Sunteți pe pagina 1din 110

Mircea Gordan

nuiaua din pod


- poveştile copilăriei –

(povestiri)

Editura StudIs
~ Iaşi, 2019 ~
nuiaua din pod

Redactor: Lenuş Lungu


Tehnoredactare: Ioan Muntean
Corectură: Mircea Gordan
Coperta: Ioan Muntean
Grafică, ilustrare: imaginile au fost triate de autor

ISBN: 978-973-0-29928-1

821.135.1

Volum oferit ca premiu de excelenţă de către


Biblioteca Cronopedia pentru activitatea
desfăşurată de domnul Mircea Gordan pe reţeau
de socializarea Cronopedia (lenusa.ning.com)

Toate drepturile: copiere, multiplicare, tipărire, comercializare


sunt rezervate autorului şi Bibliotecii Cronopedia.
Tipărit la SudIs

2
Mircea Gordan

Mircea Gordan

nuiaua din pod


– poveştile copilăriei –
(povestiri)

Iaşi, 2019

3
nuiaua din pod

4
Mircea Gordan

Nuiaua din pod

Primii paşi

Mare mi-a fost bucuria după ce am început a merge


în picioare, aşa că eram spaima pisicilor, după care
alergam şi, de le prindeam, era vai de coada lor. Nu-i
vorbă, că nu-mi rămâneau datoare şi purtam pe mâini
semnele rănilor precum un veteran pe câmpul de luptă.
Ieşeam afară cu strigăt de fericire, bucuros de
necuprinsul ce-l adunam în ochi, de descoperirile noului
ce le făceam de fiecare dată.
A venit rândul păsărilor din curte ca să alerg după ele
şi rămâneam în mână cu câte o pană din coada lor. Au
început să mă cunoască şi, când mă apropiam de ele,
intrau în alertă şi se îndepărtau prudente.
Traversam apoi pârâul vijelios ce-mi stătea în cale şi,
alunecând pe pietre, mai făceam câte o baie şi mă loveam
dureros în cădere, dar mă bucuram de reuşita traversării. Îi
arătam pârâului câte un pumn încleştat, ca amenințare să
nu-mi mai pună piedici altădată.

5
nuiaua din pod

Curiozitatea mă-mpingea spre grajd, ca să văd ce mai


face vițica, Porumba, care a ieşit cu ochi mirați în lume
odată cu mine. Ea a crescut repede, precum Făt-Frumos
din poveste şi era acum o adevărată „doamnă” şi avea un
vițeluş care se bucura că mă vede şi-l mângâiam pe frunte
cu multă tandrețe. Porumba mă privea cu suspiciune - nu
cumva oi fi un duşman care să le facă rău - şi, cu un muuu!
îmi alerta părinții de pătrunderea unui intrus.

Îmi caut cu lumânarea... nuiaua

Traiul fără griji şi alergatul toată ziua mi-au pus


rezistență în picioare, aşa că o însoțeam pe mama când
mergea la bunica, Nastasia, care locuia undeva spre
capătul celălalt al satului. Nu ajungeam la mijlocul
drumului şi mă-mpingea Michiduță ca să-i pun mamei
nervii la-ncercare:
– Mamă, b(r)ațe! şi mă aşezam pup.
Doamne, dacă aş fi ştiut că mama e ca o frunză-n
vânt şi mai mult va sta prin spitale, iar eu pe la bunici, nici
măcar nu aş fi acceptat ca să mă ducă în brațe! Dar nu mă
lăsam până nu obțineam ce doream, cu o tenacitate de
catâr.
Nici tata nu era scutit de a-i pune răbdarea la-
ncercare: Seara, târziu, când voia să plece undeva, eram şi
eu gata ca să plec cu el. Dacă ar fi spus că acceptă, evident

6
Mircea Gordan

nu aveam nici o tragere de inimă să mă duc, dar îl


încercam... Ei, pe tata l-am adus la disperare, aşa că a
apărut nuiaua pe dulap, unde nu puteam ajunge, care avea
datoria să coboare şi să mă cumințească. I-au spus nuiaua
din pod, după expresia „a coborâ cătănia din pod”. Eu
eram însă „brânză bună în burduf de câine“. Nuiaua nu era
un bun profesor ca să-mi înfrângă voința. Suportam orice
ca să-mi ating țelul.

Pisica

Soarele m-a mângâiat pe față cu raze blânde şi mi-a


dat deşteptarea. Of, şi ce plăcut e să leneveşti! - aşa că m-
am întins ca să mă dezmorțesc, nehotărât dacă să mă las
în brațele somnului sau să mă ridicdin pat.
Ochi-mi cad pe nuiaua de pe dulap, aproape de tavan
– nuiaua din pod, care coboară ca săpedepsească, cum
spunea tata – şi tare aş mai fi vrut să scap de ea, că deseori
mă amenința cu ea,... –că eram copil cuminte, de! – dar era
prea sus şi nici de pe scaun nu ajungeam la ea. Doamne,
cât îmi doream să mă înalț, – precum Făt-Frumos – ca să
alung acest inamic!
Ronțăielile unui şoricel mi-au îndreptat privirile în
altă parte... Pisica, cea pe care de atâtea ori o trăgeam de
coadă şi-mi arăta colții, oțărându-se la mine, parcă
dormita cu capul pe lăbuțele dinainte. A fost doar o

7
nuiaua din pod

părere, căci face-un salt prin aer şi prinde-n gheare


şoricelul. Chițăitul plângăcios al şoricelului îi trezeşte mila
pisicii, care îl lasă din prinsoare şi cu o lăbuță îl tot loveşte
din lateral, îndemnându-l ca să plece. După căteva
„îndemnuri”, şoricelul o zbugheşte, dar pisica iar face un
salt şi-l prinde.
Joaca lor m-a trezit de tot, aşa că, cu picioarele
înainte şi sprijinit în brațe, mă dau jos din pat. E drept, din
pat nu am numai amintiri plăcute: paiele din strujac1 nu
sunt tocmai moi şi-şi faccuib purecii, care te pişcă dureros.
De aceea, vara, dormeam cu tata în podul şurii pe fân.
Aerul curat mă cufunda într-un somn odihnitor, tulburat
numai de zgomotul concasoarelor care zdrobeau între fălci
bucăți mari de piatră, dar m-am obişnuit... Pernele, din
puf de gâscă, sunt moi, dar deseori m-am sufocat şi cu
ultimele puteri în brațe abia am reuşit să mă eliberez.

1
strujac= husă din pânză de cânepă

8
Mircea Gordan

Fuga pe geam

În cameră nu e nimeni şi mi-e urât singur, aşa că mă


îndrept spre uşă, ca să ies afară, dar uşa e închisă.
Mama e la spital – mai mult acolo a stat, mulți ani.
Tata e miner la cariera de piatră – acel perete uriaş de
stâncă, până în vârful dealului (Osoi) şi când
împuşcăturile muşca din stâncă o ploaie de pietre plutesc
până departe, iar casa se clatină de parcă cineva ar vrea s-o
scoată, precum pomii, din rădăcină, cu gemurile
trepidând, gata să se spargă.
Mă întorc, supărat, să inspectez camera ca să-mi
găsesc ceva cu ce să mă joc, ca să treacă timpul: două
paturi de-o parte şi alta a camerei, soba din cărămidă cu
plită pentru gătit în colț, dulapul maroniu închis în celălalt
colț şi, între paturi, sub fereastră, masa şi lavița2 lungă din
lemn, podele din scînduri pe jos. Între pat şi sobă se află
podişorul3 şi deschid uşile de jos. Aici ar trebui să fie
alimente, dar cam... bate vântul: doar o oală cu lapte, ceva
clisă4 şi pâine, nimic din ce aş fi poftit, aşa că renunț...
Fereastra avea un geam mic, din partea de sus,
deschis; cam mic, doar eu aş putea trece, dar cum?

2
laviță [reg.] = banchetă
3
podişor [reg.]= dulap în partea inferioară şi vitrină deasupra.
4
clisă [reg.] = slănină

9
nuiaua din pod

Mă urc pe spătarul laviței şi mă ridic în mâini, sus,


gata să sparg, cu picioarele în ridicare, geamul din partea
de jos. M-am rotit, precum un şarpe, ca să cad cu
picioarele înainte şi nu în cap – că atâta mă ducea mintea
– şi, din atîrnat în mâini, îmi dau drumul jos în grădina
proaspăt săpată. M-a cam zdruncinat contactul cu
pământul, dar am scăpat teafăr.
Gândul mi-era doar la joacă, aşa că toată ziua m-am
jucat cu prietenii mei, Valer şi Florica Pogani’.
Ajuns acasă, tata a tras o sperietură zdravănă şi, cînd
m-a găsit, mi-a arătat nuiaua din pod...

M-am făcut marinar

Ce fericit eram când venea bunicul, Nechita, acasă!


Deşi părea un om nesuferit, asprit de grelele
încercări la care l-a supus soarta, care l-au făcut inflexibil
în convingeri şi dominator, eu îi simțeam bunătatea
mascată, prin felul cum îmi vorbea şi afecțiunea pe care
simțeam că mi-o poartă. Multe ştia să facă sau să spună ca
să-mi capteze atenția şi entuziasmul.
Cel mai mult îmi plăcea să mă joc, însoțit de bunicul,
la pârâiaşul ce ce tăia ulița şi curtea noastră, între casă şi
şură, cu apă limpede, sărind peste pietre parcă grăbit de
cineva ca să ajungă cât mai repede în Crişul Repede.

10
Mircea Gordan

Eram stăpânul pârâiaşului, dar eram darnic cu


animalele din gospodărie cînd veneau ca să se adape: vaca,
Porumba, mai bătrână cu două zile ca mine, cu vițelul ei,
oile şi mieii, găinile şi rațele, fiindcă puteam să le cunosc şi
să ne împrietenim.
Bunicul îmi ținea mereu imaginația trează; îmi făcea
bărcuțe din hârtie şi le priveam fascinat cum plutesc. Îmi
povestea despre vapoarele care străbat uriaşe mări şi
oceane.
Dintr-o bucată de scândură, cu un băț înfipt la mijloc
– catarugul – şi două mai mici, înfipte la capete, cu fire de
ață şi bucăți de pânză – parâmele şi velele –, mi-a construit
o corabie. Ce bucuros eram când o puneam să plutească pe
pârâiaş şi eu eram marinarul cel mai destoinic!

Moara pe apă

– Neneee5!
– Bună, nepoate!
Bucuros de revedere, mă ia în brațe şi eu îl înlănțui
pe după gât. Simt brațele puternice ale cioplitorului în
piatră.
– Ce mai faci, nene?

5
nene [reg.]= bunic

11
nuiaua din pod

– Ce să fac? - uite am mai cioplit nişte pietre uriaşe


pentru bolta tunelului de la Cojocna şi am venit acasă ca
să mă odihnesc şi să vă văd, că mi-a fost dor de voi.
Mă uit la mândrețe de bărbat: bine clădit, pe față cu
câteva brazde, cu puțin păr pe cap şi acela alb, dar n-ai
spune că e la cumpăna dintre anii şaptezeci şi optzeci.
– Vii să ne jucăm la părău6?
Şi n-am mers degeaba; nene mi-a oferit o nouă
surpriză: a tăiat o nuia dintr-o răchită, ceva mai groasă ca
un creion şi mai scurtă decât lățimea părăului, apoi dintr-o
ramă de brad uscată, de la stupii naşei, a tăiat în două
bucăți (palete) o latură şi le-a crestat la mijloc, cât să se
împreuneze la aceeaşi lățime. A crestat nuiaua, la mijloc,
pe o lungime cât să intre două palete din brad şi a introdus
o paletă, apoi a crestat pe mijlocul părții opuse şi a
introdus a doua paletă. Trăgând paletele, una spre alta, s-
au împreunat în crestături. Aşa a ieşit o roată de moară cu
patru palete şi o axă. Din două crengi, tăiate în formă de Y,
a făcut doi suporți pe care i-a împlântat de o aprte şi de
alta a părăului şi a aşezat axa roții (nuiaua) pe ele, cu
paletele afundate puțin în apă şi, surpriză! - roata a
început să se învârtă aruncînd stropi de apă în jur.
– Ei, nepoate, îți place moara?
Priveam fascinat, fericit, concentrat pe studierea
minunii întâmplate şi nu înțelegeam ce spune. O opream
cu mâna, dar de o lăsam se încăpățâna să se învârtă. Mi-
6
părău [reg.]= pârâu

12
Mircea Gordan

am imaginat că am coborât nuiaua din pod ca s-o pun la o


treabă folositoare, să nu mă mai amenințe.
Aşa am ajuns mare meşter morar şi mi-am construit
şi alte mori pe apă.

Magicianul

Neastâmpărul m-a dat


jos din pat şi am ţâşnit afară...
– Bună dimineaţa,
bunicule!
– Bună dimineaţa,
nepoate!
Tare mi-era drag de el,
dar şi eu îi eram şi în fiecare
seară, când mergeam la el în
cameră, îmi povestea
aventurile lui: de bucătar la curtea imperială de la Viena,
despre războiul la care a participat, de prizonieratul în
Siberia... Îmi spunea că acestea sunt departe, departe!...
Nu prea pricepeam atunci decât frânturi din cele
povestite, dar îl credeam, că şi pe mine tare mă mai
dureau picioarele când mergeam până la bunica ce locuia
lângă Biserică. Dar satul era mare!

13
nuiaua din pod

Spunea că ştie cinci limbi străine, dar eu nu am auzit


nici un aminal sau pasăre din curte ca să vorbească. Nu
pricepeam cum se înţelege bunicul cu ele!
Bunicul bătea cu ciocanul într-un cuţit strîmb, cu o
coadă de lemn, lungă.
– Ce este aceasta?
– Este o coasă.
– De ce baţi în coasă, n-ai altă treabă de făcut?
Porumba plânge de foame în poiată (grajd, adică). Nu-i dai
ceva ca să mănânce? Mi-era necaz că eram prea mic şi nu
puteam să-i dau eu.
– De aceea bat coasa, ca să o ascuţesc, apoi o să-i tai,
adică o să-i cosesc, nişte iarbă şi buruieni din grădină. M-a
buimăcit.
– Cum să baţi în coasă ca să taie?
– Ca să înţelegi, hai şi priveşte: Am aici ileul acesta
din lemn, cu un picior înfipt în pământ şi în ileu am înfipt
piciorul acestei mici nicovale din oţel. Aşez coasa pe capul
bombat al nicovalei şi bat în gura coasei, cu vîrful
ciocanului, pînă se subţiuază ca tăişul unui cuţit. În timp
ce povestea a şi făcut ceea ce spunea..A tot bătut pe coasă,
de la un capăt la altul. Ei, acum luăm arcerul (o bucată de
piatră zgrumţuroasă), îl înmuiem în apa din tocul ce
atârnă la brâu şi mîngîiem puţin gura coasei. Plimbând
coasa prin iarbă, a făcut o cărare şi iarba era adunată într-
un şir. Din când în când mai mângîia coasa, ca să nu se
supere.

14
Mircea Gordan

Priveam fascinat cum fâşâia coasa prin iarbă, iar


aceasta parcă făcea o plecăciune în faţa mestrului, apoi,
vrăjită cu coasa magică, se dădea deoparte din faţa lui.
Abia aşteptam ca să cresc şi să mă fac şi eu un magician, ca
bunicul.
aprilie 2014

Praştia

Umblam teleleu, adică pierzând vremea pe uliță şi


nu-mi găseam nici o „ocupație”. Luasem multe lecții de la
nuiaua din pod, aşa că, deşi tentațiile erau mari, trebuia să
fiu cuminte. Dar, nu ştiu cum se făcea, mereu trebuia să
mai iau câte o lecție. Of, că multe trebuie să înveți în viață!
Bunicul repara gardul de nuiele, pe unde l-au stricat
vacile care s-au întins ca să mănânce din frunzele de pe
tulpinele de porumb. Adia un vânticel şi mă uitam, mirat,
cum se învârteau nişte frunze şi fire de praf. L-am chemat
pe bunicul ca să-mi explice de ce se învârt, pentru că de
obicei vîntul purta frunzele sau praful într-o singură
direcție.
– Ei, nepoate, mi-a spus el, la noi nu sunt tornade,
dar, departe, departe, pe o apă fără capăt, ridică, nu frunze
ca aici, ci munți de apă sau chiar şi case de pe uscat.
Aceasta-i doar ca o jucărie de a ta.

15
nuiaua din pod

Vecinul, Tavi, cu câțiva ani mai mare, s-a apropiat de


mine trăgând cu un fel de jucărie cu care arunca pietricele.
– Ce-i asta? - l-am întrebat.
– Este o praştie.
– Şi ce faci cu ea?
– Mă joc, trăgând după păsări.
– Mi-o arăți şi mie?
– Da, cum să nu! Am tăiat tulpina dintr-o tufă şi
două crengi ca două coarne. De coarne am prins un elastic.
Întinzând elasticul, în care am pus o pietricică, când îi dau
drumul o aruncă acolo unde am țintit. A făcut un semn pe
gard şi a tras cu praştia, încercând să nimerească.
În mărul din curte, o pasăre tocmai ciocănea făcând
mare gălăgie. Ce-o fi stricând acolo? - mă întrebam şi mă
gândeam că şi ea ar trebui să fie pedepsită cu nuiaua din
pod. De ce să fiu numai eu cel pedepsit?
– Poți să alungi pasărea aceea din măr?
– Cum să nu!? A întins elasticul şi i-a dat drumul. A
nimerit-o şi, într-un țipăt sfâşietor, a căzut în iarbă.
Bunicul a auzit țipătul şi a alergat într-un suflet,
bănuind că iar am făcut vre-o poznă.
– Ce-ați făcut? - ne-a întrebat.
– Am scăpat de pasărea aceea care ne strica mărul, i-
am răspuns cu satisfacție.
– Ceva mai rău nici că puteați să faceți. Biata pasăre!
V-au pişcat vreodată purecii, țânțarii sau furnicile?

16
Mircea Gordan

Am înclinat din cap, că da.


– Şi v-a plăcut?
– Nu! - am răspuns amândoi.
– Şi a trebuit ca să vă ungeți, ca să vă treacă durerea?
Iar am dat din cap, a afirmare.
– Dar vă plac merele, nu-i aşa?
– Da! - am răspuns iar amândoi.
– Ei, aflați că şi pe măr îl mănâncă aceste gângănii şi
altele, iar această pasăre este doctoral lui şi-l curăță de ele.
Altminteri, mărul s-ar usca şi nu ar mai face mere. Păsările
sun doctorii pădurilor şi ai livezilor de pomi fructiferi.
Ruşinați, nu ştiam cum să ne ascundem... noi de noi.
Mai bine cobora nuiaua din pod înainte ca să facem crima!
- ne spuneam în gînd.
A căutat pasărea prin iarbă şi a cercetat-o. Curioşi,
am studiat-o şi noi. Avea o minunăție de penaj, frumos
colorat. Pasărea a început să se mişte şi să dea din aripi.
Bunicul a eliberat-o şi s-a înălțat, dispărând în pădure.
– A avut noroc! - doar ați amețit-o.
Am răsuflat uşurat. Mi-am dat seama că armele fac
numai rău şi că păsările sunt folositoare şi trebuie ocrotite.

