Neomodernismu l este o tendinta a literaturii manifestata in anii ‟60 ai secolului al XX -lea,caracterizata

Neomodernismul  -lea,caracterizata
prin reluarea ideilor,temelor si motivelor care animau cultura romana interbelica,brutal intrerupta de
instaurarea comunismului,incepand cu 1947.Incepand cu 1960 se produce un dezghet cultural,scriitorii
redescopera poezia abstracta,intelectuala,se simte impulsul miscarii beat,hippy etc.Asa apare in literature
romana o generatie de poeti ce reuseste sa reface legatura cu valorile interbelice.Cel mai important
reprezentat al acestei noi miscari literare a fost Nichita Stanescu.Alti
Stanescu.Alti reprezentati au fost:Marin Sorescu,Ana
Sorescu,Ana
Blandiana,Leonid Dimov etc.

Nichita Stanescu,cel mai important poet al generatiei sale,debuteaza editorial in 1960 cu volumul
SENSUL IUBIRII,care anunta un poet preocupat de sensibilitatea erotica.Domina preocuparea de a-si defini
creatia,astfel
creatia,ast fel incat foarte multe poeme sunt arte poetice.Opinia lui N. Stanescu si a tuturor
neomodernistilor,este ca poezia este o modalitate de cunoastere deplina a lumii.Sunt prezente mituri si
elemente mitice,abordari de mari teme poetice,lirismul devine abstract,ironic,autoironic.Limbajul este
ambiguu,metaforele sunt subtile,ermetice etc.Daca primele doua volume(1960-SENSUL IUBIRII;1964-O
VIZIUNE A SENTIMENTELOR) sunt dominate de exuberant descoperirii dragostei,a varstei juvenile,volumele
ulterioare aduc la lumina poezia filosofica,mai grava si stinsa,ce pierde din lominozitatea si domina intrebarile
asupra existentei.In 1970,apare volumul IN DULCELE STIL CLASIC,in care poetul regaseste cateva elemente de
origine clasica-ritmul,rima,melodicitatea,teme,motive etc.Revenirea la forma traditional a poemelor arata un
poet care este capabil sa stabileasca un dialog cu poezia inaintasilor.

Poemul “In dulcele stil classic” a fost publicat in deschiderea volumului

volumului cu acelasi nume,aparut in
1970,fiind reprezentativ pentru v iziunea noua pe care doreste sa o impuna in acest volum.Ca tip de text,este o
meditatie pe tema iubirii sau pe tema viziunii despre creatie.Limbajul ambiguu face ca acest poem sa aiba
doua „chei de lectura‟ -
 -  sau .

In ceea ce priveste ,in functie de cheia de lectura,poate fi o poezie de dragoste,in care “pasul tau
de domnisoara”  este
 este Iubirea.Daca “pasul de domnisoara” este Inspiratia,atunci poemul devine o arta poetica si
exprima viziunea despre creatie.Astfel,tot textul descrie extazul pe care il produce clipa revelatiei poetice
asupra poetului.Motive ale textului sunt:piatra,frunza,pasarea,inserarea,trecerea timpului,extazul,produse de
dragoste sau de perceperea poeziei.Esentiala,este,in text,suprapunerea celor doua teme.

Din punct de vedere ,este un poem care imbina ambiguu (cele 5 strofe cu
monorima,ritm trohaic-asociat starilor optimiste,exuberante din prima parte) cu e(numar
inegal de silabe,versuri ce continua idea anterioara,scrise cu minuscula,valoarea ultimului vers-
aforistica,filosofica.

La nivel ,textul foloseste lirismul subiectiv si introduce de la inceput ipostaza

indragostitului
indragostitului sau/si a Creatorului.Exista patru secvente poetice in text:

