Fishbowl (tehnica acvariului)

Fishbowl (tehnica acvariului sau metoda interacţiunii observate) „urmăreşte ca

elevii/studenţii implicaţi să fie puşi, alternativ, în dublă ipostază: pe de o parte, participanţi
activi la o dezbatere, pe de altă parte, observatori ai interacţiunilor care se produc” (Pânişoară,
2008, 360).

Utilizarea acestei metode presupune respectarea următoarelor etape (cf. Pânişoară, 2008, 360;
Cucoş, 2008, 346):

1. Dispunerea mobilierului - înainte de intrarea elevilor în sala de clasă, scaunele sunt

aşezate în două cercuri concentrice. 2. Constituirea grupurilor de participanţi - elevii sunt
invitaţi să aleagă scaunul unde doresc să se aşeze;

- este necesară prezenţa altui cadru didactic, plasat în exteriorul cercurilor, care va avea rol de
observator. El va înregistra preferinţele elevilor pentru anumite locuri, va corela aceste opţiuni
cu datele pe care le deţine deja despre participanţi, va observa modul de soluţionare a
eventualelor conflicte etc.; - participanţii aflaţi în cercul din interior vor constitui grupul de
discuţie, iar cei plasaţi în cercul din exterior – grupul de observatori. 3. Prezentarea sarcinilor
de lucru şi stabilirea regulilor - elevii din cercul interior vor dezbate, timp de 8-10 minute, o
problemă controversată; - se comunică elevilor din grupul de discuţie câteva reguli de bază:
susţinerea unor idei pe bază de argumente; exprimarea acordului cu alt vorbitor impune
precizarea unor argumente concrete şi suficiente; exprimarea dezacordului presupune
respectarea aceleiaşi condiţii. Obs.: se pot stabili, de comun acord cu elevii, şi alte reguli. -
elevii din grupul de observatori vor primi fişe/protocoale de observare în care vor înregistra
date privind relaţiile dezvoltate în cadrul grupului de discuţie, contribuţia fiecărui elev din
cercul interior la dezbatere, consensul sau conflictele generate de subiectul analizat,
modalităţile de surmontare a acestora, reacţiile participanţilor la discuţie etc.. 4. Realizarea
sarcinilor de lucru (dezbaterea şi observarea) - elevii din cele două grupuri realizează
sarcinile distribuite: dezbaterea temei propuse, respectiv completarea fişei/protocolului de
observare. 5. Prezentarea observaţiilor - elevii din cercul exterior prezintă datele înregistrate
în fişa de observare.

6. Inversarea rolurilor (şi reluarea etapelor 3-5) - elevii schimbă locurile; - se lansează o altă
idee controversată pe care elevii din cercul interior trebuie să o dezbată; - elevii din cercul
exterior primesc fişele de observare. În funcţie de apartenenţa la un anumit grup (grupul de
discuţie sau grupul de observatori), elevii vor realiza diverse acţiuni specifice, redate în figura
de mai jos.

Grupul de observatori

Utilizând această metodă, cadrul didactic îşi va suma următoarele roluri: - observator; -
motivator; - ghid; - facilitator; - consultant; - suporter; - mediator; - coordonator etc..
 Avantajele tehnicii fishbowl: formarea şi consolidarea deprinderii de ascultare activă;
formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective; dezvoltarea gândirii critice şi creative;
dezvoltarea competenţelor de relaţionare; dezvoltarea competenţelor de comunicare;
dezvoltarea capacităţilor de negociere, de mediere a conflictelor; dezvoltarea inteligenţei
interpersonale; promovarea interînvăţării; participarea activă, implicarea tuturor elevilor în
realizarea sarcinilor de învăţare; dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de învăţare;
consolidarea încrederii în propriile forţe; formarea şi dezvoltarea capacităţii de cooperare, a
spiritului de echipă etc..

Limitele acestei tehnici pot fi similare celor identificate la metoda mozaicului.

Mozaicul

Structurile cooperative de tip mozaic (Johnson, Johnson & Holubec, 1993; Kagan, 1992;
Slavin, 1990) presupun formarea unor grupuri cooperative în cadrul cărora fiecare membru al
grupului devine expert în anumite probleme specifice materialului propus spre învăţare.

Schema specifică procesului mozaic este următoarea: Grupuri cooperative (distribuirea

materialelor), Grupuri expert (învăţare şi pregătire), Grupuri cooperative (predare şi
verificare) (Steele, Meredith, Temple, 1998a, 42).

Se pot realiza diverse variaţiuni pe tema mozaicului. În cele ce urmează, vom prezenta însă
etapele mozaicului de bază: 1. Formarea grupurilor cooperative şi distribuirea materialelor de
lucru - profesorul împarte tema de studiu în 4-5 subteme; - solicită elevilor să numere până
la 4 sau 5 (în funcţie de numărul de subteme) şi distribuie fiecărui elev materialul ce conţine
detalierea subtemei corespunzătoare numărului său (elevul cu numărul 1 va deveni expert în
subtema 1 etc.); li se precizează elevilor faptul că vor învăţa şi vor prezenta materialul aferent
numărului lor şi celorlalţi colegi, fiind responsabili de rezultatele învăţării acestora; - fiecare
grup de 4 sau 5 elevi va constitui un grup cooperativ; elevilor li se solicită să reţină grupul
cooperativ din care fac parte. 2. Formarea grupurilor de experţi şi pregătirea prezentărilor -
elevii care au acelaşi număr şi, respectiv, aceeaşi subtemă de abordat, se vor constitui în
grupuri de experţi (Obs.: numărul grupurilor de experţi va fi acelaşi cu numărul de subteme
stabilite); - experţii studiază şi aprofundează materialul distribuit împreună, identifică
modalităţi eficiente de „predare” a respectivului conţinut, precum şi de verificare a modului în
care s-a realizat înţelegerea acestuia de către colegii din grupul cooperativ. 3. Realizarea
prezentărilor (predarea) şi verificarea rezultatelor învăţării - se reconstituie grupurile
cooperative; - fiecare expert „predă” conţinuturile aferente subtemei sale; modalitatea de
transmitere trebuie să fie concisă, stimulativă, atractivă; - fiecare membru al grupului
cooperativ are sarcina de a reţine cunoştinţele pe care le transmit colegii lor, experţi în diferite
probleme.
4. Evaluarea - profesorul solicită elevilor să demonstreze ceea ce au învăţat; - evaluarea se
poate realiza printr-un test, prin răspunsuri orale la întrebările adresate de profesor, printr-o
prezentare a materialului predat de colegi, prin elaborarea unui eseu etc..