17
nuiaua din pod

Meliţa

Astă iarnă, stăteam pe lângă mama şi-i admiram


priceperea la torsul fuiorului. Cu sfoara, de la capătul furcii
de tors, înfăşura caierul în spirală, la fel ca pe copii mici.
Cu trei degete de la mâna stângă învârtea fusul, pentru a
se răsuci firul din firele de fuior trase din caier cu degetele
de la cealaltă mână, apoi îl bobina pe mosorul de pe fus.
La întrebarea mea, de unde are caierul? - a zâmbit cu
afecțiune, m-a mângâiat pe cap şi a spus:
– Eu l-am făcut, din cânepă. O să-ți arăt la vară...
Spre sfârşitul verii ne-am dus să adunăm cânepa
(semănată în primăvară). M-au uimit cât erau de înalte
tulpinile de cânepă, cu „spice” de semințe în vârf! Erau mai
înalte ca mama şi groase cât un deget al mamei. Mama a
smuls tulpinile, eu, fiind prea mic, nu am avut forța
necesară smulgerii, apoi le-a scuturat, pentru desprinderea
pământului de pe rădăcini şi, cu un topor, le-a retezat
rădăcinile. Cu un mai, a bătut spicele pe o pânză, pentru
desprinderea semințelor şi le-a selectat printr-o sită, iar
tulpinile le-a legat în mănunchiuri.
Mama, ajutată de un căruțaş, au încărcat cânepa în
căruță, apoi au descărcat-o lângă locul de „îmbăiere”
(topire). Pe luncă, parcă de nicăieri, porneşte un pârâu, în

18
Mircea Gordan

apropierea Crişului, lat cam de trei-patru paşi şi adânc de


o palmă. Practic e un tău, căci deplasarea apei este
insesizabilă.
Acolo, mama a pus mănunchiurile unul lângă altul şi
le-a apăsat cu scânduri, peste care a pus bolovani. Apa din
pârâu era caldă, deci era plăcut să stai în ea.
Am ajutat-o şi eu, cum am putut, mai ținând de
capăt mănunchiurile, mai cărând pietre de pe malul
Crişului. Din când în când, mama se punea pup şi mă
cuprindea în brațe, cu capul lipit de al meu, şi spunea:
– Puiuțul meu drag. Ce pui harnic are mama!
Eram în al nouălea cer, de fericire, şi nu simțeam
oboseala. Pentru ea, aş fi trecut şi prin foc! Asta mi-a fost o
lecție pentru toată viața, de a-l încuraja pe cel harnic. O
vorbă bună e un tonic.
Luat cu preocupările zilnice, am uitat de cânepă,
până într-o zi, când mama m-a chemat să scoatem cânepa
de la topit. Ude, mănunchiurile erau mai grele, aşa că eu
am fost de ajutor doar... moral. Mama şi tata au scos
mănunchiurile şi le-au aşezat „în picioare”, rezemate de
trunchiurile groase ale răchiților şi aninilor care străjuiau
malul apei.
Aduse acasă, mînunchiurile de cânepa au fost
înşirate pe lângă pereții grajdului, la uscat. În câteva zile,
după uscare, tulpinile aveau o culoare albă ca varul.

19
nuiaua din pod

Totuşi, mă întrebam eu, unde o fi ascuns fuiorul? - aşa că


am întrebat-o pe mama.
– Ai răbdare, mi-a răspuns, în curând o să apară!
Te pomeneşti că mama a aflat secretele Samantei şi o
să facă una dintre celebrele ei minuni? - mă minunam eu.
În curte a apărut un animal ciudat din lemn cu patru
picioare, cu o sabie prinsă într-o articulație dintre două
scânduri paralele. Mama m-a lămurit că ciudățenia se
cheamă meliță.
A luat un mănunchi uscat şi l-a frânt peste mijlocul
meliței, apoi l-a pus cu mijlogul în gura meliței şi, ținând-o
de mâner, a coborât sabia cu forță peste el, mărunt-
mărunt, până la capăt. Săreau bucăți de aşchii albe şi
atunci s-a petrecut minunea: din tulpini a apărut un
mănunchi de fuior! A repetat tocarea (melițarea) şi a
celeilate jumătăți, ieşind şi de aici restul de fuior. Ținând
fuiorul, pe rând de câte un capăt, a dat cu el de meliță, de
câteva ori, ca să se desprindă şi restul de aşchii mari.
– Ce frumos! Ai făcut o minune, i-am spus mamei, în
timp ce o aplaudam.
Bag-sama, multe minuni vor mai face părinții şi
bunicii, dar am viața înainte şi o să le aflu, pe rând!

20
Mircea Gordan

Cloşca

După ce am aflat secretul


cânepii, am lăsat-o pe mama în pace,
să melițe şi restul cânepii şi am pornit
într-o nouă aventură, să descopăr ce
minuni mai ascunde curtea noastră.
Am intrat în poiată (grajd) şi l-am
mângâiat pe cap, apoi i-am dat un
pupic pe botic vițelului Porumbei.
Porumba era plecată la păscut. Vițelul
a fost tare încântat şi mi-a mulțumit cu un: muuu!
Cocoşul conducea țanțoş cârdul de găini. S-a ridicat,
ca pentru a-şi lua zborul şi a început să bată din aripi, a
întins gâtul şi a scos un: cucuriguu! - ca să anunțe că acolo
el era şeful.
Am intrat apoi în colniță (grajdul oilor), din grinzi de
lemn, netencuit –oile au lâna, care le protejează la frig).
Fiind vară, până toamna-târziu, oile sunt cu turma pe deal,
aşa că prin ieslea de fân şi-au făcut cuibare găinile. Acestea
cotcodăceau vesele după ce lăsau ofranda, oul zilnic.
Mă învățasem să le urmăresc, să le iau oul abia ouat,
cald încă, şi să-l duc, triumfător, mamei. Ea mă răsfăța cu
obişnuitul „puiuț drag” şi mă strângea la piept, cu
afecțiune.

21
nuiaua din pod

Într-un cuibar, o găină stătea suspect de mult, de


câteva zile şi nu anunța că-mi lasă oul-trofeu.
Ciudat, îmi spun, ia să caut eu sub ea! şi, cînd intind
mâna, să-mi pun în practică intenția, găina a scos un sunet
de dezaprobare şi a dat cu ciocul ca să mă lovească.
– Ei, fire-ai să fii! - am spus şi am prins-o de aripi, cu
ambele mâini, să o ridic. Tare s-a mai infuriat şi a început
să cotcodăcească a pericol şi să dea din gheare şi din din
aripi, ca să se apere. Am apucat să văd cuibarul plin cu
ouă, aşa că am lăsat-o şi s-a asezat iar pe cuibar, scoțând
un sunet ciudat de protest.
Auzind plânsul disperat al găinii, mama s-a oprit din
melițat şi a alergat într-un suflet, spunând:
– Ce trăznaie ai mai făcut?
– Păi are cuibarul plin de ouă şi nu mă lasă să le iau,
i-am răspuns.
A început să râdă, amuzată. M-a luat în brațe, m-a
mângâiat pe cap şi mi-a spus:
– Of, puiuțul meu drag, multe mai ai de învățat! Îți
plac preparatele cu ouă şi cu carne de găină, nu-i aşa?
– Sigur că-mi plac, am replicat.
– Găinile sunt păsări domestice, adică trăiesc în
curtile oamenilor. La fel, sunt rațe şi gâşte domestice, dar
şi sălbatice. Păsările domestice nu mai zboară, cum fac
cele sălbatice, şi le creştem pentru ouăle, penele şi carnea
lor.

22
Mircea Gordan

Găina aceasta este o cloşcă. Câteodată, păsările sunt


cuprinse de o stare de vrajă şi clocesc pe un cuibar cu oule
ouate în câteva zile. Din ouăle clocite, adică în căldura
asigurată de pasărea care stă pe ele, ies pui. Aşteaptă şi,
când o fi vremea, o să vezi!
– Mare minune! - mi-am spus eu.
După un timp, mama a început să aducă nişte
încântătoare păpuşele vii, cu puf galben, care alergau
vesele prin împrejmuirea făcută în târnaț, puii de care
pomenise.

Izvorul

– Bună dimineața, bunicule!


– Bună dimineața, nepoate! Da, ce te-ai sculat aşa de
dimineață? - mi-a spus cu un glas de mustrare-aprobare.
– Păi, mi-ai spus că azi mergem pe deal, la coasă şi
m-a sculat nerăbdarea.
Am luat trăistuța frumos colorată, din material țesut
în război, cu fuior de cânepă şi lână, în care mama a pus o
ceapă şi doi castraveți, sare într-o cutie de chibrituri şi
puțin oțet într-o sticluță. Am pus-o la spate, cu şnurul
trecut peste cap.

23
nuiaua din pod

Bunicul a luat pe spinare o traista mai mare, în care a


pus mâncarea, pâine şi clisă (slănină), vase şi tacâmuri şi o
traistă din pânză cu sculele pentru coasă.
Când soarele a strecurat raze peste orizont, bunicul a
pus coasa pe umăr şi am pornit la drum. Pentru mine, era
o nouă aventură. Şi Bircuşel, lăsat liber, alerga vessel
înaintea nostră, se mai oprea şi dădea o tură în jurul
nostrum. Am urcat pe platoul de pe Dâmb, am traversat
Iertoiul cu pantă lină, locul ideal pentru dat cu sănia sau
pentru schiat iarna şi, pe sub poala pădurii Iclejia, pe la
Chețeleşti, am ocolit pe sub poale dealul Săcătura (un deal
sterp, cum îi spune şi numele), apoi am traversat platoul
de la Ciboaie, am coborât şi am traversat pârâiaşul
Sturzului (nume primit de la numele familiei pe lângă casa
căreia traversează satul) şi am ajuns la bunica Ileana,
cumnata bunicului.
Bunica a crescut singură cei şapte copii, după ce
bunicul s-a stins cu mulți ani în urmă,copii care acum
aveau familiile lor. Acum locuia singură în căsuța de pe
deal.
Tare s-a bucurat, văzându-mă şi m-a strâns în brațe
cu multă afecțiune! Ne-a servit cu vestiții ei scrobi,
clătitele care ea ştia că-mi plac aşa de mult.
Şi Burcuş s-a bucurat când m-a văzut! S-a ales cu o
îmbrățişare. Am simțit cum tremură de fericire.Tare s-a
mai bucurat şi Burcuşel şi s-au hârjonit împreună. L-am
lăsat acolo, să se joace împreună.

24
Mircea Gordan

Bunicul a împrumutat o săpăligă (o sapă mai mică).


Văzând nedumerirea mea, mi-a spus că vrea să
folosească săpăliga ca să sape şi să descopere un izvor.
Am urcat dealul până la ultima casă, a lui Cocoş, apoi
am urmat cărarea prin pădurea Ştiubei şi am coborât până
la pârâul Vlădicului (nume dat tot după numele
proprietarului casei pe lângă care traversează satul). L-am
traversat ca să aprovizionăm cu apă de la izvorul din
pădurea de brazi, izvor de la care se aproviziona şi bunica.
Fiind ostenit puțin, am băut o gură din apa limpede a
izvorului, foarte rece, un deliciu.
Pădurea era rară şi brazii falnici şi aveau aşternut la
„picioare” un covor verde de iarbă şi muşchi şi plin de
nişte arătări ciudate, înalte cât o pisică, cu o pălărie cât a
mea şi sprijinită pe un băț gros, care era piciorul acesteia.
Am smuls una şi l-am întrebat pe bunicul ce este? Mi-a
spus că sunt pitoance bolunde (hribe) şi că nu sunt bune
de măncat. Se deosebesc de cele bune de mâncat având
bățul de sprijin subțiat spre pălăria maronie şi un strat
galben sub pălărie, al celor bune de mâncat fiind alb.
Ne-am continuat urcarea pe cărarea de lângă pârâu,
pe sub poala pădurii de fag, în continuarea celei de brad şi
am ajuns la o poiană cu irabă şi flori încântătoare, un gol
în pădure, în stânga pârâului, până aproape de vârful
dealului.

25
nuiaua din pod

– Am ajuns, a spus bunicul, şi a pus jos straița


(traista) şi sculele, lângă un fag izolat în mijlocul poianei,
lângă pârâiaş.
Osteniți de drum, ne-am întins pe covorul verde şi
ne-am odihnit puțin. Urechile ne erau plăcut gâdilate de
cântecul greieraşilor din iarbă şi trilurile păsărilor.
Mulțime de fluturaşi vizitau florile. Din când în când
izbucnea cearta brotacilor din balta de la marginea
pădurii.
Bunicul a atârnat traistele cu mâncare de o creangă a
fagului şi a pus sticla cu apă la umbră, în tufişul de lângă
fag.
A marcat terenul nostru, călcând iarba pe partea din
stânga, dreapta fiind mărgintă de pădure. A traversat
pârâul Vlădicului pe partea cealaltă, călcând iarba până în
vârful acelui deal golaş, fără pădure, pe vârf fiind acoperit
cu un stufăriş de brusturi.
Din cauza expunerii la intemperii, fiind fără pădure,
apăreau pete roşiatice de piatră roasă, ca urmare a
aluncărilor de teren. Şi iarba era rară, dominând pelinii şi
alte buruieni cu tulpini groase. Iarbă mai deasă era doar în
apropierea pârâului.
Bunicul a luat apă din pârâu în tocul ce-i atârna la
curea, a scos de aici arcerul (piatra abrazivă) umezit şi a
mângâiat gura coasei, apoi a început să tragă o brazdă pe
marginea terenului nostru. Alături mai erau două terenuri,
ca şi al nostru de întinse. Mă uitam cu admirație cum se

26
Mircea Gordan

pleacă iarba în fața buniculuişi aşteptam să cresc şi eu ca


să ajung un magician ca bunicul.
A continuat să cosească bălăriile de pe zona
mlăştinoasă de la marginea pădurii, lată de cinci-şase paşi
şi din care, prin scurgerea apei s-a format şantul unui
pârâiaş care se scurge în pârâul care ne taie terenul nostru
în două, pentru a se zvânta puțin.
S-a oprit din cosit şi, cu ajutorul săpăligii, a săpat o
groapă la marginea de sus a mlaştinii, o goapă lată de un
pas şi adâncă de o palmă. Atunci, a apărut minunea: a
descoperit izvorul, groapa umplându-se repede cu apă
tulbure. La marginea de din jos a izvorului a făcut un mic
şanț de scurgere a surplusului. Încet, încet apa tulbure s-a
scurs şi a făcut loc unei ape limpezi, bună pentru băut.
Aşa, bunicul a mai făcut o minune şi pe terenul
nostru a apărut un izvor.

27
nuiaua din pod

Bomboana

Bunicul a contiunuat să înşire brazde, iar eu am


primit sarcina de a căuta lemne uscate în pădure.
Sosind amiaza, bunicul, obosit, a pus coasa la...
odihna. Întins pe covorul de iarbă, bunicul a ațipit. Până
când bunicul s-a odihnit, eu am adunat o grămăjoară de
crengi uscate.
Bunicul a curățat ceapa şi castraveții, le-a spălat şi le-
a mărunțit într-un bol de tablă, apoi a pus sare şi oțet şi le-
a amestecat. A clădit lemnele în piramidă şi le-a dat foc,
apoi a tăiat două crengi subțiri şi le-a ascuțit la un capăt,
frigările în care a pus clisa (slănina) crestată. A feliat apoi
pâinea pe o ştergură, pâine pe care am picurat unsoarea de
la slănina prăjită deasupra flăcării. Când slănina a fost gata
prăjită, am feliat-o pe pâine şi am servit-o, ca nişte lupi
flămânzi, cu legumele din bol.
Bunicul s-a întins din nou să se odihnească aşa că eu
am facut o vizită într-un tufiş, unde văzusem o pasăre într-
un cuib. Văzându-mă, pasărea a scos un țipăt de disperare
şi s-a îndepărtat.
Curiozitatea m-a împins să văd cum arată căsuța ei,
asemenea unui cuibar al găinilor şi, surpriză, în cuib erau
nişte bile mici, colorate, bomboane am crezut eu. Am
crezut că le-a furat de undeva şi că acestea sunt hrana lor
zilnică, aşa că am luat unul şi i l-am arătat bunicului.

28
Mircea Gordan

– Uite, bunicule, am găsit o bomboană în cuibul


păsării. Asta mănâncă ea?
Bunicul s-a întunecat la față, dar văzând isprava mea
nevinovată, a spus:
– Ei, nepoate, am stabilit că păsăsrile sunt doctorii
pădurii?
– Da, bunicule! am răspuns.
– Ei, acestea nu sunt bomboane, ci ouăle păsăricii,
din care vor ieşi puiuții care să continue a curăța copacii
de dăunători şi care constituie una dintre sursele de hrană
ale păsării. Du-te şi pune oul înapoi în cuib, cu grijă, să nu-
l spargi! Protejând păsările, protejăm şi pădurea care,
altminteri, poate să se ususce.
Aşa, am petrecut o zi minunată alătui de bunicul.

