Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia – de

Cristian Negrea

Vorbeam în articolul precedent (Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea) despre felul în care au
evoluat lucrurile în Basarabia după izbucnirea revoluţiei ruse în 1917. Bântuită de bandele de
dezertori ruşi, deveniţi bolşevici, jefuită, violată, incendiată, totuşi, Basarabia a găsit resursele să
trăiască o renaştere naţională autentică după mai bine de o sută de ani de ocupaţie sub cnutul
rusesc. Sfatul Ţării se impune ca şi organ conducător şi reprezentant al provinciei, chiar dacă îi
lipsea autoritatea să impună ordinea printre sutele de mii de bolşevici ruşi ce devastau ţara. La
Chişinău, sute şi mii de telegrame din toate colţurile ţării cereau intervenţia trupelor moldovene
sau a unor trupe străine pentru a garanta pacea şi liniştea locuitorilor. Dar trupele moldovene
erau total insuficiente, procesul lor de formare era încă incipient, iar o parte dintre ele, la fel ca şi
întreaga societate moldovenească, mă refer în parte, era încă în dilema spre care cale să o apuce,
mai ales că promisiunile maximaliştilor (bolşevicilor) lui Lenin erau foarte ispititoare.
Într-adevăr, bolşevicii promiteau tot ce-şi doreau mai mult soldaţii ruşi şi nu numai. „Pace şi
pământ!” era lozinca lor preferată. Este adevărat că după ce au cucerit puterea nu a mai fost
vorba nici de pace şi cu atât mai puţin de pământ, URSS-ul trecând la colectivizarea forţată,
aruncând pe toţi ţăranii înstăriţi (culaci) în Gulag. În ajutorul propagandei bolşevice au venit şi
greşelile ruşilor albi, care reinstaurau marile moşii în zonele ocupate (ca şi Denikin în sudul
Ucrainei), fapt care a aruncat mai mulţi ţărani din zonă în braţele bolşevicilor. Propaganda lor a
avut efecte chiar şi în Basarabia, unde ţăranii erau speriaţi de către bolşevici cu ideea că de nu
vor adera la marea familie sovietică, vor veni moşierii şi burjuii români şi le vor lua tot ce
câştigaseră prin revoluţie. Ca o dovadă că metodele nu se schimbă în timp, iată ce li se spunea
oamenilor la începutul anilor 90: dacă vor vota opoziţia, reprezentată atunci de partidele istorice,
aceştia îi vor aduce înapoi pe marii moşieri.
Dar influenţa bolşevicilor era redusă în Basarabia, în primul rând prin antagonismul dintre ruşi şi
români, aceştia din urmă fiind lămuriţi în ultima sută de ani de ce putea însemna colaborarea cu
rusul, şi în al doilea rând de comportamentul de vandali al acestor mase bolşevice abrutizate.
Lenin a felicitat conducerea basarabeană pentru declararea autonomiei, văzând în asta calea
includerii de bunăvoie în marea familie sovietică. Dacă nu de bunăvoie, cu alte metode, aşa cum
s-a făcut peste tot. Am văzut cum a eşuat tentativa de bolşevizare a României (vezi Primele lupte
cu bolşevicii), dar maximaliştii ruşi nu doreau ca acest lucru să se repete şi cu Basarabia, care
trebuia păstrată neapărat în cadrul imperiului. De aceea, după ce românii anihilează cuibul
bolşevic de la Socola şi încep dezarmarea, uneori prin luptă, a bandelor comuniste, Rumcerodul
de la Odessa trimite 50 de revoluţionari pentru a organiza rapid masele de soldaţi bolşevici
pentru cucerirea şi instalarea puterii sovietice la Chişinău şi în întreaga Basarabie. Din 50 ajung
17, restul s-au mai pierdut pe drum, respectiv au cam dezertat de la o astfel de misiune de
răspundere. Liderii lor erau Perper (cizmar din Odessa) preşedinte, secretar Dementiev (tot civil),
şef de stat major Kaabak. Indiferent, cert este că aceştia care au ajuns la Chişinău s-au pus pe
treabă, organizând elementele bolşevice pentru arestarea Sfatului Ţării şi instaurarea
bolşevismului.
Numai în Chişinău erau peste 50000 de soldaţi ruşi în debandadă, mare parte dintre ei
bolşevizaţi, restul de până la aproximativ un milion fiind împrăştiaţi după pradă în restul
Basarabiei. Lor li se puteau opune în oraş cele trei cohorte moldoveneşti, dintre care două de
cavalerie, conduse de Anatol Crihan. Mai erau două baterii de artilerie instalate pe dealul
Râşcanu, la est de Chişinău, cu ţinta reglată direct pe clădirea Dadiani, sediul Frontodelului, şi
care la prima tentativă de agresiune contra Sfatului Ţării vor trage distrugând sediul Secţiei
Frontului. O altă baterie de artilerie a fost instalată direct în curtea clădirii Sfatului Ţării. Garda
Sfatului Ţării era compusă din 200 de soldaţi şi 80 de marinari moldoveni devotaţi până la
moarte. Pe Regimentul 1 moldovenesc, după episodul Ilie Cătărău, nu prea se putea conta, deşi
ulterior se va vedea că nu este tocmai aşa.
Merită a fi descris acest personaj caracteristic pentru acele vremuri tulburi, când tot felul de
aventurieri reuşesc să apară şi să se caţere destul de sus pe piramida puterii. Originar din satul
Măcăreşti, de pe Nistru, fiu al unui dascăl decedat, a făcut 2-3 clase de seminar teologic, dar
spiritul de aventură l-a dus în România unde a dus o viaţă de parazit, ajungând să fie înfiat de un
moşier român, cel puţin aşa se spunea. Este autorul aruncării în aer a statuii lui Arpad din Cluj,
fapt pentru care a ajuns să fie destul de bine văzut în cercurile basarabene, dar atunci când a
încercat pe lângă Pan Halippa crearea unui partid muncitoresc român, acesta nu l-a sprijinit,
spunând că este înclinat mai mult spre aventură decât spre muncă statornică în folosul neamului.
Totuşi, Onisifor Ghibu îl aprecia. Întrebarea ce se pune este de ce nu era în rândul trupelor
române ce se băteau cu nemţii în Moldova, ca fiu de moşier din România. Cert este că apare ca
soldat voluntar în primul regiment moldovenesc, unde încalcă dispoziţiile conducerii basarabene
organizând alegeri pentru sfatul soldaţilor ajungând conducătorul acestora, în intenţia de
câştigare a puterii. Cu o demagogie deşănţată a adunat adepţi credincioşi în rândul soldaţilor din
acest regiment, cu care organiza chefuri şi orgii, aducând vite şi oi pe care le sacrifica în curtea
regimentului, împreună cu cantităţi impresionante de rachiu şi vin, bineînţeles luate de la ţărani
fără nicio plată, prin ameninţarea armelor, întocmai ca şi ruşii. La şedinţele Sfatului ţării apărea
înarmat până în dinţi, împreună cu o gardă personală, în scopul de a intimida deputaţii. În mod
cert, scopul lui era de a-şi crea o armată personală, întocmai ca şi Mahno în Ucraina, şi de a se
instala cât mai sus în ierarhia puterii, profitând de vremurile tulburi de anarhie. De la un moment
dat, până şi soldatul Levenzon, ajuns şeful garnizoanei ruseşti, s-a simţit ameninţat de demagogia
lui Cătărău, mai ales că acesta începuse să se adreseze cu promisiuni şi soldaţilor ruşi. Cu câteva
zile înaintea Crăciunului anului 1917, atât moldovenii din Sfatul Ţării (prin Gheorghe Pântea),
cât şi Levenzon erau decişi că trebuiau să scape de Cătărău şi au trecut la acţiune. Două
camioane, unul cu soldaţi şi marinari moldoveni, altul cu soldaţi ruşi din cele două regimente
siberiene care mai păstrau o urmă de disciplină, au descins noaptea în faţa hotelului Londra, în
restaurantul căruia chefuia tot timpul Cătărău cu două din gărzile sale. Ei ocupau două camere,
una pentru gărzi şi alta pentru el. Moldovenii şi ruşii s-au postat în faţa şi spatele hotelului, iar
grosul s-a năpustit la etaj, neutralizând gărzile şi dând buzna peste Cătărău ce dormea ameţit de
băutură. Un fost boxer sârb, de fapt român din Serbia, din armata moldoveană, l-a culcat cu o
lovitură la pământ şi ceilalţi l-au imobilizat, apoi l-au expediat prizonier la Odessa. Acolo el s-a
dezvinovăţit susţinând că a fost arestat pentru că a luat apărarea ucrainenilor din Chişinău, iar