Principalele avantaje ale utilizării metodei mozaicului sunt următoarele: dezvoltarea

competenţelor psihosociale; dezvoltarea competenţelor cognitive; dezvoltarea
competenţelor de comunicare; dezvoltarea inteligenţei interpersonale; promovarea
interînvăţării; participarea activă, implicarea tuturor elevilor în realizarea sarcinilor de
învăţare; analiza, compararea modurilor de a învăţa, a achiziţiilor realizate; formarea şi
consolidarea deprinderii de ascultare activă; dezvoltarea gândirii critice şi creative;
dezvoltarea bazei motivaţionale a învăţării; consolidarea încrederii în propriile forţe;
formarea şi dezvoltarea capacităţii de cooperare, a spiritului de echipă; formarea şi
dezvoltarea capacităţii reflective; dezvoltarea responsabilităţii individuale etc..

În absenţa monitorizării atente a lucrului în grup, este posibil să se manifeste şi anumite

limite în utilizarea acestei metode: abordarea superficială a materialului de studiu;
înţelegerea şi însuşirea greşită a unor idei, concepte etc.; apariţia unor conflicte între membrii
grupurilor; crearea unui climat educaţional caracterizat printr-o aparentă dezordine etc..

Turul galeriei

Turul galeriei este o tehnică de învăţare prin colaborare în cadrul căreia elevii, divizaţi în
microgrupuri, lucrează la rezolvarea unei probleme controversate ce are mai multe soluţii
posibile (Negreţ-Dobridor, Pânişoară, 2005, 226).

Etapele specifice acestei tehnici sunt următoarele (Pânişoară, 2005, 226; Steele, Meredith,
Temple, 1998a, 45): 1. Constituirea microgrupurilor - elevii sunt împărţiţi pe grupuri de câte
4-5 membri; - pentru fiecare grup se distribuie foi de flip-chart şi markere. 2. Prezentarea
sarcinilor de lucru - cadrul didactic prezintă grupurilor de elevi problema pe care trebuie să o
soluţioneze, menţionând că rezolvarea problemei trebuie realizată pe foile de flip-chart; - se
precizează, de asemenea, faptul că unul dintre membrii fiecărui grup va avea rolul de „ghid”.
3. Cooperarea pentru realizarea sarcinilor de lucru - elevii interacţionează în cadrul
microgrupurilor pentru a realiza sarcina propusă; - soluţiile se notează pe foaia de flip-chart.
4. Expunerea produselor - fiecare grup îşi afişează produsul, la fel ca într-o galerie de artă
(acest aspect explică şi denumirea metodei); - elevii care au rolul de „ghid” se vor plasa în
locul unde este expus produsul grupului din care fac parte. 5. „Turul galeriei” - membrii
grupurilor „vizitează” galeria, examinează fiecare produs, adresează întrebări de clarificare
ghidului şi pot face comentarii, pot completa ideile sau pot propune alte soluţii pe care le
consemnează în subsolul foii de flip-chart. 6. Reexaminarea (evaluarea) rezultatelor - fiecare
grup îşi reexaminează propriile produse, prin comparaţie cu celelalte şi valorificând
comentariile „vizitatorilor”.

Avantajele tehnicii Turul galeriei: formarea şi consolidarea deprinderii de ascultare activă;

formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective; dezvoltarea gândirii critice; stimularea
creativităţii; cultivarea respectului faţă de ceilalţi şi a toleranţei; formarea şi dezvoltarea
competenţelor emoţionale; dezvoltarea competenţelor de relaţionare; dezvoltarea
competenţelor de comunicare; promovarea interînvăţării şi a învăţării active; participarea
activă, implicarea tuturor elevilor în realizarea sarcinilor de învăţare; stimularea eforturilor de
intercunoaştere şi autocunoaştere;

formarea şi dezvoltarea capacităţii de cooperare, a spiritului de echipă; dezvoltarea

capacităţii argumentative; formarea şi dezvoltarea competenţelor de evaluare şi autoevaluare;
dezvoltarea competenţelor instrumental-aplicative; formarea şi dezvoltarea competenţelor
metacognitive etc..

Limitele acestei tehnici pot fi următoarele: tendinţa de conformare la opinia grupului;

tendinţa de dominare a grupului manifestată de anumiţi elevi, erijaţi în lideri; marginalizarea
sau autoizolarea elevilor care împărtăşesc alte opinii; nonimplicarea unor elevi; aparentă
dezordine; dezvoltarea unei posibile dependenţe de grup în rezolvarea sarcinilor; apariţia
unor conflicte între elevi; generarea unei „gândiri de grup” etc..

Brainstorming-ul

Metoda brainstorming-ului (asalt de idei, furtună în creier) are drept scop emiterea unui
număr cât mai mare de soluţii, de idei, privind modul de rezolvare a unei probleme, în vederea
obţinerii, prin combinarea lor, a unei soluţii complexe, creative, de rezolvare a problemei puse
în discuţie (Oprea, 2007). Este o metodă de rezolvare creativă a problemelor, iniţiată de A.
Osborn, în 1948.

Metoda brainstorming-ului se bazează pe patru principii fundamentale: - căutarea în voie a

ideilor; - amânarea judecăţii ideilor; - cantitatea mare de idei; - schimbul fertil de idei (Oprea,
2007, 202). Se desfăşoară în cadrul unui grup de participanţi nu foarte numeros (maxim 30 de
elevi/cursanţi), iar profesorul trebuie să-şi asume rolul de moderator. Durata optimă pentru o
şedinţă de brainstorming este de 20-45 de minute. În cadrul brainstorming-ului se respectă un
set de reguli foarte importante (Pânişoară, 2008, 328): toate ideile au caracter de cunoştinţe
şi vor fi tratate ca atare de către participanţi; exprimarea ideilor mai neobişnuite de către
participanţi va fi încurajată de moderatorul discuţiilor; nu se va critica nici o sugestie; se
încurajează combinaţiile de idei; regulile activităţii de brainstorming vor fi afişate într-un
loc de unde să poată fi văzute de către toţi participanţii; momentele de tăcere (inevitabile)
vor fi depăşite de moderator prin refocalizarea pe o idee emisă anterior, cerând participanţilor
extinderea, modificarea/remodelarea acesteia; se solicită idei membrilor „tăcuţi” ai
grupului, ceea ce-i investeşte pe aceştia cu structură de rol şi de putere; se pot folosi
pauzele cu rolul de a remotiva discuţia; calitatea este mai puţin importantă decât cantitatea,
dar aceasta nu trebuie să-i oprească pe membrii grupului să gândească creativ şi inteligent.

Etapele brainstorming-ului (cf. Oprea, 2007, 204) sunt următoarele: 1. Etapa de pregătire care
cuprinde: - faza de organizare; - faza de antrenament creativ; - faza de pregătire a şedinţei;
2. Etapa productivă, de emitere de alternative creative: - stabilirea temei de lucru, a
problemelor de dezbătut; - rezolvarea subproblemelor de dezbătut; - faza de soluţionare a
subproblemelor formulate; 3. Etapa selecţiei ideilor emise, care favorizează gândirea critică: -
analiza listei de idei emise şi evaluarea gândirii critice; - faza optării pentru soluţia finală.