Sacul ţiganului

Vrei să te dau la țâgan? - sau: te bagă țâganu-n sac şi


te duce, sunt expresii ce lasă amprente puternice asupra
educației copilului. Copilul rămâne cu spaimă şi ură-n
suflet. Atunci, să nu ne întrebăm de unde proliferează
şovinismul şi rasismul!
Inconştiența unor părinți a dus la promovarea
acestor spaime şi în cercul meu de prieteni. Eram prea
mic, cu educația în curs de formare şi fiindcă o spuneau

29
nuiaua din pod

cei mai mari, modele pentru noi, eram înclinat să cred că


țiganii chiar fac aşa ceva.
Eram îngrijorat când mama primea în casă țigăncile
venite din satul vecin la cerşit (familiile de țigani din
Bologa erau binişor rostuite şi membrii lor nu umblau la
cerşit). Mă întrebam dacă nu cumva este una dintre cele
care duc în sac copii. Răsuflam uşurat când plecau şi nu
mă luau şi pe mine.
Pe acast fond, de frică şi ură, a venit un băiat mai
mare cu propunerea de a merge să alungăm şatra de țigani
ce s-au stabilit la Coltău. Eram adunați la joacă o grămadă
de copii, inconştienți, pentru că un adult ne-ar fi casăpit
pe toți.
Am urcat pe dealul Podişoare, un deal golaş utilizat
pentru păşunat şi am coborât ca să traversăm pârâiaşul
Părăul Grădinii, apoi am urcat pe platoul numit Casa
Bamfi. Platoul este mărginit de cel de-al doilea pârâu,
Părău’ Onachi, cu pantele dealurilor împădurite: pe o
parte cu anini iar pe cealaltă cu fagi falnici. Incredibil, cum
aceste pârâiaşe au modelat natura - în timp – săpând
continuu în stânca dura pentru a-şi asigura o curgere cât
mai lină şi au creat dealurile ce le străjuiesc, ca nişte
soldați de gardă. Pe platou se încălzeşte de la soare un mic
lac, o apariție ciudată aici, aflat în stăpânirea bivolilor care
îşi fac în el baia zilnică. Marginea platoului este situată la o
înălțime cam de cincisprezece metri deasupra văii
Crişului, la Coltău. Aici, Crişul se năpusteşte asupra
Coltăului şi de-a lungul timpului i-a zmuls din trup o bună

30
Mircea Gordan

parte, aşa că l-a dezgolit şi i-a lăsat doar stînca, aproape


perpendiculară pe apă. Neputând a-l dovedi, Crişul se
întoarce obosit spre celălalt deal.
Lângă acest cot al Crişului, la intrarea în cătunul
Cerbeşti (nume ce vine de la întemeietori, a Cerbului) şi-a
construit un cort o familie de țigani. Fiindcă dealul, ros de
apă, avea solul din lut, din acesta făceau cărămizi crude
(voioaje, numite în grai local, de la văiugă) pe care le
stivuiau în formă de fagure, ca să se usuce prin circulația
aerului, apoi construiau un cuptor mare în care făceau
focul cu trunchiuri de copaci pentru a le arde, rezultând
cărămizi arse, rezistente. În acea perioadă, de avânt
economic, câştigând binişor, sătenii îşi construiau case
noi, trainice, cu fundații din piatră şi pereții din cărămidă
arsă, în locul celor vechi din lemn, aşa că țiganii avea bună
vînzare la cărămizi.
Cortul lor avea forma unei piramide triunghiulare cu
vârful răsturnat, la sol, iar intrarea triunghiulară (baza
piramidei) era mai mică decât înălțimea unui om. Ai fi
spus că nu ar putea adăposti mai mult de doi copii. Cei doi
pereți, de formă triunghiulară (a treia față a piramidei era
la sol), erau din carton asfaltat, rezistent la ploaie, nu şi la
ploaie de pietre aruncate de noi de sus. Noroc că au ajuns
doar două-trei; nici cei mari nu erau atât de mari ca să
arunce atât de departe.
Din cort au ieşit doi copii mici, cam de vârsta mea.
Un fior rece m-a spintecat şi am rămas fără grai. Erau

31
nuiaua din pod

copii, cu nimic diferiți de mine... Am realizat ce tragedie


era să producem.
Au început să spună ceva pe limba lor, dar eu nu o
cunoşteam. Au venit replici şi din grupul nostru, ceva de
genul: „Puțâna, bre!” Nici cei din grupul nostru nu ştiau
limba țigănească. Auziseră ei ceva şi aşa li s-a părut că
sună o jignire.
Probabil că au sesizat şi prietenii până la urmă
tragedia ce era să se producă şi au încetat cu amenințările.
Zâmbetul le-a pierit de pe buze. Soarele, ce ne-a strălucit
în ochi, s-a ascuns după un nor de tristețe. Am plecat
tăcuți...
Am crescut împreună, dar pățania le-a deschis...
mintea.

Secretul

Înfierbântați de la bătutul țurcii, alergînd cât mai


tare pentru a aduce țurca la locul de bătaie, cu mare
ambiție de a câştiga, într-un târziu am observat că în
apropiere, pe malul Crişului, bunicul se lupta cu nişte
stânci mari din piatră de culoare neagră. Obosit, am
abandonat jocul şi curiozitatea m-ampins să văd ce face
acolo.
– De ce spargi pietrele, bunicule?

32
Mircea Gordan

– Secret, nepoate! - dar, dacă eşti curios, stai şi


învață. Piatra are secretele ei şi trebuie să-i găseşti
„slăbiciunea” ca s-o poți sparge. Vezi, ea este alcătuită din
felii unite. Între felii fac un mic locaş cu spițul – ca un cui
uriaş – bătut de ciocan. În locaş, pun un ic (pană) şi-l
lovesc puternic cu ciocanul acesta uriaş numit baros.
Şi, minune, blocul de piatră s-a desfăcut în două
bucăți!
– Bravo, bunicule! - am spus eu aplaudând.
Eram entuziasmat de uimitoarele învățăminte din
meseria bunicului şi mi-am spus că totuşi cea mai
interesantă meserie e aceea de sculptor, adică de cioplitor
în piatră, aşa că am fost numai ochi şi urechi la tot ce
făcea. A curs multă apă pe Criş până am descoperit
secretul bunicului. De vreți să-l aflați, ascultați povestea...
în versuri:
Bunicul (Cioplitorul)
Motto:
Îmi aduc aminte când bunicul
Mi-a pus în mână ciocanul,
Dalta, icul şi şpiţul...

– Ai crescut mărişor, măi nepoate,


Şi acum le poţi pricepe pe toate,
Iar pe mine mă lasă puterile
Şi greu mai mânuiesc uneltele.

33
nuiaua din pod

Am să te învăţ acum şi pe tine,


Ca să preiei meseria de la mine:
Cu aceste scule, onorabile,
Am făcut construcţii durabile,
Cioplind piatra pentru palate regale,
Pentru tuneluri şi drumuri naţionale,
Apoi întinde mâna şi-mi arată,
Încântat, un bloc uriaş de piatră.
Aici o cruce sfântă-i cuprinsă
Şi din bloc trebuie desprinsă;
Cu şpiţu-n piatră, loc la ic se face,
Şi, izbind-o, în bucăţi o desface,

Apoi începe munca adevărată:


– Îmi spune zâmbind – Îndată,
Cu dalta, chipul se desprinde
Din piatra ce încătuşat îl cuprinde.

Sunt tânăr şi fără de răbdare:


– Unde o fi chipul în piatră, oare?
Dar îi admir răbdarea fără măsură
Ce o are pentru a mea învăţătură.

– Cu ciocanul, dalta se bate usor,


Bucăţi mici sărind din locul lor –
Muncă de Sisif, piatra e tare
Şi se- opune cu înverşunare.

34
Mircea Gordan

Astfel, pentru a mea învăţare,


A dăltuit suprema lucrare:
Crucea de veci, strajă la mormânt
Până va veni iar Domnul pe Pământ

Cînd soarta şi-a luat „tainul”,


Eu am completat doar anul,
... ultima dorinţă... lumească.
(Dumnezeu să-l odihnească!)

PS
Bunicule, îţi cer acum iertare,
Că am pus sculele de-o parte
Şi am pus în mâna o carte,
Dar îţi păstrez o vie amintire!

Nuci, cu bucluc

Vara a încărcat pomii cu fructe, dar tomna stătea la


pândă şi punea ruginiul pe frunze. Fructele coapte ne
făceau cu ochiul şi nu ne lăsam prea mul aşteptați.
Într-o zi, vecinul, Aurel, cu câțiva ani mai mare, m-a
chemat ca să ne înfruptăm cu nişte nuci. Am sărit
gardurile câtorva grădini şi ne-am urcat în nucul Oniuchii
(Sofia Oniuchii era sora bunicului). Prin capătul nostru de
sat erau puțini nuci şi acesta era cel mai apropiat.

35
nuiaua din pod

Am adunat câte o grămăjoară de nuci, jos în iarbă şi


ne-am pus pe degustat. Erau nemaipomenit de bune; gura
parcă ne era o moară!
Între casă şi nuc era un lan de porumb şi credeam că
nu putem fi văzuți. La un momentdat, Aurel mi-a făcut un
semn discret, ca s-o tulim şi el a plecat, dar eu mă credeam
în siguranță. De-odată, o ureche a început să mă tragă în
sus şi m-a condus până acasă.
Şi iar am văzut mâna întinsă spre nuiaua din pod!

Tratament inutil

Find în creştere, eram cam subțirel şi părinții,


îngrijorați, m-au dus la un consult medical şi, în urma
analizelor, mi s-a prescris un tratament cu vitamina B12 –
injecții – pentru rahitism.
O! - ce frică-mi era de acul acela! şi m-am hotărât ca
să mă eschivez de la a mai fi înțepat. De dimineață am
dispărut de acasă şi am hoinărit prin pădure, ca să nu pot
fi găsit.
Pădurea, cu fagi drepți şi înalți, cu triluri de păsărele
şi iepuraşi care alergau speriați, mă fermeca. Studiam
vizuinele vulpilor şi introduceam un băț ca să le dibui, dar
aveau multe galerii şi se refugiau în alte cotloane sau o
zbugheau prin pădure.

36
Mircea Gordan

În afară de frunze şi jir, nu aveam nimic de mâncat şi


foamea îşi înfingea dureros ghearele în stomac, aşa că
seara, când fantomele puneau stăpânire pe pădure şi frica
îmi punea picioarele la spinare, mă furişam acasă, flămând
ca un lup, şi dădeam iama prin oale. Mare greşeală! Mi se
arăta nuiaua din pod şi eram însfăcat şi dus la moaşa care
mă supunea supliciului.
M-am încăpățânat să repet figura, dar de fiecare dată
seara sfârşeam prin a cădea în mâinile Inchiziției. Ce să vă
spun? - tratamentul compensa numai o parte foamea
răbdată în acele zile, aşa că am slăbit şi mai tare.

O brenuţă

Toropiți de căldură, împreună cu Tanu Bili’, vecinul


cu câțiva ani mai mare, ne-am dus la scăldat în Crişul
Repede şi am ales un loc de pe Luncă unde apa era
liniştită, într-un golfuleț, şi destul de caldă ca să ne
bălăcim fără grijă. Am încercat să învăț taina înotului şi m-
am descurcat binişor pentru un începător. Am ieşit din
apă şi ne-am întins pe iarbă, la soare...
De la Coltăuț, aflat ceva mai departe, în amonte, l-am
auzit pe vecinul, Aurelu Văsălichi’, strigând: fugiți, mă, că
vine unda! Aurel era pe o cărăruie de pe peretele stîncos,
la câțiva metri deasupra apei, şi putea vedea dincolo de

37
nuiaua din pod

cotul Coltăuțului. În timp ce striga, rotea deasupra capului


undița ca să-şi întărească afirmația.
Pe cer nu era nici urmă de nor, aşa că nu ne venea să
credem, dar frica ne-a intrat în oase: am luat hainele în
brațe, am traversat râul şi am urcat pe albia unui pârâiaş
din apropiere până la cărarea de pe dealul Podişoare, cu
intenția de a merge acasă în siguranță.
Pesemne că s-au „rupt” norii peste Vlădeasa şi au
năvălit puhoaiele în visătoarea vale a Săcuieului, făcând-o
să crească precum un zmeu cu şapte capete şi pornind
furioasă, într-un urlet înfricoşător, spre aval.
De pe deal, priveam fascinat cum înghițeau uscatul
capetele de şarpe şi purtând în cârcă tot ce a întâlnit în
cale: trunchiuri de copaci, cotețe, ba şi un aparat de radio,
semn că a făcut vizite nepoftite prin curți şi case.
După ce a trecut puhoiul, Crişul s-a mai liniştit puțin,
dar era destul de mare încă şi de culoare maronie, iar în
aprpierea casei noastre mijlocul albiei s-a dezgolit şi a
apărut o insulă.
Au venit la mine Ghița şi Nicu Cibuțî şi mi-au propus
ca să merg cu ei la pescuit. Eu nu am mai fost niciodată şi
nici nu aveam undiță, dar s-au oferit să mă ajute.
Am luat o bâtă lungă şi dreapta din alun şi i-am legat
de capăt un fir de iță de la războiul de țesut.
Ei au făcut nodul pescăresc pe un cârlig, lung cât
unghia, cu un fir de naylon lung de trei palme, apoi au
înnodat firul de ață cu cel de naylon, cu ochiuri pescăreşti.

38
Mircea Gordan

Am luat râme într-o cutie şi am traversat cu mare emoție


un braț al Crişului cu apa doar până la genunchi, dar cu
pietre alunecoase, însă marea dorință de a pescui m-a
ajutat ca să-mi înving teama.
Ne-am instalat pe insulă, am pus momeala în cârlig şi
am aruncat-o în râu. Deodată ața a început să se mişte şi,
emoționat peste măsură, am scos firul din apă. Surpriză:
am scos un peşte şi am început să țopăi şi să strig, fericit:
– O brenuță, o brenuță! S-au bucurat şi prietenii.
Am mai prins două brene, apoi s-a petrecut o
minune: în timp ce roteam undița pe deasupra capului,
pentru ca peştele să aterizeze pe uscat, prin aer mai
„zbura” şi al doile peşte, deci am prins doi peşti cu un
cârlig. Nu mi-am putut explica atunci, dar se pare că în
deplasarea vârfului de cârlig, ieşit din buza peştelui, ar fi
agățat şi al doilea peşte. S-au minunat şi prietenii.
Ajuns acasă, tata nu prea a fost încântat că am riscat
traversarea râului, dar plăcându-i mult carnea de peşte a
întins mâna, în glumă, spre nuiaua din pod şi a spus: de
data asta a fost cuminte!

39
nuiaua din pod

Lupte

Din primăvară până toamna târziu se scoteau vacile


la păscut, iar paza lor revenea copiilor, mai mici sau mai
mari, care erau în sat. Dealurile satului erau împărțite în
două (o convenție din moşi-strămoşi): în țarină, adică
locul unde se cultiva sau se cosea iarba şi imaş - locul
pentru păşunatul (păscutul) animalelor. Anual se inversau
aceste locuri. Mai erau şi zonele comunale, cu păduri (în
unele era interzis păşunatul) sau câmp pentru păşunat.
Cu traista cu merinde în spate, am mers şi eu să
îngrijesc de vaca noastră, Porumba.
Primăvara, la prima ieşire la păşunat, după ce iarna
au stat închise în grajd, vacile dădeau un spectacol
halucinant: se luptau între ele, ca la un concurs, până ce se
stabileau ierarhiile. Puneau capul jos şi fornăiau pe nas, a
amenințare, apoi se repezeau una spre alta şi se loveau cap
în cap (se auzea o bubuitură puternică şi nu odată îşi mai
rupeau câte un corn!), apoi se împingeau până una o
împingea pe cealaltă, reuşind să o întoarcă într-o parte şi
să-şi piardă controlul, ocazie cu care îi mai aplica şi o
lovitură cu un corn din lateral, iar învinsa se putea alege
cu o rană serioasă.

40
Mircea Gordan

Şeful

Porumba noastră rar a fost învinsă. S-a luptat şi cu


doi boi – singurii din sat - şi i-a învins. Era însă foarte
isteață şi dacă nu eram atent se strecura spre țarină
spărgând gardurile din spini împrejmuitoare, şi curajoasă:
Într-o zi stăteam pe cărare în fața ei cu o bâtă zdravănă în
mână, ca s-o împiedic de a pătrunde în țarină. A închis
ochii şi s-a repezit spre mine ca să mă înlăture din cale.
Aşa va să zică, mi-am spus, lasă că-ți arăt eu cine-i şeful! şi
m-am dat în lateral (că m-ar fi spulberat) şi, ridicând bâta
cu amândouă mâinile, cu toată puterea am lovit-o peste
bot. S-a oprit şi a ridicat capul spre cer; nu ştiu dacă în
rugăciune sau înjurându-mă... cum îi venea la gură, dar s-a
întors „frumuşel”.
Ei, figura nu a mai repetat-o niciodată, a recunoscut
că eu sunt şeful.

41
nuiaua din pod

Orice învăţ are şi dezvăț

Tata pleca devreme de acasă şi de cum se crăpa de


ziuă era cu coasa în brazdă, la cosit pe deal, apoi mergea la
lucrul lui, de minerit, iar eu rămâneam singur. Mama iar a
avut ghinionul ca să fie „oaspete” la spital.
Ugerul vacii promitea să umple un şuştar 7 dar nu mai
era nimeni prin preajmă, aşa că m-am hotărât să rezolv eu
această problemă spinoasă. Mă fascina cum țâşnea laptele
cald, făcând spume în şuştar şi stam deseori să privesc, aşa
că am învățat tehnica. Abia strecurat, era un deliciu şi mă
alegeam cu o mustață albă.
Cu apa caldă din şuştar am spălat ugerul. Nu prea era
încântată Porumba, obişnuită a fi mulsă doar de mama sau
de tata şi am văzut că se agită, dar am încercat s-o liniştesc
cu vorbe blânde... Stăteam aplecat, cu şuştarul într-o mână
şi cu cealaltă am apucat o țâță, strângând de partea de sus
ca să se adune laptele în partea de jos, apoi strângeam
coborînd mâna în jos şi laptele țîşnea în jet puternic.
Deodată, m-a lovit o copită în burtă şi şuştarul a sărit
departe. M-am uitat la Porumba, ce parcă spunea:
– Asta-i răsplata mea pentru lovitura aceea cumplită
peste bot, şefule!

7
şuştar [reg] = găleată pentru muls

42
Mircea Gordan

Am rămas blocat aşa îndoit, cu o durere


insuportabilă. M-am prins cu mâinile de genunchi şi m-am
împins ca să mă îndrept, apoi am fugit afară urlând de
durere.
Bag-sama, pe domeniul ei Porumba nu accepta pe
altcineva de şef, aşa că a trebuit să o aprob şi să mă dezvăț
de la muls. Nuiaua din pod e o simplă mângâiere, față de
lovitura de baros primită!

Pre(a)ocupaţi...

Cei din partea de jos a satului ieşeam împreună cu


vacile (ciurda), la fel şi cei cu bivolii. Unii îngrijeau şi de
vacile vecinilor. Ce bucurie era pe noi, ca să fim o zi
întreagă liberi! (După ce am început şcoala, mergeam
numai după masă, după ce soseam acasă). Ieşeam pe
Iclejie sau pe Podişoare şi nu ne plictiseam deloc: din
nuiele crude de răchită făceam cărabe - o țeavă scoasă de
pe nuia şi ascuțită pe un capăt, prin care dacă sufli scoate
un sunet puternic - şi fluiere din crengi de anin. Ne
întreceam în fluierat, de se auzea până departe. Jucam
țurca în pământ şi, prinşi de joc, uitam de vaci şi le duceau
acasă stăpânii locurilor din țarină în care au făcut
prădăciuni. Buni de plătit daune, iar mi se arăta nuiaua din
pod.