garda ucraineană credulă l-a eliberat. A plecat în Europa de Vest, se susţinea că a ajuns regele
unei insule polineziene, dar mai târziu apare la Paris şi este implicat într-un mare scandal cu
furtul unor bijuterii de la o tânără americană cu care se logodise în calitate de conte, asta fiind
doar o mică parte din escrocheriile practicate. După câţiva ani de închisoare, la bătrâneţe, revine
în Basarabia deja ocupată de sovietici, speculează arestarea sa de către Sfatul Ţării şi primeşte o
pensie grasă ca şi fost luptător comunist, pe care a ronţăit-o liniştit până la moarte. În acest timp,
adevăraţii patrioţi înfruntau gloanţele plutoanelor de execuţie sau înfundau puşcăriile sau
întinderile îngheţate ale Siberiei.
Din acest motiv, al episodului cu Ilie Cătărău, Sfatul Ţării la vremea respectivă nu prea putea
pune bază pe Regimentul 1 moldovenesc, de teamă că s-a bolşevizat de propaganda acestui
aventurier. Câteva zile mai târziu se va vedea că nu a fost chiar aşa.
Dezarmarea voluntarilor ardeleni în gara Chişinău
Kaabak, şeful statului major al secţiei Frontului, odată ajuns la Chişinău, şi-a dat seama că nu are
cum să coaguleze imediat masele de soldaţi indisciplinaţi. Avea nevoie de un ţel, dar şi de o
ameninţare la adresa revoluţiei. Ţelul era instaurarea puterii sovietelor în Basarabia, ameninţarea
repetată erau moşierii români, dar pentru a-i motiva pe aceşti soldaţi în neorânduială îi mai
trebuia ceva: o victorie rapidă şi uşoară, iar apoi îi va putea arunca asupra Sfatului Ţării rămas
fără apărare. Iar pretextul pentru această victorie s-a ivit aproape imediat, respectiv pe 6 ianuarie
1918.
Gara Chişinău era punct de trecere obligatoriu pentru toate transporturile pe calea ferată înspre şi
dinspre bucata din nordul Moldovei rămasă sub stăpânirea românească. Era calea pe care treceau
furniturile militare şi aprovizionările, precum şi pe care se expediau spre casă soldaţii ruşi
demobilizaţi, desigur, cei ce doreau să ajungă acasă, nu să hălăduie cuprinşi de frenezia
bolşevică pe plaiurile mănoase ale Basarabiei. Tot pe aici veneau să întărească rândurile
soldaţilor români şi voluntarii ardeleni şi bucovineni constituiţi din prizonierii luaţi de la armata
austro-ungară de către armata rusă în primii ani de război. Aceşti voluntari vor înscrie o
adevărată epopee în curând. Până în momentul 6 ianuarie 1918, peste douăzeci de garnituri cu
voluntari ardeleni au trecut prin Chişinău, deci nu era ceva nou. Dar Kaabak şi acoliţii lui s-au
gândit să speculeze asta.
În primul rând, ei au susţinut că acest regiment de ardeleni, de circa 800 de oameni, reprezintă
avangarda trupelor contrarevoluţionare române ce aveau drept scop să cucerească Chişinăul.
Cum au fi putut opt sute de oameni care nu cunoşteau locurile, fără armament greu şi artilerie,
doar cu arme de infanterie, să ocupe un oraş în care erau circa 50000 de ruşi nu s-au căznit să
explice. Sau de ce aceşti aşa-zis invadatori au ajuns în gară la orele 12 noaptea dormind, cu
muniţia în alt vagon, având asupra lor doar armele şi cinci gloanţe de fiecare, nici atât. Asta ar fi
fost pregătirea şi atitudinea unor atacatori? Greu de crezut. Oricum, la intrarea trenului în gară, ei
au continuat să doarmă până dimineaţa, când au fost întâmpinaţi de priveliştea peronului gării
întărit cu saci de nisip, cu mitraliere instalate pe baricade şi pe acoperiş, inclusiv de la geamuri.
Chiar şi câteva tunuri, iar în spatele lor câteva mii de ruşi bolşevici. Relatarea cea mai completă
vine de la profesorul Andrei Ghighiniţă din Sibiu (strada Andrei Şaguna nr 8), unul dintre cei
patru ofiţeri ai eşalonului.
Măsura luată de colonelul Popescu, comandantul regimentului, care avea ordin să evite orice fel
de confruntare cu bolşevicii, a fost debarcarea întregului eşalon pe peron, cu arma la picior,
pentru a demonstra intenţiile paşnice, în acelaşi timp dorind să trimită o delegaţie care să
negocieze trecerea liberă spre Iaşi. În acel timp s-a strecurat la eşalonul ardelenilor căpitanul din
trupele voluntare Vescan, responsabil cu aprovizionarea din Chişinău, care le-a comunicat
ofiţerilor ardeleni că sunt prinşi în capcană, mitralierele şi tunurile sunt gata de tragere, iar în
spatele gării sunt câteva mii de ruşi. Singura soluţie, spunea el, este atacarea rapidă a gării şi
ocuparea ei. Colonelul Popescu nu a ţinut seama de acest sfat, deoarece el avea ordin să aducă
trupa fără incidente şi pierderi la Iaşi. A apărut un ofiţer care a cerut să vină la ruşi un comandant
român şi să trateze predarea eşalonului. A fost trimis Andrei Ghighiniţă pentru a negocia trecerea
liberă. Cei doi ofiţeri se îndreptau spre gară, dar o rafală de mitralieră a trecut pe lângă ei, semn
de începere a luptei. Ghighiniţă s-a întors la compania sa, în timp ce cădeau primii morţi şi răniţi
dintre ardeleni. Eşalonul s-a culcat la pământ şi a pus mâna pe arme, dar ofiţerii au ordonat ca
trupa să se retragă după vagoane, la adăpost. Au apărut primii atacanţi ruşi, asupra cărora
ardelenii au tras cu sete, răzbunându-şi camarazii căzuţi. De câteva ori ruşii au atacat şi s-au
retras, în faţa mulţimii de morţi şi răniţi. Dar ardelenii aveau doar câte cinci gloanţe fiecare,
restul fiind în tren, aşa că în scurt timp au rămas fără muniţie. Colonelul Popescu a decis
capitularea, pentru a evita continuarea vărsării de sânge. Când s-a fluturat steagul alb, ruşii s-au
năpustit grămadă asupra ardelenilor jefuindu-i de tot ce aveau, inclusiv de mantalele soldăţeşti.
Cei patru ofiţeri au fost separaţi şi duşi la sediul Frontodelului, în timp ce soldaţii erau încolonaţi
şi purtaţi ca prizonieri pe străzile Chişinăului. Ambulanţe auto şi trase de cai erau pline până la
refuz cu cadavrele ruşilor şi cu răniţii lor. Ofiţerii au fost ţinuţi prizonieri fără mâncare până în
12 ianuarie, când au început să audă semne ale evacuării din clădire, iar atunci la fiecare zgomot
de paşi se poziţionau de o parte şi cealaltă a uşii pentru a-şi vinde scump pielea, temându-se de o
lichidare grabnică. Dar în 13 ianuarie au fost eliberaţi de Pan Halippa, Vlad Cazacliu şi alţi
fruntaşi moldoveni, bucuroşi de apropierea trupelor române.
Soldaţii au fost duşi de către moldovenii din regimentul 1 în cazarma lor, refuzând să-i lase pe
mâna ruşilor. Aici, în scurtă vreme au fraternizat, văzând că aceşti burjui şi moşieri sunt de fapt
simpli ţărani ca şi ei, cu care se puteau înţelege perfect în limba română. De aici până la simpla
constatare că sunt fraţi a rămas foarte puţin. Câteva zile mai târziu, când Frontodelul le-a ordonat
moldovenilor să iasă şi să ocupe poziţii împotriva românilor ce se apropiau de Chişinău, soldaţii
şi ofiţerii au ţinut o şedinţă la care a participat şi Vasile Harea, menţionând că în sală se aflau şi
soldaţii ardeleni, iar toţi vorbitorii s-au pronunţat împotriva ordinului ruşilor, spunând că românii
sunt fraţii lor, la fel ca şi aceşti ardeleni. Până la urmă, propaganda lui Ilie Cătărău nu a fost de
durată.
Referitor la această luptă din gara de la Chişinău, relatări despre ea au apărut în ziarele ruseşti,
fiind descrisă în termeni elogioşi disciplina revoluţionară a trupelor bolşevice, care s-au
comportat eroic. Mai mult, se spunea că Regimentul 1 moldovenesc şi alte unităţi au trecut în
întregime de partea Frontului, că Pelivan şi Crihan au fost arestaţi, că Sfatul Ţării a fost desfiinţat
şi că în oraş situaţia este stăpânită de trupele ruseşti în frunte cu Secţia Frontului.
În seara de 6 ianuarie, citind aceste ziare, Pantelimon Halippa a exclamat: „Uite cum scriu istoria
ruşii!” Câtă dreptate avea!
Acţiunile armatei române în Basarabia şi Bucovina
(ianuarie-februarie 1918)