Avantaje ale metodei: stimularea creativităţii; dezvoltarea gândirii critice şi a capacităţii de

argumentare; dezvoltarea competenţelor de comunicare; formarea şi dezvoltarea capacităţii
reflective; participarea activă a tuturor elevilor/cursanţilor; sporirea încrederii în sine şi a
spiritului de iniţiativă; dezvoltarea unui climat educaţional pozitiv;

Limite: consum mare de timp; reuşita metodei depinde de calităţile moderatorului de a

conduce discuţia în direcţia dorită; poate fi obositoare şi solicitantă pentru participanţi;
propune soluţii posibile de rezolvare a problemei, nu şi o rezolvare efectivă a acesteia.

Tehnica 6/3/5 (brainwriting)

Este asemănătoare brainstorming-ului, doar că se realizează în scris. Ideile noi se scriu pe

foile de hârtie care circulă între participanţi. Tehnica se numeşte 6/3/5 pentru că există 6
participanţi în grupul de lucru, care notează pe o foaie de hârtie câte 3 soluţii fiecare, la o
problemă dată, timp de 5 minute.

Etapele tehnicii 6/3/5 (Oprea, 2007, 213-214) : 1. Împărţirea clasei în grupe: - colectivul de
elevi este împărţit în grupe de câte 6 elevi fiecare.

2. Formularea problemei şi explicarea modalităţii de lucru: - fiecare grupă de elevi primeşte

câte o fişă împărţită în trei coloane, astfel:

23

PROBLEMA: Ideea 1 Ideea 2 Ideea 3 Cursant 1 Cursant 2 Cursant 3 Cursant 4

Cursant 5 Cursant 6 Fişă de tip Brainwriting (Negreţ-Dobridor,
Pânişoară, 2005, 215)

3. Desfăşurarea activităţii de grup: - pentru problema dată, fiecare dintre cei 6 participanţi are
de notat pe fişă 3 soluţii, într-un timp maxim de 5 minute; - fişele migrează apoi de la stânga
la dreapta până ajung la posesorul iniţial; - cel care a primit foaia colegului din stânga citeşte
soluţiile deja notate şi încearcă să le modifice în mod creativ, prin formulări noi, adaptându-le,
îmbunătăţindu-le şi reconstruindu-le continuu; 4. Analiza soluţiilor şi reţinerea celor mai
bune.

Avantaje ale metodei: stimularea creativităţii; dezvoltarea gândirii critice şi a capacităţii

de argumentare; participarea activă a tuturor elevilor/cursanţilor, chiar şi a celor introvertiţi;
formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective; stimularea participanţilor în a realiza analize,
comparaţii, generalizări; combinarea muncii individuale cu cea pe grupe; reducerea timpului
de aplicare, în comparaţie cu brainstorming-ul;
 Limite: posibilitatea apariţiei unor „timpi morţi” pentru membrii grupurilor, în momentul
în care fişa de brainwriting se află la un alt membru; apariţia unor fenomene de contagiune
negativă a ideilor şi a unui blocaj creativ; se neglijează tratarea diferenţiată a elevilor, pentru
că unii au nevoie de mai mult de 5 minute pentru a găsi soluţii creative şi valoroase.

. Cubul

Valorizează activităţile şi operaţiile de gândire implicate în învăţarea unui conţinut. Se

foloseşte în scopul explorării unui subiect din mai multe perspective. Oferă o abordare
complexă şi integratoare.

Etape: 1. Propunerea temei activităţii 2. Împărţirea colectivul de elevi în 6 grupuri

3. Oferirea de explicaţii elevilor: - cadrul didactic va construi, singur sau împreună cu elevii,
un cub din hârtie pe care va nota cerinţe, folosind fiecare dintre cele şase suprafeţe ale
acestuia: Descrie!, Compară!, Asociază!, Analizează!, Aplică! şi Argumentează pro şi contra!
4. Rezolvarea sarcinilor activităţii: - fiecare dintre cele 6 grupuri va trata tema propusă dintr-o
perspectivă, astfel: Grupa 1: Descrie Grupa 2: Compară Grupa 3: Asociază Grupa 4:
Analizează Grupa 5: Aplică Grupa 6: Argumentează pro şi contra 5. Prezentarea temei din
perspectiva fiecăruia din cele 6 grupuri: - fiecare grup prezintă tema din perspectiva pe care a
abordat-o. 6. Discuţii finale în legătură cu tema abordată.

Avantaje ale metodei: dezvoltarea capacităţilor de analiză, sinteză, aplicare, transfer,

argumentare ale elevilor/cursanţilor; formarea unei imagini globale asupra problemei
abordate; o mai bună înţelegere a problemei abordate, având în vedere cele şase perspective
luate în calcul; motivarea elevilor/cursanţilor pentru participarea la activitate; activizarea
elevilor; dezvoltarea capacităţilor comunicaţionale.
Limite: având în vedere faptul că fiecare grupă are de abordat o altă perspectivă, este
posibilă tratarea superficială a celorlalte perspective; consum mare de timp; posibilitatea
apariţiei dezordinii în timpul activităţii; neimplicarea tuturor elevilor în rezolvarea sarcinilor
din cadrul fiecărui grup.

. Metoda Frisco

Această metodă are la bază interpretarea, din partea participanţilor a unui rol specific, care
să acopere o anumită dimensiune a personalităţii, abordând o problemă din mai multe
perspective. Astfel, membrii grupului vor trebui să joace, fiecare, pe rând, rolul
conservatoristului, rolul exuberantului, rolul pesimistului şi rolul optimistului (Oprea, 2007,
215). Scopul acestei metode este acela de a identifica problemele complexe şi dificile şi de
a le rezolva în mod eficient.

