Iacob EvreiidinIasiinsec19

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/351359139
Evreii din Iași în secolul al XIX-lea (aspecte demograﬁce, sociale, culturale și

urbanistice) [The Jews from Iasi in 19th Century (Demographic, Social,
Cultural and Urban Aspects)...
Chapter · January 2015
CITATIONS READS
0 515
1 author:
Dan Dumitru Iacob

Institutul de Cercetări Socio-Umane Sibiu / Institute of Social Sciences and Humanities in Sibiu
42 PUBLICATIONS 10 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Street names of the Moldavian towns View project
Urban order View project
All content following this page was uploaded by Dan Dumitru Iacob on 06 May 2021.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

IAŞI – ORAŞ AL DIVERSITĂŢII
CATEGORII ETNICE ȘI MINORITĂȚI
ÎN SECOLELE XV-XX: ASPECTE SOCIALE,
ECONOMICE ȘI CULTURALE
coordonator Laurențiu Rădvan

Coperta I: Ulița „Sfânta Vineri” din Iași, litografie după un desen de J. Rey, 1845.
Coperta IV: Fotografii din Iași: Biserica Armeană, Catedrala Romano-Catolică, Sinagoga Mare,
Biserica Lipovenească.
Editură acreditată de CNCSIS
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Iaşi - oraş al diversităţii : categorii etnice şi minorităţi în secolele XV-
XX : aspecte sociale, economice şi culturale / Petronel Zahariuc,
Dan Dumitru Iacob, Ionuţ Nistor, ... ; coord.: Laurenţiu Rădvan. -
Iaşi : Ars Longa, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-973-148-219-4
I. Zahariuc, Petronel
II. Iacob, Dan Dumitru
III. Nistor, Ionuţ
IV. Rădvan, Laurenţiu (coord.)
908(498 Iaşi)"14/19"
© ARS LONGA, 2015, pentru prezenta ediție

str. Elena Doamna, 2
700398 Iaşi, România
Tel. / Fax: +40-232-215078
e-mail: arslonga@mail.dntis.ro; ars.longa@live.com
web: www.arslonga.ro
Toate drepturile rezervate. Orice reproducere totală sau parţială a acestei ediţii se
pedepseşte conform legilor.
www.eeeagrants.org www.fonduri-diversitate.ro www.primaria-iasi.ro

Proiect finanțat printr-un Grant oferi de Norvegia, Islanda, Liechtenstein și Guvernul României
IAŞI – ORAŞ AL DIVERSITĂŢII
CATEGORII ETNICE ȘI MINORITĂȚI
ÎN SECOLELE XV-XX: ASPECTE SOCIALE,
ECONOMICE ȘI CULTURALE
coordonator LAURENȚIU RĂDVAN
Ars Longa
Iași, 2015
CUPRINS
I. Laurențiu Rădvan – Categorii etnice în Iași (secolul al XV-lea - începutul

secolului al XIX-lea) ………………………………..……………………………………………… 7
1. Începuturile orașului Iași. Primii locuitori ………………………….……….. 7

2. Categorii etnice în Iași (începutul secolului al XVII-lea – începutul
secolului al XIX-lea) ……………………………………………………………….…. 13
II. Petronel Zahariuc – Contribuții privitoare la istoria învățământului în Iași,

în perioada de trecere de la evul mediu la epoca modernă …………....…… 78
III. Dan Dumitru Iacob – Evreii din Iaşi în secolul al XIX-lea (aspecte
demografice, sociale, culturale şi urbanistice) …………………………………… 112
1. Aspecte demografice ………………………………………………….……… 112

2. Geografia comunităţii iudaice din Iaşi în prima jumătate a
secolului al XIX-lea ……………………………………….………………..…… 115
3. Activități economice ……………………………….………………..…………122
4. Organizarea comunitară ………………………………………..……….……123
5. Sinagogile ……………………………………………….……………..……………124
6. Școlile confesionale ………………………………………………..……………142
7. Fruntașii comunității iudaice din Iași …………………….……..………144
8. Repere ale vieții culturale ……………………………………..…………..…145
IV. Ionuț Nistor – Străini/minoritari în Iași la cumpăna secolelor XIX-XX……165
V. Lucian Leuştean – Diversitate etnică și confesională la Iași în perioada

interbelică …………………………….………………………………………………………...…204
5
VI. Cătălin Botoşineanu – Minoritățile din Iași și învățământul primar,
secundar și universitar în perioada interbelică …………………………………… 231
1. Introducere ………………………………………………………….……….…… 231