Intrarea trupelor române în Basarabia

Începând cu acest moment din 6 ianuarie 1918 situaţia se precipită. Ciocnirea între Secţia
Frontului şi Sfatul Ţării devine inevitabilă. Bolşevicii erau pe cai mari, îi bătuseră pe români şi
erau gata să instaureze bolşevismul în Basarabia. Le mai stătea în cale doar conducerea efectivă a
republicii autonome, Sfatul Ţării. Dar el putea fi rapid răsturnat de trupele care se acoperiseră de
glorie în lupta împotriva românilor, nu? Mai ales că superioritatea numerică era de partea lor.
Dar despre disciplina şi pregătirea lor, cred că un singur exemplu este relevant: în noaptea de 6
ianuarie, o baterie de şapte tunuri deservită numai de soldaţi, fără niciun ofiţer, a tras din centrul
Chişinăului, din piaţa Libertăţii, toată noaptea asupra satului Petricani de la 3 kilometri de
Chişinău, distrugând gospodăriile localnicilor, în ideea că luptă împotriva românilor.
În acea noapte a fost arestat de către ruşi Anatol Crihan. A fost recunoscut în preajma gării, dar
câţiva soldaţi moldoveni din Regimentul 1 moldovenesc l-au cerut ruşilor ca să-l ducă la ei în
unitate şi „să-l înveţe minte”. Ruşii l-au predat, dar moldovenii l-au eliberat câteva străzi mai
încolo spunându-i să se ascundă. Crihan a pornit pe jos, peste dealuri, către Prut, prin ger, şi în
câteva zile a trecut în Moldova. Ion Pelivan şi I. Buzdugan se aflau la mănăstirea Suruceni. Aici
au venit Suruceanu şi Gafencu, anunţându-i că sunt căutaţi de ruşi pentru a fi arestaţi. Stareţul
mănăstirii, părintele arhimandrit Dionisie Erhan, i-a trimis pe toţi cu o trăsură peste Prut, la Iaşi,
unde Pelivan era cunoscut şi demersul său pentru aducerea trupelor române putea avea greutate
mai mare.
La Chişinău se ţine o nouă şedinţă a Sfatului ţării, în timp ce împuşcăturile prin oraş nu mai
conteneau. Anarhia era totală, toţi derbedeii erau înarmaţi, iar soldaţii ruşi bolşevizaţi se dedau la
acte de brigandaj. Concluzia Sfatului era că nu există nicio forţă care să poată menţine ordinea,
deci singura soluţie era venirea trupelor române. Trei delegaţi, V. Ţanţu, Gh. Buruiană şi M.
Minciună au fost trimişi la Iaşi încă din acea noapte. Spiritul combativ al ruşilor începea să se
topească, mai ales când au apărut zvonurile despre sosirea iminentă a trupelor române. În nopţile
de 11, 12 şi 13 ianuarie au încărcat tot ce au putut din Chişinău şi au fugit. În ultimele zile,
patrularea oraşului se făcea numai de trupe moldoveneşti, nu câte 3-4 oameni, ci plutoane întregi.
S-au iscat certuri şi încăierări cu ruşii ce încercau să ia totul cu ei, dar nu s-a ajuns la vărsări de
sânge. De fiecare dată când moldovenii încercau să ia înapoi de la grupe de ruşi armele sau ceea
ce doreau să ducă cu ei (inclusiv mobilier), ei cedau acolo unde erau mai puţini. Jaful cel mare s-
a făcut organizat, în timpul nopţii, când ruşii se evacuau în grupuri de sute de oameni.
După mai multe ezitări pentru a nu agrava situaţia, guvernul român a hotărât trimiterea trupelor
române în Basarabia. La această decizie a contribuit şi reţinerea ardelenilor, dar şi faptul că în
perioada 1 – 6 ianuarie, bolşevicii au reţinut alte şase garnituri cu destinaţia Iaşi. Scopul trimiterii
trupelor române era stăvilirea anarhiei şi paza căilor de transport, a depozitelor de alimente şi
muniţii. Fără aceste depozite, armata şi populaţia înghesuită în nordul Moldovei era condamnată
la foamete.
Trupele române trec Prutul la 10/23 ianuarie 1918, iar în 13 ianuarie 1918, divizia a 11-a
condusă de generalul Broşteanu intră în Chişinăul evacuat de către bolşevici. Armata română a
fost întâmpinată pretutindeni cu mare bucurie, populaţia basarabeană văzând în sosirea ei
garanţia instaurării liniştei. Trupele române aflate prin sate au fraternizat cu uşurinţă cu populaţia
civilă, soldaţii şi ofiţerii fiind invitaţi pe la diferite evenimente, în schimb ei dând o mână de
ajutor la muncile agricole. În acelaşi timp, românii nu s-au amestecat cu nimic în treburile
politice ale republicii.
În proclamaţia generalului Broşteanu, la 12 ianuarie 1918, se menţionează că armata română va
apăra viaţa şi avutul obştesc al locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti şi progromişti. Într-
adevăr, în întreg teritoriul controlat de armata română s-a instaurat liniştea, cu unele excepţii,
acolo unde pătrundeau elemente bolşevice provocatoare de multe ori venite de dincolo de Nistru.
Deşi Chişinăul a fost ocupat fără luptă, nu la fel au stat lucrurile în alte regiuni, unde bolşevicii
se simţeau mai puternici.
Luptele cu bolşevicii pentru Basarabia
Kaabak, şeful statului major bolşevic de la Chişinău, trimite o telegramă la Odessa la 11
ianuarie: „Situaţia este gravă. Românii, aranjaţi în formă de semicerc, se găsesc la 20-25 verste
de liniile ferate Bender – Chişinău şi Ungheni – Chişinău. Românii de la Străşeni au un spate de
apărare slab. Sub influenţa propagandei Sfatului Ţării, comitetul moldovenesc a cerut evacuarea
Frontodelului, care lupta împotriva românilor. Ţăranii care s-au despărţit au hotărât să nu permită
intrarea românilor pe teritoriul lor. Sfatul Ţării nu cedează. Ne gândim să lichidăm astăzi, mâine,
Sfatul ţării şi Directoratul. Kaminski, şeful trupelor bolşevice din Chişinău, a părăsit comanda şi
nepredând-o nimănui, a plecat. Noi ne vom opune până la extrem şi vom lua măsuri decisive.
Depozitele de avere le evacuăm. La Bender lăsăm o comandă de mineri. Plecând, vom distruge
calea ferată. Pentru apărarea Benderului, unde sunt concentrate forţele armate, soseşte din
Odessa un batalion de căi ferate, pe care se poate conta. Situaţia în armată este satisfăcătoare.
Naştarum Kaabak.”
Avântul belicos al lui Kaabak s-a mai temperat pe măsura apropierii românilor, el fugind de
asemenea peste Nistru. Este adevărat că pentru Tighina s-au dat lupte cumplite, în care din nou
românii au ieşit biruitori, dar trebuie să privim aceste lupte în contextul mai larg, în care românii