Etapele metodei Frisco: 1. Identificarea problemei: cursanţii şi formatorul identifică o

problemă şi o propun spre analiză; 2. Organizarea colectivului: - în această etapă se stabilesc
rolurile – conservatorul, exuberantul, pesimistul şi optimistul – şi cine va interpreta aceste
roluri; - rolurile pot fi abordate individual sau, în cazul colectivelor numeroase, acelaşi rol
poate fi jucat de mai mulţi participanţi concomitent, aceştia formând o echipă. 3. Dezbaterea
colectivă: - fiecare interpretează rolul ales şi-şi susţine punctul de vedere în acord cu rolul,
astfel: o conservatorul are rolul de a aprecia meritele soluţiilor vechi, pronunţându-se pentru
menţinerea lor, fără a exclude, însă, posibilitatea unor eventuale îmbunătăţiri; o exuberantul
priveşte către viitor şi emite idei aparent imposibil de aplicat în practică, asigurând un cadru
imaginativ-creativ, inovator şi stimulându-i pe ceilalţi participanţi să privească astfel lucrurile;
o pesimistul este cel care nu are o părere bună despre ce se discută, cenzurînd ideile şi
soluţiile iniţiale propuse. Ele relevă aspectele nefaste ale oricăror îmbunătăţiri; o optimistul
combate ideile enunţate de pesimist, încurajând participanţii să văsdă lucrurile dintr-o
perspectivă reală, concretă şi posibil de realizat. El găseşte fundamentări realiste şi posibilităţi
de realizare a soluţiilor propuse de către exuberant şi stimulează participanţii să gândească
pozitiv 4. Faza sistematizării ideilor emise şi a concluzionării asupra soluţiilor găsite: -
sistematizarea ideilor principale; - formularea concluziilor cu privire la modul de soluţionare a
problemei iniţiale (Oprea, 2007, 216).

Avantaje ale metodei: manifestarea capacităţilor empatice şi a spiritului critic; dezvoltarea

gândirii, imaginaţiei, creativităţii; exersarea capacităţilor de comunicare; dezvoltarea
capacităţilor de argumentare şi contraargumentare, conform rolului deţinut; dezvoltarea
capacităţilor de relaţionare a participanţilor; dezvoltarea respectului faţă de opiniile celorlalţi;
formarea şi dezvoltarea capacităţii de luare a deciziilor.

Limite: posibilitatea apariţiei unor conflicte între elevi; imposibilitatea găsirii unor soluţii
adecvate de rezolvare a problemei conform rolului jucat; neimplicarea tuturor elevilor, în
măsură egală, în cadrul activităţii;

Metoda SINELG (Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii şi Gândirii)

SINELG este „un instrument util care le permite elevilor să-şi urmărească în mod activ
înţelegerea a ceea ce citesc” (Steele, Meredith, Temple, 1998b, 4). Această metodă este
centrată pe menţinerea implicării active a gândirii elevilor în lectura unui text (Dumitru, 2000,
apud. Negreţ-Dobridor, Pânişoară, 2005, 202).

Etape ale metodei (adaptare după Steele, Meredith, Temple, 1998b, 3-5): 1. Prezentarea temei
şi a textului ce urmează a fi lecturat 2. Inventarierea cunoştinţelor deja posedate în legătură cu
textul: - înainte de începerea lecturii, elevilor/cursanţilor li se cere să noteze tot ceea ce cred
că ştiu referitor la ceea ce va fi prezentat în text; 3. Notarea ideilor: - ideile sunt notate de
către moderator la tablă sau pe fip-chart. 4. Lectura textului: - elevii/cursanţii primesc textul
pe care îl au de lecturat. Lectura trebuie să fie însoţită de de adnotări marginale cu anumite
semnificaţii: o semnul “√” (bifă) - acolo unde conţinutul confirmă cunoştinţele sau opiniile
elevului; o semnul “-” (minus) - acolo unde conţinutul textului infirmă opiniile lor; o semnul
“+” (plus) - când informaţia citită este nouă; o semnul “?” (semnul întrebării) - acolo unde se
consideră că un anumit aspect este tratat confuz sau unde există un anumit aspect despre care
elevii/cursanţii ar dori să afle mai multe informaţii. 5. Realizarea unui tabel sintetic, după
modelul de mai jos: √ cunostinţe confirmate de text - cunostinţe infirmate de text +
cunostinţe noi, neîntâlnite până acum ? cunostinţe incerte, confuze, care merită să fie
cercetate

6. Înţelegerea (realizarea sensului) şi monitorizarea înţelegerii: - elevii trebuie să realizeze o

monitorizare a propriei înţelegeri, introducând noile informaţii în schemele de cunoaştere pe
care deja le posedă; - elevii realizează corelaţii între noile informaţii şi cele cunoscute; - se
încurajează stabilirea de scopuri, analiza critică, analiza comparativă şi sinteza; 7. Reflecţia: -
în această etapă se revine la ideile emise la începutul activităţii; - au loc discuţii în legătură cu
acestea (ce idei au fost confirmate, ce idei au fost infirmate);

- elevii îşi consolidează cunoştinţele noi şi îşi restructurează activ corpusul cunoştinţelor deja
cunoscute, în vederea integrării noilor concepte; - în această etapă se însuşesc cu adevărat
cunoştinţele noi, are loc procesul învăţării durabile. 8. Discuţii finale

Avantaje ale metodei: implicarea activă a elevilor/cursanţilor în actul învăţării;

dezvoltarea creativităţii participanţilor (în timpul primei etape); realizarea unei lecturi
profunde, conştiente; formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective; dezvoltarea capacităţilor
de transfer şi de reorganizare a cunoştinţelor; înţelegerea textului lecturat; monitorizarea
nivelului de înţelegere pe parcursul lecturii textului; restructurarea cunoştinţelor, prin
intermediul comparaţiei între ideile exprimate în text cu cele deţinute deja de către elevi etc..

Limite: lipsa de concentrare a elevilor poate duce la eşecul metodei; apariţia unor
ambiguităţi, confuzii.

Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat

Această tehnică porneşte de la premisa că informaţia anterioară a elevului trebuie luată în

considerare atunci când se predau noi informaţii.

Etapele activităţii: 1. Prezentarea temei activităţii. 2. Împărţirea colectivului de elevi în grupe:

- cadrul didactic împarte clasa pe grupe/perechi, cerându-le elevilor să întocmească o listă cu
tot ceea ce ştiu despre tema dată; 3. Împărţirea fişelor-suport: - elevii primesc fişe pe care este
prezentat un tabel:

ŞTIU VREAU SĂ ŞTIU AM ÎNVĂŢAT

4. Completarea coloanelor „Ştiu” şi „Vreau să ştiu” de pe fişele-suport: în prima

coloană elevii notează informaţiile pe care grupele/perechile le consideră cunoscute. Acest
lucru presupune realizarea unui brainstorming în ceea ce priveşte cunoştinţele pe care elevii
deja le posedă în legătură cu subiectul pus în discuţie. Tot în

31

această etapă are loc o activitate de categorizare. Solicitându-i pe elevi să identifice lucrurile
pe care le ştiu, îi ajutăm să-şi îndrepte atenţia şi asupra acelor lucruri pe care nu le ştiu. în a
doua coloană elevii vor nota întrebările care apar în legătură cu tema abordată. Aceste
întrebări au un rol semnificativ în orientarea şi personalizarea lecturii. În această etapă se
poate implica şi cadrul didactic. 5. Lectura individuală a textului: - elevii vor citi individual
textul; 6. Completarea coloanei „Am învăţat” de pe fişele-suport: - în a treia coloană se trec
răspunsurile găsite în text la întrebările formulate anterior; - elevii vor bifa acele întrebări care
şi-au găsit răspunsul în urma lecturii textului. 7. Compararea cunoştinţelor anterioare cu
întrebările si răspunsurile primite 8. Etapa discuţiilor finale şi a concluziilor.

