INTERVENȚIA

Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le
priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea
incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă,
amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție
întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese.4 (Generalul Nicolas de Monkevitz, La
decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173.
Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.)

Până atunci însă, prin evoluția firească a lucrurilor, avem de explicat două situații
foarte importante și complicate care au determinat elitele politice de la Chișinău să
solicite intervenția armatelor române. Prima este starea de prăbușire în anarhie, care
arată nu doar pericolul situației pentru populația provinciei la acel moment, dar și
proiecția de viitor a acestei anarhii asupra Basarabiei. Cea de-a doua, care va fi
prezentată în articolul următor, este legată de pericolul bolșevizării și probabilitatea ca
provincia românească să revină într-o formă violentă în cadrul Rusiei, așa cum s-a
întâmplat cu Ucraina, Belarus, Georgia, Armenia sau Azerbaidjan, devenite la scurt
timp republici sovietice.

De cele mai multe ori, cei care se așează pe baricadele argumentelor pro și contra
intervenției armatelor române în Basarabia, tind să minimalizeze sau să maximalizeze
pericolul prăbușirii în anarhie și pericolul (sau binefacerea) instaurării regimului
bolșevic în Basarabia, tocmai din dorința de a descuraja punctul de vedere advers.
Prin urmare, pentru a evita subiectivismul relatării și a dribla acuzațiile de partizanat
panromânesc, voi prezenta această perspectivă din două puncte de vedere diferite.
Unul local, prin prisma presei timpului și a mărturiilor oamenilor care au avut de
înfruntat această situație, celălalt din afară, din perpectiva unui militar rus, generalul
N. de Monkevitz, fost șef de stat major al Armatei a IV și apoi din cartierul de la Iași a
generalului D. Șcerbaciov

La scurt timp, încep marșurile de retragere, fără rânduială, cu dezordini în unități, care
au mers până la execuții de ofițeri, furturi, violuri și asasinate. Armata română, prinsă
între presiunea de a face față abandonului aliatului său și necesitatea de a rezista
contra trupelor Puterilor Centrale, intervine pentru a preveni dezmățul. Așa s-a
întâmplat cu Divizia 9 Siberiană și a 13 Rusă, care au fost nimicite sau dezarmate și
trimise peste Nistru. Cazuri de acest gen s-au repetat la Pașcani, cu părți ale Diviziilor
26 și 84, în regiunea Fălticeni cu corpurile 18 și 40, dar și la Timișești, Botoșani,
Roman, Bacău și Socola.

Dacă evitarea anarhiei s-a reușit în România prin intervenția promptă a armatei, atunci
în Basarabia lucurile au degenerat fulgerător, degradarea situației de pe front fiind
agravată de complicitatea populației locale la perpetuarea stării de anarhie.
Președintele Inculeț relata emoționat în una din ședințele Sfatului Țării, că „pe mine
m-au chemat la telefon din diferite orașe unde se petrec pogromuri. Acolo ard și
nimicesc totul, taie și omoară fără deosebire”.

Prin Basarabia se zvonea că dezordinile sunt ațâțate de germani și boieri, unii pentru
a-și salva conaționalii (în Basarabia locuiau peste 100 mii germani – n.a.), ceilalți
pentru a grăbi intervenția armatelor străine și a-și salva averile.

Încercând să prevadă și să prevină deznodământul fatal, Pan Halippa relata în ziarul

„Cuvânt Moldovenesc” din 15 decembrie, că „ostașii nemaiputând sta o clipă pe front,
vor trece spre casele lor prin Basarabia” și îndemna populația „să-i întâlnească pe
frații noștri cu pâine și sare și cu căldură trebuitoare”, numai că „cine are vin,
ascundeți-l cât mai departe, ca să nu dea ostașii de dânsul. Să vă ferească Dumnezeu a
ține lângă voi focul asta”. Ziarul relata cu lux de amănunte cum avea loc anarhizarea
țării: „De obicei în sat vin câțiva ostași sau cel puțin îmbrăcați în haine soldățești și
prind a îndemna pe țărani șă ia parte la stârpirea cuibului boieresc. Îndemnul prinde.
Noaptea se adună de la 50 până la 100 țărani și cu trăsuri, topoare și ciomege pornesc
spre conacul boieresc. Acolo prind a împușca prin ogradă, fărâma ușile dacă-s încuiate
și se apucă de prădat. Pun în trăsură tot ce găsesc. Ce nu pot lua cu dânșii, ca mașinele
de treierat sau vânturat, ei le strică fără păsare. Până dimineața mai cată prin beciuri,
ca să mai găsească ceva ascuns și apoi se apucă de stricat curtea, iau ferestrele, ușile,
sparg acoperișul, iar la urmă strică chiar gardul”.

Pantelimon Erhan, Prim Directorul noii republicii, enunța la 27 decembrie că de la

Cahul și Ismail se cer ajutoare, iar dacă nu vor primi, se vor „despărți de Sfatul Țării”.
Bolgradul cere armată, căci peste tot este „jaf și moarte”. Orheiul este disperat. La
Costești în județul Chișinău, o parte a satului jefuiește pe cealaltă, cea din urmă, la
rândul său, arestează douăzeci de inși și-i condamnă la moarte.

În lucrarea sa „Descompunerea Armatei Ruse”, publicată la Paris în anul 1919,

generalul Monkevitz, captează niște momente absolut inedite despre istoriei
Basarabiei, inclusiv starea de anarhie generală. „Anarhia, care se manifesta în trupele
rusești de pe frontul român, ne împiedica de a ne menține mult timp. Bolșevismul se
înrădăcina tot mai mult în rânduri. Ne visând decât pacea și întoarcerea acasă, soldații
au renunațat la orcie ținută. Acești oameni aveau mai mult aerul de bande de tâlhari
decât de cetățeni, care își apără țara. Armata nu mai exista”, constata generalul în
toamna anului 1917. „Când peste toată anarhia din Basarabia a început să treacă, pe
toate drumurile ei, avalanșa de soldați ruși, parte armați, parte dezarmați, toți revoltați
împotriva românilor și României `imperialiste`, dar și împotriva Rusiei, haosul și
anarhia din Basarabia au ajuns la culme”.

Generalul Monkevitz arăta că această stare punea în pericol atât armatele ruse și
românești de pe frontul din România, cât și populația civilă, deoarece din și prin
Basarabia veneau căile și liniile de aprovizionare. „Iașul avea absolută nevoie de
liniște și rânduială în Basarabia, singura cale prin care respira”. În viziunea sa singurul
mijloc pentru a ameliora situația era de a face să pătrundă trupele românești în
Basarabia, care să „gonească pe bolșevici, să restabilească ordinea, care va asigura
aprovizionarea regulată a armatei. Generalul Șcerbaciov nu avea trupe rusești la
dispoziția sa”.

Nicolas de Monkevitz, aflat în proximitatea imediată a superiorului său, reda întreaga

dimensiune a trăirilor sale, când „călcându-și pe inimă și deplin conștient de tot răul,
ce produce această măsură din punct de vedere politic, generalul Șcerbaciov s-a văzut
constrâns de a ruga guvernul român de a trimite trupele sale în Basarabia; guvernul
republicii moldovenești a făcut aceiași cerere”.