43
nuiaua din pod

Umbrele vremurilor

La bunica, Anastasia

Cum mama a stat mai mult prin spitale, am


supraviețuit pe la bunicile mele: Ileana Luchii de pe deal şi
Anastasia lui Coroi (Nastasia i se spunea sau Bufa ca
ciufală8), de lângă Biserică.
Casa Bufei era, la fel ca şi majoritatea caselor celor cu
puțină stare, din lemn, cu pereții lipiți cu lut (murluiți)
atât la interior cât şi la exterior şi văruiți în mnerâu
(albastru), cu două încăperi: o cameră de locuit şi o anexă-
cămară. În partea din față era târnațul, cu grinzi de
susținere şi era acoperită cu şindrilă. Între casă şi uliță se
afla fântâna. Pe lângă casă creşteau tufe de zmeuriş, cu
fructe cum puține mai sunt la gust, iar grădina reflecta
hărnicia gazdei.
Îmi ținea companie la joacă Ioanea Tomii. Sub părul
uriaş din faşa casei, aşezați pe iarbă, făceam un tărăboi

8
ciufală [reg.]= nume, în glumă/batjocoră

44
Mircea Gordan

infernal bătând cu bețele într-un bidon din tablă utilizat


pentru depozitarea petrolului pentru lampă. Ne
închipuiam că batem doba 9, precum dobaşul satului, care
aşa comunica deciziile autorităților, spre neplăcerea
urechilor bunicăi. Noroc pe noi, că bunica nu avea „nuiaua
din pod”!
Şederea la bunica, Bufa, mi-a fost cu folos: am
cunoscut partea de sus a satului – Susani. I se spunea aşa
nu pentru că ar fi fost pe deal, ci doar ca să se definească
cele două părți, Susani şi Josani. Şi de-o parte şi de alta
erau case pe dealuri. În apropiere era cetatea ce-mi încânta
privirea. Mergeam cu bunica la boldă 10 la Țilica, unde-mi
cumpăra dulciuri, două-trei bomboane, dar la acea vreme
erau neprețuite.
Bunica era tare credincioasă şi a încercat să mă educe
şi pe mine în acest spirit. Înge-nunchiam lângă pat şi
spuneam rugăciuni, m-a învățat rugăciunile rozariului...
Adeseori, fiind lângă casă, intram să ne rugăm în Biserică
şi îngenuncheam împreună cu bunica la icoana pe care o
sărutau femeile la intrarea în Biserică, icoană aflată pe
stativul din jumătatea din spate, zona femeilor, a
bărbaților fiind jumătatea de lîngă altar.
Avea şi de ce se ruga, multe păcate să i se ierte, dar
cel mai greu o apăsa necinstirea casei; când bunicul s-a
întors, după şapte ani de prizonierat în Siberia, a găsit-o în

9
doba [reg.]= toba
10
boldă [reg.]= magazin

45
nuiaua din pod

curte cu un bitanc, adică un copil din flori... Bunicul a


părăsit-o şi şi-a construit altă casă, unde am locuit şi eu cu
părinții. Bitancul a fost dat dispărut în nimicitoarele lupte
de la Stalingrad. Era totuşi copilul ei şi spera că într-o zi se
va întoarce. Nimeni nu a mai aflat nimic de el de atunci.
Nu i-a dat Domnul viață lungă şi cînd au dat-o afară
din spital, ca să nu se stingă acolo, am luat-o la noi acasă,
că oricul bunicul nu era acasa, fiind plecat la lucru la
cioplit pietrele acelea uriaşe de la bolta tunelurilor.
– Scoală, tu, că mamă-ta-i moartă! - am auzit într-o
noapte. Eu dormeam în pat cu tata, iar mama cu bunica.
Săraca mama! - atât de tare s-a speriat că a fugit de acasă
la naşa, care locuia în vecini. M-au izolat, ca să nu văd
tragedia, dar am apucat să văd cortegiul dând colțul străzii
şi dusă a fost bunica,... pe cînd eu trăgeam o linie peste
doar patru ani de viață (în secolului douăzeci).

Fiscarăşu’

La fel ca toți copiii şi eu am fost ferit de a simți


asperitățile vieții. Alergam în voie şi mă jucam cu copiii
din vecini, dar umbrele urâte ale vremurilor mi se aşezau
pe retină. Sărbătorile de iarnă erau frumoase, dar în rest
sărăcia îşi arăta colții: lipsurile de tot felul, totul era
cartelat şi rău se mai băteau.

46
Mircea Gordan

„Cuparii”
Doar câţiva ani de la război...
În marea sărăcie de la noi,
Grânele merg la ruşi, vagoane pline,
Şi în ţară nu mai este pâine.
Toate produsele sunt cartelate –
Ceva în plus obţii doar prin spate
Şi mama plânge pe înfundate
Că iar nu am mâncat pe săturate.
Când vine mama de la prăvălie,
Îi ies înainte cu bucurie
Şi caut în straiţa, ce-mi aduce,
Dar nu găsesc nimic dulce
– Ce să-ti fac eu, dragul mamii,
Dacă s-au bătut „cuparii”?
Şi n-am văzut dulciuri cu anii –
Tot mereu se bateau „cuparii”?
„Cuparii” au fost pacostea vieţii
Şi mi-au marcat anii tinereţii,
Dar copiii au o viaţă frumoasă
C-am alungat „cuparii” din casă!

Se mai întreabă cineva, acuşi,


De ce nu i-am iubit pe ruşi?
Şi-alt răspuns nu poate să fie:
Nu mi-au produs nici o bucurie.
N-am urât poporul lor necăjit,
Ci pe acei ce țara ne-au jefuit
Şi poporul rău l-au mai chinuit,
Iar generaţia mea rău a suferit.

PS: Cuparii... cu parii (am înțeles mult mai târziu).

47
nuiaua din pod

Țara, ieşită învinsă din război şi obligată la


despăgubiri uriaşe, storcea de vlagă poporul cu impozitele.
Cioc, cioc! la uşă.
– Intră! - spune mama.
– Bună ziua! - spune insul odată intrat.
– Bună! - răspunde mama.
Eram doar eu cu mama acasă... Nu am înțeles ce bani
cerea şi pentru ce, dar mama a spus că nu are. Insul a
vorbit ceva de executare silită şi a deschis dulapul, cu
intenția de a lua hainele mamei cele mai bune (că din casă
nu prea avea ce lua altceva). A sărit mama ca o leoaică, cu
„vorbe dulci” pe buze (ce aici nu se pot spune) şi s-au
îmbrîncit, reuşind să-l dea afară.
La „nedumeririle” mele, mama mi-a spus că este
„fiscarăşu” (de la fisc, adică, am priceput eu mai târziu) şi
adună dările11 de la oameni.
Eram într-o zi cu alți copii pe câmp şi ne jucam, în
timp ce vacile de care îngrijeam păşteau în linişte şi a
apărut „fiscarăşu”. Ne-a spus că nu au voie pe păşune decât
animalele îmbiogate. Ne-a poruncit să le coborâm în sat, la
fierar, la îmbiogat, apoi le lasă la păscut. Speriați, am
coborât...
Vaca noastră, cum era obişnuită, a vrut s-o ia spre
casă dar eu nu am lăsat-o, deşi mama îmi făcea semn,
disperată, ca să o las. Aveam încredere în autorități.

11
dare= impozit

48
Mircea Gordan

Le-a adunat pe toate la fierar şi, după ce stăpânii au


plătit darea, le-a îmbiogat: cu o matriță, cît un lat de
palmă, înroşită în foc, fierarul le-a însemnat pe crupe. M-a
cutremurat barbaria!... şi ce-aş mai fi pus nuiaua din pod
pe ei!
A fost o lecție pentru mine, să nu mai am încredere
în minciunile autorităților, pe cînd încă nu împlinisem
şase ani.
M-am tot întrebat: de ce era nuiaua din pod doar
pentru mine şi nu şi pentru autoritățile mincinoase?

La legănat

Începusem să simt singurătatea şi nu era plăcută. Îi


invidiam pe acei care aveau frați şi puteau să se joace tot
timpul împreună, să se ajute la nevoie.
Am aflat o veste minunată: că nu voi mai fi singur,
pentru că o să-mi aducă barza o surioară! Eram uluit, dar
şi fericit. Deci, bunica îşi ținuse de promisiunea şi a prins
barza. I-am mulțumit în gând.
Tata m-a întrebat şi pe mine, ce nume aş vrea să i se
pună. În minte cu amintirile încă proaspete a rugăciunilor,
pe care le spuneam cu bunica, adesate Sfintei Maria, mi se
părea că acesta este cel mai frumos nume, aşa că mi-am
spus părerea şi tata i-a spus mamei, iar când au adus-o
acasă purta acest nume.

49
nuiaua din pod

Era frumos ghemotocul învelit în faşe şi păturică şi-


mi era drag. Au pus-o într-un leagăn din lemn, cu tălpi ca
o semi-lună, pe care, dacă apăsai cu piciorul, puteai să-l
legeni.. Deasupra era legată cu o ață groasă, în zig-zag, de
fuşteii12 din lateral. O legănam împreună cu mama, care îi
cânta un nani-nani liniştitor pentru a adormi.
Pentru a se putea să se ocupe şi de gospodărie, - şi
câte nu sunt de făcut la o gospodărie de la țară! – mă mai
punea ca să am grijă s-o legăn, dar într-o zi, cu tot
legănatul, nu se mai oprea din plâns, aşa că am legănat-o
mai tare. De-odată sfoara s-a rupt şi s-a făcu... avion,
aterizând pe podea. Mi-a intrat o cumplită frică în „oase”,
să nu fi pățit ceva!
Hainele groase cu care era înfăşurată şi grija
Domnului au păzit-o şi nu a pățit nimic. Am luat-o cu drag
în brațe, plângând şi i-am spus mamei... isprava. Mama
mi-a arătat, a amenințare, nuiaua din pod, dar şi eu aveam
doar şase ani şi eram... copilul mamei.
Sperietura aceea nu mi-a ieşit din oase niciodat şi, de
câte ori îmi amintesc, mă străpunge un fior rece.

12
fuştei [reg.]- ornamente, de obicei rotunde, de genul treptelor de la
scara.

50
Mircea Gordan

Un dezvăț... cu pălincă

Nicu, ce va deveni unul din prietenii cei mai


apropiați, a venit pe la mine. Era cu un an mai mare ca
mine, deci avea spre şase ani. La ora aceea părinții mei
încă dormeau. S-au culcat târziu în noapte, obosiți după ce
au făcut pălinca (am aflat eu mai târziu) la cazanul
alimentat cu apa de răcire de pe jgheabul care dirija apa pe
roțile morii lui Ioane’ Luchi’.
Era cea mai mare moară din cele trei din sat, cu trei
coşuri, de, ca la omul bogat; deşi s-au schimbat vremurile,
ceva „osânză” tot i-a mai rămas (Este consemnat cu multe
isprăvi în istoria satului, aşa că n-o să repet aici).
Ca să nu deranjăm, ne-am aciuat în camera
bunicului, acesta fiind plecat departe, la lucru. Mi-au căzut
ochii pe nişte damigene puse sub lavița13 de sub geam.
Când au sosit părinții eu dormeam, aşa că nu ştiam de
damigene. Curios, am deschis una mai mică pe care am
puteut ca s-o ridic şi am dus-o la gură ca să gust ce aste în
ea. Am tras o... burtă şi nu-mi dădeam seama ce suc e
acela de te ardea pe gât şi te îneca. Bunica, Bufa, ținea
cideri, un suc din pere. I-am dat şi lui Nicu, că poate mă
lămureşte el. Nici el nu ştia, aşa că am repetat gustarea,
dar şi cantitatea înghițită a crescut simțitor. Era un
13
laviță [reg.]= banchetă

51
nuiaua din pod

puternic „somnifer” şi eu am dormit două zile iar Nicu trei.


Norocul nostru, puteam să dormim pe veci.
Când m-am trezit, tata mi-a arătat nuiaua din pod.
Mulți ani de aici în colo nu am suportat nici măcar
mirosul acelui „suc”.

Scăldat la turn

Ne făcea cu ochiul apa caldă din bazinul turnului de


răcire a centralei electrice, cu motoare Diesel care
actionau generatoarele pentru producerea energiei
electrice. Apa fierbinte, ieşită de la motoarele Diesel, cădea
liber din vârful turnului prin şicane făcute din scânduri de
brad, astfel că ajunsă jos în bazin avea o temperatură
suportabilă, numai bună pentru o baie. De aici apa era
pompată pentru răcirea motoarelor Diesel.
Energia electrică din centrală era folosită pentru
iluminat în cariera de piatră sau pentru motoarele
electrice de la gurile frămânde ale concasoarele care
măcinau piatra şi la ciururile vibrate care alegeau piatra pe
mărimi: pentru terasamente de cala ferată (şoatăr),
griblură pentru drumuri (zavură) sau nisip pentru
construcții.
În sat, responsabilă cu iluminarea locuințelor, încă o
jumătate de deceniu, a rămas lampa cu petrol.

52
Mircea Gordan

Seara, sperând să nu fim văzuți, ne-am furişat şi ne-


am strecurat în bazin. Ce fericire pe noi, la atâta timp de la
scăldatul din vară! Nu ne păsa că apa avea urme de ulei...
Numai că acolo nu era un „sat fără câini” şi, deşi ne
abțineam cu greu, mai chicoteam de plăcere, aşa că ne
prindea paza şi ne alegeam cu urechile alungite, dar nu
renunțam – tentația era prea mare! - şi deveneam actori ca
într-un film cu Tom şi Jerry.

Alunul sufletului meu

Sosit de la şcoală, mi-am aruncat privirea peste


temele pentru ziua următoare şi, neavând mare lucru de
făcut, am dat curs solicitării Porumbei, care făcea mare
tărăboi în poiată (în grajd, adică), mugind de parc-ar da
tătarii, aşa că am dezlegat-o şi am pus-o în libertate. S-a
uitat la mine şi în ochii ei se vedea bucuria, parcă voind să
spună: - Mulțam, şefule! A țâşnit afară şi a trebuit să alerg
după ea până a ajuns ca să pască pe dealul de lângă Părău’
Clachi’, nume dat după cel al familiei ce-şi avea casa în
apropiere. Nicu, băiatul mai mare al familiei, mi-a fost
coleg la joacă şi am rămas prieteni (Nicu, din „Un dezvăț
cu... pălincă”). Izvorât de la poalele Ceterii, pârâiaşul
răsuflă uşurat că a scăpat de strânsoarea dealurilor şi
istovitoarele căderi peste cascade, aşa că de aici este luat în
brațele ocrotitoare ale Crişului.

53
nuiaua din pod

De-a lungul anilor, tot tăindu-şi loc printre dealuri, a


creat râpe adânci. Odată, i-au cedat „nervii”: la o rupere de
nori în amonte s-a umflat cît un balaur, mai mare chiar
decât Crişul. A pornit într-un urlet înfricoşător la vale, cu
o gură uriaşă muşcând falnicii fagi de la rădăcină şi
luându-i cu el, ba şi din pereții stâncoşi. Chiar şi Crişul a
trebuit să se dea la o parte, cu vre-o zece metri, din cauza
barajului ce i l-a pus cu tot ce a purtat în spate.
După ce s-a Calmat, am pornit cu prietenii într-o
aventură, la deal prin pârâu. Apa ne ajungea în unele
locuri până la brâu. Chiuind de bucurie, ne avântam ca să
învingem rezistența apei. Se vedea că a fost o luptă
cumplită a apei cu albia stâncoasă, aceasta arătându-şi
rănile: era despicată în plăci roşietice.
Ajunşi în păduricea de arini, în timp ce se băteau
lupii la gura Porumbei, eu m-am aşezat la umbră şi am
scos o carte din sân ca să citesc... Când setea m-a lăsat cu
gura uscată, am pornit spre izvorul din apropiere (la
Cioroi, cum se numeşte acesta), cu o apă limpede, rece şi
gustoasă cum numai la munte găseşti. Plimbându-mă prin
apropiere, am dat peste un alun tânăr dar încărcat cu
numeroşi ciorchini, ce-ți încântă privirea. O! - dar şi gustul
alunelor era pe măsură. Parcă-mi spunea: nimeni nu ştie
de mine şi doar pentru tine am păstrat toate aceste
bunătăți. Câțiva ani, de aici în colo, roadele lui minunate
le-a păstrat doar pentru mine şi l-am declarat alunul meu,
apoi ne-am revăzut peste... patruzeci de ani.

54
Mircea Gordan

Cioroiul a fost transformat într-o fântână zidită şi,


prin bazinul din apropiere, se alimentează cu apă capătul
nostru de sat, vre-o cinsprezece gospodării. Într-o zi am
dat o mână de ajutor la curățatul bazinului. Mi-am amintit
de alunul meu şi, deşi nu credeam să fi rezista atâția ani,
paşii m-au purtat spre acel loc de mângâiere a sufletului.
Şi ce mângâiere! - alunul era acolo, de parcă doar de anul
trecut nu ne-am văzut. Crecuse puțin, dar tulpinei i s-a
dublat diametrul, cam la cît două glezne de miss. Frunzele
îi fremătau a mustrare: pe unde ai umblat, piciule, atâția
ani? Nu credeam că revederea unui copac poate să-ți
provoace o asmenea stare de bucurie.