Avantaje ale metodei: realizarea unei lecturi active din partea elevilor; dezvoltarea şi
exersarea capacităţii de categorizare; creşterea motivaţiei pentru implicarea elevilor în
activitate; stimularea creativităţii elevilor; retenţie bună a cunoştinţelor prezentate în cadrul
textului.

Limite ale aplicării metodei: dificultăţi în formularea unor întrebări relevante în legătură cu
tema luată în discuţie; cadrul didactic trebuie să-şi exercite foarte bine rolurile de organizator
şi facilitator, astfel încât activitatea să poată parcurge toate etapele şi să-şi atingă obiectivele;
poate fi obositoare şi solicitantă pentru participanţi.

Tehnica ciorchinelui

Ciorchinele este o tehnică eficientă de predare şi învăţare care încurajează elevii să

gândească liber si deschis. Ciorchinele este un tip de "brainstorming" prin care se
stimulează evidenţierea legăturilor dintre idei; reprezintă o modalitate de a construi sau realiza
asociaţii noi de idei sau de a releva noi sensuri ale ideilor. Ciorchinele este o „strategie de
găsire a căii de acces la propriile cunoştinţe, înţelegeri sau convingeri legate de o anumită
temă” (Steele, Meredith, Temple, 1998b, 6).

Etapele realizării ciorchinelui: 1. Prezentarea cuvântului-cheie sau propoziţiei-nucleu: - cadrul

didactic scrie un cuvânt sau o propoziţie-nucleu în mijlocul tablei; 2. Explicarea regulilor pe
care le presupune tehnica: - cadrul didactic le oferă elevilor explicaţiile necesare; - îi
încurajează pe elevi/cursanţi să scrie cuvinte sau sintagme în legătură cu tema pusă în
discuţie.

3. Realizarea propriu-zisă a ciorchinelui: - cadrul didactic le cere elevilor să lege cuvintele sau
ideile produse de cuvântul sau propoziţia-nucleu prin linii care evidenţiază conexiunile între
idei, realizând astfel o structura în formă de ciorchine; 4. Reflecţia asupra idelor emise şi
conexiunilor realizate.

Reguli pentru utilizarea acestei tehnici: o notarea tuturor ideilor legate de tema respectivă; o
lipsa judecăţii ideilor expuse; o dintr-o idee dată pot apărea alte idei, astfel se pot construi
"sateliţi" ai ideii respective; o apariţia legăturilor numeroase şi variate între idei.

Avantajele tehnicii: fixarea ideilor şi structurarea informaţiilor; înţelegerea ideilor; poate

fi aplicată atât individual (chiar şi la evaluare), cât şi la nivelul întregii clase pentru
sistematizarea şi consolidarea cunoştinţelor; în etapa de reflecţie, elevii pot fi ghidaţi prin
intermediul unor întrebări, în ceea ce priveşte gruparea informaţiilor în funcţie de anumite
criterii.
 Limite: enunţarea unor idei şi urmarea unor piste nerelevante pentru tema pusă în discuţie;
timpul îndelungat necesar pentru aplicare; posibila implicare inegală a elevilor în activitate.

Metoda asocierii libere a ideilor (sinectica)

A fost creată în 1961 la Universitatea Harward de către profesorul William J. J. Gordon.

Termenul de „sinectică” provine din grecescul „synecticos”, ce sugerează asocierea unor idei
fără legătură aparentă între ele.

Membrii grupului sinectic satisfac două cerinţe fundamentale: - reprezentativitatea, care se

referă la domeniul ştiinţific din care este rezolvată problema respectivă; - constituţia
emoţională echilibrată, adică nu se bucură excesiv pentru recompensă si nici nu se
demobilizează la eşec. Această metodă presupune mai multe etape: 1. Prezentarea problemei
si analizarea ei: - după prezentarea sinectică a problemei pentru care se caută soluţii, problema
este fragmentată în unităţi, iar acestea sunt analizate riguros; - pe parcursul analizei se pot
sugera idei pentru găsirea soluţiei. 2. Excursia sinectică: - în această etapă se urmăreşte
detaşarea de problemă prin înlăturarea ideilor preconcepute care influenţează procesul de
creaţie;

- se apelează la tehnici intuitive: analogii fanteziste care propun soluţii ce se îndepărtează de

realitatea posibilă; empatie, prin care se transferă identitatea de la problemă la individ;
analogii simbolice, prin care problema este transpusă în imagini; inversie, prin care se
schimbă unghiul de abordare a problemei; - în această etapă se propun soluţii care la sfârşitul
activităţii vor fi formulate într-o formă adecvată realităţii; 3. Elaborarea unei soluţii potrivite
4. Experimentarea modelului 5. Aplicarea modelului

Avantaje ale aplicării sinecticii: stimulează gândirea, creativitatea; elimină clişeele din
mintea participanţilor; creează condiţiile necesare producerii unei idei originale; stimulează
vederile nonconformiste şi neconvenţionale (Oprea, 2007, 217); întăreşte încrederea în forţele
proprii, încurajând participanţii să-şi asume riscul de a gândi şi altfel (Oprea, 2007, 217).

Limitele acestei metode pot fi: utilizarea acestei metode este mai pretenţioasă, deoarece
coordonatorul discuţiei (cadrul didactic) trebuie să fie un fin psiholog şi să aibă capacităţi
empatice dezvoltate (Oprea, 2007, 219); timp îndelungat necesar aplicării acestei metode;
existenţa unor exerciţii creative anterioare aplicării metodei; poate fi mult prea solicitantă
pentru unii dintre participanţi.

Metoda piramidei

Metoda piramidei sau a „bulgărelui de zăpadă” are la bază împletirea activităţii individuale
cu cea desfăşurată în cadrul grupurilor. Ea constă în încorporarea activităţii fiecărui membru
al colectivului într-un demers colectiv mai amplu, menit să ducă la rezolvarea unei sarcini sau
a unei probleme date (Oprea, 2007, 192).
C. L. Oprea (2007, 192-193) prezintă etapele realizării acestei metode: 1. Faza introductivă:
sunt prezentate datele problemei, de către cadrul didactic. 2. Faza lucrului individual: - într-un
interval de cinci minute, fiecare elev încearcă să soluţioneze problema lucrând singur; - elevii
notează întrebările ce apar în legătură cu problema luată în studiu. 3. Faza lucrului în perechi:
- elevii formează perechi şi discută soluţiile identificate în etapa anterioară; - elevii solicită
colegilor răspunsuri la întrebările identificate anterior.

