PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA LA ÎNCEPUTUL

VEACULUI AL XIX-LEA

Pr.Asist.Dr. Daniel Niţă-Danielescu

Societatea românească din Moldova în pragul veacului al XIX-lea

se înfăţişează cu trăsăturile generale politice, culturale, administrative
şi economice pe care le consacrase evoluţia de până atunci a regimului
fanariot. În Ţările române se constată persistenţa vechiului sistem de
Stări privilegiate, a cărui codificare se realizase în formule suficient de
viabile printr-o bogată legislaţie adoptată şi pusă în practică în cursul
veacului trecut 1.
Cu timpul, însă, unele dintre modelele împrumutate din arsenalul
ideologic iluminist sau a “Bizanţului europenizat”, pe care le
cultivaseră în contextul specific al realităţilor româneşti unii fanarioţi
luminaţi, sub presiunea crizei economice generalizate (ce face loc
deseori recuzării în diverse forme a regimului în ansamblul său),
precum şi a soluţiilor preconizate pentru rezolvarea “chestiunii
orientale” în cadrul noilor constelaţii politice alcătuite înainte şi după
Revoluţia franceză, devin caduce. Se deschide o nouă perioadă de
dezbateri şi confruntări de idei şi programme privitoare la organizarea
statului, unele dintre soluţiile întrevăzute acum constituind, în durata
lungă, premisele majore ale programului de modernizare a societăţii
româneşti2.

1
Vlad Georgescu, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, ediţia a II-a,
Academia Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, 1989, p. 97 (absolutismul domnesc nu
reuşeşte să se impună); Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în
Principatele Române, Compagnie Française d’Impression, Évry, 1977, pp. 277-301; N.
Iorga, Istoria românilor, vol. VII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002.
2
Vlad Georgescu, Mémoires et projets de réformes dans les Principatés roumaines
(1769-1830), vol. I, II, Association Internationale d’Étude du Sud-Est Européen,
Bucureşti, 1970; Valeriu Sotropa, Proiectele de Constituţie, programele de reforme şi
petiţiile de drepturi din Ţările române în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului
al XIX-lea, Editura Academiei, Bucureşti, 1976.
358 Daniel Niţă-Danielescu

Instituţia bisericească, în contextul general al vremii, se bucură de

mare autoritate, prestigiu şi stabilitate, clerul, în totalitatea sa,
alcătuind o categorie distinctă a sistemului de Stări 3. Mitropolia
Moldovei şi Sucevei are reşedinţa la Iaşi şi este condusă de un
mitropolit, ales conform obiceiului, numai dintre pământeni. Tot numai
dintre localnici sunt promovaţi şi episcopii Eparhiilor sufragane: a
Romanului, a Rădăuţilor (până la 1775, când teritoriul românesc al
Moldovei de nord, desemnat cu numele de Bucovina, trece sub
stăpânire austriacă) şi a Huşilor. Sub ascultarea episcopilor locului
sunt preoţii şi diaconii hirotoniţi pe seama bisericilor din târgurile şi
satele Eparhiilor, precum şi mănăstirile ţării. Mitropolitul şi episcopii
sunt membri de drept ai Divanului domnesc având atribuţii
judecătoreşti şi administrative exclusive asupra clerului din subordine
(exceptând unele delicte penale), tot ei îndrumând şi supraveghind
starea morală a credincioşilor 4.
O analiză retrospectivă a vieţii preoţimii de mir din Moldova
secolului al XVIII-lea este necesară pentru a distinge mai bine situaţia
acesteia în pragul veacului următor. Astfel, prin măsurile culturale,
administrative şi economice promovate de domnii şi ierarhii ţării,
starea clerului mirean fusese bine codificată, precizându-se bine
statutul pe care acesta îl are. Constantin Mavrocordat, în cadrul
politicii sale generale de reformă iniţiată şi aplicată unitar în Ţara
Românească şi în Moldova (unde domneşte de patru ori, între anii
1733-1769) se preocupase în chip special de “ceata preoţească”. Prin
hrisovul din 30 mai 1734 el înnoieşte o măsură mai veche, scutind
preoţii şi diaconii de dări; condiţionează, însă, acest privilegiu de
ştiinţa de carte, precum şi de datoria clericilor “de a duce o viaţă
cinstită şi fără defăimare (…), căci curaţi trebuie să fie cei ce se
apropie de cele preacurate”. De asemenea, interzice hirotoniile “pe
hatâr sau pe alt fel de pricini” 5. În cursul anilor, aplicarea decieziei
este urmărită cu atenţie, domnul dând porunci ferme ispravnicilor în
3
Gheorghe I. Brătianu, op. cit.
4
Gheorghe Cronţ, Instanţele de judecată ale Bisericii din Tările române în secolele
XIV-XVIII, în “MMS”, an. LII (1976), nr. 5-6, pp. 350 sqq.
5
Melchisedec, Chronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, după
ocumentele Episcopiei şi alte monumente ale ţărei, Bucureşti, 1869, p. 203.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 359

