PRABUSIREA REGIMULUI COMUNIST IN EUROPA

Situația critică în care ajunsese sistemul comunist își spusese în cele din
urmă cuvantul in 1989 când acesta, după o lungă agonie, a început să se
prăbușească brusc.

Simbolul căderii regimului comunist a fost deschiderea zidului Berlinului,

care marcase divizarea Europei între blocul capitalist și blocul comunist.
Eveniment esențial în istoria omenirii, care a marcat sfârșitul unei epoci, prăbușirea
regimurilor comuniste diferă de obișnuitele schimbări de regim care au avut loc de-
a lungul istoriei.

Surprinde deci lipsa aproape totală a violenței care apare de regulă în astfel
de momente; marea excepției a fost România.

Deci, sfârșitul comunismului european a stârnit mai multe întrebări decât a

rezolvat. Este greu de spus dacă regimurile comuniste ar fi putut fi salvate de la
colaps, însă merită analizate cauzele care au dus la prăbușirea lor neașteptată.
Mulți istorici au încercat să găsească o explicație a crizei comunismului; cele mai
multe discuții au privit eșecul economic și cel ideologic al comunismului.

Lucrarea de față își propune să demonstreze că eșecul comunismului s-a

datorat unor cauze multiple.

Voi încerca să argumentez că declinul sistemului socialist s-a manifestat la mai

multe niveluri (economic, social, ideologic, politic) și că reformele lui
Gorbaciov, în loc să întărească sistemul comunist, au dus la ruinarea acestuia.
Voi analiza și rolul gerontocrației și al naționalismului în prăbușirea
comunismului. România se încadrează și ea în contextul european, dar având
evident niște trăsături caracteristice, evidențiate în special prin monopolizarea
puterii de către Nicolae Ceaușescu. Greva minerilor din Valea Jiului (1977) și
protestele muncitorilor brașoveni (1987) au fost evenimente de amploare care
anunțau direcția în care se îndrepta comunismul românesc. Faptul că autoritățile
române nu au fost dispuse să rezolve problemele care au stârnit aceste semne de
nemulțumire a dus la o schimbare de regim sângeroasă în România.
 Voi prezenta deci și cauzele și particularitățile care au dus la declinul
regimului Ceausescu. Unul din punctele vulnerabile ale socialismului a fost
planificarea centralizată. Într-o economie socialistă, planificatorul nu era conștient
de lipsurile, necesitățile și preferințele consumatorului. Statul acoperea orice
pierdere înregistrată de agentul economic astfel că acesta nu era preocupat de
obținerea de profit. Lipsea astfel concurența liberă, care a dus la lipsa unei
tehnologii adecvate, diferența dintre statele capitaliste și cele comuniste devenind
din ce în ce mai evidentă. După cum Daniel Chirot observă , succesul unui director
de întreprindere consta în capacitatea sa de a se folosi de criterii politice pentru a
atrage investiții, de a menține o rată cât mai mare a angajărilor și de a produce cât
mai mult, toate acestea în detrimentul randamentului de a produce bunuri
vandabile.

Dacă în economia capitalistă există o competiție între vânzători pentru a

câștiga cumpărători, în economia socialistă competiția este între cumpărători
pentru a câștiga favoarea vânzătorilor .

Lipsa proprietății private a fost deasemenea un impediment în formarea

unor impulsuri necesare dezvoltării economice. Cheltuielile militare reprezentau și
ele o povară pentru statele comuniste, din pricina cursei înarmărilor. O lovitură
grea avea să dea în acest sens Uniunii Sovietice președintele american Ronald
Reagan, prin Inițiativa Strategică de Apărare (Strategic Defense Initiative)
cunoscută în presă sub denumirea de Star Wars. Această nouă fază a cursei
înarmărilor nu putea fi suportată de economia sovietică, deja greu încercată.
Programul avea ca scop crearea unui scut în fața rachetelor balistice
intercontinentale. Deși nu a devenit niciodată realitate, ideea în sine a reușit să
pună Uniunea Sovietică în dificultate la vremea respectivă. Nu în ultimul rând,
gestionarea proastă a creditelor atrase din Occident a adus grave prejudicii
economiilor socialiste.

Planul consta în exportarea bunurilor produse de tehnologia achiziționată cu

creditele obținute, astfel putând fi rambursate împrumuturile făcute.