Învăț, fără dezvăț

– Cristi, coboară de pe poartă! (de la curtea


bunicilor) şi a coborât, sărind. Mereu se urca şi, la
rugămintea noastră ca să coboare, sărea.
– Mica, mă doare aici! şi punea mâna la încheietura
piciorului. Suspect de hernie... verdict confirmat şi de
medici.
Calvarul operației nu l-a învățat minte: sosit acasă,
punea două scaune, unul peste altul şi sărea pe pat. Gena
rea, şi eu procedam la fel când eram mic! Urciorul, însă...
Încercând să sară, un scaun a trecut prin geamul de la
balcon şi el a dat o trântă, jos. Altă hernie, în partea

55
nuiaua din pod

cealaltă... Dar şi alt ghinion: medicul care l-a consultat în


policlinică era unul de care fugeau toşi şi făcea oficiul aici
doar pentru a-şi racola clienți... la nenorocit. Lung şi greu
a fost lanțul slăbiciunilor până am reuşit să scăpăm de
acest indivit şi să-l opereze colegul lui, un medic
remercabil.
Mamei lui, de fiecare dată, i-a fiert sufletul şi a stat
cu el în spital, pe un scaun, că paturi libere nu erau.
În vizită fiind, după ce operația a reuşit, se auzeau
urlete pe coridor; un medic ducea pe brațe spre sala de
operație o fetiță de treisprezece-paisprezece ani. Cu tot
efortul, n-au reuşit ca să o salveze. Sărise de la etajul şase,
de frica părinților care o obligau să ia note mari, am aflat...
Din patul alăturat, o zgâtie de fată, cam de trei-patru
ani, întindea mâinile ca să fie luată în brațe. Bine
proporționată, cu un păr bogat şi acel ceva care te atrage
irezistibil... Am luat-o în brațe şi s-a cuibărit la piept, dar
mi s-a lipit şi de suflet. Mi-a şoptit: - Mă iei la tine?
Derutat, nu ştiam ce să-i spun. Discutând cu ceilalți
părinți, soția a aflat că fetița e de la Casa Copilului şi că are
ficatul... ciuruit.
Am aşezat-o pe pat, cu greu că nu se lăsa din brațe.
Se apleca peste bara metalică de la capătul patului, ca să se
arunce în cap şi spunea că se aruncă dacă nu o iau la mine.
Mi se rupea sufletul şi aş fi luat-o fără să mai stau pe
gânduri, că-mi era dragă şi, oricum, pe lângă cele patru
guri, a cincea nu era o problemă, dar soția s-a opus

56
Mircea Gordan

datorită celor aflate. Mereu am avut remuşcări că nu am


înfiat-o, poate totuşi Domnul i-ar mai fi dat zile...
Cristi nu s-a dezvățat de năravul de a prăji inima
mamei: ne-a cerut ca să-i dăm acceptul (scris, autentificat
la notar), ca să-l lăsăm la planorism. Visul omului, de a
zbura...
Poate, totuşi, nuiaua din pod este cel mai bun
educator (!?)
martie 2014

Vagonetul

Carierele de piatră din Bologa au apărut ca o rană în


dealurile împădurite, una în dealul Osoi şi alta în Coasta
Fetii (dealul vestit prin legenda Lada de zestre).
Maşinăriile, care se hrăneau cu inima împietrită a
dealurilor, adânceau mereu rana. Pădurile ascundeau
multe tentații care gâdilă plăcut papilele gustative: afine,
mure, fragi, alune şi ciuperci.
După ce ne satisfăceam pofta cu fructele pădurii,
ascunşi printre tufişuri, mânați irezitibil de curiozitate,
studiam aceşti coloşi metalici care scurmau dealul.
Mă bucuram să-l văd pe tata, alături de ceilalți
mineri, acolo sus, cu perforatorul pneumatic făcând găuri
în stâncă, pe care le îndesau apoi cu explozibil. Închideau

57
nuiaua din pod

apoi circulația pe calea ferată şi pe şosea, precum şi


accesul intruşilor în zonă. Când toți angajații erau în
adăposturi şi zona era asigurată detonau explozibilul.
Explozia muşca o bucată din deal, care se revărsa ca un
val, fărâmându-se în cadere. Se producea un mic cutremur
care făcea ca să se scuture casele şi să tremure geamurile,
iar zgomotul puternic producea o sperietură bună. Bucăți
de piatră pluteau până departe, la sute de metri. Pietrele
mari, care nu ar fi încăput în gura concasorului, erau la
rândul lor fărâmate cu explozibil.
Bolovanii erau încăcați în vagoneți cu brațele şi
deşertați apoi în gura flămândă a concasorului. Bolovanii,
care nu încăpeau printre şinele grătarului de deasupra
concasorului, erau sfărmați de muncitori cu barosul
(ciocanul acela uriaş, de zece kilograme).
Ne postam apoi în apropierea concasorului şi
priveam fascinați cum piatra măcinată curgea ca un val
scuturat pe sitele de sub concasor şi se strecura prin ele,
întâi pietrele de dimensiuni mai mici, apoi în ordinea
crescătoare a găurilor sitelor şi, prin jgheaburi, umpleau
nişte buzunare uriaşe. Buzunarele aveau uşi, care erau
deschise pentru a se scurge sorturile în căruțe. Căruțele
erau descărcate apoi pe o rampă din apropierea căii ferate
şi de aici se încărcau vagoanele, manual, cu lopeți sau cu
furci metalice.
Lumea se mai şi amuza, şi, pe seama celor care
lucrau aici, au apărut câteva ironii. Despre un vecin:

58
Mircea Gordan

Cocione, la vagoane, încarcă o mie de toane (tone). Sau,


despre altul: Nu umbla cu tichi-pichi, că te vede Şefu-Ichi’.
Bolovanii mari, pentru construcții de ziduri, nu mai
erau sfărmați în concasor şi erau transportați direct pe
rampă, iar de aici erau încărcați în vagon tot cu brațele.
Cât erau de vânjoşi cei care făceau această muncă de Sisif,
tot se lăsa cu victime. Are şi omul limitele lui... Un verişor
şi-a lăsat orfani patru copii. Mai târziu vor apărea
basculantele şi escavatoarele, care vor scoate la pensie
munca manuală.
Duminica nu se lucra în carieră, aşa că ne strecuram
pe lângă pază ca să putem pipăi aceste maşinării şi să ne
jucăm cu ele. Nu intuiam pericolele care ne pândeau.
În carieră erau câteva linii de cale ferată, cu şine de
dimensiuni mici şi distanța între şine (se cheamă
ecartament) pe jumătate față de o cale ferată normală.
Liniile erau ca nişte ramuri de copac, care porneau de la
concasor şi se ramificau prin carieră. În punctele de
ramificare se afla o tablă circulară, pe care se rotea
vagonetul pentru ca roțile lui să-l poarte pe o altă ramură.
Tare ne plăcea să împingem vagoneții neîncărcați ca să ia
viteză, apoi ne urcam pe ei. Fericiți, chiuiam şi făceam ca
trenul: uuu! - uuuu!
Vagonetul trebuia frânat ca să se oprească pe tabla
pentru rotire, pentru ca să se îndrepte pe alt traseu. Pe
post de frână la roți se utiliza o bâtă groasă. Era însă

59
nuiaua din pod

îndărătnic, ca un cal nărăvaş şi ne era greu ca să-l ținem în


„ham”.
Cineva s-a dezechilibrat şi s-a prins de maneta de
basculare a cuvei în care se încarcă piatră, acum plină cu
„călători”, iar cuva s-a rotit, astfel că am fost semănați în
urma vagonetului. Ne-am ales toți cu lovituri zdravene, cu
julituri, aşa că a început „să cânte un cor al suferinței”.
Nemaifiind mecanic la timonă, vagonetul a trecut
peste placa de rotire, dar nu a mai nimerit cu roțile pe
şine, ci printre ele şi s-a răsturnat. Cu puterile noastre
slabe, am încercat în zadar să ridicăm vagonetul răsturnat
ca să-l punem cu roțile pe şine, aşa că ne-am ascuns cozile
între picioare şi ne-am furişat spre casă. Am avut mare
noroc: în răsturnare, vagonetul ne putea prinde sub el şi
ne puteam alege cu oase zdrobite!
Ei, când s-a aflat de isprava noastră, fremătau
nuielele din pod!

60
Mircea Gordan

Un somn lung

Cum deprinsesem meşteşugul de a construi corăbii


cu pânze, cu o mare bucurie de a le vedea ieşite din
mâinile mele, le puneam să plutească pe pârâiaşul ce
curgea între casă şi şură. Pârâul, şugubăț, mereu mi le
răsturna şi, lovindu-le de pietre, le strica. Mă supăram
puțin, dar cu mare plăcere construiam altele.
Într-o zi, pe când navigam pe o corabie nărăvaşă ce
mergea numai pe unde voia ea, credeam eu, am auzit-o,
venind din partea de din sus a casei, pe vecina ce locuia la
tre case de noi, plângând şi urlând de durere:
– Doamne, fata me’, fata me’!...
Mi-am ridicat privirea şi am văzut o scenă care m-a
nedumerit: alerga cu fata pe brațe, legănându-i-se capul şi
picioarele. Din capul fetei şiroia sânge. N-am priceput
atunci că acel sânge era viața ei ce se scurgea cu fiecare
picătură. După atâta timp, de-ai face un munte din nisipul
scurs şi cu mintea... coaptă, mă întreb de ce ce oare nu şi-a
sfâşiat o haină ca să facă o faşă cu care să lege fetița la cap
pentru a opri sângerarea? Dar cine ştie cum reacționează
omul în clipe de mare disperare?
Am aflat mai târziu că fata a fost împunsă de bivolul
unuia ce i se spunea Bețivu-Şef (aceasta-i era ciufala, adică
o poreclă ironică). Vecina voia să ajungă la drumul

61
nuiaua din pod

național, care trece aproape de sat, pentru a duce fata la


spital cu o maşină de ocazie. În sat nu exista nici un
telefon şi doar cu amabilitatea ceferistului de la canton se
suna la gara din oraş şi de acolo se anunța la spital. Dar
legăturile erau aşa de proaste că, până să ajungă apelul la
spital ca să trimită o salvare, pe cei zece kilometri, mai
repede se ajungea cu o maşină de ocazie.
Am stat o noapte întreagă la canton ca să anunț să
trimită o salvare. A trimis salvarea, dar... în partea opusă,
după o gravidă, aşa că, din lipsa unei intervenții minore,
dimineața bunicul meu s-a stins. E drept că avea optzeci şi
nouă de ani, dar era încă... verde.
Fata nu am ai putut fi salvată şi „a adormit doar”, aşa
cum ne-a spus tatăl ei când ne-a arătat-o. Micul sicriu tot
el cred că l-a confecționat; eu l-am văzut doar când îl
vopsea. Eram prea mic ca să-i citesc durerea din suflet şi
cu noi vorbea firesc.
... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ... ...
Nu am înțeles de ce nu au aşteptat ca să se trezească
şi au dus-o la cimitir? N-am luat şi noi după cortegiu,
curioşi. Sicriul era purtat pe o targă de două fete în pragul
adolescenței. Bag-sama aşa trebuia să fie transportat -
numai de fecioare.
Poate, dacă Bețivu-Şef nu ar fi fost tot timpul cu
paharul la gură, dacă nu i-ar fi scris aşa în soartă, dacă,
dacă,... poate altul ar fi fost destinul fetei şi nu un somn
pentru eternitate(!?)

62
Mircea Gordan

Amintiri cu bunica Ileana

La spânzit

–... ‘neața, maică!


– Bună să fie, ca inima ta, nepoate!
După ce bunica, Anastasia, a plecat depaaarte,
depaaarte... şi nu s-a mai întors, am fost primit cu mult
drag în casa de cea de-a doua bunică, Ileana Luchi’ de pe
deal, mama tatălui meu. M-a luat în brațe, iar eu mi-am
încolăcit brațele după gâtul ei şi m-a strâns la piept ca pe
cel mai prețios odor şi cu dulceață în glas m-a întrebat:
– Ai durnit bine?
– Îhî, i-am răspuns căscând gura ca să alung somnul.
– Noa, io ț-am făcut nişte scrobdi (clătite).
M-am dat la farfuria cu scrobdi şi mai-mai ca s-o dau
gata. Aşa buni! - nu am mai mâncat nicăieri: mai puțin
unsuroşi, dar şi mai puțin dulci, erau delicioşi. Mi-am
astâmpărat setea cu cideriul (un suc din pere) din canta de
lut, şi acesta o băutură răcoritoare de neegalat. Ce să mai

63
nuiaua din pod

spui de chimicalele otrăvitoare, aşa-zisele sucuri ce se


găsesc acum pe piață!
Maica locuia singură în casa de pe panta unui deal.
Satul, din vechime, avea mai multe case pe dealuri, loc mai
ferit de furtunile vremurilor, cu posibilitatea de a se
refugia rapid în pădurile muntelui din calea răufăcătorilor.
După cea de-a doua jumătate a secolului al
nouăsprezecelea a crescut numărul de case pe luncile de
pe lângă râuri. Era văduvă de peste douăzeci de ani, de
când a fost ucis bunicul de către gorilele (legionarii) lui
Octavian Goga, care au ştiut că bologanii aveau să voteze
cu un alt candidat, reprezentantul unui partid democratic
la alegerile pentru Parlament. A rămas ca să îngrijească de
cei şase copii cu vârste sub paisprezece ani, singura fată
fiind măritată, la casa ei.
Cu brațele ei, cu mintea şi cu sufletul a reuşit să
treacă peste greutăți. Vara lucra prin țară pentru a procura
cerealele necesare pentru pâine şi hrana animalelor. În
grădina de pe lângă casă semăna cartofi, fasole şi alte
legume, iar pomii aveau fructe delicioase pentru gemuri şi
compoturi.Era pricepută la leacuri şi lecuirea oamenilor şi
a animalelor şi mai era şi moaşa satului.
Era o femeie credincioasă şi plătea slujbe la Biserică
pentru noi. Au fost de mare efect şi când nu au mai fost
am simțit că pierd din puteri.
Casa maichii, ca şi a vecinilor, era cea tradițională:
din lemn, cu două camere şi cu un târnaț în față, cu pereții

64
Mircea Gordan

camerelor tencuiți cu lut şi vopsiți în mnerâu (albastru),


atât la interior, cât şi la exterior. Era acoperită cu şindrilă,
innegrită de capriciile vremii şi a... bătrâneții. Avea vecini
pe Toderica Boceanului (a cărui măgar a intrat în gura
satului, caracterizare pentru unii de „măgarul
Boceanului”), Cobe, Natu şi Sufletoaie în partea de din jos,
Iorgu şi Cocoş în partea de din sus, casele acestora,
împreună, reprezentând un minunat muzeu etnografic.
Doar cei din familiile Toderichi’ şi Cocoş erau nițel mai
tineri, iar restul erau în pragul ultimului drum. În
interiorul caselor regăseai neschimbat totul de sute de ani,
poate lampa cu petrol, înlocuind lumânările, nefiind o
antichitate: soba din cărămidă nearsă (fiteu), cu plita
metalică pe care se puneau oalele de lut la fiert, cu lerul în
care se coceau prăjiturile şi spațiul de dedesubt (cotra) în
care se depozitau lemnele; unul sau două paturi din lemn,
cu înălțime mai mare decît a sobei, deci la loc mai cald -
căldura se ştie că radiază în sus -; unul sau două stelaje din
lemn pe care se depozitau vasele şi celelalte obiecte
necesare la bucătărie.
Pe pereți se atârnau farfurii din lut ars (blide), cu
modele color şi un tablou cu sfinți în fața căruia îşi făceau
rugăciunile. Pe jos se murluia cu lut proaspăt, de obicei în
preajma sărbătorilor. Pe pat se punea un strujac14 (husă
din pânză de cânepă) umplut cu paie sau cu pănuşi şi
acoperit cu un țol de lână. De sărbători se acoperea patul

14
strujac= husă din pânză de cânepă

65
nuiaua din pod

cu un lipideu (covor) țesut iarna în război cu minunate


modele colorate, de-a lungul iernilor războiul de țesut
fiind nelipsit din casă.
Cânepa necesară pentru confectionarea hainelor
pentru îmbrăcat sau pentru lenjerie de pat era cultivată în
grădină, apoi era pusă la topit în părău, de obicei în locuri
cu apa mai caldă şi era acoperită cu greutăți pentru a sta
sub apă tot timpul şi a nu fi luată de viituri, apoi era
trecută prin gura meliței pentru a elibera firele. Urma apoi
ca să fie gustată de colții hecelei (un fel de perie dintr-o
mulțime de cuie bătute într-o scândură) pentru curățarea
firelor de resturile de celuloză. Firele erau adunate în
caiere pentru a fi toarse manual din furcă. După spălare şi
lîna era toarsa pe fus. Pentru a ajunge în război, mâinile
harnice aveau să mai adune mulă trudă, la nevedit, urzit,
făcut mosoare pe socală...
A sosit fratele maichii, Buzdura, disperat că vaca lui a
păscut trifoi verzi şi era în pericol ca s-o piardă. Maica şi-a
pregătit cele necesare şi am pornit la drum. Am urcat
dealul cu cărarea înierbată dintre pajiştile de unde ne
încântau privirea minunate margarete şi alte flori şi l-am
salutat pe Iorgu, care stătea pe prispa casei. Casa lui, spre
deosebire de celelalte, ca la omul sărac, de! - era acoperită
cu paie şi părea că poartă o căciulă.
– Doamne, apără-mă! - a spus maica în timp ce-şi
făcea cruce, păcătosul acesta – comunist-ilegalist – a spus
că-şi face nevoile în uşa Bisericii.

66
Mircea Gordan

Trecând pe lângă pădurea de brazi drepți ca


lumânarea şi înalți de parcă ar fi vrut să ajungă până la cer,
ne-am minunat văzându-i retezați pe la mijloc pe un
culoar cât ulița satului, de parcă ar fi fost o brazdă cosită
de titani, un fenomen inexplicabil până acum. Or fi
pregătit titanii țepe pentru zei?
Ne-am ostoit setea de la izvorul cu apă limpede şi
rece de unde maica-şi aducea apa pentru băut şi preparat
mâncarea.
Pe dealuri păşteau ciurdele de vaci şi bivoli, precum
şi turmele de oi păzite de ciobanii îmbrăcați precum
stămoşii daci, cu fluierele la brâu şi sprijinindu-se în bote
(bâte), de parcă erau într-o stare de meditație, imagine de
parcă timpul ar fi încremenit în loc de mii de ani.
Am ocolit ciudățenia de deal, Cetera, (care are forma
unei ceteri, adică vioară, în vârful căruia romanii aveau un
punct de observație pentru castrul Resculum situat în
locul numit Gradişte) şi ne-am continuat drumul
coborând pe lîngă cursul unui pârâu sprinten, numit
Părăul lui Buhai, ce curge între Ceteră şi un alt deal,
Măgura şi care se varsă în Valea Drăganului.
Ne-am oprit în cătunul Cornițăl, situat în apropiere
de localitatea Valea Drăganului, la casa Buzdurilor. Casa
acestora era cam la fel cu a maichii, iar lîngă fântână aveau
un valău pentru adăpat animalele făcut prin scobirea într-
un trunchi de copac.

67
nuiaua din pod

Vaca era umflată ca un butoi la care stau să-i


pleznească cercurile şi i se vedea suferința. Nu a avut
puterea să riposteze atunci când maica i-a înfipt un ac în
spate, undeva aproape de coadă, dar i-au revenit puterile
pe măsură ce se dezumfla de gaze. Ca să nu se infecteze a
spânzit-o, adică i-a introdus în rană o bucată de rădăcină
de spânz. Spânzul este o floare cu minunate petale de
culoare bleumarin şi care creşte printre florile de ghiocei.
Ce fericiti au fost cei din familia Buzdura! Fratele a
luat-o pe maica în brațe, a strâns-o cu duioşie şi a spus:
– Mulțam, soruțo!
Ce ac magic o fi având maica? - mă întrebam. Poate
că şi cel al doctorului, cu care îmi făcea injecții, o fi tot un
ac magic. Şi mie îmi era aşa de frică de el! Aş fi vrut să am
şi eu un asfel de ac magic, ca să vindec oamenii şi
animalele cu el, aşa că mi-am spus că totuşi o să mă fac
doctor.
PS: Am fost favoritul maichii şi, când veneam acasă
de la Cluj, îi aduceam câte o franzelă albă. Se bucura,
evident nu atât pentru valoare, cât pentru atenție şi pentru
că o vizitam şi o mai ajutam la gospodărie. Nu uita să mă
răsplătească sevindu-mă cu delicioşii scrobdi, ştiind că îmi
plac aşa de mult.
În ultimele ei zile cu ochii deschişi i-a sosit un fiu de
la Bucureşti. Când a fost întrebată dacă ştie cine-i, a
răspuns:
– Noa, cine să fie? - Mirce(a)!