acest sens, iar episcopilor li se hotărăşte să verifice situaţia prin

protopopi. Domnul însuşi ţine să se convingă de eficienţa măsurilor
luate, verificând personal cunoştinţele preoţilor şi a candidaţilor la
preoţie, în biserica domneacă din Iaşi 6. Se convoacă şi un sinod
“pentru a se îndrepta unele abuzuri şi greşeli ce se făceau la hirotonii”
şi este instituit chiar un corp de clerici, care sunt trimişi “să cutreiere
satele şi să înveţe pe preoţii neştiutori cele cuvenite, după cum şi în
scris le arătase” 7. Măsurile iniţiate şi puse cu atâta fermitate în practică
vor crea tensiuni între domnie şi episcopi, iar în ce priveşte pe cei
vizaţi, cronicarul ne relatează că “aşa de mari frică aveau gheţâi preuţi
şi diaconi (…) la cari nu putem scrii (…) că să apucasără la bătrâneţă
să înveţe carte” 8.
Hotărâri similare va lua şi Grigore Ghica prin hrisovul din 15 iulie
1764. Constatând că în Moldova sunt prea mulţi clerici, unii “luându-şi
darul tâlhăreşte” fiind “varvari şi cu totul neînvăţaţi”, porunceşte
ierarhilor să cerceteze “foarte cu silinţă” pe candidaţi; clericii
hirotoniţi “pre supt cumpăt” să fie caterisiţi, iar episcopii vinovaţi de
astfel de neorânduieli “să fie lepădaţi (…) şi supuşi blestemului
anathemei” 9.
Problema ridicării stării culturale şi morale a clerului interesează
deopotrivă pe domni şi pe ierarhi. Concepţia generală era că “statul
care se înveşmântează cu toga cea porfirică a cucerniciei se distinge de
tirania cea strâmbă şi se aseamănă imaginii copiate după originalul
împărăţiei divine” 10.

6
Condica lui Constantin Mavrocordat, ediţie de Corneliu Istrate, vol. III,
Universitatea “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1987, doc. 1707 (din 3 decembrie 1742), pp. 449-450.
7
Cronica Ghiculeştilor, ediţie îngrijită de Nestor Camariano şi Ariadna Camariano-
Cioran, Editura Academiei, Bucureşti, 1965, p. 628.
8
Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Cronici moldoveneşti, ediţie critică de
Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 16.
9
Textul hrisovului la Melchisedec, op. cit., pp. 282-286.
10
Petru Depasta, Cronicul asupra vieţii domnitorului Constantin Neculai
Mavrocordat, la Constantin Erbiceanu, Cronicari greci cari au scris despre români în
epoca fanariotă, Tipografia cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1888, p. 320.
360 Daniel Niţă-Danielescu

Puţina ştiinţă de carte pe care o avea preoţimea de mir era însuşită

de obicei în casa părintească şi la biserică, fiii preoţilor urmând de
obicei părinţilor lor în slujba la Sf. Altar.
Se deprindeau scrisul şi cititul, apoi Ceaslovul, Psaltirea, Tipicul
şi cântarea bisericească; alte cunoştinţe se dobândeau prin frecventarea
şcolilor mănăstireşti11. Apoi, când vârsta, calităţile necesare şi situaţia
o permiteau, mergeau la episcopii locului şi cu recomandarea
protopopului, erau hirotoniţi, prilej cu care primeau cartea de hirotonie
sau singhelia ori pancenia (cu care, conform obiceiului, erau
înmormântaţi). Mai târziu, când experienţa şi vrednicia îngăduiau,
puteau fi hirotesiţi duhovnici, dobândind un act de confirmare din
partea episcopului. Acest mod tradiţional de pregătire pentru a intra în
rândul clerului începe să fie completat, neputând fi însă substituit, prin
deschiderea şcolilor de pe lângă centrele eparhiale şi mănăstirile mai
mari, unde cunoştinţele sunt însuşite sistematic, după programă şi sub
purtarea de grijă directă a episcopilor. Din rândul clericilor sunt
selectaţi profesori destoinici şi pentru uzul şcolarilor se alcătuiesc şi se
tipăresc manualele necesare. Şcolile sunt deschise tuturor, însă, până la
1803 nu există în Moldova o şcoală destinată în exclusivitate pregătirii
viitorilor clerici.
Încă din 1714, Nicolae Mavrocordat înfiinţase o Academie unde se
studia în limba română, reorganizată de Grigore Ghica şi Hrisant
Nottara, la 1728 (care impune preoţilor o dare de un galben pe an
pentru întreţinerea ei) şi de Constantin Mavrocordat în prima sa
domnie 12. Ultimul îl desemnează pe mitropolit să cerceteze şi să

11
D. Furtună, Preoţimea românească în secolul al XVIII-lea. Starea ei culturală şi
materială, Tipografia “Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1915, p. 158; S. Reli,
Metode de instrucţie şi educaţie în şcoalele mănăstireşti şi bisericeşti şi în academiile
domneşti din trecutul românesc, extras din “Revista de pedagogie”, an. II (1932), nr. 3-4.
Despre instrucţia modestă a unor clerici ne relatează Erasmus Heinrich Schneider von
Weismantel, Descrierea “curioasă” a Moldovei şi a Ţării Româneşti, în Călători străini
despre ţările române, vol. III, îngrijit de Maria Holban, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 352; vezi şi Visarion Răşinăreanu, episcop-vicar,
Biserica Ortodoxă Română văzută de călătorii străini (sec. XVI-XIX), Sibiu, 2001, p. 103.
12
N. Iorga, Istoria învăţământului românesc, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti,
1928, pp. 56-57; Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 179; Ariadna Camariano-Cioran,
Academiile domneşti din Iaşi şi Bucureşti, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, pp. 73-74.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 361