încă mai erau prinşi în dezarmarea şi evacuarea ruşilor de pe frontul Moldovei, unde de
asemenea se dădeau adevărate bătălii, menţionate în articolul Primele lupte cu bolşevicii. Aici
spuneam că România este primul stat care a luptat cu arma în mână împotriva bolşevismului, dar,
după intrarea trupelor române în Basarabia, România devine primul stat din lume căruia Rusia
Sovietică îi declară război. Voi încerca să enumăr câteva din cele mai importante lupte de pe
teritoriul basarabean, aşa cum apar pe blogul lui Nicolae Ţibrigan, aici fiind deosebit de
amănunţit şi bine descrise.
„Bender (Tighina)
Operaţiunea de a alunga trupele sovietice din Bender (Tighina)[5] a fost încredinţată
detaşamentului 22, condus de lt. col. Macovescu. În executarea ei, s-au săvârşit unele greşeli,
ceea ce a dus la o încleştare deosebită. Eroarea aparţine M.C.G. şi conducerii Diviziei 11, prin
faptul că detaşamentul era redus numeric faţă de inamic şi nu s-a ţinut cont de ostilitatea
populaţiei rusofone, precum şi de specificul oraşului prin cetatea militară medievală, oferindu-i
duşmanului condiţii prielnice de a duce lupte subterane.
S-a pornit de la informaţii contradictorii şi parţial inexacte:
1. în zonă se află doar un regiment de ucraineni pentru paza podului Tiraspol-Bender care au
ocupat oraşul
2. în Bender e linişte, oraşul nu este ocupat de inamic
3. de la Prut la Chişinău, Divizia 11 fusese însoţită şi de Brigada 22, podul şi gara nu sunt
păzite de sovietici.[6]
„Brigada 22 era alcătuită, de fapt, dintr-un batalion de infanterie, două companii de pionieri, 1
escadron de cavalerie şi o baterie de artilerie.”[7]
Plecarea s-a făcut la 15 ianuarie, detaşamentul înaintând în cursul zilei de 16 ianuarie pe
dealurile din jurul Benderului, a fost primit cu foc atât dinspre oraş cât şi dinspre satele
înconjurătoare. În seara de 16 ianuarie, trupele române ajung la est de calea ferată; dar din
raţiunea de a nu fi atacaţi în timpul nopţii, detaşamentul a fost retras şi cantonat în satul
Bulboaca. Bolşevicii în schimb, vroiau să încercuiască detaşamentul român ca să-i rupă
legăturile cu Divizia. Lt. col. Macovescu cere imediat întăriri, iar în dimineaţa de 17 ianuarie,
comandantul diviziei a trimis ca întărire, încă un detaşament, compus din 2 batalioane, condus
de col. Meleca. Detaşamentul are de înfruntat bande bolşevice, dar ajunge la destinaţie în seara
zilei de 17 ianuarie. Apoi, generalul Broşteanu trimite încă un batalion, ajuns tot la Bulboaca, în
dimineaţa zilei de 19 ianurie. Detaşamentul de la Bender este comus din 4 batalioane, un
escadron şi 2 baterii. La 18 ianuarie, Divizia 11 trimite un detaşament la Orghiev (Orhei) unde
trupe înarmate de sovietici devastau şi prădau depozitele. Două batalioane de voluntari ce sunt
îndreptate spre Chişinău şi Bender sunt atacate de inamic şi dezarmate în localitatea Căinari
(40 km la sud de Chişinău) deoarece comandantul nu dăduse ordin să tragă nici un foc în caz de
întâlnire cu inamicul. În ziua de 20 ianurie, detaşamentul declanşează atacul, ocupând
localităţile Lipcani, Borisovka şi Varniţa, situate la nord de oraş. Sosesc şi alte întăriri,
detaşamentul ajungând la 5 baterii, 5 batalioane şi un escadron. Este declanşat un
bombardament violent de artilerie asupra oraşului, iar în ziua de 21 ianuarie, la ora 5
dimineaţa, detaşamentul atacă prin surprindere şi la 10 oraşul este eliberat.[8]
„Armata română capturează un imens material feroviar şi de război, între care un depozit de
artilerie, având 800 de tunuri – adăpostit în cetate şi i-au produs inamicului mari pierderi de
oameni: morţi şi răniţi.”[9]
Sunt formate mici garnizoane pentru apărarea gărilor, localităţilor şi materialelor, iar în
Bender este oprit doar un batalion. Artileria ocupă poziţia Borisovca şi Lipcani având obiectiv
podul şi satul Parcani. Este trimis un detaşament de o companie şi jumătate şi o secţie de
artilerie în direcţia S-E de Bender, având misiunea de a alunga inamicul. Bolşevicii profită de
dispersarea trupelor române şi fiind bine informaţi, la 23 ianuarie, declanşează o puternică
contraofensivă dinspre Tiraspol, folosind maşini militare blindate şi tunuri pe care la trec cu
uşurinţă peste podul rămas intact şi nepăzit în mod corespunzător. Atacul surpriză determină
trupele române să se retragă la Berezovca, abandonând poziţiile.[10]
„A rămas pe loc doar o companie din Regimentul 57 Mehedinţi, alcătuită din 62 ostaşi şi 3
ofiţeri, condusă de maiorul invalid Anghel Ciucu. Acest mic detaşament a luptat eroic, baricadat
în hrube şi case timp de 3 zile, până la revenirea camarazilor lor.”[11]
Trupele retrase se regrupează la Bulboaca, primesc întăriri – 2 batalioane şi la 24 ianuarie,
contraatacă.
„Înaintarea spre Bender se face pe trei coloane:
coloana din dreapta, de forţa unui batalion, pe direcţia Bulboaca – Gheorbanovschi – Bender,
având misiune de a face legătura cu Brigada 4 Roşiori, aflată în zona Fărlădari – Lişca şi,
împreună cu aceasta, să ajute la recuperarea Benderului (Tighinei);
coloana din centru, de forţa a 5 batalioane şi două baterii, atacă pe direcţia Bulboaca-Bender;
coloana din stânga, de forţa unui batalion şi o baterie, pe direcţia Bulboaca – Râşcani –
Bender”[12]
În dimineaţa de 25 ianuarie, la ora 6, cele trei baterii ale detaşamentului, împreună cu baterie
călăreaţă a Brigăzii 4 Roşiori, deschid un foc violent asupra Benderului, iar peste 20 min.,
infanteria porneşte la atac. Înaintarea s-a făcut uşor până la liziera de vest a oraşului, dar în
localitate a fost grea, fiind primită cu foc dens din partea inamicului. Totodată, de pe malul
stâng al Nistrului, dinspre localitatea Parcani, artileria inamică trage şi ea spre Bender. Între
orele 11-12, oraşul este recuperat de trupele noastre. Iar cele bolşevice şi susţinătorii lor,
respinse peste Nistru, se retrag la Tiraspol. În această luptă, trupele române au pierdut 3 ofiţeri