2. Structura sistemului şcolar românesc ………………..............…… 235
3. Legea învăţământului particular, decembrie 1925 ……………… 237
4. Sistemul şcolar particular ………………………………….…………….… 243
5. Şcolile particulare din Iaşi ………………………………………………..… 247
6. Minoritarii la Universitatea din Iaşi ………….………………………… 267
7. Concluzii ………………………………………………………………….………… 275
VII. Dorin Dobrincu – Declinul diversității. Minorități etnice și religioase în Iași,

1944-1989 ……………………………………………………..………….……………………… 278
1. Introducere …………………………………………………..…………………… 278

2. Situația demografică a României, în particular a Iașului,
1941-1989 ……………………………………….…….…..…………………...… 280
3. PCR și problema națională …………………………….…………..……… 281
4. Orașul Iași la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și în
primii ani postbelici …………………………………………………………… 283
5. Comunități etnice ……………………………..……………………......….… 287
6. Comunități religioase ……………………….……………………….....…… 340
7. Concluzii ………………………………………………..…………………...…..… 374
6
Evreii din Iaşi în secolului al XIX-lea
(aspecte demografice, sociale, culturale şi urbanistice)
Dan Dumitru Iacob
1. Aspecte demografice
Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, stabilirea definitivă sau temporară a

evreilor în țările române nu a produs variații demografice sau economice
sesizabile, numărul imigranților mozaici proveniți din diferite zone ale Europei
fiind destul de redus. Situația începe să se schimbe din a doua jumătate a
secolului respectiv, când, sub impactul unor presiuni sociale și politice, se
produce „o adevărată dislocare a colectivităților evreiești din nord-estul
continentului”1. Între cauzele majore care au determinat imigrarea în masă a
evreilor din această zonă, se numără atât măsurile fiscale, administrative și
sociale antievreiești din Imperiul Habsburgic, Prusia și Rusia, cât și războaiele,
răscoalele și răzvrătirile frecvente, ocupațiile militare îndelungate, modificarea
granițelor (în special, reîmpărțirile Poloniei), pogromurile, recrutările forțate și
expulzările peste granițe. Toate acestea au contribuit la crearea unei stări
accentuate de insecuritate socială și economică, de discriminare etnică și
intoleranță religioasă, forțând comunități întregi de evrei să se refugieze în
nordul Moldovei și nord-estul Transilvaniei. Într-o primă etapă, foarte mulți
evrei s-au așezat în Bucovina, mai ales în timpul războiului din 1768–1774. După
anexarea Bucovinei de către austrieci, valurile imigranților mozaici au continuat
spre sud, cei mai mulți optând pentru stabilirea în Moldova. Aici condițiile
sociale, economice și politice erau mult mai favorabile decât în zonele de
plecare, iar legăturile familiale și contactele comerciale mai vechi facilitau, cel
puțin unora dintre ei, adaptarea mai rapidă la realitățile socio-economice
prezente în principatul nord dunărean.
Autoritățile moldovene au sprijinit inițial stabilirea evreilor în principat, în
contextul încurajării repatrierii locuitorilor fugiți peste graniță – din cauza
1 Ecaterina Negruţi, Imigrarea evreilor în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima

jumătate a secolului al XIX-lea, în Itinerarii istoriografice. Profesorului Leonid Boicu la împlinirea
vârstei de 65 de ani, coord. Gabriel Bădărău, Iaşi, Fundația Academică „A. D. Xenopol”, 1996,
p. 385.
112
Dan Dumitru Iacob Evreii din Iaşi în secolul al XIX lea
exceselor fiscale sau a tulburărilor interne – și a atragerii unor noi potențiali