Dar caracteristicile economiei socialiste aveau să împiedice redresarea

economică. Singurul lider comunist care a reușit să achite toate datoriile țării sale a
fost Nicolae Ceaușescu, însă cu prețul unor mai sacrificii din partea populației.
Despre această situație vom vorbi în cele ce urmeaza.

Problemele economice, după cum e firesc, au dat naștere problemelor

sociale. Alcoolismul, infracționalitatea și condițiile de viață dificile erau urmări ale
neajunsurilor economice care luau tot mai mare amploare și a căror soluționare
devenea tot mai puțin probabilă. Exista un mare dezechilibru între cerere și ofertă,
prima nefiind capabilă să o influențeze pe cea din urmă. Se înregistrează astfel o
severă lipsă de alimente; mâncarea începuse să fie raționalizată în anii ’80. Până și
în Republica Democrată Germană, care era destul de dezvoltată în comparație cu
celelalte state din blocul comunist, s-au înregistrat amenințări cu acțiuni de protest
și neliniște din pricina lipsei de unt, carne și ciocolată3 . Apăruse și o criză a
familiei, spre exemplu, familiile dezorganizate formau aproape 50 % din familiile
din URSS . În Apelul către societate al KOR (Comitetul Muncitoresc de Apărare)
este prezentă o descrie sumbră a situației sociale din Polonia sfârșitului anilor ’70 .
Sunt criticate prețurile ridicate ale alimentelor, cozile de la magazine, lipsa
alimentației cu carne, condițiile precare din spitale, dificultățile cu care
ajunsese să fie cumpărat un apartament, exploatarea muncitorilor,
inegalitatea socială, criza din agricultură.

Dificultățile economice și sociale au dus la o altă gravă problemă a statelor

comuniste; pierderea încrederii maselor în ideologia comunistă. Fragilitatea
democrațiilor interbelice, incluzând aici și cele două modele europene, Franța și
Marea Britanie, dar și imaginea de eliberator pe care și-o crease Stalin ca urmare a
victoriei Uniunii Sovietice din Al Doilea Război Mondial au fost în măsură să
întărească încrederea maselor în forța comunismului și să dea speranțe viitorului
acestuia. Pe lângă problemele sociale și economice, ca factori ai pierderii încrederii
în ideologia comunistă au fost urbanizarea și procesul de educare a populației; în
mod ironic, două țeluri fundamentale ale partidului. Populația urbanizată și educată
a deceniilor ’70 și ’80 a tolerat mult mai greu corupția și incapacitatea partidului de
a remedia problemele cetățenilor. Mai adaugăm aici și rolul posturilor de radio
străine (din statele occidentale sau chiar din alte țări socialiste) dar și ușurința cu
care a început să fie posibilă călătoria în Occident, factori care au determinat
locuitorii Europei central-răsăritene să își schimbe percepția asupra lumii
Occidentale și să se îndoiască de ideile marxist-leniniste. Încrederea în ideologia
comunistă a fost și mai tare șubrezită de semnarea acordurilor de la Helsinki
(1975).

Liderii sovietici le considerau un adevărat succes întrucât prin acestea

Occidentul recunoștea oficial granițele sovietice postbelice. Dar documentul
conținea și un capitol referitor la respectarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, capitol care avea să fie temeiul legal pentru disidența din blocul
comunist pentru a contesta regimul. Teoretic, regimurile comuniste nu puteau să-i
pedepsească pe cei care pur și simplu cereau să se respecte legea şi drepturile
omului. A apărut o opoziție organizată, manifestată prin organizații gen KOR, în
Polonia, Carta 77 în Cehoslovacia iar mai târziu Solidaritatea, tot în Polonia.
Declarația Cartei 77 chiar face referire la acordurile de la Helsinki6 . A existat și în
România o asemenea organizație; SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii
din România). Însă aceasta nu a avut ecoul organizațiilor enumerate mai sus. O altă
cauză importantă a decăderii sistemului comunist a fost gerontocrația. Din multe
puncte de vedere, se poate spune că gerontocrația a contribuit decisiv la agravarea
cauzelor menționate mai sus. Prin gerontocrație mă refer la un sistem politic care
are în frunte oameni bătrâni. Acești oameni, departe de a avea viziuni moderne
asupra problemelor cu care se confruntau țările pe care le conduceau, erau ancorați
în idei marxiste de mult depășite care încetul cu încetul aveau să roadă
încrederea noilor generații în forța sistemului socialist.