68
Mircea Gordan

Pe de o parte mi-a părut rău de unchiul meu, dar pe


de altă parte mi s-a întărit convingerea că eram la suletul
ei, eu, cel care o vizitam des şi-i scriam scrisorile adresate
fiilor aflați departe de casă.

Barza

– Lele Ileanăăă, acasă eşti? - se aude o voce disperată


dinspre cărarea ce urca spre casă.
Maica a ieşiit în târnaț, ca s-o vadă.
– Acasă, acasă îs, i-a răspuns.
– Haida, iute, că naşte Mărie lu’ Cârlig! - i-a spus iar
consăteana, cu vocea sugrumată de oboseala urcării
dealului în alergare.
– Mintenaş, numa’ să-mni ieu cele de trebuință şi să
vorovesc cu nepotu ca să steie cuminte până mă întorc.
Când s-a întors maica în casă, văzându-mi
nedumerirea, a început să-mi spună:
– Să stai cuminte până mă întorc. Poți să te duci în
grădină şi să te ospătezi din pomii încărcați. Barza a adus
un copil şi stă pă gardul Măriei şi numa io ştiu s-o prind ca
să-i ieu copilul din cioc, că de-acee îs moaşe satului.
– Dar, vin şi eu ca să văd cum faici.
Am pus-o în încurcătură dar nu s-a dat bătută:
– Nu, nu că să sparie uşor şi zboară.

69
nuiaua din pod

Nu am vrut să-i creez greutăți, aşa că am acceptat să


rămân. Oricum, îmi făceau cu ochiul pomii încărcați, dar
mă împingea de la spate şi dorința de a porni într-o
aventură prin livadă.
Ca să fiu în siguranță, l-a dezlegat pe Burcuş şi a
plecat. S-a bucurat şi câinele de libertatea primită şi s-a
repezit spre mine, gata să mă răstoarne. L-am strâns în
brațe şi l-am mângâiat cu o alintare:
– Burcuuş!
A început să facă tumbe în jurul meu şi să latre de
bucurie. Buna lui dispoziție mi-a pus liniştea în suflet şi
am păşit pe uşa de la grădină, în larma făctă de falnicul
cocoş şi familia lui, surprinşi şi speriați încercând să se
ascundă prin țarcul lor de lângă şură.
Fâşia de livadă înierbată ne-a întâmpinat cu un
concert încântător: cri-cri-ul greierilor şi trilurile păsărilor.
Am stat vrăjit ca să ascult.
O lăcustă de culoare verde stătea şi rodea dintr-un fir
de iarbă. De aceea i se spune cosaş. Iute de mână, până să
se dezmeticească, l-am prins în palme ca să-l studiez. Are
picioare lungi, ca un arc, cu care face salturi şi un cap ca
un coif. Nu am reuşit să-l țin mult în palmă pentru că şi-a
scos la luptă armele de apărare, încercând să mă muşte şi a
secretat un lichid gălbui, surpriză ce m-a făcut să-l eliberez
şi a făcut imediat un salt. Un alai de cosaşi m-au însoțit
făcând salturi în fața mea.
Pomii încărcați se rugau să le uşurez povara, aşa că în
timp ce mergeam gura nu-mi stătea deloc: prunele şi

70
Mircea Gordan

perele se măcinau cu spor. O, şi ce gustoase erau! Pajiştea


era ca un covor cu flori şi un roi de fluturi şi albine le
vizitau. Un peisaj ce te farmecă.
Am admirat un fluture, cu trompa culegând miere
dintr-o floare. Neştiința ma-mpins ca să-l prind şi m-am
ales cu un praf multicolor pe mâini, iar fluturelui i-am
strivit aripile.. A căzut jos, neputincios şi nu a mai reuşit să
zboare. Nu ştiam că e aşa de fragil. Asta mi-a fost
învățătură de minte, niciodată nemairepetând „isprava”.
Nici nu se poate povesti cât sunt de frumoşi, pe aripi
purtând toate culorile pământului, într-o cromatică ce-ți
taie răsuflarea, sunt picturi vii, în sincron cu florile, mereu
în schimbări surprinzătoare, picturi create de cel mai mare
maestru– natura.
– Hopa! - un urechiat rodea din căpățânile de varză,
în grădina de legume. Ce apariție încântătoare! Nu de
aceeaşi părere a fost şi Burcuş. De, rolului era de paznic,
ori Urechilă producea stricăciuni, aşa că să te ții ce
întrecere a făcut cu Burcuş ca să-şi salveze blănița! A
scăpat trecând printr-un gard pe unde Burcuş nu a putut
trece, altfel nu ar fi scăpat fără să plătească pentru
stricăciunile făcute. Cred că sperietura l-a-nvățat minte ca
să nu se mai apropie de teritoriul lui Burcuş.
Mare tărăboi în țarcul găinilor... Burcuş a ridicat
capul, atent, apoi a țâşnit ca din puşcă. Hoața vulpe
roşcată a sărit peste gardul țarcului, cu o găină în gură,
drept în colții lui Burcuş. Erau de mărime apropiată, dar
surpriza a fost de partea lui Burcuş, care i-a aplicat o
corecție straşnică. Rănită, abia a scăpat din colții lui

71
nuiaua din pod

Burcuş. Câinele s-a întors victorios la mine, cu ochii


strălucind de bucurie.
– Bravo, Burcuş! - i-am spus şi l-am mângâiat, ceea ce
l-a încântat nespus.
Am cules un buchet de flori, ca o surpriză pentru
maica.
– Burcuuş, Burcuuş! - s-a auzit strigătul maicăi.
Ştia ea că e cu mine. Am alergat într-un suflet şi i-am
dat buchetul de flori. O, ce încântată a fost!. M-a luat în
brațe, m-a sărutat şi mi-a mulțumit.
– Ai fost cuminte? - m-a întrebat şi mi se înghesuiau
vorbele la gură, voind să-i spun dintr-o dată toate
aventurile ce mi-au făcut ziua atât de plăcută, apoi am
întrebat-o:
– Ai prins barza?
– Sigur! - mi-a răspuns. Să vezi ce copil frumos a
adus!
O umbră mi-a întunecat bucuria unei zile minunate:
eram singur la părinți şi tare mi-aş fi dorit să am un frate
cu care să mă joc, aşa că am abordat-o cu mare speranță:
– Maică, te rog să prinzi şi pentru mine o barză!
Ce să facă? - a trebuit să-mi promită că o să-mi
îndeplinească rugămintea. Aşa, mi-a întărit convingerea că
are o baghetă magică, dacă atâtea minuni a reuşit să facă.

72
Mircea Gordan

Burcuş

Burcuş lătra de mama-focului, de parc-ar fi încolțit


de lupi. De fapt, lătratul era de un fel-anume: semnalul că
se plictiseşte singur şi are chef de joacă.
– Ei, Burcuş, am priceput, - am spus eu, deschizând
uşa - vin! Lătratul a încetat şi ochii-i străluceau de bucurie.
Nerăbdător, se învârtea pe loc, apoi se oprea şi da din
coadă, aşteptând. Mi-am încolăcit btațele în jurul câtului
lui şi l-am pupat pe botic. Se „topea” în brațele mele.
Bunica, Ileana, asista încântată
la acest spectacol. Ştia că Burcuş e un
paznic de încredere atunci când pleca
undeva şi rămâneam singur.
L-am dezlegat şi am pornit iar,
împreună, într-o aventură pentru a
cunoaşte minunățiile împrejurimilor.
Soarele ne zâmbea şi ne mângâia cu
raze plăcute. Prin iarba, un covor de flori încântătoare, ca
gătite de sărbătoare, aşteptau vizita fluturilor multicolori.
Nu mă îndepărtam însă prea tare, decât prin locurile de
unde puteam vedea casa. Aşa m-a învățat bunica, ca să nu
mă rătăcesc şi nu-i ieşeam bunicii din cuvânt.
Pe pantă, puțin mai jos de casă, pe un loc mustind de
apă, aveam o fântână în care se aduna atâta apă de puteai
lua direct cu găleata, dar apa nu era prea bună la gust şi
era folositoare doar la adăpatul animalelor şi la spălatul
rufelor. De aceea, bunica aducea apă de la izvoare.

73
nuiaua din pod

Mă bucuram de fiecare dată când bunica mă lua şi pe


mine. Era ca o aventură, mereu descoperind câte ceva
important. Ce să mai spun de Burcuş! - care ne asigura
protecția, alerga fericit înainte şi înapoi.
Izvorul cel mai apropiat şi mai accesibil era la
Ştiubei. Drumul era cu pantă lină, pe lângă casa Toderichi’
Boceanului, apoi ocolea dealul cu pădurea de fagi tineri,
sub care se afla izvorul. Mai jos curge pârâiaşul care
desparte Dealul Chețeleştilor. Burcuş avea ocazia de o
ceartă zdravănă, prin gard, cu câinii Boceanului şi să-i
sperie celebrul măgar (rămas în spiritualitatea satului, de a
„lăuda” pe cineva numindu-l măgaru’ Boceanului).
Din tufişurile de pe marginea păduri culegeam
zmeură sau mure şi ciuperci. Era ca o joacă de-a ascunsa,
ca să găsesc hribele (numite pitoance în Bologa), căutând
prin iarbă şi muşchi. De câte ori găseam câte o ciupercă, o
ridicam în sus şi spuneam, triumfător: - Încă unaaa!
Bunica a avut grijă ca să mă învețe cum să disting
ciupercile comestibile de cele otrăvitoare. Spre sfârşitul
verii culegeam delicioase alune din numeroşii aluni
presărați prin împrejurimi.
De cele mai multe ori însă urcam dealul prin pădurea
de fagi şi coboram la izvorul aflat sub impunătoarea
pădure de brazi de pe dealul alăturat. Drumul era mai lung
şi mai obositor, dar merita efortul depus: apa limpede şi
gustoasă ne astâmpăra setea pentru câteva zile. Eram şi eu
de ajutor şi aduceam apă într-o cantă de lut, frumos
ornată, mai mică decât cea în care aducea bunica.

74
Mircea Gordan

Iarna copilăriei

1. O baie-n Criş
Ajutat de prietenul său, gerul, Crişul a construit un
minunat pod de gheață, parcă spunând oamenilor: iarna
aceasta puteți trece pe unde doriți şi nu mai trebuie să
parcurgeți atâta distanță pentru a trece peste şubredele
voastre poduri de lemn. Bucuroşi, copiii au profitat de
ocazie ca să se dea pe gheață, fiecare cu ce avea: pe
picioare sau cu patine improvizate.
Într-o zi, am început să ne jucăm pe gheață. Opincile
noastre, confecționate de maestrul Ioane’ Sichi, din
cauciucuri de la maşini, erau rezistente dar nu alunecau
cât ne-am fi dorit. O, şi ce chin era ca să ne încălțăm cu
obielele dreptunghiulare! Erau călduroase iarna, dar vara
ne era prea cald. Oricum, nu ne dam bătuți, tentația era
prea mare...
În apropiere se afla piua Chirichii, o construcție din
lemn, acum abandonată. Ne-am jucat de-a prinsa prin
piuă şi pe dedesubt, alergând şi opridu-ne brusc, prinşi de
stâlpii de lemn ce ieşeau din gheață, ca să ne rotim,

75
nuiaua din pod

alunecând pe gheață şi să nu putem fi prinşi. Ne amuzam


când prinzătorul nu se putea opri şi aluneca mai departe
pe lângă noi.
Tot jucându-ne, am ajuns la Coltăuț, dealul stâncos
aşezat în fața cursului apei. A încercat apa să sape o
groapă, sperând să poată trece pe sub deal, dar stânca s-a
opus, aşa că râul o coteşte brusc pe lângă Coltăuț. Nu am
fost atent că aici, unde râul curge furios, gheața era mai
subțire şi a cedat, aşa că m-am trezit în apa adâncă, iar eu
nu aveam o înălțime mai mare de un metru. Mă aruncam,
disperat, ca să mă prind de gheață, dar aceasta se rupea şi
nu reuşeam. Am avut noroc cu vecinul, Sandu, cu un an
mai mare ca mine, care a riscat întinzând o mână şi m-a
tras pe gheață, altminteri mergeam - cum glumesc românii
- ca soldatul sovietic, cu țigara aprinsă, pe sub gheață până
la Berlin!
Până am ajuns acasă aveam o armură din hainele
înghețate, aşa că i-am făcut: sâc! nuielei din pod.
2. La schi
Cu învățătura de minte, am căutat alte soluții pentru
alunecat, aşa că am pus ochii pe o covată din lemn. Fără să
ştie părinții, tâmplarul din vecini a tăiat covata şi m-am
ales cu o pereche de schiuri. Ce fericit am fost când mi le-a
arătat!
Mai cu căzături, mai alunecând, încercam să fur...
meseie de la ceilalți, tot cu schiuri din lemn şi am reuşit să
mă țin pe schiuri. De sub pădure, Iclejia, (atât de frumos

76
Mircea Gordan

descrisă de scriitoarea Ioana Resteman, în cartea sa


„Surâsul umbrelor” - o capodoperă literară) şi până acasă
la poartă era o distanță destul de mare, pe un teren fără
pantă mare, aşa că nu era nici un risc şi schiatul îmi
producea o mare bucurie.
Trecând pe strada din faşa casei, tata s-a prins că am
stricat covata, aşa că mi-a strigat: Te prinde pe tine nuiaua
din pod! De, orice „meserie” îşi are riscurile ei!
Numai că un muşuroi nu a vrut să se dea la o parte
din calea mea şi mi-a frânt o bucată din schiurile făcute
din lemnul copt de vreme.
Din zori până-n seară-a nins,
Iar Crişu-i un şarpe îngheţat,
– În satul de omeţi cuprins –
Prins în chingi la hibernat.
Cu obiele-n opinci îngheţate,
Mulţime de voinici la săniuş,
Cu feţe mici şi-mbujorate,
Fac mare zarvă pe Hurupuş.
Năluci coboară din Iertoi
Pe schiuri dintr-o covată,
De la părinţi primind apoi
O săpuneală... drept răsplată.
Când ziua se face nevăzută,
Fericiți, în brațele lui Moş Ene,
Iar Luna cu o rază îi sărută,
Icari se visează peste troiene.

77
nuiaua din pod

La patinaj

Noua ocupație începuse să mă captiveze şi mă uitam


cu jind la ceilalți copii cum schiază. Am luat două bucăți
din scândură de stejar şi l-am rugat pe vecinul (Văsălică,
tâmplarul) să-mi facă o pereche de patine. Nu se poate
descrie bucuria pe care am avut-o când mi le-a dat gata!
Nu m-am mai aventurat pe Criş şi am ales ca să
patinez pe o cărare din Iclejie, cu pantă mai mare. Cărarea
se continua în sat cu o uliță îngustă, aşezată
perpendicular, deci trebuia să fac un viraj strâns la intrarea
pe uliță.
Am făcut mai multe coborâri şi nu mă mai săturam,
deşi era un frig ce tăia ca un cuțit. Povestea cu urciorul, se
pare că nu e doar o simplă poveste: În beția vitezei, am
reuşit să iau curba la intrarea pe ulicioară, dar nu la
noăzeci de grade, ci la câteva grade în plus şi am trecut
printr-un gard din scânduri. Nu-mi explic cum de oasele
mele au fost mai rezistente decât gardul!? Ei, dar m-am
ales cu vânătăi zdravene şi cu hainele cam... şifonate.
– Câte pocinoguri o să-ți mai ierte nuiaua? - mi-a
spus tata.

78
Mircea Gordan

Puiul mamei

La război

Aşteptam ca mama să termine lucrul şi să mă bage şi


pe mine în seamă. Stătea pe scaun, aplecată peste valul de
pânză roluit peste fusul de la capătul războiului de țesut şi
arunca suveica, să zboare prin tunelul de fire de urzeală
spre celălalt capăt, apoi apăsa cu talpa piciorului pe unul
din cele două libdidoauă (pedale), care trăgea plasa de ițe
în jos. Ițele făceau ca să se inverseze firele tunelului, sus-
jos. Aşa era prins în noduri firul de ață de cânepă, lăsat în
urmă de mosorul suveicii şi, ca să se înnoade strâns şi să se
lipească de firele trase anterior, trăgea spata şi lovea firul
de două-trei ori. Arunca apoi suveica prin tunnel din
partea cealaltă, apăsa pe al doilea libdidou şi bătea iar cu
spata firul prins în noduri. Aşa, fir cu fir, cu multă trudă şi
răbdare, creştea lungimea valului de pânză țesută.
Nici eu nu am stat degeaba şi, în pauzele de joacă,
mă jucam cu socala şi îi pregăteam mosoare pentru
suveică. Ştia mama când să mă cheme să-i fac un nou

79
nuiaua din pod

mosor, înainte de a se deşira cel din suveică. „Încă unul!”,


spune hâtru, cu dulceață în glas şi eu săream să învârt:
„Aşaa, tare-tare!”, cum mă încuraja mama şi-mi plăcea
mie, iar ghemele dansau în lada socalei când firul se aduna
în mosor, pe țeavă. Țeava, cu pereți subțiri, era din lemn
de soc, uscat după ce s-a scos măduva, deci foarte uşoară.
Şi suveica era din lemn uşor, uscat, pentru a fi uşor de
manevrat, să nu obosească...
Pânza se apropia de terminat, căci a ajuns la capătul
firelor urzelii, şi urma să se taie aceste capete. Mama m-a
trimis ca să văd dacă a ouat găina care îşi anunța cu glas
tare victoria. M-am întors bucuros, cu oul în mână. Aş fi
vrut ca să tai eu capetele firelor de urzeală şi îi spusesem
mamei despre intenție, dar când m-am întors erau deja
tăiate. Am întrebat-o de ce m-a păcălit şi mi-a spus că nu e
bine ca bărbații să asiste la tăierea lor, că pot să aibă parte
de o nenorocire. Era şi aceasta una din numeroasele
superstiții populare şi, credeau sau nu în ele, se respectau.
Mama s-a aşezat pe scaun, să-şi tragă sufletul, iar eu
m-am aşezat pe genunchii ei. M-a mângâiat, apoi m-a
îmbrățişat cu duioşie. „Puiul mamii!”, m-a alintat. Eu mi-
am încolăcit brațele după gâtul ei şi am strâns-o, ca să-i
arăt că şi eu o iubesc la fel de mult.
Nu demult sosise din spital şi avea o groapă mare în
spatele urechii, rămasă după operație. „Te doare buba?”,
am întrebat-o. „Acum nu mă mai doare”, mi-a răspuns. A
lipsit mult de acsă şi mi-a lipsit şi i-am lipsit mult. Era
fericită că, aşa mic cum eram, îi ajunsesem un ajutor de

80
Mircea Gordan

nădejde. Am mai ajutat-o şi la alte treburi casnice: la făcut


gheme cu depănătorul, aduceam lemne în casă, țineam
vasul pentru sânge când tăiam porcul (ea se ascundea, ca
să nu audă țipătul porcului, din prea mare milă pentru
animalele din curte pe care le îngrijea cu drag)...

