Nu au fost semnalate alte cazuri până în momentul când retragerea românească a început să se

transforme în dezastru; epuizată de marșuri și lupte, insuficient îmbrăcată, abia hrănită, parțial
dispersată, armata română s-a retras, pe un frig năprasnic, în Moldova; învălmășeală în satele
Moldovei a devenit în curând într-atât de mare, ca urmare a afluxului trupelor extenuate și a
exodului populației civile care fugea de invazia germană, încât tifosul exantematic și-a găsit
împlinite dintr-odată împrejurările cele mai prielnice pentru întinderea lui: în localitățile în care
cantonau regimentele, nu arareori puteai vedea 25-30 de oameni înghesuiți într-o odăiță
țărănească. Promiscuitatea era înfricoșătoare, iar putința de îngrijire a corpului era nulă. Nu
erau localuri pentru a adăposti oamenii sau izola bolnavii; lipsea lenjeria, dar și hainele de
schimb pentru soldați pe care păduchii nu au întârziat să mișune; caii mureau cu miile de foame
și de istovire sau erau reduși la năluci ambulante; aprovizionarea cu alimente și furaje era
aproape imposibilă în această țară, odinioară atât de bogată, dar pe care trupele rusești o
epuizaseră de mijloace de existență; populația civilă de la sate era privată de asistență
medicală, aproape toți medicii erau mobilizați; aceasta era situația când epidemia izbucnise.
Diviziile mai sănătoase au fost lăsate pe front pentru a ține piept inamicului, a cărui înaintare a
fost în cele din urmă oprită; aici condițiile de igienă au fost mai bune, învălmășeală mai mică,
alimentația mai substanțială, iar epidemia de tifos se propaga mediocru; acestea au fost printre
cele mai încercate divizii retrase de pe front pentru a se reconstitui, fiind cazate în condiții
detestabile, și astfel boala a evoluat și s-a extins rapid.

Cine ar putea uita tabloul pe care îl prezentau gara Iașilor și mahalalele lui, în februarie 1917.
Soldați risipiți și rămași în urmă, refugiați de tot felul, năpădeau de pretutindeni, pe jos sau pe
calea ferată, albiți de păduchi, ei împrăștiau în calea lor boala, unii dintre ei cădeau morți în
drum, alții în clipa sosirii lor; zilnic pe peroanele gărilor, pe drumurile spre oraș, la ușile
spitalelor ticsite de bolnavi stăteau mormane de cadavre îngrămădite cu sutele, unele peste
altele; medici și infirmierii cădeau atinși de molimă peste tot; nu mai erau nici scânduri pentru
sicrie, iar căruțele târâte de cai ca umbre, purtau cadavrele trântite grămadă; imaginile clasice
ale ciumei din Atena se impuneau irezistibil în memoria noastră.

Epidemia a debutat în mod insidios în decembrie 1916; ea era puțin cunoscută la început de
către medici, așa cum se întâmpla aproape întotdeauna în astfel de cazuri; în prima jumătate a
lunii ianuarie, se notau în registrele infirmeriilor regimentare un număr tot mai mare de
diagnostice de „gripă infecțioase“ sau de „stări tifice grave“; de fapt era vorba în acel moment
de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate. Epidemia a fost recunoscută oficial în a doua
jumătate a lunii ianuarie. În acest interval, nu au fost luate măsuri generale sau coordonate, atât
de mare era haosul; și astfel virusul a avut posibilitatea să facă numeroase pasaje și boala s-a
generalizat, de la începutul lunii februarie, cu o intensitate îngrozitoare.

Din acel moment, morbiditatea și mortalitatea au fost în creștere rapidă; ambele au atins
punctul lor culminat în martie, apoi au descrescut destul de repede pentru a ajunge aproape la
zero spre sfârșitul lunii mai. În iunie, epidemia a fost practic stinsă și au fost semnalate numai
câteva cazuri izolate în iulie. Timp de șase luni, s-au semnalat, ici și colo, doar câteva cazuri
foarte rare, arătând că rezervorul virusului nu a fost încă epuizat. A existat o ușoară
recrudescență, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică.
Dar în timp ce grație unor energice măsuri de profilaxie, epidemia a fost stinsă în părțile
teritoriului care au scăpat de invazia germană, ea a continuat să bântuie cu violență în
teritoriile Valahiei ocupate de inamic. Acolo, de fapt, germanii se limitaseră numai la o strictă
supraveghere a propriilor lor trupe; iar populația românească au lăsat-o privată în totalitate de
orice asistență; astfel, toate spitalele rurale, care puteau fi utilizate pentru a izola bolnavii de la
țară, au fost demontate de ei și sistematic mutate. Chiar și în București, unde trupele de
ocupație, datorită măsurilor adoptate, au scăpat de molimă, epidemia făcea ravagii printre
populația băștinașă. Aici tifosul bântuia cu violență și s-a împuținat în vara și toamna anului
1918 și apoi pe tot parcursul anului 1919; el continua încă să facă numeroase victime în
capitală, până când, în luna noiembrie, germanii au fost izgoniți de către armata franceză de
Orient, venită de la Salonic. Acest procedeu inuman al germanilor față de populația românească
comportă totuși lecții prețioase și demonstrează cât de eficiente sunt metodele de profilaxie
rațională, aplicată cu strictețe, în plin focar epidemic; în timp ce locuitorii din București plăteau
bolii un greu tribut, trupele germane despăducheate cu grijă și ținute departe de orice contact
virulent au rămas aproape neatinse de infecție.