4. Faza reuniunii în grupe mai mari: - perechile se reunesc şi alcătuiesc două grupe mari, cu
număr egal de participanţi; - se discută soluţiile de rezolvare a problemei identificate în etapa
3; - se găsesc răspunsuri la întrebările nesoluţionate. 5. Faza raportării soluţiilor în colectiv: -
se analizează, la nivelul întregii clase, soluţiile găsite; - soluţiile pot fi scrise pe tablă pentru a
putea fi văzute de toţi şi comparate unele cu celelalte; - se dau răspunsuri la întrebările
nesoluţionate, de data aceasta cu ajutorul cadrului didactic. 6. Faza decizională: - se alege
soluţia cea mai potrivită de rezolvare a problemei; - se trag concluzii cu privire la demersurile
elevilor.

Avantaje ale aplicării metodei piramidei: dezvoltă învăţarea prin cooperare; stimulează
manifestarea spiritului de echipă; dezvoltă capacităţile comunicaţionale; dezvoltă capacitatea
de analiză, de argumentare; sporeşte încrederea în forţele proprii.

Limitele acestei metode pot fi: contribuţia fiecărui participant este foarte greu de apreciat;
lipsa implicării din partea unor elevii şi transferul responsabilităţilor acestora către colegi.

Explozia stelară

Metoda exploziei stelare este cunoscută şi sub numele metoda starbursting („star” = stea,
iar „burst” = a exploda) şi desemnează o metodă similară brainstormingului, cu care totuşi nu
se confundă, deşi presupune organizarea clasei de elevi într-un grup şi stimulează crearea de
întrebări la întrebări, aşa cum brainstormingul dezvoltă construcţia de idei pe idei. Practic,
se scrie ideea sau problema de dezbătut pe o foaie, apoi se înşiră în dreptul conceptului
respectiv, cât mai multe întrebări care au legătură cu el. La început se vor utiliza întrebări
uzuale, de tipul: Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Din ce cauză?, care ulterior pot da naştere altor
întrebări complexe. Metoda presupune câteva etape distincte: 1. Propunerea problemei. 2.
Organizarea clasei în mai multe grupuri, fiecare dintre acestea notând problema pe o foaie de
hârtie. 3. Elaborarea în fiecare grup a unei liste cu întrebări diverse care au legătură cu
problema de discutat. 4. Comunicarea rezultatelor activităţii de grup.

5. Evidenţierea celor mai interesante întrebări şi aprecierea muncii în echipă.

Avantaje ale aplicării acestei metode: Starbursting este una dintre cele mai relaxante şi mai
plăcute metode didactice; stimulează creativitatea individuală, cât şi cea de grup; este o
metodă uşor de aplicat oricărui tip de colectiv de elevi, indiferent de vârsta sau de
caracteristicile individuale ale elevilor; dezvoltă spiritul de cooperare şi de competiţie;
creează posibilitatea contagiunii ideilor; dezvoltă spontaneitatea şi creativitatea de grup, dar
şi abilităţile de lucru în echipe; pune accentul pe stimularea fiecărui participant la discuţie;
nu necesită acordarea unei perioade prea mari de timp explicaţiilor prealabile, întrucât este
foarte uşor de înţeles de către toţi elevii.

Limite: necesită timp îndelungat pentru aplicare; lipsa implicării din partea unor elevi.

Metoda pălăriilor gânditoare

Propusă de Edward de Bono, metoda pălăriilor gânditoare este o altă metodă interactivă, de
gândire critică, ce „presupune interpretarea de roluri de către elevi care îşi aleg una dintre cele
şase pălării, simple simboluri, de culori diferite, cărora le corespund semnificaţii şi modalităţi
diferite de interpretare” (Ilie, 2008, 183). Elevii trebuie să cunoască bine semnificaţia fiecărei
culori şi să îşi asume rolul sugerat de aceasta: 1. pălăria albă este neutră, oferă o privire
obiectivă asupra faptelor discutate, limitându-se la a da informaţii despre subiectul ales;
această pălărie semnifică gândirea obiectivă; 2. pălăria galbenă este cea care oferă o
perspectivă pozitivă asupra situaţiei, semnifică gândirea optimistă; 3. pălăria roşie este cea
care oferă o perspectivă emoţională asupra faptelor abordate şi semnifică gândirea influenţată
de afect; 4. pălăria verde exprimă idei noi şi oferă o perspectivă productivă asupra situaţiei;
semnifică gândirea creativă; 5. pălăria albastră este cea care exprimă controlul procesului de
gândire şi supraveghează bunul mers al lucrurilor; semnifică gândirea speculativă; 6. pălăria
neagră este cea care oferă o perspectivă sumbră, judecând faptele şi semnifică gândirea
negativistă, critică. Purtătorii celor şase pălării trebuie să intre perfect în pielea personajelor,
să gândească din perspectiva pălăriei pe care o poartă. Pălăria poate fi purtată individual, dar
şi colectiv.

Concret, metoda funcţionează astfel: se oferă cazul propus spre a fi discutat şi pălăriile
gânditoare elevilor. Cei care poartă pălăria albă trebuie să înceapă cu „faptele sunt
următoarele......”. Enunţurile celor care poartă pălăria roşie se axează pe sentimente:
„sentimentul meu este............” sau „(nu) îmi place că......”. Pălăria neagră poate începe cu
„nu e bine pentru că....” sau „ne expunem la un mare risc.......................”, pe când cea galbenă
insistă pe „beneficiile sunt următoarele...............”. Cei care poartă pălăria verde se gândesc şi
la alte alternative: „ce-ar fi dacă............”, iar cei cu pălăria albastră încearcă să rezume: „care
e următorul pas.................” sau „haideţi să rezumăm............”.

Avantaje ale aplicării metodei pălăriilor gânditoare: stimulează capacitatea de

interrelaţionare şi respectul mutual; încurajează capacitatea de comunicare şi puterea de a lua
decizii a fiecărui elev; dezvoltă mai ales inteligenţa interpersonală, dar şi cea lingvistică sau
logico- matematică; dezvoltă gândirea; dezvoltă şi exersează capacităţile empatice

Limitele acestei metode pot fi: există posibilitatea ca metoda să nu fie luată în serios şi să
fie percepută ca o simplă activitate recreativă; apare riscul identificării totale a elevilor cu una
dintre pălării şi refuzul ulterior de a mai purta altă pălărie; pot apărea conflicte între elevi.
Metoda studiului de caz

Metoda studiului de caz „mijloceşte o confruntare directă cu o situaţie din viaţa reală,
autentică” (Cerghit, 1997, 205), având un pronunţat caracter activ şi evidente valenţe euristice
şi aplicative. Studiul de caz este o “metodă de confruntare directă a participanţilor cu o
situaţie reală, autentică, luată drept exemplu tipic, reprezentativ pentru un set de situaţii şi
evenimente problematice”(Oprea, 2007, 219).