1.1,2-aparitia iubirii sau poeziei

2.3-trairea cu intensitate a clipei intalnirii
3.4-adresare directa,invocare a idealului erotic sau a muzei pentru contopire
4.Ultima strofa+versul final-revenirea la starea de contemplare,de meditatie,in absenta idealului,a
iubirii sau a inspiratiei.
poemului sugereaza intentia de revenire la temele,motivele si la tiparele poetice ale
clasicismului /traditionalismmulu
 /traditionalismmuluii (“ stil classic”).Antepunerea epitetului dulce" aminteşte de poezia
paşoptiştilor şi de aceea eminesciană (celebra formulă dulce minune"). Acest epitet este in acelasi timp
paşoptiştilor
ironic(atitudine neomodernista),dar si nostalgic,are in vedere varsta de aur a clasicismului romanesc(secolul al
XIX-lea).
 se află în opoziţie cu următoarele, prin trecerea de la planul obiectiv ,
al domnişoarei  - inspiraţie, la cel subiectiv, al eului creator.
In prima secvenţa poetică, laitmotivul pasul tău de domnişoară" realizează dispunerea gradată a
imaginarului poetic. Termenul domnişoară aminteşte de limbajul din poezia romantică a secolului al XlX -lea.
Echivalenţa semantică domnişoară"  - poezie face trimitere la muza epocii clasice, surprinsă aici prin
elementul lipsit de corporalitate, pasul tau”.
Singurul verb al secvenţei, coboară”, redă ideea desprinderii succesive a ideii poetice de planul obiectiv,
iar prin timpul prezent, acţiunea în derulare.
Cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor (ipostazelor sentimentale) în forma
concretă a elementelor cadrului natural: bolovan", frunză verde, pală", înserare -n seară", pasăre
amară".Aceste metafore sugerează sursele poeziei: duritatea re gnului mineral, dintr -un
bolovan", efemeritatea vieţii/ regnul vegetal, frunză verde, pală.
Momentul zilei desemnat de sintagma insolită „înserare - n seară” sugerează necunoaşterea, misterul,
momentul pregătitor al revelaţiei, pre -creaţia ca etapă. Metafora şocantă prin asocierea unor termeni
incompatibili, pasăre amară”, conotează mai degrabă starea de suferinţă a poetului  - pasăre (ca la romantici)
decât un atribut al inspi raţiei.
 surprinde momentul propriu- zis al creaţiei. Efemeritatea clipei de revelaţie este
sugerată prin repetiţia  o secundă, o secundă". Eul creator se manifestă  „eu  l- am fost zărit în
undă” şi  „inima încet mi  - afundă" . Creaţia presupune reflectarea ideii artistice în conştiinţa şi fant ezia
poetului (motivul undei - oglindă). El poate transfigura realitatea, atribuindu -i valoarea estetică sugerată de
metafora  roşcată fundă".
Se poate vorbi de o raportare a poetului Nichita Stănescu la poezia clasică, prin reinterpretarea mitului naşter ii
poeziei prin mimesis şi prin revalorizarea formei verbale de secol XIX a diatezei pasive l -am fost zărit.
redă drama artistului, imposibilitatea ancorării în starea de graţie, desprinderea operei
de artist, prin invocaţia elegiacă a m uzei: „Mai rămâi cu mersul tău/ parcă pe timpanul meu" . Poetul este redus
la condiţia de victimă a propriei iluzii, , organ al percepţiei
cântecului poetic, prin care nu poate participa în totalitate la misterul trecerii prin lumea poeziei.
Se conturează un portret al îndrăgos titului" de iubita - poezie: blestemat şi semizeu". Poetul deplânge
ineficienta simţurilor omeneşti,  „blestemat ” la imposibilitatea de a reţine superba urmă a artei. Conştient de
dualitatea propriei existenţe (efemer şi peren), semizeu", are dimensiunea nefericirii sale. Condamnat la
solitudine, el percepe viaţa ca o stare de boală": Căci îmi este foarte rău".
devine o meditaţie pe tema trecerii timpului, dublată de sancţionarea ne -
putinţei omeneşti. Mesajul -sentinţă al strofei este acela că, în afara clipei de inspiraţie a iubirii/ a creaţiei
poetice, existenţa poetului nu -şi are sensul: „...şi zic,/ domnişoară, mai nimic" . Se confirmă diferenţa dintre
starea poetului lipsit de puterea de creaţie: „Stau întins şi lung şi zic” şi starea realului golit de esenţă, plăsmuit
din materiale artificiale şi redus la dimensiuni meschine: „pe sub soarele pitic/aurit şi mosaic”. Falsa strălucire
a lumii nu satisface setea de absolut a creatorului, care tânjeşte ca un îndrăgostit.

Versul final are, ca în Glossa eminesciană, valoare gnomică: „Pasul trece, eu rămân". Conclusiv, versul exprimă
opoziţia dintre tristeţea poetului şi trecerea urmei poeziei. Formularea lapidară întreţine ambiguitatea
semnificaţiei. Poetul apare ca un simplu instrument ce vibrează la atingerea dureroasă, dar binecuvântată a
inspiraţiei sau, rasturnând sensul întregii poezii, se plasează orgolios sub semnul eternităţii, ca un Creator
pentru care manifestarea în act nu este decât o succesiune a clipelor de revelaţie.
 La nivel , sonoritatea tristă, elegiacă, a versurilor se realizează prin monorima care susţine
sacadarea discursului poetic ca într-un bocet sau descântec.
La nivel , timpul prezent al unicului verb din prima secvenţă poetică redă acţiunea în
derulare - coboară  - şi susţine impresia de epic; reducerea frecvenţei verbului este compensată prin plasarea
substantivului în poziţii -cheie; cele patru substantive la singular sunt reprezentări ale abstracţiilor în forma
concretă.Tot la acest nivel,adverbul dubitativ “parca” sustine sugestia si ambiguitatea limbajului poetic(nu
denumeste,ci sugereaza). Conjuncţia căci , specializată în exprimarea raporturilor de tip cauzal, susţine
retorismul exprimări.
La ,se remarca evitarea neologismelor,folosirea unui vocabulary
simplu,multiplicarea sensurilor cuvintelor,in functie de cheia de lectura,folosirea unor epitete alcatuite din
termini incompatibili: pasare amara,soare aurit etc.
Dpdv ,se remarca prezenta metaforelor,a enumeratiilor si a epitetului.
In concluzie, Poezia “In dulcele stil classic” constituie o poetică a existenţei şi a cunoaşterii. Ea
depăşeşte cadrul unei arte poetice, deoarece pentru poetul neomodemist iubirea şi creaţia aparţin, în egală
măsură, planului existenţei (conditia umana) şi planului cunoaşterii (conditia de creator),de unde si
ambiguitatea sau ambivalent textului poetic.
Raportul poetului cu lumea şi creaţia este prezentat într-un text al cărui retorism formal ascunde o altă
concepţie despre artă decât a clasicilor. Folosind unele clişee ale poeziei anacreontice sau romantice, Nichita
Stănescu le plasează în contexte noi şi le conferă noi sensuri.