Cel mai caracteristic caz este cel sovietic, unde în mai puțin de trei ani,
pentru a treia oară fusese nevoie să se aleagă un nou secretar general; Leonid
Brejnev decedase la 75 de ani, Iuri Andropov fusese în funcție 15 luni (decedat la
69 de ani), iar Konstantin Cernenko rezistase puțin peste un an (decedat la 73 de
ani). Alți reprezentanți ai gerontocrației comuniste: Todor Jivkov în Bulgaria,
Gustáv Husák în Cehoslovacia, János Kádar în Ungaria și Nicolae Ceaușescu în
România. Gerontocrația avea să ducă la o altă gravă problemă a regimului
comunist: declinul politic. Bătrânii conducători comuniști se dovedeau tot mai
incapabili și depășiți de cerințele Războiului Rece. Un prim moment cheie al
declinului politic a fost alegerea cardinalului polonez Karol Józef Wojtyła drept
papă la 16 octombrie 1978, eveniment la care comuniștii au asistat neputincioși.
 A contribuit la declin și invazia Afganistanului de către trupele sovietice
pentru a susține regimul comunist de la Kabul, în concordanță cu doctrina
Brejnev.

Pe lângă faptul că invazia a fost puternic contestată de Statele Unite, nici

rezultatul nu a fost tocmai cel scontat. atacurile bandelor anticomuniste au
provocat grave pierderi armatei sovietice și implicit retragerea de către Moscova a
soldaților. Alte evenimente care au afectat pe plan politic Uniunea Sovietică și
țările satelit a fost alegerea ca președinte al SUA a lui Ronald Reagan și accederea
lui Margaret Thatcher la funcția de premier al Marii Britanii. Aceștia au reușit cu
multă abilitate să profite de situația dificilă în care intrase blocul comunist și să fie
cu un pas înainte în războiul ideologic. Deasemenea, problemele tehnologice cu
care se confruntau statele comuniste deveneau tot mai evidente și tot mai dificil de
corectat. Totul a culminat cu catastrofa nucleară de la Cernobîl, care a dat o
lovitură puternică prestigiului politic al Uniunii Sovietice și a sateliților săi. Însă
probabil că cel mai decisiv rol în declinul politic al URSS-ului și al statelor satelit a
fost declinul economic. Prin apelarea la creditele băncilor Occidentale, statele
comuniste s-au văzut practic constrânse de statele capitaliste și supuse acestora.
Tentativa de a salva comunismul mondial avea să vină chiar de la Kremlin, odată
cu ascensiunea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985.

Veteranii partidului ar fi dorit pe cineva din rândul lor la conducerea Uniunii

Sovietice, însă glumele care se făceau pe seama congresului și faptul că nu mai
exista un veteran capabil să-l înlocuiască pe Cernenko i-a determinat să opteze
pentru mai tânărul Gorbaciov, care îl înlocuise cu succes pe Cernenko în perioada
în care secretarul general fusese bolnav7 . Era clar că Uniunea Sovietică avea o
nevoie disperată de schimbare, astfel că noul secretar general a trecut repede la
fapte. Doi termeni aveau să ghideze întregul proces de transformare în care intrase
Uniunea Sovietică: perestroika (reconstrucție) și glasnost (transparență). Înconjurat
de membri de partid conservatori, Gorbaciov a fost nevoit, la început, să recurgă la
prudență. Însă treptat, reformele demarate de acesta s-au dovedit a fi de neoprit.
Primul termen, perestroika, viza în principal o reformare a economiei, o revenire la
idealurile lui Lenin.

Glasnost în schimb a sugerat o mai largă libertate de exprimare și mai

puțină cenzură asupra publicațiilor. Era un pas enorm pentru un stat în care
până atunci lipsa cenzurii și a discreției erau de neconceput. Gorbaciov și oamenii
săi și-au încurajat omologii din celelalte state comuniste să urmeze exemplul
sovietic.

Însă reformele liderului sovietic nu au fost bine primite de ceilalți lideri

comuniști.

Gerontocrația din statele satelit se temea că aceste reforme ar putea

compromite regimurile comuniste, fapt care s-a și adeverit; reformele lui
Gorbaciov deși au încercat să întărească sistemul comunist, nu au făcut decât
să îl distrugă.

Același lucru poate fi spus și despre politica externă a lui Gorbaciov.