Această metodă urmăreşte realizarea contactului elevilor/cursanţilor cu realităţile complexe,

autentice dintr-un domeniu dat şi testarea gradului de operaţionalitate a cunoştinţelor însuşite
şi a capacităţilor formate, în situaţii-limită. Pentru ca o anumită situaţie să poată fi considerată
şi analizată precum un “caz”, ea trebuie să aibă anumite particularităţi: să aibă relevanţă în
raport cu obiectivele activităţii; să fie autentică; să fie motivant, să suscite interes din
partea participanţilor; să aivă valoare instructivă în raport cu competenţele profesionale,
ştiinţifice, etice.

Etape ale metodei (adaptare după Oprea, 2007, 220-221): 1. Prezentarea clară, precisă şi
completă a cazului, în concordanţă cu obiectivele propuse 2. Clarificarea eventualelor
neînţelegeri în legătură cu acel caz 3. Studiul individual al cazului: - elevii/cursanţii se
documentează, identifică soluţii de rezolvare a cazului, pe care le şi notează; 4. Dezbaterea în
grup a modurilor de soluţionare a cazului: - analiza diferitelor variante de soluţionare a
cazului, analiza critică a fiecăreia dintre acestea; - ierarhizarea soluţiilor. 5. Luarea deciziei în
legătură cu soluţia cea mai potrivită şi formularea concluziilor 6. Evaluarea modului de
soluţionare a cazului şi evaluarea participanţilor.

În activitatea educaţională, trei variante ale metodei studiului de caz se aplică cu o frecvenţă
mai mare (cf. Cerghit, 1997, 212): 1. Metoda situaţiei (Case-Study-Method) implică o
prezentare completă a cazului, inclusiv a informaţiilor necesare soluţionării acestuia. 2.
Studiul analitic al cazului (Incidence Method) presupune prezentarea completă a situaţiei
existente, dar informaţiile necesare soluţionării sunt redate parţial sau deloc. 3. Elevii nu
beneficiază de nici o prezentare completă asupra situaţiei şi nici nu primesc informaţiile
necesare rezolvării cazului-problemă; li se propun doar sarcini concrete de rezolvat, urmând
să se descurce prin eforturi proprii.

Avantaje ale metodei: familiarizarea participanţilor cu situaţii concrete de viaţă;

valorificarea cunoştinţelor şi capacităţilor elevilor/cursanţilor în contexte reale, realizând
astfel legătura teoriei cu practica; dezvoltarea cooperării;

dezvoltarea gândirii şi a operaţiilor acesteia; formarea şi dezvoltarea competenţelor cognitive

şi metacognitive; dezvoltarea competenţelor comunicaţionale; dezvoltarea capacităţii
investigative; dezvoltarea capacităţii de luare a deciziilor.

Limitele aplicării metodei studiului de caz: dificultăţi legate de alegerea unor cazuri
relevante; dificultăţi legate de accesul la sursele de informare necesare soluţionării cazului;
experienţa redusă a unora dintre participanţi creează dificultăţi în găsirea soluţiei optime, cu
efecte nedorite în gradul de implicare motivaţională în activitate; consum mare de timp
Jurnalul cu dublă intrare

este o tehnică prin care cursanţii stabilesc o legătură între text şi propria lor experienţă şi
cunoaştere (Dumitru, 2000, apud. Pânişoară, 2008, 352).

Ea presupune parcurgerea mai mulţi paşi: 1. Lectura textului: - cursanţii sunt solicitaţi de către
formator să citească cu atenţie un anumit text; 2. Alegerea unui fragment semnificativ: -
fiecare cursant va alege din textul respectiv un fragment care a avut o influenţă semnificativă
asupra sa (a avut ecou în experienţa personală sau contrazice informaţiile sale anterioare în
ceea ce priveşte acea problemă); 3. Realizarea jurnalului cu dublă intrare: - cursanţii vor primi
o fişă care este împărţită în două coloane: pe prima coloană, cursantul va descrie fragmentul
ales, pentru ca pe ce-a de-a doua coloană să noteze comentariile, impresiile personale
referitoare la fragmentul respectiv:

Pasajul ales Comentarii/Impresii personale

- pentru completarea celei de-a doua coloane câteva întrebări se dovedesc a fi utile: Care este
motivaţia alegerii fragmentului respectiv? Ce conexiuni se pot realiza între respectivul
fragment şi experienţa proprie? Care sunt nelămuririle în ceea ce priveşte acel text? (Dumitru,
2000, apud. Pânişoară, 2008, 352).

Avantaje ale metodei: dezvoltarea capacităţii de înţelegere a unui text; dezvoltarea

gândirii;

participare activă a elevilor în actul lecturii; valorificarea experienţelor personale ale fiecărui
elev.

Dezavantaje: riscul neimplicării unor elevi în activitate; lipsa exerciţiului prealabil poate
duce la eşecul tehnicii.

Metoda R.A.I.

Metoda R.A.I. vizează „stimularea şi dezvoltarea capacităţilor elevilor de a comunica (prin

întrebări şi răspunsuri) ceea ce tocmai au învăţat.” (Oprea, 2006, 269). Denumirea acestei
metode provine de la asocierea iniţialelor cuvintelor Răspunde – Aruncă – Interoghează.
Poate fi utilizată în orice moment al activităţii didactice, în cadrul unei activităţi frontale sau
de grup.

Un demers evaluativ realizat prin intermediul acestei metode implică respectarea următorilor
paşi (în cazul unei activităţi frontale): - se precizează conţinutul/tema supus/ă evaluării; - se
oferă o minge uşoară elevului desemnat să înceapă activitatea; - acesta formulează o întrebare
şi aruncă mingea către un coleg care va preciza răspunsul; la rândul său, acesta va arunca
mingea altui coleg, adresându-i o nouă întrebare; - elevul care nu va putea oferi răspunsul
corect la întrebare va ieşi din „joc”, răspunsul corect fiind specificat de cel ce a formulat
întrebarea; acesta are dreptul de a mai adresa o întrebare, iar în cazul în care nici el nu
cunoaşte răspunsul corect, va părăsi „jocul” în favoarea celui căruia i-a adresat întrebarea; - în
„joc” vor rămâne numai elevii care demonstrează că deţin cunoştinţe solide în legătură cu
tema evaluată; - la final, profesorul clarifică eventualele probleme/întrebări rămase fără
răspuns. Pe parcursul activităţii, profesorul-observator identifică eventualele carenţe în
pregătirea elevilor şi poate adopta astfel deciziile necesare pentru îmbunătăţirea
performanţelor acestora, precum şi pentru optimizarea procesului de predare-învăţare. Această
metodă alternativă de evaluare poate fi utilizată în cadrul oricărei discipline de studiu, cadrul
didactic atenţionând însă elevii în ceea ce priveşte necesitatea varierii tipurilor de întrebări şi a
gradării lor ca dificultate. Pot fi sugerate, de asemenea, următoarele întrebări: - Cum defineşti
conceptul..................................? - Care sunt noţiunile cheie ale temei..................? - Care sunt
ideile centrale ale temei…………...? - Care este importanţa faptului că......................? - Cum
argumentezi faptul că..............................? - Care consideri că sunt efectele.........................? -
Cum consideri că ar fi mai avantajos: să.............sau să...............? - Cum poţi aplica noţiunile
învăţate...................? - Ce ţi s-a părut mai interesant...........................? - Ce relaţii poţi stabili
între…. şi……..între…...? etc..