şi 138 trupă. Menţionăm că luptele de la Bender în rândurile bolşevicilor au luptat şi două sute
de români, proveniţi dintre dezertori şi muncitori voluntari, membri ai batalionului revoluţionar
român din Odesa – organizat şi condus de Cristian Racovski, Mihail Gheorghiu-Bujor ş.a.[13]
„Benderul (Tighina) reprezenta un punct strategic militar de prima mărime pentru că, aşa cum
s-a arătat, de la el plecau căile de acces – ferate şi rutiere – spre Chişinău şi Iaşi, precum şi spre
sudul Basarabiei.”[14]
Cahul
La 10 ianuarie un detaşament de ostaşi români, alcătuit dintr-un escadron de cavalerie, două
companii de infanterie, cu o secţie de mitraliere au trecut Prutul şi au intrat în Cahul. La
Bolgrad, generalul Kotzbuc, comandantul armatei VI-a ruse, este arestat; ceea ce a dus la o
dezlănţuire a anarhiei în regiunea din stânga Prutului. În aceste împrejurări, M.C.G. hotărăşte
să trimită în Basarabia încă trei divizii: a 13-a Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie; fiind dispuse astfe:
Divizia 13, întărită cu regimentul 5 Călăraşi, să înainteze şi să se concentreze în zona Bolgrad –
Kazaclia – Novotroion – Sandaclia;
Divizia 2 Cavalerie să se concentreze în regiunea Gura Galbini – Carbuna – Batior – Cimişlia;
Divizia 1 Cavalerie în zona Bălţi – Strâmba – Putigeşti[15]
Misiunea lor era de a asigura ordinea pe căile ferate şi normala funcţionare a trenurilor şi de a
apăra populaţia de jafuri şi distrugeri. Divizia 2 Cavalerie trebuia să asigure legăturile dintre
diviziile 13 şi 11, iar Divizia 1 trebuia să acopere flancul stâng al trupelor ce operau în zona
Chişinău – Bender.[16]
Constituirea Corpului 6 Armată Român
Până la 24 ianuarie 1918, cele 4 divizii aflate în Basarabia erau subordonate Marelui Cartier
General Român care hotărăşte crearea, începând cu 25 ianuarie 1918, a Corpului 6 Armată,
condus de generalul de divizie Gheorghe Istrati avându-l ca şef al statului major pe colonelul T.
Dumitrescu. În componenţa Corpului 6 Armată mai intrau: Regimentul 5 Călăraşi repartizat
lângă Divizia 11, flota de operaţiuni navale, trupe însărcinate cu acoperirea Deltei, două
escadrile de aviaţie şi un detaşament de jandarmi rurali. Zona de operaţii a corpului de armată
era cuprinsă între Prut – Dunăre – Sfântu Gheorghe – Nistru şi în nord până la Soroki (Soroca)
– Ripiceni (Pripiceni), inclusiv. Misiunile Corpului 6 Armată erau: respingerea peste Nistru a
trupelor bolşevice; asigurarea ordinii şi circulaţiei libere a trenurilor; formarea depozitelor
necesare armatei române ş.a. După estimările autorităţilor militare române, în Basarabia se
aflau 46 000 de ostaşi ruşi şi ucraineni ostili românilor, dar aflaţi în stare de disoluţie şi
anarhie. Astfel, Divizia 1 Cavalerie, împărţită în mici detaşamente efectua deja operaţiunile de
dezarmare a satelor din regiunea de nord a Basarabiei. La 20 februarie, ea ajunge la Soroca, de
unde stabileşte legături cu armata poloneză. Garnizoana ei rămâne însă la Bălţi; Divizia 2
Cavalerie, după ce dezarmează mai multe sate din zona Gura Galini, trimite, în ziua de 24
ianuarie, Brigada 4 Roşiori şi o baterie călăreaţă la Bulboaca, unde cooperează cu
detaşamentul Bender din Divizia 11, la recuperarea oraşului în ziua de 25 ianuarie. La 17
februarie, detaşamentele Diviziei 11 ajung în regiunea Talmazi, de unde supraveghea malul
stâng al Nistrului. Divizia 11 trimite, la 27 ianuarie, un detaşament în stâmga Nistrului pentru a
ocupa temporar localitatea Dubăsari. Divizia 13 opera în sud, participând alături de unităţile
marine, la luptele de eliberare a Chiliei. Ismailului, Cetăţii Albe (Akkerman) şi oraşul
Vâlcov.[17]
Cahul şi Bolgrad
Prima s-a pus în mişcare Divizia 13. Plecând din dreapta Prutului din zona Bujor – Băneasa –
Mestecani; Divizia 13 s-a împărţit în două detaşamente: detaşamentul Prut a trecut râul pe la
Vadul lui Isac şi s-a îndreptat spre sud, ocupând peste trei zile portul Reni; iar detaşamentul
Bolgrad trece pe la Oancea şi ocupă Bolgradul la 19 ianuarie 1918. Ambele detaşamente au
întâmpinat reacţii minore din partea inamicului. Divizia 2 Cavalerie a pornit din judeţul Fălciu
executând marşul în trei etape, instalându-se în seara zilei de 20 ianuarie în localitatea Cimişlia.
În satul Socol – Dezginze, Regimentul 11 Infanterie rus a încercat să-i opună, în ziua de 19
ianuarie, o uşoară rezistenţă, dar , avertuzat cu câteva proiectile, depune imediat armele.
Divizia 1 Cavalerie, comandată de generalul Mihail Schina, se afla şi ea tot în judeţul Fălciu, de
unde s-a deplasat pe axa pe axa Huşi-Bălţi în 6 etape, pe trei coloane. Divizia a atacat la 23
ianuarie, din toate părţile, oraşul Bălţi, apărat de bolşevici şi de soldaţi voluntari moldoveni
conduşi de căpitanul Popa. În aceeaşi zi reuşesc să ocupe oraşul dezarmându-i pe foştii aliaţi.
La 25 ianuarie, Brigada 2 Roşiori e trimisă la Cubolta, iar Brigada 3 Roşiori în regiunea
Putineşti, unde au procedat la dezarmarea dezertorilor ruşi şi la restabilirea ordinei.[18]
Ismail
Ajunsă în regiunea Bolgrad, Divizia 13, comandată de generalul Popescu a trimis în seara de 20
ianuarie detaşamentul colonelului Dragu, de forţa a trei batalioane, 3 baterii şi un escadron, să
ocupe Ismailul. Vedeta nr. 6, sosită de la Bolgrad şi staţionată la Jalpug, era destinată a face
legătura între forţele de uscat şi flota de Dunăre. Ordinul primit era de a nu lăsa în spate nici o
unitate militară rusă, soldaţii ruşi disparaţi să fie adunaţi şi trecuţi peste Nistru. În seara zilei de
20 ianuarie detaşamentul Dragu staţionează la Cişmeaua, pentru ca apoi, să-şi reia marşul spre
Ismail prin Caraclia, unde patrulele române sunt primite cu focuri. Tot aşa sunt întâmpinate şi
patrulele trimise spre Broasca, Saftiom şi Ismail. Datorită declanşării unui tir de artilerie, de
intimidare, cele două sate s-au predat imediat. Pentru a elibara oraşul Ismail, detaşamentul