Linguşilă

Pisoiul, Linguşilă, stătea suspect de


cuminte şi se lingea pe botişor. Din ce
cauză, o să aflu mai târziu. I se spune
Linguşilă pentru felul cum se lipea de
fiecare, cu un „miauuu!” mieros, pentru
a fi mângâiat, alintat şi sperând să fie
răsplătit cu niscaiva bunătăți.
Mama ținea în cămară o mulțime
de bunătăți (pe vremea aceea nu aveam
curent, deci nci frigider): borcane cu dulcețuri şi murături,
putina cu brânză, cu un bolovan mare pe scândura
rotundă, ce o ținea presată (o ajutasem pe mama şi când
am fost pe deal, când ne-a venit rândul la „lapte”, adică
laptele muls de ciobani de la turma de oi, din care se făcea
deliciosul caş), slănina şi cârnații atârnați pe rude de lemn
şi oalele cu lapte de vacă, pus la „prins”, din care alegea
smântâna şi făcea brânza „dulce” pentru prăjituri, pentru
pasca de Paşti...

81
nuiaua din pod

Cineva începuse să producă daune prin cămară şi


mama căuta vinovatul. Capacul de pe oala cu lapte era dat
deoparte şi se vedea că lipsea din conținut. Mama m-a luat
pe ocolite, întrebându-mă dacă îmi place smântâna şi
laptele acru. Ştia că-mi place laptele proaspăt, abia
strecurat, din care beam o... burtă. Ei, dar smântâna e un
deliciu! Şi laptele acru, care rămâne în urma smântânirii,
este gustos, aşa că primul bănuit eram eu. A început să mă
urmărească, fără ca să-mi dau seama, să vadă când intru în
cămară.
Stricăciunile prin cămară au continuat şi mama se
minuna că nu reuşea să mă prindă asupra faptei, aşa că a
început să bănuie că poate fi şi altcineva hoțomanul. Prea
se îngrăşa Linguşilă şi nu mai mânca bucata de pâine
aruncată!
Surpriză, într-o zi, când mama a deschis uşa de la
cămară, de pe masă a sărit hoțul, Linguşilă şi s-a ascuns
sub pat. De, urciorul nu merge de multe ori la apă! - cum
se spune. De data aceasta reuşise să se înfrupte şi dintr- o
bucată de cârnat, iar resturile încă se mai vedeau pe jos. Ei,
a coborât nuiaua din pod, de data aceasta nu pentru mine!
De atunci, cam des mieuna pe afară ca să i se permită să
intre în casă. Era lăsat, dar bine supravegheat ca să nu se
mai strecoare pe lângă cel care intra în cămară.

82
Mircea Gordan

Dudul cu ghinion

De cum mă vede, motanul Linguşilă se apropie de


mine şi se lipeşte, cerşind o mângâiere. Cum aş putea să-l
refuz, doar e prietenul meu? - aşa că îl mângâi şi el, fericit,
îşi apasă capul în palma mea. Pus pe şotii, îl trag zdravăn
de coada stufoasă. Ei, aceasta nu-i place şi-şi scoate la
iveală armele de luptă - ghearele ascuțite - şi mârâie a
amenințare...
Deodată, simt că o mâmă mă trage uşor de-o ureche,
ca un semn de pedeapsă. Credeam că e pentru că am tras
pisica de coadă, dar mama îmi arată cearşaful din cânepă
cu urme de sfâşiere. Credea că eu sînt autorul, că iar am
făcut vre-o poznă. La semnul ei mut, am rămas şi eu la fel.
Am ridicat din umeri, a nedumerire, dar şi sigur că mama
nu mă crede. Cum să dovedesc că nu sunt vinovat?
Câteva zile mai târziu, mama îmi face semn în
direcția patului: Linguşilă muncea din greu la ascuțirea
armelor pentru luptă. În loc să se ducă la fierar, precum
lupul din poveste, de zgârcit ce era, ca să nu plătească
pentru serviciul prestat se folosea de cearşaf la ascuțitul
ghearelor. Ce-i păsa lui de munca obositoare a mamei, la
războiul de țesut, pentru a țese pânza cearşafului? Ei,
acolo doar câteva franjuri făcute! Nuiaua, coborâtă din
pod, l-a pus să ia o mică pauză de odihnă!

83
nuiaua din pod

– La fierar, amice - i-am spus în gând -, nu fi zgârcit


pentru câțiva leuți! Şi cînd te gândeşti că era gata ca
nuiaua să mă „mângâie” pe mine, nevinovat! Ce să-i faci? -
cum se spune: nici o „faptă bună” nu rămâne nepedepsită!
Dudul uriaş din curte îmi făcea cu ochiul, parcă
spunând: „Sînt aşa de încărcat cu dude coapte, hai şi-mi
uşurează greutatea ce-mi apasă pe ramuri!” Cum să rezişti
unei asemenea tentații? M-am strecurat afară şi m-am
cugetat cum pot să mă urc. Nu ajungeam până la ramurile
lui, dar m-am cățărat pe gard şi de aici am păşit pe
intersecția dintre ramurile groase, apoi, din creangă în
creangă, am urcat până în vârf, dar până acolo m-am
săturat cu delicioasele fructe.
De mult timp tânjam să ajung până în vârful dudului,
pentru a-l cuceri şi a scruta împrejurimile. Eram tare
mândru de izbânda mea! De aici, se vedea peste case până
departe: dealurile împădurite de la intrarea în Pasul
Ciucea, dealurile de la poalele Vlădesei şi a Meseşului ce
străjuiesc satul şi o parte din Depresiunea Huedinului.
Inima mamei s-a făcut cât un purice când m-a văzut.
Eu i-am adâncit şi mai mult spaimele când am început să
mă legăn într-o parte şi alta cu creanga subțire din vârf. În
inconştiența mea, nu întrezăream pericolul, totuşi, când
mama a țipat disperată la mine ca să cobor, am coborât pe
o creangă mai groasă dinspre poale.
Prea sigur pe mine, tot culegând gustoasele dude, m-
am deplasaat spre vârful mai subțire al crengii, care s-a

84
Mircea Gordan

încovoiat, iar, când m-am întins să culeg o dudă, un picior


mi-a alunecat, aşa că am făcut cunoştință cu solul tare. Nu
a fost deloc plăcută această întâlnire neprevăzută, mai ales
că în cădere m-au „mângâiat” câteva crengi. M-am ales cu
julituri şi cu mai multe locuri dureroase; unde puneam
mâna, mă durea. Ce să mai spun de aria jelaniei cântată cu
foc?
Săraca mama! - ar fi coborât nuiaua din pod, dar
prima grijă a ei a fost să mă verifice dacă nu am niscaiva
oase frânte, apoi să-mi spele şi să-mi doftoricească rănile.
M-a strâns cu duioşie în brațe, ca să mă liniştească şi a
oftat:
– Puiul mamei, de ce nu eşti cuminte?
Ce era să-i spun? Imprudența mi-a servit o leccție
pentru toată viața. Zicala: doar pățind învață omul, se
potriveşte de minune.

Burcuşel

Întors acasă, de la bunica, tare mai simțeam lipsa


prietenului meu de joacă, Burcuş, aşa că l-am tot „pisat” pe
tata la cap cu rugămintea de a-l aduce pe Burcuş la noi.
Tata, desigur, mi-ar fi îndeplinit dorința, dar n-o putea
lipsi pe bunica de un paznic de nădejde. Acolo înspre
vârful dealului, cu gospodăriile neîngrădite complet,

85
nuiaua din pod

oricând puteau face vizite fiarele pădurii aflată în


apropiere şi singură nu s-ar fi putut apăra.
Ei, le-or pritocit tata şi cu mama, fără ca să ştiu eu, şi
într-o zi m-au trimis ca să văd ce s-a întâmplat de fac aşa
mare gălăgie găinile. O, ce surpriză! - o minune de cățel se
juca făcând culoar, din alergare, prin cârdul de găini. I-am
pus pe loc, în gând, un nume, aşa că l-am strigat:
– Burcuşeel!
S-a oprit din alergare, apoi s-a îndreptat vesel spre
mine. Îmbrățişarea mea i-a produs o mare bucurie şi a
început să alerge în jurul meu şi
să latre – cântecul lui de fericire.
A devenit partenerul meu
de joacă. Alergam împreună prin
curte şi ne jucam de-a prinsul.
Alerga ca să prindă corăbiile pe
care le lansam pe pârâiaşul care
ne tăia curtea în două. În viteză, abia în apă îşi dădea
seama că e rece, aşa că ieşea afară şi se scutura cu
hotărâre, producând un nor de picături ca un curcubeu.
Cotcodăcitul victorios al unei găini care ouase l-a
speriat tare, apoi, după ce găina s-a îndepărtat de cuibar,
s-a apropiat- curios ca să vadă ce este ghemotocul acela
alb ce-l abandonase găina. L-a rostogolit cu lăbuța ca să-l
studieze şi, tot rostogolindu-l, oul s-a spart şi conținutul s-
a revărsat afară. L-a gustat şi i-a plăcut, aşa că nu a stat pe
gânduri şi l-a înfulecat tot.

86
Mircea Gordan

Învățase ceva, aşa că dacă auzea vreo găină


cotcodăcind îi mulțumea în gând pentru invitația la o
masă copioasă. De, ca şi omul, când e mic nu ştie de
oprelişti, crede că totul i se cuvine.
Ei, dar mama şi-a dat seama că în cămară se adună
mai puține ouă, că un hoț le vămuieşte. Degeaba trimitea
„puiul mamei” să aducă oul după ce cotcodăcea vreo găină,
că uneori nu se mai întorcea victorios, Burcuşel deja
„servise masa” Mama nu ştia ce să mai creadă. Iar eram eu
primul bănuit, dar nu-şi putea explica ce aş fi putut să fac
cu ouăle. Să mă fi păcălit cineva ca să le dau?
Misterul s-a dezlegat repede: Într-o zi, când l-a
strigat pe Burcuşel, acesta s-a prezentat cu „dovada” pe
botişor. S-a lins el, dar nu a reuşit să şteargă urmele.
– Ho-țo-ma-nu-lee! - tu erai?, i-a spus mama. Ei, de
azi vei sta închis în curtea ta şi n-o să mai fie uşa deschisă
ca să te strecori în curtea găinilor.
De atunci, îl țineam sub observație când ne jucam la
pârâu şi nu mai rămânea acolo, iar uşa de acces nu mai
rămînea deschisă. Se uita cu jind când cotcodăceau
găinile, nu mai era invitat la masă!

87
nuiaua din pod

La cules de ghiocei

Primăvara s-a instalat timidă, iar colții iernii – ce


înțepau cu frig – s-au tocit. Neastâmpărul mi s-a pus în
picioare, de a face pe plac ochilor. Tare le mai plăceau
florile şi cum ştiam că vestitorii primăverii, ghioceii, ne
aşteptau ca să-i culegem, împreună cu cei de-o samă cu
mine din vecini am pornit la drum... Era o adevărată
aventură, mirificul colț de rai al acestora fiind tare departe,
tocmai pe al patrulea deal, la cea mai mare altitudine din
hotarul satului.
Crişul, cu apa-i curată precum cristalul, ne-a
salutat... din mersu-i vioi (de unde-i vine şi prenumele,
Repede). „Hei, prietene, când îți vei încălzi undele să ne
chemi la pescuit şi la scăldat”, i-am spus în gând. Am
început urcuşul pe primul deal, Podişoare, cu panta destul
de abruptă şi cu câțiva fagi solitari şi care ne asigurau o
umbră binefăcătoare vara când soarele arunca raze ca
nişte săgeți de foc. Iarba începea să scoată la lumină
tulpini firave. Ajunşi în vârf, am avut un scurt răgaz să ne
tragem sufletele, până am început urcuşul pe cel de-al
doilea, Dealul Sârbului. Efortul ne-a fost pe deplin
răsplătit: o panoramă încântătoare se releva privirii,
minunatul culoar al Crişului cu dealuri împădurite la
intrarea în Pasul Ciucea, dar şi în partea opusă -

88
Mircea Gordan

deschiderea brațelor dealurilor pentru a îmbrățişa


Depresiunea Huedinului.
Oraşul ne apărea în depărtare de mărimea unei
machete din cubulețe. Pe platoul din vârful dealului, cu
pantă lină pe o lungime apreciabilă se semănau cartofi şi
grâu. Grâul era din soi „uriaş”, moştenit de la strămoşi, cu
paiul înalt şi spicul de o palmă. Se tăia cu coasa, adaptată
pentru acest scop. Femeile legau snopii cu brâuri din paie
apoi îi clădeau în cruci. Se coborau cu carele de pe deal şi
se clădeau în stoguri la arie, adică în locul unde se instala
batoza pentru a-l „îmblăti”. S-a moştenit termenul de a
îmblăti din vremea când se separa grâul din spic cu
ajutorul îmblăciului (format din două bețe legate între ele
cu o sfoară).
Doamne, ce bucurie era pe noi când începea
îmblătitul! Admiram batoza, acționată de la mare distanță
de un tractor prin intermediul unei curele late, care,
asemenea zmeoicei din poveste, arunca pe gură flăcări
din... paie şi pleavă, iar boabele de grâu curat se scurgeau
în saci. Printre atâtea stoguri sau grămezi de paie era locul
ideal pentru a ne juca de-a ascunsa.. Ba, în alergare, ne mai
şi dădeam peste cap peste grămezile de paie, spre buria
stăpânului care ne mângâia cu o nuia. Dar plăcerea era
prea mare şi merita riscul!
Ajunşi la capătul platoului, nu am rezistat tentației
de a urca până în vârful celui de-al treilea deal (puteam
să-l ocolim şi pe la poale), care de fapt sunt două: Cetera
Mică şi Cetera Mare. Este un tumul ciudat, care are
pantele în arcuri de cerc, de forma unei elipse turtite la

89
nuiaua din pod

ambele părți – de forma ceterii (viorii),


adică, de unde-i vine şi numele. Având
în vedere formele perfecte ale
tumulului, e puțin probabil să fie o
creație a naturii!
Cetera Mică, pe care am urcat mai
întâi, se termină cu un mic platou în
fața Ceterii Mari, până în vârful acesteia trebuind să mai
urcăm vreo douăzeci de metri. Pe vârful Ceterii Mari
romanii au amplasat un punct de observație pentru castrul
Resculum. Pe vârful descoperit al tumulului vântul alerga
în voie, păstrând încă fiori de iarnă. Fiindcă străjerii
lipseau de la post, ne-am închipuit că suntem noi străjerii
vigilenți şi am scrutat împrejurimile din afara imperiului.
Însă era linişte şi nu se vedea nici o oaste străină la
orizont.
Pe pantele tumulului te încântă concertul păsărilor,
care săreau speriate din cuiburi, îngrijorate de a nu le
sparge oule lăsate fără apărare.
Am coborât panta destul de abruptă a tumulului şi
am ocolit cu teamă tăul (lacul) situat în apropiere, despre
care circulă multe poveşti neplăcute. Localnicii îi spun
Tăul Strâjilor şi se spunea că nu s-a putut determina
adâncimea tăului. Umbla vorba că noaptea se auzea cum
cântă acestea şi că dansează pe suprafața apei, apoi o
pornesc spre sat să ia oamenii la „purtat” (lunatecii?).
Despre cei „purtați” se povestea că s-au trezit în diferite
locuri fără să ştie cum au ajuns aici. Nu scăpau nici copiii
de strâjile rele.

90
Mircea Gordan

Frica instalată în suflet m-a făcut să visez cu ochii


deschişi: un stol de strâji ieşind din lac, ființe transparente
cu aripi, rotindu-se deasupra noastră şi pregătindu-se să
intre în picaj pentru a ne prinde în gheare. Aşa cum m-a
învățat bunica,, pentru a aluga duhurile rele, mi-am dus
mâinile la piept şi m-am rugat Domnului să le alunge.
În apropiere se înalță falnic dealul Măgura.
Asemenea unui cioban cu bunda într-o parte, dealul are o
„bundă” de pădure. Ce fericiți am fost când am văzut
ghioceii înfloriți, unii ieşiți prin pătura zdrențuită de
zăpadă ce se mai păstra la marginea pădurii! Am început
să culegem ghiocei, dar şi flori de spânz la fel de frumoase.
În violet, alb şi verde buchetul arăta minunat!
Mama a răsuflat uşurată când am ajuns cu bine
acasă. După ce i-am oferit buchetul de flori, cu bucuria ce i
se citea în priviri şi fața senină, m-a luat în brațe ca pe
odorul cel mai scump şi mi-a mulțumit. La fel de bucuros
am fost şi eu pentru bucuria ce i-am făcut-o dar şi pentru
răsplată şi, cum pădurea din apropiere şi pajiştile sunt
pline cu flori, le culegeam şi i le dăruiam, aşa că nu lăsam
niciodată ca pe masă să nu troneze vaza cu flori... Am
înțeles atunci cât de mult se bucură o femeie când
primeşte un buchet de flori, cea mai mare... slăbiciune!

91
nuiaua din pod

La şcoală

La şcoală (în Bologa)

La ore încă mici pentru


fiii de țărani, cu somnul în
ochi, frământam noroiul
uliței din sat pentru a ajunge
la şcoală. Era prima zi de
şcoală şi ce emoții aveam!
Încălcați cu opinci noi,
pentru a nu ne uda obielele ocoleam bălțile, călcând prin
locuri mai „uscate”sau pe resturile de iarbă şi ținându-ne
de gardurile de nuiele, mai sărind din piatră în piatră.
Satul era un amestec pitoresc de case rămase din
timpuri străvechi, cu una sau două camere şi acoperite cu
paie sau şindrilă, sau casele celor cu puțină (sau mai
multă) stare, mai mari şi acoperite cu țigle.
Eram urmaşii celor întorşi din ultimul, dar cel mai
cumplit măcel din istoria omenirii, şi încercau să renască
satul românesc, muncind din greu şi împovărați de cote.