îndrume activitatea profesorilor pentru ca elevii “ce să vor face preoţi

să fie învăţaţi” 13. Acelaşi domn, în 1741, hotărăşte ca la Episcopii şi în
mănăstirile mai mari să funcţioneze şcoli; se precizează chiar
generalizarea învăţământului religios în limba română, preoţii urmând
să funcţioneze ca profesori: “mitropolitul şi episcopii, pe la târguri şi
sate mai mari să aşeze preoţi de ispravă, să înveţe copiii; întâiaşi dată
să-i înveţe ruga şi credinţa (…) apoi cele şapte Taine ale Bisericii şi
cele privitoare la Dumnezău şi acestea, nefiind osteneală multă, să le
înveţe pe înţăles (…) şi să-i înveţe a scrie” 14. În 1749, mitropolitul
hotărăşte ca elevii ce studiau în şcolile ieşene, dacă doreau să se
preoţească, trebuiau să studieze mai mult timp 15. Constantin
Mavrocordat cere ca peste tot, în Biserică, la şcoală (cu excepţia
Academiei) şi în administraţie să fie utilizată limba română pe care el
o consideră “mai folositoare” 16. Tot el reîntemeiază tipografia în
Moldova şi “porunceşte mitropolitului şi episcopilor să facă tipografie,
fieştecari la Eparhia lui, ca să tipărească cărţi pe înţăles (adică în limba
română – n.ns.)” 17.

13
Condica…, vol. III, doc. 1515, p. 283.
14
Aşezământul Ţării Moldovei din 1743, publicat în Anexa studiului întocmit de
Gheorghe I. Brătianu, Două veacuri de la reforma lui Constantin Mavrocordat 1746-
1749, în AARMSI, serie III, tom. XXIX, mem. 10, p. 59.
15
D. Furtună, op. cit., p. 156.
16
Cronica Ghiculeştilor, ed. cit., p. 621.
17
Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, op. cit., p. 16.
362 Daniel Niţă-Danielescu

Activitatea de organizare a învăţământului continuă în deceniile

următoare, înmulţindu-se numărul şcolilor şi elevilor, pentru care
începe să se alcătuiască şi să se tipărească o literatură didactică din ce
în ce mai specializată (Bucvarul – 1755, Sinopsis, adică adunare de
multe învăţături – 1757, Catehisis – 1771, Prăvilioara – 1784,
Gramatica românească – 1770, Gramatica Theologhicească – 1795,
De obşte Gheografie – 1795, Elemente arithmetice – 1795 ş.a.),
constatându-se şi o diversificare a metodelor de învăţământ 18. Numărul
candidaţilor la preoţie (dieci sau ţârcovnici) sporeşte, însă pregătirea
celor mai multora se reduce la cunoştinţe modeste. Realitatea era că
după frecventarea unei şcoli elementare, mulţi dintre aceştia primeau
deseori hirotonia după alte criterii decât cele ale rezultatelor la
învăţătură. De aceea la 15 noiembrie 1775 Grigore Ghica impune
episcopilor ca pe “nimenea să nu înalţe la cinstea preoţiei de nu vor
avea cărţile dascălilor celor preoţeşti, carii cărţi să arate pricopseala la
toată bisericeasca învăţătură” 19. Situaţia însă nu va putea fi înlăturată şi
de aceea mitropolitul Veniamin Costachi va socoti că este necesar să
întemeieze o şcoală hărăzită numai pregătirii viitorilor clerici. Astfel,
în toamna anului 1803, se deschidea în mănăstirea Socola, lângă Iaşi,
şcoala duhovnicească pentru “fiii de preoţi şi diaconi” sau seminarul,
întreţinut în cea mai mare parte, ca şi celelalte şcoli din ţară, prin
contribuţia clerului.
Preocuparea pentru întărirea prestigiului şi autorităţii clerului este
de asemenea o realitate. În 1765, Grigorie Ghica aflând “despre unele
obiceiuri rele” cere ispravnicilor să “îndemne pe locuitori a cinsti pe
preoţi, dând pildă cu cinstea ce vei face preoţilor, când vor veni
înaintea dumitale, ori cu ce pricină ar fi; să li socoteşti cinstea ce li să
cade ca unora ce sunt aleşi şi rânduiţi spre slujba Bisăricii. Venind
înaintea dumitale vreunii din preoţi, au singuri de a fi ori însoţiţi de

18
Pr.prof.dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, EIBMBOR,
Bucureşti, 1992, pp. 340-361 şi 445-466; Idem, Învăţământul teologic seminarial în
Biserica Ortodoxă Română, în volumul Două secole de învăţământ teologic seminarial
(1803-2003), Editura Trinitas, Iaşi, 2003, pp. 87-88 (este menţionată şi şcoala specială
pentru pregătirea clerului organizată la mănăstirea Putna după 1774 de fostul mitropolit
Iacov Putneanul şi arhimandritul Vartolomei Măzăreanu); S. Reli, op. cit., pp. 2-9.
19
D. Furtună, op. cit., p. 157.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 363