contribuabili alcătuiți din imigranți proveniți din țările vecine (români din
Transilvania, din Țara Românească și de la sud de Dunăre, greci, armeni, sârbi,
bulgari sau polonezi). În aceste circumstanțe, domnii fanarioți le-au acordat și
evreilor hrisoave, prin care aveau dreptul să se stabilească în Moldova. Aceștia
au format categoria evreilor „hrisovoluiți”, care, însă, spre deosebire de ceilalți
imigranți cu hrisoave, erau plătitori de impozite. După deschiderea la Iași și
București a consulatelor străine, a apărut și categoria evreilor „sudiți”2,
alcătuită atât din evrei imigranți, cât și din evrei naturalizați, care au ales să
rămână sau să devină supuși ai unor state străine, statut care le oferea
protecția consulară în rezolvarea conflictelor cu localnicii3.
Beneficiind de toleranță din partea autorităților române, evreii au
continuat să se stabilească în principatele române și în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, într-un număr foarte mare, imigrația desfășurându-se pe
fondul războaielor și modificărilor teritoriale din această perioadă.
Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea au apărut însă şi reacţii negative faţă
de acest proces, vizibile mai ales în secolul următor în diversele interdicţii pe
care Domnia le-a impus evreilor, privitoare la stabilirea acestora în sate,
deţinerea de cârciumi şi vânzarea de băuturi alcoolice, practicarea arendăşiei,
achiziţionarea proprietăţilor funciare etc. Din cauza incapacităţii şi corupţiei
administraţiei moldovene, măsurile respective nu au împiedicat afluxul de
imigranţi, care prin deceniile trei-şase ale secolului al XIX-lea a atins proporții
semnificative4. Sursele statistice ne permit o radiografie edificatoare asupra
acestei situații.
După o condică incompletă din 1755, din 1.250 de locuitori impozabili
menţionaţi atunci în Iaşi 66 erau evrei5. Se prea poate ca, pe lângă aceştia, să
mai fi fost şi alţii înscrişi la categoria supuşi străini, fapt pentru care Gheorghe
Ghibănescu estima întreaga comunitate evreiască la 400 de persoane6. Două
decenii mai târziu, la 1774, numărul evreilor plătitori de impozite crescuse la
2 În documentele de până la 1834, evreii sudiți mai sunt desemnați și cu termenul de „nația
jidovească”, spre deosebire de „breasla jidovească”, care desemna comunitatea evreilor
pământeni (vezi Mihai-Răzvan Ungureanu, Dispariția unei instituții: Hahambășia (II), în „Studia et
Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, 3 (1998), p. 102).
3 Ecaterina Negruţi, op. cit., p. 386-388.
4 Ibidem, p. 385-400.
5 Gheorghe Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, în „Ioan Neculce”, 1 (1921), p. 15-16.
6 Ibidem, p. 16; Dumitru Ivănescu, Populaţia evreiască a oraşului Iaşi în perioada 1755–1860, în
„Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, 1 (1996), p. 29.
113
Iași – oraș al diversității
171 (175)7. În Condica Vistieriei Moldovei pe sfertul octombrie 1803 sunt

menţionate 367 de familii evreieşti impozabile, dintr-un total de 3.199 de
familii ieşene8. La 1808, în Condica scrierii sufletelor şi a familiilor a stării de gios
din târgul Eşii sunt consemnaţi 16.410 locuitori, exceptându-i pe boieri şi alte
categorii privilegiate, din care 1.926 sunt evrei pământeni (452 de familii). La
aceste cifre mai trebuie adăugate 53 de familii evreieşti (261 persoane) cu
supuşenie rusească şi 147 de familii (682 de persoane) cu supuşenie austriacă,
suma rezultată fiind de 2.869 de evrei9. În Catagrafia din 1820, sunt menţionate
664 de familii de evrei pământeni şi 489 de familii de evrei sudiţi, care însumau
5.765 de persoane la un total de 20.830 de locuitori10. Cu alte cuvinte, se poate
observa că, la 1820, evreii constituiau mai mult de un sfert din populaţia
oraşului Iaşi.
Din deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea informaţiile furnizate de
sursele statistice sunt mai numeroase, deşi precizia lor lasă încă de dorit. La
1830, sunt înregistraţi 4.138 de evrei, la un total de 37.047 de locuitori, fără
negustori şi meseriaşi11. Pentru anul 1831, Gheorghe Platon a calculat numărul
evreilor impozabili din Iaşi la 1.326, din 9.349 de familii, evreii reprezentând
mai mult de 14 % dintr-o populaţie estimată la 45-50.000 de suflete12.
Comunitatea evreiască era însă mult mai numeroasă deoarece, după un extras
statistic din 1832, existau în Iaşi 11.601 evrei (17.032 împreună cu slugile lor) la
o populaţie de 48.314 persoane13. Aceleași surse menționează în Iași și 5.704
case, 10 mănăstiri, 39 de biserici ortodoxe și câte o biserică catolică,
armenească, luterană și unită, 5 sinagogi sau școli evreiești, 11 mori, 33 de
fabrici și 13 velnițe (distilerii de alcool)14.
După catagrafia din 1845, populaţia totală a oraşului Iaşi era de 12.579
de plătitori de impozite, respectiv, 62.895 de locuitori, din care 6.178 de evrei
7 Gheorghe Platon, Populația orașului Iași de la jumătatea secolului al XVIII-lea până la 1859,
reeditat în idem, De la constituirea națiunii la marea unire. Studii de istorie modernă, vol. IV,
partea I, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2002, anexa IV.
8 Ibidem, p. 18 şi anexa VI.
9 Ibidem, p. 19 şi anexa VII, inclusiv nota 4.
10 Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 34. Gheorghe Platon menţionează doar 435 de familii de evrei
sudiţi, fapt care schimbă puţin rezultatele statistice, fără a influenţa prea mult raportul dintre
populaţia evreiască şi totalul populaţiei din Iaşi la 1820 (Gheorghe Platon, op. cit., p. 21 şi anexa
IX, inclusiv nota 6).
11 Gheorghe Platon, op. cit., p. 24 şi anexa XII.
12 Ibidem, p. 25, anexa XIII.
13 Ecaterina Negruţi-Munteanu, Date noi privind structura demografică a târgurilor şi oraşelor
moldoveneşti la 1832, în Populaţie şi societate. Studii de demografie istorică, I, sub. red. Ştefan
Pascu, Cluj-Napoca, Dacia, 1972, anexele I-III.
14 Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 41-42.
114
impozabili, adică 30.890 de suflete15. La 1859, orașul Iași avea o populație de