Dragu mai primeşte sprijin de la detaşamentul col. Rotaru şi flota operativă de pe Dunăre.
Pentru intimidarea inamicului şi ajutor în caz de nevoie – la Periprava staţionau trei canoniere
de tip „Oltul”; la Chilia Veche (în dreapta Dunării) erau: monitorul „Kogălniceanu”; câteva
baterii flotante, trei vedete, un torpilor şi trei şalupe, iar în apropiere de Ismail se aflau
monitoarele: „Brătianu”, „Catargiu”, „Lahovari” şi o vedetă în poziţie de tragere chiar în
portul Ismail. Vasele ruseşti se retrag în ordine, dar nu renunţă la rezistenţă oprindu-şi flota la
Vâlcov şi întărindu-şi flota aici. Răspunsul la gloanţele trase de inamic, când trupele române se
apropiau de Ismail a fost focul de artilerie deasupra oraşului. Concomitent infanteria a înaintat
spre Ismail cu aripa sa stângă, pentru a tăia retragerea revoluţionarilor spre Chilia. Apoi, pe la
ora 16:00, trupele române au pătruns în oraş, cooperând cu un detaşament de marină. Portul a
fost ocupat pe de-a întregul în acea noapte. Au fost capturate depozite de armament şi s-a
dispersat un periculos centru de agitaţie antiromânească.[19]
Chilia Nouă
Detaşamentul col. Dragu a fost divizat. La 24 ianuarie, lăsând la Ismail un batalion de baterie,
şi împreună cu două batalioane, două baterii şi un escadron, s-a îndreptat spre Chilia Nouă cu
misiunea de a restabili ordinea. Totodată, din portul Vâlcov au plecat trei canoniere şi patru
barje ruseşti cu direcţia Chilia Nouă. Tot la Chilia Nouă a fost trimis şi detaşamentul col.
Rotaru, alcătuit din două batalioane şi două baterii; iar pe apă a fost trimis un batalion de
marină, iar din Sulina, prin Periprava, două companii cu secţii de mitraliere, din detaşamentul
de debarcare. În contextul concentrării de forţe româneşti navele ruseşti fac cale întoarsă. În
ziua de 26 ianuarie, diviziunea 1 monitoare, ajunsă la Chilia Nouă, a debarcat un detaşament de
marinari fără a întâmpina rezistenţă.[20]
Vâlcov
Toate forţele militare române – de uscat sau de marină – s-au îndreptat spre Vâlcov. Atacul s-a
conceput atât dinspre uscat cât şi dinspre apă. Forţele române trimise în obiectivul de luptă erau
alcătuite din aproximativ trei batalioane de infanterie, un escadron de cavalerie, circa trei
baterii de artilerie şi un batalion mixt trimis la Periprava, vizavi de malul drept al braţului
Chilia spre a constitui, împreună cu trupele de marină, un corp de debarcare în apropierea
oraşului. Pe de altă parte, flota de apărare a luat poziţie, cu Diviziunea 1 de Monitoare (2 vase)
la 500 m deal de gura canalului Cernovca, iar Diviziunea 2 Monitoare (2 vase) la 500 m deal de
Sulimanca. Pentru ocuparea Vâlcovului, comandamentul Diviziei 13 a dat ordin de operaţii care
priveau flota de operaţiuni şi detaşamentul col. Dragu. Escadra de Dunăre trebuia să ocupe
poziţiile amintite de tragere în noaptea de 27 ianuarie. Dar în seara zilei precedente, vase
uşoare ruseşti de război au tras asupra satului Periprava, unde se găseau companii din
batalionul de debarcare. Iar în ziua de 27 au încercat să debarce aici, dar au fost respinse.
Bateria instalată în pădurea Peripravei trage cu obuze în direcţia portului Vâlcov unde se
vedeau o mulţime de ostaşi inamici. Imediat, trei vase ruse, tip Doneţ, şi 10-12 barje au deschis
foc asupra monitoarelor româneşti aflate pe canalul Cernovca. Surprinse nepregătite, acestea
sunt nevoite să se retragă. În consecinţă, s-a cerut comandamentului Corpului 6 Armată să
aprobe amânarea operaţiunii de ocupare a Vâlcovului, iar lupta să se reia pe uscat. La 29
ianuarie, detaşamentul Dragu, ocolind portul pe la nord, a ocupat satele Galileşti, Ghibărţeni şi
Zăbrieni. Dar artileria rusă de pe vase a bombardat Zăbrieni şi detaşamentul a trebuit să-l
abandoneze. Apoi, ruşii bombardează biserica din Periprava unde era observatorul artileriei
române. Frigul, viscolul şi zăpada făcea şi mai grea ducerea luptei de către armata română.
Pentru armata română situaţia devenea critică şi la 1 februarie, s-a obţinut aprobarea de a se
răspunde şi a contraataca. Două avioane au făcut recunoaşterea asupra întregii zone. Artileria,
trăgând spre Vâlcov, distruge turlele bisericilor rusă şi lipoveană care serveau inamicului drept
punct de observare. Infanteria rusă atacă dinspre Zăbrieni, dar forţele române rezistă; totuşi,
pentru a nu înregistra pierderi, detaşamentul se retrage la Coviachi, lăsând în urmă doar
posturi înaintate. Aici detaşamentul este întărit cu noi trupe de cavalerie. În acelaşi timp,
infanteria română se extinde pe latura stângă interceptând liniile de comunicaţie dinspre
Cetatea Albă (Akkerman). Vâlcovul este blocat dinspre uscat. Ambele forţe combatante îşi săpau
tranşee, deşi vremea era greu de înfruntat. La 1 februarie, comandantul Diviziei 13, aflat la
Bolgrad, ordonă declanşarea contraofensivei. Greul luptei trebuia să-l ducă trupele marinei,
conduse de contraamiralul V. Scodrea, în colaborare cu detaşamentele col. Dragu şi respectiv
col. Rotaru, acesta din urmă fiind amplasat la Periprava. Conform ordinului operativ al
comandantului flotei de apă, comandantul V. Scodrea, din 28 ianuarie, misiunea flotei române
de apă era de a ocupa Vâlcovul, cooperând cu cele două detaşamente de uscat. Ca atare,
Divizia 1 Monitoare urma să ia poziţia în canalul Cernovca, 500 m în amonte de gura acestuia,
iar Divizia 2 în apropiere; barjele cu obuzire să ia poziţie între cele două diviziuni. Aceste forţe
aveau sarcina de a sprijini debarcarea trupelor de pe malul stâng şi de a ţine sub tir de foc
vasele ruse răzvrătite dacă le-ar fi atacat cele române, sau localitatea Periprava. Vedeta nr.6 să
se plaseze la km 28 pentru a face legătura cu comandamentul col. Dragu prin T.F.S., ori vasul
plutitor de mine de la km 36, gata de a crea un baraj, la km 33, dacă vase de război ar înainta
spre Vâlcov. Divizionul de obuziere de 127 mm din Regimetul 3 şi bateria de 75 mm din