locuitori să-i pui să şadă cinstindu-i cum se cuvine, ca văzând şi

locuitorii să ia pildă de la dumneata a-i cinsti şi a-i socoti ca pe nişte
obraze ce se cinstesc şi de dumneata, dregătoriu; şi ei încă văzându-se
cinstiţi se vor îndemna a se feri de tovărăşii necuviincioase, păzindu-şi
cinstea lor” 20. Episcopii înşişi sfătuiesc pe preoţi cu privire la datoriile
lor morale: “fieştecare preot ce are purtarea de grijă de biserica din
satul unde iaste cu lăcuinţa şi de poporănii săi să fie întru tot păzit de
necuviincioasele fapte ce sunt împotriva cinului şi cinstitei preoţii,
adică de beţie, necurăţie, pohta cea ră, lăcomie, mănie, aprindere,
mândrie; la nunţi şi la mese nechemat şi nepohtit să nu meargă. Ce să
cade să fie blând, smerit, cucernic, curat la viaţă, învăţător şi
povăţuitor poporănilor săi, spre cele bune şi de folosul sufletelor lor ;
căci nu numai cu cuvântul să fie întru învăţătură ci şi cu pilda faptelor
celor bune (…)” 21. Trebuie să îndemne pe credincioşi să ţină posturile
şi să se spovedească (având o evidenţă scrisă a acestora) 22.
Datoria preoţilor este şi aceea de a se veghea ca lăcaşurile de cult
în care slujesc să fie “grijite, lipite, mumite bine şi curat acoperite ca
să nu ploaie înăuntru şi îngrădite împrejur”. Trebuie să aibă cărţile de
cult în bunăstare, iar Sfintele vase curate, să “citească tipicurile cu
înţelegere, îndreptându-şi viaţa, păzind biserica cu privegheri, cu
trezvie, cu ispovedanii, cu împlinirea canoanelor duhovnicului şi aşa să
se apropie către svântul jertfelnic şi să săvârşească Sfânta şi
dumnezeiasca Liturghie”; să săvârşească Taina Cununiei cu voia şi cu
ştirea episcopului, căruia trebuie să-i dea deplină ascultare. Se mai
arată că atunci “când preutul ş-au făcut datoria supunerii sale păzind
porunca şi învăţătura noastră, ş-au îndemnat pe poporănii săi spre a
păzi porunca şia săvârşi cele cuvioase bisericii şi ei n-au fost supuşi
ascultării, atunce protopopul mergând acolo, după înştiinţare ce va face
preutul şi după cercetare aflând întracest chip să aibă a pecetlui
biserica şi preutul va merge la alt popor iară sătenii aceia să rămâie ca
nişte fără Dumnezău eretici şi lepădaţi de biserică şi de pravoslavnice
20
Melchisedec, op. cit., p. 283.
21
Ponturile date de Iacov, episcopul Huşului, pentru îndatoririle ce au a le îndeplini
preoţii (21 mai 1785), în Alexandru I. Ciurea, Figuri de ierarhi moldoveni: Iacov Stamati
(1749-1803), Iaşi, 1946, pp. 221-223.
22
Ibidem, p. 177.
364 Daniel Niţă-Danielescu

dogme creştineşti, până când se vor îndreptă şi-şi vor veni în

cunoştinţă” 23.
Pentru a îndruma şi supraveghea pe preoţi, episcopii sunt ajutaţi de
protopopi. Aceştia din urmă erau sprijiniţi de ispravnicii ţinuturilor,
cărora domnul le porunceşte, la 1765, să “dea ajutorul ce va avea de
trebuinţă omul arhiereului (protopopul – n.ns.), silind pe cei nesupuşi
şi neînţelegători cu chipul ce se va cădea a da ascultare la învăţăturile
ce se vor da” 24. Dacă funcţionarii domneşti constată unele abateri în
rândul clerului, nu iau ei înşişi hotărâri, ci trebuie să-l înştiinţeze pe
protopop sau arhiereu 25. Prin urmare se constată autonomia
administraţiei bisericeşti, în chestiunile ce ţin de competenţa ei. La
1785, protopopii au “pururea căzuta priveghere şi purtare de grijă
pentru viaţa şi petrecerea preoţilor, cât şi pentru bisericile din ţinut
(…) şi de toate pricinile cercetând cu amănuntul, cele mai mici să le
îndrepteze”; trebuie să cerceteze aplicarea corectă a hotărârilor
arhiereşti, fiind supuşi controlului, şi “neaflând împlinit lucrul după
porunca şi învăţătura noastră, bine încredinţaţi să fie că nici un cuvânt
de răspundere sau îndreptare nu vor primi” 26. Dintr-un hrisov din 27
martie 1758 reiese că protopopii erau datori “să cerce pentru cumătrii
şi cuscrii şi cununii şi sânge amestecat şi de toate câte să fac afară de
lege şi când s-ar afla vine sau greşeale ca acestea ori prin sate gospod
(domneşti – n.ns.), ori prin sate boiereşti, ori mănăstireşti să aibă
sfinţia sa a-i giudeca cu giudeţul sfintei pravile, canonisindu-i pre
fieştecare după vina greşealei sale, pre care să-i şi certe, iară nu să-i
globească”. Cei culpabili urmau “să să caute cu giudeţ sufletesc”
celelalte delicte (crima şi furtul) fiind de competenţa autorităţii

