Precizări necesare ................................................................149
§ 2. Efectele declarării simulației în cazul deghizării totale........ 150
3. Corecția operată asupra naturii juridice ori asupra
obiectului actului aparent ....................................................... 150
4. Supraviețuirea actului aparent condiționată de
valabilitatea actului secret ........................................................ 152
5. Soluții din practica Judecătoriei Cluj-Napoca .................... 153
§ 3. Efectele declarării simulației în cazul deghizării parțiale .... 157
6. Simulația privind modalitatea de executare sau una din
clauzele contractuale ............................................................... 157
7. Simulația cu privire la preț și efectele declarării sale ......... 157
8. Simulația cu privire la preț în dreptul francez .................... 164
§ 4. Efectele declarării simulației în cazul interpunerii de persoane165
9. înstrăinările imobiliare valabile sub condiția înscrisului
autentic .................................................................................... 165
10. Alte situații ...................................................................... 168
11. Concluzii cu privire la efectele declarării simulației......... 169
CONCLUZII ................................................................................ 170
BIBLIOGRAFIE .. ...................................................................... 174
Abrevieri ......................................................................................... 184
Resume.......................................................................................... 185

Simulaţia

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simulaţia

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lucrarea elaborată de dr.

§ 1. Definirea noțiunii de simulație

1. Sediul materiei. Prevederile Codului civil în materie de

urmează, se creează două situații juridice: una pur aparentă sau

2 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, TRATAT DE DREPT

5 T.R. Popescu, P. Anca, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit.

Științifică, București, 1968, p. 124. Aceleași elemente de individualizare se regăsesc în: D.

simulația în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 34.

într-o lucrare relativ recentă aflăm o definiție succintă și

DREPT CIVIL. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, Edit. ALL, ed. 1997, p.

comercial” nr. 7-8/1998, p. 143.

Univ. Babeș-Bolyai” nr. 1-2/1997-1998, p. 25.

13 M. Dagot, LA SIMULATION EN DROIT PRIVE, L.G.D.J., Paris,

edition, PUF, Paris, 1996, p. 159.

CONTRAT, cinquieme edition, Lițec, Paris, 1995, p. 404.

4. Clarificări necesare pentru înțelegerea noțiunii. Cum,

cel puțin două persoane se reunesc cu scopul anume de a crea o aparență

5. Prima abordare a problemei în literatura română. Puțini

18 în acest sens, a se vedea și V. Longhin, op.cit., p. 1034.

20 Ase vedea și V. Longhin, op.cit., p. 1031. Pentru literatura franceză, a se

ulterior, nu ar face altceva decât să modifice un act anterior, convenit în

sunt evidențiate în: Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 577-578.

27 A se vedea C. Stătescu, Aspecte referitoare la relația dintre

mult, de vreme ce se sprijină pe intenția de a simula, de a prezenta

§ 3. Formele simulației. Delimitări

7. Precizări prealabile. La crearea unei aparențe înșelătoare

33 A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 578.

obligată să-și declare averea, de a produce o bună impresie prin puținătatea

35 A se vedea M. Dagot, op.cit., p. 55-57.

39 Referitor la distincția între aparență și simulație, a se vedea D. Gherasim,

41 A se vedea Al. Weill, Fr. Terre, op.cit., p. 579.

P. Vasilescu, Privire asupra ... (cit. supra, nota 9), p. 149.

45 P. Vasilescu, Privire asupra ... (cit. supra, nota 9), p. 150.

secret. Spre deosebire de deghizare, simulația se răsfrânge aici nu asupra

48C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 74. în același sens, a se vedea și L. Pop,

CIVIL. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL, Universitatea din București,

(și cita) din literatura franceză părerea exprimată de niște autori de

Montchrestien, Paris, 1963, p. 1139.

Limitele simulației în teoria și practica dreptului civil, în voi. „Dinamica relațiilor

23 dec. 1978, cu Notă de Gh.I. Florescu, în R.R.D. nr. 10/1980, p. 57-58.

de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 48-53. A se vedea, de asemenea, I.F. Pop,

în temeiul convenției inițiale, mandatarul fără reprezentare va

timp ce, la mandatul fără reprezentare, ele succed unul altuia. De

§ 1. Determinarea limitelor simulației

1. Frauda - cauză de nulitate a simulației. Cea mai importantă

59 A se vedea, în acest sens: M.B. Cantacuzino, ELEMENTELE

DREPTULUI CIVIL, Edit. Cartea Românească, București, 1921, p. 336; C. Hamangiu, I.

60 P. Vasilescu, Principiile regimului interimar al simulației, în „Studia

franceză. Se afirmă, în cadrul acesteia, că frauda la lege constă în a eluda

62 A se vedea, pentru detalii și trimiteri bibliografice, TRĂITE DE

64 A se vedea J. Carbonnier, DROIT CIVIL. 4/OBLIGATIONS, 20e Edition,

nu operează. Actul secret poate rămâne în vigoare, ajustat, eventual, în

66 Cum s-a ajuns la această delimitare (după ce, un timp, jurisprudența a

cinquieme edition, Litec, Paris, 1995, p. 408.

§ 2. Condiții de valabilitate a simulației realizată prin

Lupașcu și colab., CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ... 1998, Edit. ALL

nr. 9/1979, p. 64.

ascunde o donație deghizată către concubină, actul nu poate fi declarat nul

validitate a convențiilor în general, interzice, în mod expres, și donațiile

citată își însușea, de fapt, orientarea jurisprudenței antebelice, care admitea

86 C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. III, p. 475.

autorizația de înstrăinare, așa încât, îndeplinirea condiției de formă pentru

88 A se vedea M. Planiol, G. Ripert, op.cit., p. 431. în același sens: Ph. Malaurie,

L. Aynes, P.-Y. Gautier, CONTRATS SPECIAUX, 13e edition 1999/2000, Editions