92
Mircea Gordan

Viața era aspră, cu terenuri puține pe luncă şi cu


recolte slabe, aşa că fiecare îşi căuta un loc de muncă.
Ruşii abia spălaseră putina după ce au luat tot ce au
dorit din țară, de zeci de ori valoarea despăgubirilor de
război stabilite prin tratatul de pace - de optsute de
milioane de dolari.
Adunați de pe dealuri, unde duceam vitele la păscut,
am păşit cu emoție şi sfială în noul mediu şi am trecut la
rigorile şcolii, acceptate de-voie-de-nevoie.

Ne apărăm şcoala

Nu se poate descrie bucuria ce am avut-o când s-a


răspândit zvonul că se va construi o şcoală nouă, de opt
clase, în locul celei vechi de aproape o sută de ani şi nu
vom mai fi nevoiți să plecăm în bejenie începând cu clasa a
cincea!
Minunații bologani, obişnuiți a sări în ajutorul celui
care îşi construia o casă, la diferite munci ale câmpului etc,
de, o altfel de clacă, cum se mai spune, muncind pentru ei
şi nu pe degeaba la stăpân, au pus umărul cu plăcere. Era o
ruşine ca să rămână mai prejos decât înaintaşii lor, care au
construit minunata Biserică şi clădirea multifuncțională
pentru Căminul cultural şi magazine. Clădirii
multifuncționale ar fi urmat să i se adauge un etaj pentru
şcoală, dar a venit uriaşul măcel mondial...

93
nuiaua din pod

S-au împărțit în echipe de zidari, tâmplari şi alte


meserii. Până şi femeile au pus umărul din plin. Şcoala s-a
înălțat văzând cu ochii: cu fundația din piatră neagră din
cariera din Henț, foarte rezistentă, fiind folosită la
colțurile fundațiilor caselor, loc de mai mare solicitare, –
coarne- cu acelaşi tip de piatră fiind construite Biserica şi
clădirea multifuncțională (cu ziduri până la acoperiş) şi cu
ziduri din cărămidă arsă.
La începerea noului an şcolar, cu emoție şi încântați
am păşit în noua şcoală. Cu mare bucurie i-am întâmpinat
şi pe cei din clasele cinci-opt întorşi din bejenie. Doamne,
ce fericiți erau aceştia, dar şi părinții, care asfel erau scutiți
de a mai strange cureaua şi lacrimile stăteau să se
strecoare prin colțul ochilor...
Clasele arătau plăcut: proaspăt zugrăvite şi cu
mobilier nou. Nu exista termen de comparație cu vechea
şcoala, îmbătrânită, cu bănci în care au stat şi bunicii
noştri!
Un zvon, ca un vânt rece ne-a-nfiorat şi ne-a adunat
laolaltă: sosise directorul şcolii din centrul de comună cu
dispoziție pentru reîntoarcerea celor din ciclul al doilea.
Cu huiduieli şi fluierături, ne-am apropiat amenințători
spre individ, care se dădea îapoi, pas cu pas, speriat. Şi-a
intrat în rol şi artileria grea şi au început să zboare pietre
în direcția lui. Ei, asta l-a convins! Şi-a luat picioarele la
spinare.
În urale generale, ne-am întors în curtea şcolii. Eram
stăpâni pe şcoală şi nimeni nu ne-o mai putea lua!

94
Mircea Gordan

Stăpânii cetăţii

În drum spre şcoală, n-am putut rezista ispitei şi ne-


am urcat pe deal până la cetate (Bologa). Ne-am cățărat pe
zidul din partea de Apus până la prima fereastră şi am
pătruns în cetate.
Zidurile interioare s-au prăbuşit în bună parte,
precum şi acoperişul, cu sute de ani în urmă, când turcii
au dispus demolarea cetății pentru că aveau amintiri nu
tocmai plăcute!
Impunătoarea cetate, construită prin secolul
treisprezece, utilizându-se, probabil, şi piatră din castrul

95
nuiaua din pod

roman (Resculum, situat pe platoul – Gradişte – din partea


cealaltă a satului, la mai puțin de un kilometru distanță),
are o istorie fabuloasă: a aparținut unor voievozi locali sau
prinți şi pentru câțiva ani i-a aparținut lui Mircea cel
Bătrân ca loc de refugiu la nevoie.
De fiecare dată când pătrundeam aici ne copleşea
emoția şi, împinşi de curiozitate, cotrobăiam prin fiecare
cotlon. Ne imaginam că suntem apărătorii cetății şi de la
fiecare fereastră respingeam atacul unor duşmani
imaginari.
Ne-am înarmat „până în dinți”: unul dintre colegii
mai mari (din clasa a patra) a adus o „puşcă” cu carbid – o
țeavă turtită la un capăt şi cu o gaură în apropiere, unde se
pune carbidul, se umezeşte ca să scoată gaze, apoi se pune
foc (un chibrit aprins) la gaură. Aprinderea gazelor
produce o explozie, cu fum la capătul țevii şi un zgomot
puternic, la fel ca şi la o puşcă adevărată.
Împuşcaturile noastre au pus în alertă sătenii care se
aflau la muncile câmpului în Gradişte, prin jurul castrului
roman şi, speriați, se întrebau ce se întâmplă, spre
amuzamentul nostru.
Şcoala nu era departe, dar trebuia să coborâm panta
foarte abruptă a dealului, pe o cărare alunecoasă. S-a auzit
şi la şcoală de isprava noastră, aşa că am fost aşteptați cu
o... nuia din pod.

96
Mircea Gordan

Săgeata cu ghinionul

Fascinați de poveştile despre eroismul românilor în


luptele purtate cu duşmanii, ne-am propus să ne facem şi
noi ostaşi şi să ne instruim în mânuirea armelor, aşa că ne-
am apucat de meşterit... Din leațuri de lemn am
confecționat săbii, iar din tulpini vânjoase de răchită
arcuri şi săgeți din alun. Fiecare încerca să-şi arate
iscusința - mai după cum se pricepea, mai ajutat de alții –
pentru ca să impresioneze prin frumusețea şi tăria
„armelor”.
Pe când umbrele coborau răcoarea de pe deal, ne-am
adunat în Ptietriş (locul plan de lângă Criş unde aveam un
teren de fotbal improvizat, dar şi pentru alte jocuri) toată
turma de copii de pe capătul nostrum de sat şi am început
să prezentăm „dotările”.
Pe rând, trecea fiecare să-şi prezinte sabia: măiestria
lucrăturii, apoi simula o luptă cu un adversar imaginar,
urmat de o tragere cu arcul la distanță şi la țintă. Emoțiile
erau mari, fiecare dorind să se dovedească a fi cel mai bun:
să-şi învingă adversarul inaginar în lupta cu sabia sau că, la
tragerile cu arcul, săgețile lui ajungeau mai departe decât
ale concurenților şi să nimerească ținta.
Nu mai ştiu cine a venit cu ideea ca să ne împărțim
în două armate şi să ne luptăm între noi, aşa că, în euforia
noastră, am uitat de prudență. Am început lupta cu
săbiile, şi mai primeam câte o lovitură dureroasă, dar
nimeni nu era dispus ca să cedeze. Cum lupta s-a terminat

97
nuiaua din pod

fără un învingător acceptat, s-a trecut la lupta cu arcurile


cu săgeți:
S-a stabilit o distanță între tabere, cam mică şi cu
mari riscuri şi a început lupta. Se trăgea cu înverşunare din
ambele părți. Voind neapărat să ne dovedească, adversarii
nu au mai respectat cele convenite şi au pornit un asalt
asupra cetății noastre. Când au ajuns la doar câțiva metri,
o săgeată mi s-a înfipt între ochi şi ureche. Inconştientul,
bătuse un cui gros în vârful săgeții (cam de lungimea
degetului mic) şi am tras cu putere ca să scot capul cuiului
înfipt sub piele.
Sângerând, cu durere fizică, dar şi în suflet, am
abandonat lupta şi am alergat acasă, la pansat. Nu ne
gândisem că o să avem nevoie de asistență medicală
pentru răniți...
S-a întins o mână spre nuiaua din pod, dar, dată fiind
urgența, au lăsat-o în pace şi m-au pansat, dar de
muştruluială nu am scăpat...
Dimineața, încolonați fiind ca să intrăm în şcoală, pe
trepte au apărut tata şi severul director. Directorul ținea în
mână arcul meu. Un murmur a pornit din mulțime cînd a
ridicat arcul deasupra capului şi a spus:
– Uitați, cu ce se ocupă elevii noştri! A urmat o
„lecție deschisă” de... Morală. Cu un cucui cât oul, îmi
venea să intru în pământ, căci am fost identificat de colegi,
ca „eroul”. Din nou eram „exemplu de comportament”.
Cum păcătosul tetanos mă infecrase deja, cu gânduri
de drag adresate, a trebuit să suport acul acela nesuferit...

98
Mircea Gordan

Note

Prof. Antonia Bodea, secretara Ligii


Scriitorilor din România

Nota dominantă a mesajului este un lirism cald,


calm, izvorât din evocarea experiențelor personale de
vârstă în cronologia derulării lor.
Fire sensibilă, cu deschidere spre comunicare
afectuoasă cu toate cele din jur, poetul trăiește stări de
reverie din care se naște această scriere, plăcută,
îmbietoare, care invită la un moment de împărtășire din
clipe plăcute de viață.
Autorul, un liric sentimental, discret, ne poartă prin
amintiri ale unor experiențe cu nimic spectaculos, ci
dimpotrivă, firești, dar care se constituie în viața
întâmpinată cu bucuria clipei, într-o ambianță mai cu
seamă favorabilă, ocrotitoare.
Spațiul, zona Apusenilor, are farmecul unui topos
predestinat legendei, încât, gesturi mărunte, crâmpeie de

99
nuiaua din pod

viață, primesc semnificații esențiale, într-un adevărat


ritual al existenței cotidiene.
În preajma cetății Bologa, marcată de prezența
domnitoruluiMircea cel Bătrân și a vechiului castru roman
Resculum, năzdrăvăniile copilăriei primesc un sens mai
aventuros, mai inventiv, mai simbolic.
Crișurile îmbrățișează muntele din ale cărei stânci
rupe, uneori cu înverșunare, fâșii însângerate în lupta cu
piatra, spre a răzbate victorios spre șes. Ca pradă de război
el oferă, generos, bologanilor nisipul cu reziduuri aurifere,
prețul pâinii de zi cu zi a celor mai mulți munteni,
nevoiași.
În acest areal de legendă, un spațiu ocrotitor, apare
casa părintească unde imaginea mamei umple sufletul
copilului de admirație, de uimire, de bucurie și mai ales de
liniște ca în povestea „Puiul mamei” sau „Barza”.
Burcuș, câinele, tovarășul său de joacă, de bucurii
mărunte, de hoinăreală și garantul unui profund
atașament, este un adevărat personaj care împărtășește
eroului, autorul la vârsta copilăriei, cele mai semnificative
experiențe.
De asemenea, bunica, maica, precum o cheamă
copilul, apare sub chipul unei ființe ce domină cu
înțelepciune și căldură, cu afecțiune și dăruire, ființa
puiului de om pornit pe drumul inițierii într-ale vieții.
Prozele se remarcă prin știința de a crea atmosferă
prin notații ale amănuntului aparent nesemnificativ, dar

100
Mircea Gordan

expresiv în sugestia unui sentiment de evadare, de


relaxare, de pace. Este un spațiu sufletesc împrumutat
peisajului și gesturilor unde inocența și nevoia de bucurie,
de liniște se regăsește în memoria gesturilor, a prezențelor
statornicite de viața însăși.
Grădina cu iarba ce se înfioară sub pasul ușor al
copilui, gâzele ce se agită sub botul neastâmpărat al lui
Burcuș, zarea ce răspunde în ecoul cucurigului, alunul ce
se dăruiește generos copilului, izvorul ce-l așteaptă cu
ulciorul, cărarea care-l duce pieptiș spre pădure etc. Toate
aceste spații sunt puncte ale escapadelor care oferă
spiritului, deschis spre mirare, adevărate momente de
încântare.

Recenzie făcută de profesoara mea de Limba


Română de la liceu (Liceul Industrial
Energetic Cluj)

Conştient de puterea cuvântului, atât în poezie, cât şi


în proză, Mircea Gordan aduce o lume cu adevăruri trăite,
adevăruri grave, simboluri ale vieţii şi morţii, ale istoriei,
dar şi ale locurilor natale, locurile copilăriei, adolescenţei –
timp al devenirii...
Gingăşia, umorul sunt caracteristice întoarcerii în
timpul inocenţei, copilăriei, nu neapărat liniştită, dar
trăită efervecent, în aduceri aminte emoţionante, topite în

101
nuiaua din pod

pagini de un fel de,,autobiografie literară” („Barza”,


„Burcuş”, „Praştia”, „La spânzit”, „Sacul ţiganului”, etc.”).
Comuniunea cu natura e prezentă, e încărcată de
emoţie în „Alunul sufletului meu”...
Şcoala, etape şi întâmplări din diferitele perioade ale
devenirii autorului stau mărturie în prozele scurte:,,La
şcoală la Bologa”, „Ne apărăm şcoala”, narări din care
transpar şi trăsături definitorii ale artei scrisului.
Spaţiul narativ, dar şi cel liric se integrează în cel
spiritual al Ardealului, pendulând între tradiţionalism şi
modernism, într-o voce particulară, cu un limbaj adecvat
redării culorii locale.
Temele majore ale literaturii: viaţa, moartea, iubirea,
familia, copilăria,, şcoala, locurile natale şi-au găsit locul
potrivit în carte, autorul dezvoltând motive ca: lumina,
timpul, singurătatea, anotimpurile, cu mai mare succes in
proza scurtă.
Stilul enunţiativ cu un timbru tulburător şi
melancolic e caracteristic – în special – tot prozei scurte.
Setea de iubire şi adevăr transpar din filele cărţii.
În concluzie, volumul aduce cititorului o carte a
căutării şi regăsirii Sinelui prin cuvântul scris, o carte ce se
vrea o mărturie a trecerii inginerului MIRCEA GORDAN
prin,,LUMINĂ”.
Felicitări!
Prof. Lucia – Elena Locusteanu

102
Mircea Gordan

Impresii personale

Prin lumea noastră încă mai circulă câteva ziceri


nemuritoare. Una, cultă, afirmă că „Veşnicia s-a născut la
sat.” Alta, folclorică, sfătuieşte: „Cine n-are bătrâni, să-şi
cumpere!”. Se mai aude că: „Minciuna are picioare scurte.”
... Involuntar mi le-am amintit pe tustrele citind proza
d-lui Mircea Gordan. O proză de impact afectiv incisiv, o
proză... perfectă. Avem de a face cu o autobiografie,
înglobată contextual în arealul rustic, apoi în cel urban,
adică în comunităţile în care s-a derulat până azi existenţa
autorului. Impresia mea, la citirea acestei opere, a fost
aceea a vizionării unui film alert, explicit, colorat, intens-
sugestiv, deci antologabil. O redare... artistică a unui
„documentar ocupaţional”, cu personaje umane şi animale,
surprinse cu extremă naturaleţe în contextul practicării
datinilor, în anumite momente de relaţionare, în timpul
folosirii uneltelor specifice câte unei munci tradiţionale
şamd. Totodată am perceput-o ca pe un „documentar”
literar despre oameni deţinători şi transmiţători de
înţelepciune, despre educaţia, evoluţia şi adaptarea lor la
evenimente politice aparţinând unei istorii agresive - dar
necunoscute parcă, (nici azi!), istoricilor noştri.
Din toate aceste motive, apreciez că, aşa cum eu m-
am regăsit în mediile şi în aproape toate trăirile reînviate

103
nuiaua din pod

de Scriitorul (cu „S”) Mircea Gordan în proza sa, oricare alt


om se va regăsi, la fel - în cazul în care îşi va procura
această carte.
*
A treia secţiune a cărţii m-a surprins cu ineditele sale
„Fărâme de spiritualitate bologană” – legende, rememorări
ale istoriei şi ale unor superstiţii locale – în versificarea
autorului. Aşadar, un „album” de folclor memorat,
interpretat într-o manieră poetică „asortată” prozodic,
fidelă tematic - lingvistic chiar –, picturală, dinamică şi...
persiflantă.
*
Când am închis cartea, memoria mea m-a „atacat” cu
încă o „notă acută”, pe care (asumându-mi-o „hic et
nunc”), o... „dau mai departe” (în contextualizarea
subsemnatei):

Botezând (dar nu-n Iordan)


Cartea domnului Gordan,
(Cornelia Cociş)

104
Mircea Gordan

Cuprins

NUIAUA DIN POD 5


PRIMII PAŞI 5
ÎMI CAUT CU LUMÂNAREA... NUIAUA 6
PISICA 7
FUGA PE GEAM 9
M-AM FĂCUT MARINAR 10
MOARA PE APĂ 11
MAGICIANUL 13
PRAŞTIA 15
MELIŢA 18
CLOŞCA 21
IZVORUL 23
BOMBOANA 28
SACUL ŢIGANULUI 29
SECRETUL 32
Bunicul (Cioplitorul) 33
NUCI, CU BUCLUC 35
TRATAMENT INUTIL 36
O BRENUŢĂ 37
LUPTE 40
ŞEFUL 41
ORICE ÎNVĂŢ ARE ŞI DEZVĂȚ 42
PRE(A)OCUPAŢI... 43
UMBRELE VREMURILOR 44
LA BUNICA, ANASTASIA 44
FISCARĂŞU’ 46
„Cuparii” 47

105
nuiaua din pod

LA LEGĂNAT 49
UN DEZVĂȚ... CU PĂLINCĂ 51
SCĂLDAT LA TURN 52
ALUNUL SUFLETULUI MEU 53
ÎNVĂȚ, FĂRĂ DEZVĂȚ 55
VAGONETUL 57
UN SOMN LUNG 61
AMINTIRI CU BUNICA ILEANA 63
LA SPÂNZIT 63
BARZA 69
BURCUŞ 73
IARNA COPILĂRIEI 75
1. O baie-n Criş 75
2. La schi 76
LA PATINAJ 78
PUIUL MAMEI 79
LA RĂZBOI 79
LINGUŞILĂ 81
DUDUL CU GHINION 83
BURCUŞEL 85
LA CULES DE GHIOCEI 88
LA ŞCOALĂ 92
LA ŞCOALĂ (ÎN BOLOGA) 92
NE APĂRĂM ŞCOALA 93
STĂPÂNII CETĂŢII 95
SĂGEATA CU GHINIONUL 97
NOTE 99
PROF. ANTONIA BODEA, SECRETARA LIGII SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA 99
RECENZIE FĂCUTĂ DE PROFESOARA MEA DE LIMBA ROMÂNĂ DE LA LICEU (LICEUL
INDUSTRIAL ENERGETIC CLUJ) 101
IMPRESII PERSONALE 103
CUPRINS 105

106