23
Ibidem, pp. 221-222.
24
Melchisedec, op. cit., p. 294.
25
Ibidem, pp. 294-295.
26
Alexandru I. Ciurea, op. cit., pp. 222-223.
Cu privire la rolul protopopilor vezi şi Ioan Covercă, Protopopii în trecutul
Bisericii Ortodoxe Române, în GB, an. XXI (1962), nr. 7-8, pp. 760 sqq.; Stelian
Marinescu, Competenţa şi atribuţiile juridice ale clericilor în secolele al XVI-lea, al
XVIII-lea, în BOR, an. LXXXVIII (1970), nr. 7-8, p. 809.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 365

civile 27. Protopopii mai răspundeau şi de strângerea banilor pentru

şcoli28.
Cu privire la starea intelectuală şi morală a preoţimii din Moldova,
contele d’Hauterive, secretarul domnului Alexandru Mavrocordat,
scria la 1787: “Starea bisericească se alege de obicei dintre ţăranii
moldoveni şi aceştia aduc cu ei în această stare bună înţelegerea şi
blândeţea care sunt în firea lor. Nu se cere de la ei decât să ştie a cit i
sau cel puţin a spune de de rost rugăciunile şi să cânte cu glas tare
(…). Ei sunt cei mai buni părinţi, cei mai buni soţi, cei mai buni
locuitori ai satelor provinciei; rareori îi vei vedea deranjându-i pe
ispravnici cu cererile şi nemulţumirile lor. Nu-i veţi găsi niciodată nici
în cârciumi, nici în holircăriile (les horricar) satelor lor” 29.
Starea materială a preoţimii de mir în pragul veacului al XIX-lea
nu este cu mult diferită de a păstoriţilor. Privilegiul cel mai însemnat
este exceptarea de la impozitele datorate statului, situaţie care se
obţine la intrarea în rândul clerului. De acest avantaj se bucură nu
numai preoţii şi diaconii, ci şi citeţii sau dascălii, printr-o măsură luată
în 1764 de Grigore Ghica. Acolo unde ultimii lipsesc se prevede ca “să
se aleagă dintre copii poporănilor, care se vor socoti vrednici ca să să
facă anagnosti şi aceştia să fie în pace de bir” 30. Toţi sunt însă datori să
achite dări speciale către episcop: mai întâi la intrarea în starea
clericală, apoi “ploconul cârjei” (la instalarea noului arhiereu),
ploconul vlădicesc, avaeturi pentru protopopi şi darea pentru
întreţinerea şcolilor 31. Cunatumul acestora diferă ca dealtfel şi
aplicarea cu rigurozitate a sistemului de scutiri ori reintroducerea
arbitrară a unor dări.

27
Melchisedec, op. cit., p. 264.
28
Ibidem, p. 319.
29
Alexandre Maurice Blanc de la Nantte, conte d’Hauterive, Mémoire sur l’état
ancien et actuel de la Moldavie, apud I. Velicu, Contribuţie istorică după însemnările
contelui de Hauterive şi alte izvoare, Bucureşti, 1942, p. 55.
30
Melchisedec, op. cit., p. 258.
31
D. Furtună, op. cit., p. 173; Gheorghe Răşcanu, Lefile şi veniturile boierilor
Moldovei în 1776. Document de la Alexandru Ghica vv., Tipografia Naţională, Bucureşti,
1887, p. LXIV; N. Stoicescu, regimul fiscal al preoţilor din Ţara Românească şi Moldova
până la Regulamentul Organic, în BOR, an. LXXXIX (1971), nr. 3-4, p. 342.
366 Daniel Niţă-Danielescu

În general, fiecare sat are propria biserică, iar preotul este hirotonit
pe seama acesteia (neexistând parohia în înţelesul actual). Uneori, la
aceeaşi biserică funcţionau mai mulţi preoţi şi diaconi. În târguri,
numărul bisericilor era mai mare, ele fiind în întreţinerea domnului
(dacă erau pe loc domnesc), a boierilor sau a breslelor. Se interzice
construcţia unor noi lăcaşe de cult acolo unde nu era neapărat necesar
şi fără acordul episcopului 32. Statistica din 1777 înregistrează un număr
de 4500 de slujitori ai Bisericii scuţiţi de bir, iar cea din 1803, 4750 33.
Veniturile cele mai sigure ale preoţilor sunt cele ale epitrahilului.
La 1757 mitropolitul Iacov Putneanul îndemna pe credincioşi să ajute
pe cleric: “au molitvă de face, au de botează, au de cunună, au
sfeştanie, au paraclis, au cum s-ar zâce întăi sărindariul, să dăruiască
pe preot, măcar că şi el dar îl socoteşte”34. De obicei preoţii de pe la
târguri sunt mai înstăriţi (cei de la curtea domnească având “leafă”),
deşi uneori sunt menţionate în documente familii ale preoţilor
decedaţi, “ajunse la mare nevoie”. La sate gospodăria preoţească nu
este cu mult deosebită de cea ţărănească, iar între deletniciri, cele mai

32
Grigore Alexandru Ghica, în hrisovul din 15 iulie 1764 arată că o “nesocoteală şi
nerânduială (…) am aflat despre zidirea bisericilor ce se zidesc aşa fieştecare şi unde vor,
cu repezirea nesocotită şi cu cugetu fără de treabă şi necuvântătoriu a multor creştini, din
care unii dintre aciea din mândrie şi de deşartă slăvire umplându-se şi de fantazie
biruindu-se, poftesc cu acest chip ca să câştige laudă vecinică şi în viaţă şi după moartea
lor şi cer mai mult slava lor decât slava lui Dumnedzău; (…) din care se pricinuieşte de se
înmulţesc bisericile şi paraclisurile cele proaste şi la acele de obşte lăcaşuri nu să face
aceea de obşte adunare a norodului, ce este rugă unită a creştinilor şi lui Dumnezeu
plăcută şi primită (…). Iară înmulţirea bisericilor pricinuieşte ca să se pustiască acele
vechi biserici şi să rămâie lăcaşuri drumeţilor sau tâlharilor sau cuiburi dobitoacelor, până
când, din vreme în vreme, lenevindu-se grija lor, vor ajunge şi acele nouă făcute spre
pustiire (…). Pentru aceasta dar (…) nesuferind domnia me şi urmând după canonul al
cincilea al soborului de la Gangra şi după canonul 25 de la Laodichia, ce zice: unde ajunge
un preot episcop să nu să facă şi unde sunt biserici de ajuns biserică nouă să nu să
zidească, ca să nu se micşoreze a bisericii adunare şi numele, iată voim şi pentru aceasta şi
poruncim şi hotărâm de acum înainte nici unul să nu cuteze să zidească din temelie
biserică nouă fără de ştirea şi voia mitropolitului, căci într-acest chip şi canonul 4 al
soborului a toată lumea aeve hotărăşte şi zice: nici unul să nu zidească la vreun loc lăcaş
fără ştirea şi voia episcopului (…)” (Melchisedec, op. cit., pp. 285-286).
33
D. Furtună, op. cit., p. 187.
34
Ibidem, p. 186.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 367