Abandonarea doctrinei Brejnev și retragerea URSS-ului din Europa de Est au lipsit
conducătorii locali de sprijinul sovietic atât de vital pentru existența sistemului.
Începea să apară un context favorabil schimbării de regim. În altă ordine de idei,
perestroika se pare că fusese introdusă prea târziu, într-un moment în care
încrederea maselor în comunism fusese pierdută pentru totdeauna.

S-au făcut nenumărate paralele între Primăvara Pragheză și glasnost

respectiv perestroika. În timpul vizitei lui Gorbaciov la Praga în 1987, purtătorul
de cuvânt sovietic Gennady Gerasimov a fost întrebat ce diferențe există între
politicile de glasnost respectiv perestroika și cele ale Primăverii Pragheze;
răspunsul acestuia a fost „douăzeci de ani” . Indiferent că a fost așa sau nu, cert
este că reformarea regimului comunist propusă de Gorbaciov venea prea târziu.
Reformele lui Gorbaciov au dus la învierea unui fenomen care a contribuit
deasemenea la căderea comunismului: naționalismul. Trebuie precizat însă că
naționalismul a avut un rol decisiv în prăbușirea regimului comunist doar în unele
state; au fost cazuri când naționalismul chiar a fost folosit pentru legitimarea
regimului (România, RDG, Ungaria, Polonia). Cele două state comuniste puternic
afectate de naționalism la sfârșitul anilor ’80 au fost Uniunea Sovietică și
Iugoslavia. Sigur, în Iugoslavia naționalismul a început să se facă din nou
simțit la începutul anilor ’80, după moartea lui Josip Broz Tito, președintele
Iugoslaviei. Partidul Comunist din Iugoslavia, susținător al iugoslavismului, s-
a văzut deci lipsit de elementul cheie al existenței sale.
 Popularitatea de care s-a bucurat Tito pe parcursul celui de Al Doilea Război
Mondial, ca lider al partizanilor iugoslavi, a fost în măsură să țină în frâu
sentimentele naționaliste ale principalelor grupuri etnice din Iugoslavia. Moartea sa
a însemnat dispariția unui simbol al unității care nu putea fi înlocuit, iar sfârșitul
regimului comunist a însemnat începutul războiului în fosta Iugoslavie.

În Uniunea Sovietică, relaxarea care a caracterizat regimul de aici în

ultima parte a anilor ’80 a permis redeschiderea unor probleme naționale care
păreau de neimaginat cu câțiva ani înainte. Naționalismul antirus era din nou liber
să se manifeste.

În republicile sovietice au apărut fronturile populare, având revendicări

cu caracter național. Aceste fronturi populare au avut o însemnătate imensă,
întrucât formarea lor a deschis oportunitatea participării politice nu doar în cadrul
Partidului Comunist al Uniunii Sovietice . Avea să se ajungă deci la obținerea unei
mai largi autonomii de către republici, iar apoi independența acestora.
Naționalismul nu a distrus doar comunismul în aceste state, ci și statele în sine.

Cauzele Revoluției Române

Drumul spre colaps

O parte din succesul de moment al lui Nicolae Ceaușescu s-a datorat

moștenirii lăsate de predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care în
ultima parte a conducerii sale începuse să se debaraseze de sovietici și să
demareze o deschidere a regimului.

Abilul Ceaușescu reușise cu succes să se folosească de naționalismul

românesc, erorile lui Hrușciov și ruptura dintre China și URSS pentru a-și
consolida regimul. Momentul cheie în câștigarea simpatiei Occidentului a fost
condamnarea intervenției armatelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.
Gestul lui Ceaușescu a avut și urmări pe plan intern, mulți români văzându-l
drept un erou național; regimul său începea să capete tot mai multă
legitimitate.
 Începuturile declinului socialismului românesc sunt legate, la fel ca în cazul
celorlalte sisteme socialiste, de eșecul în plan economic. Și în cazul României era
prezentă o economie în care nu se ținea cont de nevoile consumatorului. Statul
nu avea ca obiectiv producerea de produse necesare populației, ci urmărea
producerea de resurse capabile să producă alte resurse”.

Trebuie precizat că România a constituit o particularitate în acest sens; tot

mai intensa monopolizare a puterii de către Nicolae Ceaușescu, începând cu anii
’70.

Prima mișcare în acestă direcție a fost rotirea cadrelor: aceasta era menită să
nu permită niciunei persoane să dețină o funcție importantă în stat și partid pentru
mult timp, evitându-se deci acapararea de putere.