Avantajele metodei R.A.I.: este, în acelaşi timp, o metodă eficientă de evaluare, dar şi o
metodă de învăţare interactivă; elementele de joc asociate acestei metode transformă
demersul evaluativ într-o activitate plăcută, atractivă, stimulativă pentru elevi; nu implică
sancţionarea prin notă a performanţelor elevilor, având rol constativ- ameliorativ, ceea ce
elimină stările emoţionale intens negative; promovează interevaluarea şi interînvăţarea;
permite realizarea unui feedback operativ; contribuie la: formarea şi consolidarea
deprinderii de ascultare activă; formarea şi dezvoltarea capacităţii reflective;
dezvoltarea competenţelor de relaţionare; dezvoltarea competenţelor de comunicare;
formarea şi dezvoltarea competenţelor de evaluare şi autoevaluare; dezvoltarea capacităţii
argumentative etc..

Limitele acestei metode pot fi următoarele: consum mare de timp; răspunsuri incomplete
sau incorecte, în condiţiile în care profesorul nu monitorizează cu atenţie activitatea grupului;
nonimplicarea unor elevi sau etichetarea elevilor care au nevoie de mai mult timp pentru
formularea întrebărilor/răspunsurilor; marginalizarea sau autoizolarea elevilor care
împărtăşesc anumite opinii; dezinteres, neseriozitate manifestată de unii elevi; aparentă
dezordine; apariţia unor conflicte între elevi etc..

Portofoliul

Este „o metodă de evaluare complexă, longitudinală, proiectată într-o secvenţă mai lungă
de timp, care oferă posibilitatea de a se emite o judecată de valoare, bazată pe un ansamblu de
rezultate.” (Cucoş, 2008, 140). „Raportul de evaluare” (portofoliul), apreciază prof. I. T.
Radu, „constituie nu atât o metodă distinctă de evaluare, cât un mijloc de valorizare a datelor
obţinute prin evaluări realizate.” (2000, 225-226). Portofoliul reprezintă „un veritabil
„portret pedagogic” al elevului relevând: nivelul general de pregătire, rezultatele deosebite
obţinute în unele domenii, ca şi rezultatele slabe în altele,

interese şi aptitudini demonstrate, capacităţi formate, atitudini, dificultăţi în învăţare

întâmpinate ş.a.m.d.” (Radu, 2000, 226). Portofoliul este un instrument utilizat în cadrul
evaluării sumative, care permite estimarea progresului în învăţare al elevului prin raportare la
achiziţiile realizate în perioade de timp mai mari (semestru, an şcolar sau chiar ciclu de
învăţământ). Structura unui portofoliu, consideră A. Stoica (2001, 65-66): „poate fi
exclusiv o sarcină a profesorului, în sensul că ele este cel care stabileşte scopul, contextul,
realizează proiectarea lui, formulează cerinţele standard şi selectează produsele reprezentative
ale activităţii elevilor sau poate implica şi contribuţia elevilor în modul în care acesta se
construieşte: elevii pot alege anumite instrumente de evaluare sau eşantioane din propria
activitate, considerate semnificative din punct de vedere al calităţii lor.” Astfel, un portofoliu
poate conţine următoarele „piese”: fişe de informare şi documentare independentă, referate,
eseuri, creaţii literare proprii, rezumate, articole, pliante, prospecte, desene, colaje, postere,
teme, probleme rezolvate, schiţe, proiecte şi experimente, date statistice, curiozităţi,
elemente umoristice referitoare la tematica abordată, teste şi lucrări semestriale, chestionare
de atitudini, înregistrări audio/video, fotografii, fişe de observare, reflecţii ale elevului pe
diverse teme, decupaje din reviste, reproduceri de pe internet; liste bibliografice şi
comentarii cu privire la anumite lucrări, hărţi cognitive etc.. Pentru a facilita munca de
elaborare a portofoliului, profesorul va prezenta elevilor un model de portofoliu şi va preciza
criteriile în funcţie de care va realiza aprecierea acestuia. Există mai multe niveluri de analiză
a portofoliului (Manolescu, 2008, 150): fiecare element în parte, utilizând metodele
obişnuite de evaluare; nivelul de competenţă a elevului, prin raportarea produselor realizate
la scopul propus; progresul realizat de elev pe parcursul întocmirii portofoliului.

???? Reflecţie necesară: Propuneţi criterii de apreciere holistică a unui portofoliu.

Avantajele utilizării portofoliului: permite aprecierea unor tipuri variate de rezultate

şcolare şi a unor produse care, de regulă, nu fac obiectul niciunei evaluări; evidenţiază cu
acurateţe progresul în învăţare al elevilor prin raportare la o perioadă mai lungă de timp;
facilitează exprimarea creativă şi manifestarea originalităţii specifice fiecărui elev; determină
angajarea şi implicarea efectivă a elevilor în demersul evaluativ;

permite identificarea punctelor forte ale activităţii fiecărui elev, dar şi a aspectelor ce pot fi
îmbunătăţite; constituie repere relevante pentru demersurile de diferenţiere şi individualizare
a instruirii; cultivă responsabilitatea elevilor pentru propria învăţare şi pentru rezultatele
obţinute; nu induc stări emoţionale negative, evaluarea având ca scop îmbunătăţirea activităţii
şi a achiziţiilor elevilor; facilitează cunoaşterea personalităţii elevului şi autocunoaşterea;
contribuie la: dezvoltarea capacităţii de autoevaluare; formarea şi dezvoltarea
competenţelor metacognitive; dezvoltarea capacităţii de a utiliza tehnici specifice de muncă
intelectuală; dezvoltarea capacităţii de a utiliza, asocia, transfera diverse cunoştinţe;
dezvoltarea capacităţii argumentative; dezvoltarea capacităţii de a realiza un produs;
dezvoltarea competenţelor de comunicare; dezvoltarea încrederii în propriile forţe etc..

Dezavantajele utilizării portofoliului: dificultăţi în identificarea unor criterii pertinente de

evaluare holistică; riscul preluării unor sarcini specifice elaborării portofoliului de către
părinţi etc..