frecvente sunt lucrul pământului, creşterea vitelor, albinăritul,

pomicultura şi viticultura. La 1800, locuitorii satelor aveau obligaţia să
presteze două zile de clacă în folosul preotului “care se află slujitor
sufletelor voastre, ziua şi noaptea” 35. Sunt şi preoţi zugravi, copişti şi
de obicei clericii sunt cei ce redactează diversele cereri adresate de
locuitori stăpânirii. O stare materială mai bună o aveau protopopii,
care, pentru activitatea lor primesc o dare anuală încasată de la preoţi,
precum şi o cotă parte din amenzile ce se aplică ori din sumele ce se
percep la diferitele servicii pe care le intermediază (peciul sau răvaşul
de cununie, pronunţarea sentinţelor de divorţ, în numele episcopului
ş.a.).
Gospodăria preoţească este afectată mai ales în timpul războaielor
care se poartă de armatele străine pe teritoriul ţării. În 1769 şi în 1798,
preoţii sunt impuşi la diverse contribuţii, mare parte din avutul lor
fiind rechiziţionat. În timpul războiului ruso-turc, dintre anii 1806-
1812, este înlăturat din scaun mitropolitul Veniamin Costachi şi este
adus la Iaşi, în 1808, prin ukazul ţarului, cu titlul de exarh al Bisericii
din ambele Principate româneşti, Gavriil Bănulescu-Bodoni, care era
membru al Sinodului de la Sankt Petersburg şi trăia retras la Odesa.
Administraţia militară şi bisericească se instalează în Principate.
La 1811, în Moldova se alcătuieşte o “rânduială pintru preuţii di pi
la sate, semnată de exarhul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi de vistiernicul
Iordache Roset. Aceasta prevedea ca pe moşiile boiereşti la 50 de case
să fie scutit un preot, un diacon şi un ţârcovnic, iar pentru un număr de
16 vite aceştia urmau să nu plătească darea pentru imaş; preotul nu va
plăti nici dijma pentru semănătura de până la trei chile (iar cei de la
câmp pentru cinci chile); preoţii care nu vor avea 50 de case vor fi puşi
la dijmă, iar dacă satul va avea 80 de case vor fi scutiţi doi preoţi; toţi
preoţii vor plăti dijmă pentru tutun şi pentru vin (dacă au mai mult de
30 de vedre); în ţinuturile de munte se vor da câte cinci fălci de fânaţ

35
Obligaţie prevăzută în cartea din 23 august 1800 primită de la mitropolitul Iacov
Stamati de preotul Ştefan, care este transferat din satul Mişcotenii din ţinutul Hârlăului în
satul Trufeşti din ţinutul Botoşanilor (Alexandru I. Ciurea, op. cit., p. 175).
368 Daniel Niţă-Danielescu

pentru vitele preoţilor, iar în celelalte câte opt36. Tot în aceşti ani se
realizează un recensământ general şi se iau unele măsuri de
reorganizare a administraţiei bisericeşti. O statistică alcătuită de
Dicasteria exarhală, în iulie 1810, înregistrează în Moldova existenţa
a 203 mănăstiri şi schituri (unde trăiesc un număr de 2271
arhimandriţi, ieromonahi, ierodiaconi, diaconi, monahi şi monahii) şi a
2312 biserici de mir (la 29 de oraşe şi 2193 de târguri şi sate),
deservite de 4274 de preoţi (dintre care 45 de protopopi), 733 de
diaconi şi 2510 dieci şi ponomari (ale căror familii numără 17038 de
membri). Sunt trei arhierei eparhioţi şi alţi şapte titulari, fără scaune.
Populaţia ţării este majoritar ortodoxă 37.
Dintr-un raport redactat la 31 octombrie 1808 de Gavriil
Bănulescu-Bodoni aflăm că în Moldova bisericile, mai ales cele din
Iaşi, “nu-s rele iar odoarele, deşi nu sunt bogate, sunt totuşi bine
păstrate”. La ţară, în toate Eparhiile “biserici sunt prea multe, iar preoţi
şi mai mulţi, astfel că în unele sate cu 50 de familii sunt trei sau patru
preoţi”; el dispune ca în viitor să nu se mai construiască, ocupându-se
locurile cu cei hirotoniţi deja astfel încât să se ajungă ca un preot să fie
la 50 de case, până ce se va fixa un “ştat” de preoţi. Clericii, “la citirea
bisericească şi la cântarea în limba lor îşi fac datoria”; Deoarece “la
sate au mai puţină cultură, mitropolitul Veniamin, nu de multă vreme a
înfiinţat o şcoală în limba moldovenească pentr a-i învăţa pe copiii de
preoţi şi ai slujitorilor bisericeşti citirea şi cântarea bisericească,
precum şi Tipicul, Retorica, Logica şi teologia lui Damaschin, cu
cunoaşterea celor şapte Taine şi Morala”. Exarhul confirmă şcoala în
forma ei veche, cu condiţia să aibă minimum 50 de elevi, propunând
introducerea studierii limbii ruse. Se menţionează că “potrivit unei
vechi tradiţii, clerul de mir plăteşte pentru întreţinerea arhiereilor
eparhiali căte şapte lei pe an”, iar pentru şcoli câte şase lei. Mănăstirile
sunt în număr de 47, dintre care 32 sunt închinate unor aşezăminte
36
D. Furtună, op. cit., pp. 192-193. În Anexa 26 este înfăţişat documentul. Se arată că
ţinuturile unde se pot da “până la cinci fălci pot fi: Suceava, Neamţ, Roman, Bacău, Putna,
Vaslui, Cârligătura, Hârlău, Dorohoi, Botoşani şi Herţa”. Se mai precizează că “preoţii nu
au voie să ţie vin sau altă băutură pi la casăle lor, di vândut”.
37
Const. N. Tomescu, Ştiri catagrafice din Bisericile Principatelor, în “Arhivele
Basarabiei”, an. IV (1932), nr. 3, pp. 205-209.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 369