Nepotismul începuse și el să fie un obicei al regimului ceaușist; această

politică a culminat cu promovarea soției lui Ceaușescu, Elena, în poziția de al
doilea om în stat, în 1973.

Toate aceste tendințe de centralizare a întregii puteri au atins apogeul în

momentul alegerii lui Ceaușescu în noua funcție de președinte al Republicii
Socialiste România. Încă de la sfârșitul anilor ’70 economia României intrase în
declin. Începea să fie tot mai limpede că reformele nu mai puteau întârzia să apară.
Cu toate acestea, Ceaușescu nu demarează politicile necesare redresării economice.
Deasemenea, Ceaușescu încetase să mai fie văzut drept liderul comunist deschis de
care Vestul avea nevoie. Direcția radicală pe care a luat-o acesta la începutul anilor
’70 și faptul că nu mai era nevoie de el după preluarea puterii în URSS de către
Gorbaciov au contribuit decisiv la declinul regimului său.

Relațiile politice dintre București și Moscova nu erau nicidecum

strălucite iar după ce Gorbaciov a ajuns la putere, ele s-au înrăutățit. Forța de
impact a propagandei sovietice era în aceste condiții mai slabă în România
astfel că perestroika și glasnost nu puteau fi implementate. La fel ca și
celelalte țări comuniste, România lui Ceaușescu a apelat la băncile din
Occident pentru a dezvolta economia, planul fiind același; producerea, cu
ajutor financiar din Vest, de produse care ar fi urmat să fie exportate în
scopul plății datoriei. Însă creditele nu au fost utilizate eficient și astfel
exporturile nu a fost în măsură să ajute economia și implicit să contribuie la
plata datoriei țării. Economia a fost sever afectată de șocurile petroliere ale
anilor ’70 dar și de calamitățile naturale; cutremurul din 1977 și inundațiile
din 1980 respectiv 1981 au prejudiciat sever economia țării.

În anul 1981 datoria externă a României se ridica deja la 11 miliarde de

dolari. Ceaușescu avea să ceară o reeșalonare iar sugestia Fondului Monetar
Internațional a fost ca România să reducă importurile și să crească exporturile12.
Însă tăierea importurilor și continuarea exporturilor aveau să aibă consecințe
drastice asupra populației, mergându-se până la raționalizare. Rațiile lunare au fost
reduse treptat, astfel că în ajunul revoluției acestea au ajuns, în unele părți, la cinci
ouă, un kilogram de zahăr respectiv făină și o jumătate de kilogram de
margarină13. S-a stabilit obligativitatea fiecărui județ de a asigura aprovizionarea
cu precădere din producția sa iar în următorii ani o persoană aflată în trecere printr-
o altă localitate nu avea voie să achiziționeze alimente de bază ca pâinea pentru că
nu avea reședința în localitatea respectivă .

Ceaușescu se simțea constrâns de statele capitaliste prin intermediul

condițiilor impuse de băncile din Vest.

Așa că acesta a decis izolarea țării, fapt care l-a făcut mai puțin
dependent de statele occidentale care ar fi putut exercita o oarecare influență
asupra economiei românești.

Mai mult de atât, el declară că până în 1990 datoriile țării vor fi plătite.

Cei care au avut de suferit din cauza ambiției conducătorului au fost

cetățenii, supuși de acum unor împovărătoare măsuri de austeritate fără precedent
în istoria țării. S-a mers până la anularea salariului minim garantat, printr-un decret
din 198316. Din pricina stării dificile în care ajunsese populația, „The Economist”,
într-un articol din octombrie 1985, consideră România „Țara est europeană care
momentan ilustrează cel mai prost comunism” .

În privința greutății cu care se achiziționau alimente, un autor anonim din

„New York Review of Books” descria România drept „singura țară din Europa
unde cineva poate fi condamnat la cinci ani de pușcărie pentru că a cumpărat prea
multă mâncare, în general inaccesibilă oamenilor
 Cu toate acestea, Ceaușescu nu părea să fie conștient de situația dificilă
în care se afla țara. Programul Directivă al Congresului al XIV-lea al Partidului
Comunist Român considera că în perioada 1986-1990 „au fost obținute noi și
însemnate realizări în dezvoltarea economico-socială a țării, în ridicarea nivelului
de trai, material și spiritual al întregului popor” .