detaşamentul col. Rotaru să ia poziţii în pădurea Letea, lângă Periprava pentru a susţine
trecerea trupelor noastre de pe malul stâng al Chiliei şi a trage în vasele şi artileria rusă pe
barje în caz că ar ataca Corpul de debarcare, compus din trei baterii, batalionul de debarcare, o
companie de pontonieri şi încă două companii din Regimentul 48 Infanterie să meargă pe
canalul Cernovca, lângă podul de pe gârla Sulimanca, spre a putea fi uşor îmbarcat şi trecut pe
malul stâng, în dreptul km 22. Comanda forţelor de debarcare era încredinţată maiorului
Sebastian Avramescu, comandantul batalionului de debarcare. Vasul spital de pe canalul
Cernovca trebuia dus la 5 km în amonte de gârla Sulimanca. Lângă el, pentru legătură şi
transport a fost plasat vasul „Mântuirea”. Aplicarea acestui ordin s-a făcut peste patru zile
când s-a trecut la ofensivă. Din Chilia Veche (de pe malul drept al Dunării) unde se afla
comandorul V. Scodrea a expediat, în ziua de 1 februarie 1918, câte un ordin telegrafic
Diviziunii 1 monitoare, la ora 2:50 şi maiorului Sebastian Avramescu la ora 3:15. Diviziunea 1
avea misiunea să ocupe imediat poziţii pe canalul Cernovca, la circa 3 km de Sulimanca şi la
ora 16:00 să deschidă foc de artilerie asupra turlelor bisericii ruse din Vâlcov şi apoi şi în cele
ale bisericii Lipovene, unde se aflau observatoarele de dirijare a artileriei bolşevicilor, precum
şi a vaselor acestora de pe canal. Iar în cazul în care vasele ruse deschideau foc înainte de ora
16:00, acţiunea trebuia dusă cu hotărâre luând legătură cu maiorul Avramescu; fiecare monitor
putea trage doar 200 de proiectile; iar în cazul în care situaţia era critică, trebuiau să se retragă
din bătaia artileriei ruse. Vasul „Mântuirea” trebuia să fie amplasat la întretăierea canalelor
Babina cu Cernovca, iar semnalul chemării la luptă să fie trei fluierături lungi şi trei scurte.
Maiorul Sebastian Avramescu avea ordinul de a deschide focul de pe vasele româneşti spre
Vâlcov. O baterie trebuia să tragă în biserica lipovenească, iar barjele cu obuziere în cea rusă;
o altă baterie trebuia să blocheze canoniera rusă de la gura canalului Oceacov. Tot spre acest
canal să se concentreze şi divizionul din regimentul 23 artilerie. Tuturor li se preciza numărul de
obuze ce aveau voie să tragă. De asemenea, trebuiau să se păstreze legături cu comandantul
acestei diviziuni, căpitanul comandor Rădulescu. Luptele româno-bolşevice se desfăşurau cu
intensitate maximă, îndeosebi cu artileria de mare şi de pe uscat, până în ziua de 3 februarie.
Sediul sovietului local din Vâlcov este lovit. Totodată, sunt distruse şi turlele bisericilor , iar
vasele ruseşti nu-şi mai puteau regal tirul; unele vase eşuează, iar altele se retrag fără a fi tras
măcar un obuz. Trupele bolşevice se îmbarcă pe vase şi iau drumul spre mare cu direcţia Odesa
şi Sevastopol. În ziua de 3 februarie, atât Vîlcovul cât şi Zăbrienii au fost ocupate de trupele
române fără a întâlni vreo rezistenţă. Cu acest prilej, au fost capturate mai multe şlepuri şi o
însemnată cantitate de materiale şi muniţii.[21]
Cetatea Albă
La 14 februarie 1918, Marele Cartier General, prin ordinul 8722, face cunoscut
comandamentului Corpului 6 Armată să treacă la eliberarea oraşului Cetatea Albă (Akkerman),
prin aruncarea inamicilor peste Nistru; să cureţe satele de inamici şi să supravegheze trecerile
peste graniţă pe porţiunea de la Corniari şi Ialanca, până la Cetatea Albă. Pentru aceasta,
comandamentul Corpului 6 Armată a dispus, în ziua de 15 februarie, constituirea unui
detaşament mixt, denumit „Akkerman”, pus sub comanda nemijlocită a şefului Diviziei 13
infanterie. Acest detaşament era alcătuit dintr-o brigadă mixtă şi Regimentul 5 Călăraşi din
componenţa Diviziei 13, Brigada 4 Roşiori şi o companie de ciclişti de la Divizia 2 Cavalerie,
Regimentul 3 Vânători, un batalion de infanterie şi două plutoane cavalerie, date de Divizia 11,
Brigada 25 Infanterie, dată de Divizia 1 Cavalerie. Asaltul asupra oraşului-cetate era
programat pentru 24 februarie, însă datorită trecerii unui detaşament german dinspre frontul
român, prin sudul Basarabiei spre Ucraina, operaţia a fost devansată cu 24 de ore. Trupele
române care, după 16 februarie fuseseră organizate pe trei coloane, cu două detaşamente, după
un marş de 60 km, parcurşi în patru zile, au pătruns în seara zilei de 23 februarie în Cetatea
Albă. Flota de apă, care era în componenţă, cu o parte a Regimentului 47 Infanterie pe flancul
drept n-a participat la acţiune. În ziua de 27 fenruarie, oraşul a fost eliberat fără lupte. La
sfârşitul lunii februarie 1918, Basarabia era împărţită în patru zone, controlate de cele patru
divizii componente a Corpului 6 Armată, după cum urmează:
Divizia 1 Cavalerie, cu cartierul general la Bălţi, ocupa zona limită la nord de linia Moghilev –
Litpvac – Lopatin – Viişoara, iar la sud de linia Zuri – Zorobatin – Rizeni – Cotu-Morii;
Divizia 13 cavalerie, cu cartierul general la Bolgrad, ocupa zona învecinată la nord cu Divizia 2
Cavalerie şi la sud de Dunăre şi Marea Negră;
Divizia 2 Cavalerie, cu cartierul general la Cimişlia, ocupa zona limită la nord de Divizia 11,
iar la sud linia Purcani – Carasinscaia – Flămânda;
Divizia 11, cu cartierul general la Chişinău, ocupa fâşia de centru dintre diviziile 1 şi 2
Cavalerie
Ele au asigurat liniştea şi siguranţa Basarabiei până în aprilie 1918, când locul Corpului 6
Armată e luată de Corpul 5, iar unele dintre ele au fost mutate din Basarabia în dreapta
Prutului. În aceste lupte pentrueliberarea Basarabiei, Corpul 6 Armată a pierdut 3 ofiţeri şi 22
trupă morţi, 12 ofiţeri şi 300 trupă-răniţi, precum şi 151 dispăruţi.[22]
Note:
[1] Comandantul Regimentului 2 Grăniceri din Fălticeni.
Ordinul de zi nr. 1 emis de ministrul de război și marină al Republicii
Moldovenești, către oștile Republicii Moldovenești, din 15 decembrie
1917.