monahale din Imperiul otoman, iar 15 sunt “naţionale moldoveneşti”,

adică sub administraţia ierarhilor de ţară. Primele, cele mai bogate,
sunt conduse de clerici străini, care nu dau seamă nimănui, veniturile
lor fiind în cea mai mare parte scoase din ţară; unii egumeni, “ca să
micşoreze cheltuielile, pentru îmbogăţirea lor, nu ţin personal
monahal, chiar şi în cele mai importante mănăstiri, ci au angajaţi câte
unul sau doi preoţi de mir (s.ns.), pentru oficierea slujbelor divine, ei
înşişi neslujind mai niciodată; la împodobirea şi rânduiala bisericească
nu pun nici o stăruinţă şi nici o grijă, ocupându-se numai de moşii şi
înmulţind datoriile”. Există o minimă birocraţie, însă “lucrările se
execută mai mult prin viu grai” folosindu-se “pravile traduse din
greceşte”. La Iaşi funcţionează o Judecătorie duhovnicească întemeiată
nu demult de mitropolitul Veniamin pe care exarhul o transformase în
Consistoriu, numind “consilieri din clerul local cel mai de frunte” şi
generalizând procedura scrisă. Pentru orientarea noilor protopopi
numiţi a pus să se traducă şi să se tipărească în limba română
Instrucţia protopopilor, din limba rusă traducându-se şi tipărindu-se şi
un Catehism, răspândit “pe la preoţii şi slujitorii bisericeşti, pentru a-l
învăţa pe de rost”. De îndată ce a preluat conducerea Mitropoliei după
retragerea mitropolitului Veniamin, exarhul Gavriil a tradus din limba
rusă în româneşte şi greceşte formula de pomenire la slujbe a ţarului, a
familiei imperiale şi a Sinodului rus, tipărind-o şi răspândind-o în
bisericile ţării 38. Este evident efortul de impunere a modelului rusesc şi
pregătirea integrării în structura administrativă rusească. Nu se
izbuteşte însă. În perioada războiului abuzurile armatei de ocupaţie
asupra clericilor români sunt numeroase, afectând prestigiul şi starea
lor materială 39. Mulţi preoţi sunt într-o situaţie limită 40. Ierarhii ţării
încearcă să boicoteze primele încercări de recenzare a bisericilor,
mănăstirilor şi clericilor iniţiate de noua stăpânire în urma hotărârii

38
Idem, Ştiri despre Biserica Principatelor române la 1808, în “Arhivele
Basarabiei”, an. II (1930), nr. 1, pp. 52-56 (în continuare “Arhivele Basarabiei”).
39
Daniel Niţă-Danielescu, Viaţa preoţimii din Basarabia în perioada stăpânirii
ţariste (1812-1918), în TV, an. XII (2002), nr. 5-8, pp. 106-108.
40
Protopopul de Hotin precizează că “până acolo sunt supăraţi preoţii cu încartiruirile
funcţionarilor militari încât îşi părăsesc locuinţele şi unii pleacă din parohii” (raport din 26
mai 1811, în “Arhivele Basarabiei”, an. V (1933), nr. 1, p. 21).
370 Daniel Niţă-Danielescu