Valea Jiului 1977

Reacția populației nu a întârziat să apară; primul protest de amploare

împotriva regimului Ceaușescu a fost greva minerilor din Valea Jiului din 1977, la
care au participat 35000 de mineri. Motivele principale ale grevei au fost
întoarcerea la programul de lucru de 8 ore pe zi, penalizările care aveau în vedere
nerespectarea normelor, încălcarea zilelor de repaos și modificarea condițiilor de
pensionare.

Ceaușescu trimite la fața locului o comisie formată din înalți demnitari

pentru a negocia cu greviștii. Tratativele au eșuat iar membrii comisiei au fost luați
ostatici și obligați să-i telefoneze lui Ceaușescu pentru a se prezenta la fața locului.
Ajuns în fața minerilor, Ceaușescu a fost constrâns să se declare de acord cu toate
revendicările minerilor. Un ortac care luase parte la evenimente compara Lupeniul
din 3 august 1977 cu „un cazan care forfotea, mulțime peste tot, apoi munții din jur
plini cu securiști; în interior mineri de la grevă” .

Deși revolta minerilor nu a fost înăbușită prin forță, au fost luate măsuri
pentru prevenirea unei posibile noi mobilizări a minerilor. Mulți mineri au fost
trimiși în județele de origine, alții au fost chemați în instanță și condamnați.
Securitatea din Petroșani avea să-i maltrateze în repetate rânduri pe mulți dintre
participanții la grevă .

Brașov 1987

Lucrurile nu s-au îmbunătățit după protestele minerilor din 1977; din contră,
traiul devenea tot mai dificil iar premisele unei noi revolte începeau să se
contureze. Teatrul manifestărilor avea să fie de această dată Brașov.

Nemulțumirile au început la cinci zile după aplicarea decretului de

reducere a cotelor de încălzire.
 Cauzele au fost lipsa de alimente, reducerile salariilor muncitorilor
pentru nerespectarea sarcinilor de producție și restricțiile la încălzire.
Muncitorii și-au exprimat nemulțumirile conducerii uzinei care a refuzat însă să
discute cu ei și astfel aceștia s-au deplasat spre clădirea în care se afla Comitetul
Județean de Partid Brașov, protestatarii au pus repede stăpânire pe clădire.
Autoritățile au fost surprinse de amploarea pe care o luaseră evenimentele.

Agonia comunismului românesc

Atât greva minerilor din 1977 cât și protestele muncitorilor brașoveni

din 1987 au fost principalele avertismente care atrăgeau atenția asupra
direcției greșite în care se îndrepta țara. În special după evenimentele din
1987, începuse să fie limpede că zilele regimului comunist din România erau
numărate.

Concluzii

Este deci limpede că drumul pe care intrase România și celelalte țări din
blocul răsăritean nu putea să ducă decât la prăbușirea regimului comunist.
Regulile de funcționare ale economiei socialiste s-au dovedit a fi catastrofale
pentru populație dar și pentru existența regimului; economia nu avea cum să
prospere în timp atâta vreme cât agentul economic nu era interesat de profit iar
creditele care s-au obținut din Occident nu au fost utilizate eficient.

Din pricina ineficienței economice aveau să apară problemele sociale.

Cu o economie aflată la marginea prăpastiei și o situație socială tot mai precară,

blocul comunist a fost pus în fața unei situații delicate: oamenii începuseră să-și
piardă încrederea în ideologia comunistă. Erau demult apuse vremurile în care
comunismul părea să fie o alternativă la capitalism.

Creșterea nivelului de educație, posturile de radio străine, posibilitatea de a

vizita Occidentul și acordurile de la Helsinki au contribuit deasemenea la
declinul ideologic al comunismului.

Cauzele declinului comunismului românesc corespund în linii mari, așa cum

am văzut, cu cele ale declinului comunismului din celelalte țări comuniste; eşecul
economic a fost de proporţii şi în România. Încetul cu încetul, Ceaușescu a fost
izolat de Vest nemaifiind nevoie de el.

Diferența fundamentală dintre România și celelalte state comuniste est

europene este că România a fost singura țara care, cu un preț foarte mare plătit de
către populație, a reușit să-și plătească toate datoriile externe.

Însă nimic nu mai putea salva comunismul românesc.

Protestele din anul 1977 ale minerilor din Valea Jiului și evenimentele
din 1987 de la Brașov au fost semnale de alarmă pe care regimul nu le-a luat
în seamă, drumul fiind stabilit pentru evenimentele din Decembrie 1989, in
urma carora comunismul din Romania si regimul comunist al dictatorului
Nicolae Ceausescu a fost inlaturat.