ORDIN
către oștile Republicii Moldovenești
Nr. 1
15 Decembrie 1917, Chișinău

Cetățeni, soldați și ofițeri

1. Grea sarcină a căzut asupra mea. Adunarea înaltă Sfatul Țării m-a
împuternicit să îndeplinesc obligațiunile Directorului general de război și
marina. Trebuie să întrebuințăm forțe supraomenești în lupta cu dezastrul
și dezordinea ce bântuiesc în Republica Rusească și amenință să ajungă cu
valurile lor și în țara noastră Moldova. Cea mai mare dificultate
întâmpinăm în faptul că noi toți am pierdut încrederea și nu mai credem
nimănui. Între noi sunt sămănate neîncrederea și îndoiala.

Cetățeni, eu sunt împuternicit de Sfatul Țării, ales de voi, și prin aceasta sper că
toate ordinele mele vor fi luate în considerație și executate.

Ținând seamă de toată gravitatea momentului și că reușita poate fi câștigată

numai prin ajutorul tuturor organizațiilor democratice, fac apel călduros către
toți să mă ajute la lucrarea aceasta grea. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cetățenilor,
să lucrăm împreună pentru mântuirea iubitei noastre Republici Moldovenești.

2. Numesc ca ajutor al meu pentru afacerile de marină pe Leitnantul

Prahnițchi și pentru infanterie pe praporșcici Săcară și Osoian.

3. Numesc în calitate de șef al garnizoanei orașului Chișinău pe soldatul din

regimentul I Moldovenesc, Ilie Cătărău, și ca reprezentant al Sfatului Țării
 îl împuternicesc să se folosească cu toate mijloacele care-i sunt la
îndemână lui, pentru a ține ordinea în capitala Republicii Moldovenești.

4. Ordon tuturor unităților militare, ocârmuirilor și instituțiilor, ca toată

averea militară ce se găsește pe teritoriul Republicei Moldovenești să nu
fie înstrăinată și trecută peste hotarele Republicei Moldovenești fără știrea
și voia Directorului General de Război.

5. Împuternicesc pe căpitanul Cașcarev să formeze în orașul Bender un

division Moldovenesc de artilerie. Completarea acestui division cu oameni
și cu cai o pun în sarcina ocârmuirii de Artilerie pe lângă Directoratul de
Război.

6. Drujina Hersonului ce se află în Bender, având în vedere că este complet

alcătuită din soldați moldoveni, ordon a fi considerată moldovenească și
reformată din șase companii în opt companii (roți). Reformarea acestei
drujini cade în sarcina podpolcovnicului Gaivoronschy.

7. 478 drujina ce se găsește în orașul Bălți, fiind toată din soldați moldoveni,
ordon a fi considerată moldovenească și reformată în drujină de opt
companii. Reformarea cade în sarcina ștabscăpitanului Popa.

8. Ordon a se înființa o comisiune de medici pe lângă infirmeria Regimentului

I Moldovenesc sub președinția șefului medical a acestui regiment și cu
patru membri: trei medici și un ofițer reprezentant al părților militare
pentru cercetarea sănătății ofițerilor și soldaților din părțile militare
moldovenești necesară pentru concediu sau eliberarea din serviciul militar.
Comisiunea va începe funcțiunea de la 18 decembrie a. c.

Originalul semnat:
l. t. Directorul General de Război podporucic Pântea
 Drept cu originalul:
Șeful Ștabului Ștabscăpitan Bogos
Primul Aghiotant Ștabscăpitan Berezovschi