venite de la Sankt Petersburg, fapt pentru care episcopul Huşilor,

Meletie Lefter, va primi “mustrare aspră” 41 (în Ţara Românească
pentru o culpă similară mitropolitul Dositei Filitti este scos din scaun
şi înlocuit cu Ignatie de Arta 42). Sfârşitul războiului ruso-turc va aduce
pierderea teritoriului românesc dintre Prut şi Nistru (numit apoi
Basarabia), care trece sub stăpânire ţaristă, aici organizându-se o nouă
unitate administrativă bisericească aflată sub ascultarea sinodului de la
Sankt Petersburg şi pusă sub conducerea lui Gavril Bănulescu-
Bodoni43.
La 6 octombrie 1812, după retragerea ruşilor, Veniamin Costachi
revine în scaunul mitropolitan de la Iaşi. Primirea ce i se face este
sugestivă: “îl aduc în triumf, iar la bariera din Păcurari toată suflarea
ieşeană, boieri şi neguţători, stăpâni şi slugi, evrei, armeni şi popor de
toată naţia aleargă spre a primi pe părintele obştesc. De aici până la
Mitropolie a fost adus cu cântări, făcute anume de protopsalţii
Mitropoliei, prin care îi lăudau meritele şi declarau veselia
sărbătorească a obştei că iarăşi le este părintele lor” 44. Se revenea astfel
la normalitate, întrocându-se la cererea tuturor (domn, boieri şi
locuitori) “păstoriul cel adevărat şi privighetoriu, lucrătoriul şi
păzitorul viei cel osârduitoriu şi fără preget, voievodul cel râvnitoriu şi
ca şi cu foc suflătoriu împotriva eresurilor şi a nedumnezeirii”
(aprecierile sunt formulate în prefaţa lucrării Checagrarion a
Fericitului Augustin, tradusă în 1814 de Gherontie şi Grigorie de la

41
Daniel Niţă-Danielescu, Activitatea episcopului Huşilor, Meletie Lefter, în timpul
războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, în “Analele Ştiinţifice ale Universităţii
«Al.I.Cuza» Iaşi”, (serie nouă), Editura Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, Teologie, tom. VII
(2003), p. 292.
42
T.G. Bulat, Precizări cu privire la detronarea mitropolitului Dositei Filitti şi
înscăunarea lui Ignatie de Arta de către Ruşi (1809), în “Arhivele Basarabiei”, an. II
(1930), nr. 2, pp. 159-161; N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a
românilor, ediţie îngrijită de Mihaela Paraschiv, Editura Junimea, Iaşi, 2001, pp. 489-490.
43
Const. N. Tomescu, Înfiinţarea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului – 1813. Acte, în
“Arhivele Basarabiei”, an. I (1929), nr. 2, pp. 33-34; Mircea Păcurariu, Basarabia –
aspecte din istoria Bisericii şi Neamului românesc, Iaşi, 1993, pp. 62 sqq.
44
Constantin Erbiceanu, Despre viaţa mitropolitului Veniamin Costachi, Bucureşti,
1999 apud Ilie Gheorghiţă, Un veac de la moartea Mitropolitului Veniamin Costachi,
Tipografia Sfintei Mănăstiri Neamţ, 1946, p. 58.
 PREOŢIMEA DE MIR ÎN MOLDOVA … 371

Neamţ şi dedicată mitropolitului) 45. Constatând starea de lucruri

dezastruoasă din ţară, mitropolitul Veniamin va continua cu şi mai
multă energie şi purtare de grijă activitatea pe care “din momentul în
care cerescul Păstoriu Iisus Hristos au încredinţat nouă toiagul
păstoriei sufleteşti al acestui staul cuvântătoriu al preaiubitei Patrii
(…) n-am pregetat a o lucra în binele şi mântuirea cuvântătoarelor
oi, fii şi compatrioţi ai miei, parte spre îmbunătăţirea stărei Bisericilor,
parte spre învăţătura tinerimei şi a clirosului”46. Astfel, din şcolile
ctitorite de el se vor ridica noile generaţii de preoţi care vor sluji
Altarul şi Ţara în “secolul naţionalităţilor”.

45
Ibidem, p. 160; vezi şi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea,
vol. al II-lea, ediţie îngrijită de Barbu Theodorescu, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1969, p. 327.
46
Prefaţa – pastorală la Didahiile lui Ilie Miniat, la Ile Gheorghiţă, op. cit., pp. 201-
202.
În testamentul său, mitropolitul va scrie: “las, ert şi blagoslovesc din toată inima
şi din tot sufletul pe toţi fraţii mei hristiani şi pre însuşi cei ce mă urăsc şi pre cei ce m-au
nedreptăţit şi pre cei ce au întins curse în calea mea şi chiar pre cei ce mi-au făcut vreun
rău văzut ori nevăzut, rugând pe milostivul Dumnezeu să nu judece faptele acestora, ci
îndurarea Sa să-i ierte pre toţi după cum i-am iertat şi eu (…); fiindcă eu tot ce mi-au stat
prin putinţă am făcut şi cu sfatul şi cu fapta ca să sporesc sufleteşte şi materialiceşte
înflorirea sfintei Besărici şi Patriei” (Ibidem, p. 244).
372 Daniel Niţă-Danielescu

Pr. Gavril Danielescu – din satul Popeşti de pe Valea Bistriţei, jud. Neamţ (fotografie
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea).

Parish clergy in Moldavia at the begining of the 19th century

Abstract: The subject, less studied within the specific historiography, depicts the life
of parish clergy in Moldavia at the beginning of the 19th century. A retrospective of the
last century’s developments, together with the description of the situation in the first
decade of 19th century permit to emphasize the essential contribution of the clergy to the
social, economical and cultural life of the period. Also, there are highlighted elements that
give the identity and characteristics of the clergy as an intrinsic part of the special scene.
The critical situation created by the Russo-Turkic war (1806-1812) is apparent also
in the life of the parish clergy. The end of the conflict, followed by the regaining of former
position by the Metropolitan Veniamin – the founder of modern theological education in
Moldavia – will open the way to new developments for the ecclesiastic institution in the
“nation’s century”.