65.745 de locuitori, din care 30.460 de evrei, reprezentând cca 46% din
populația orașului16. Aşadar, spre mijlocul secolului al XIX-lea, comunitatea
evreiască a ajuns să constituie aproape jumătate din populaţia oraşului Iași, aici
fiind concentrată și cea mai mare parte a populației iudaice din Moldova.
Situația se menține până la sfârșitul secolului al XIX-lea, când, conform
recensământului din 1899, orașul Iași avea 78.067 de locuitori, din care 39.441
erau evrei17. Din perspectivă demografică, populația orașului nu a crescut prea
mult față de mijlocul secolului, cauzele fiind mortalitatea ridicată (trei epidemii
de holeră), declinul economic și migrația locuitorilor către București, devenit
capitala țării. Comunitatea iudaică a fost afectată de aceleași probleme sanitare
și economice, la care se adaugă însă și începerea emigrării spre Statele Unite18.
70000
62895
60000
Număr de locuitori...
50000
40000
30890
30000
20000
10000
0
1755 1774 1803 1808 1820 1830 1831 1832 1845 1859
Evrei
Populaţia totală (suflete)
Fig. 1. Evoluţia populaţiei evreieşti (raportată la populaţia

totală) din oraşul Iaşi în perioada 1775–1859.
2. Geografia comunităţii iudaice din Iaşi în prima jumătate a secolului

al XIX-lea
Statisticile demografice și fiscale din prima jumătate a secolului al XIX-lea

ne permit să conturăm ariile de locuire evreiască din Iaşi, în funcție de străzile şi
mahalalele principale ale oraşului. La tabelul creat în acest scop, am adăugat și
15 Gheorghe Platon, op. cit., p. 31 şi anexa XV.

16 Ibidem, p. 36-37; Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 46-47.
17 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială, ilustrată, ediţie anastatică, Iaşi, Editura
Tehnopress, 1997, p. 75.

18 Iaşi – memoria unei capitale, coord. Gheorghe Iacob, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan
Cuza”, 2008, p. 146-148; I. Kara, Contribuţii la istoria obştii evreilor din Iaşi, Bucureşti, Editura
Hasefer, 1997, p. 49-50.
115
o coloană cu situaţia sinagogilor din 1843, cea mai exactă din perioada
respectivă, pentru a avea o perspectivă conjugată, atât asupra repartiţiei
populaţiei evreieşti pe străzi şi mahalale, cât și a repartiţia sinagogilor pe
teritoriul oraşului.
Străzi şi mahalale Familii evreieşti din Iaşi la: Nr. sinagogilor

175519 177420 182021 183022 existente în zonă la
1843
(nr. dintre paranteze
corespund cu nr. crt.
din anexa I)
Uliţa Sfânta 499 În apropiere, cele din
Vineri Târgul de Jos, Uliţa
Cizmăriei şi Podul
Vechi.
Uliţa Rusească / 27 44 187 498 4 (nr. 15-18) şi în
Târgul de Jos apropiere (nr. 23).
Târgul Făinii / 8 496 8 (nr. 24-31)
Târgu Cucului
Mahalaua 1 7 126 498
Broşteni
Mahalaua de pe 346 În apropiere, pe
Iaz Podul Lung.
Uliţa Cizmăriei 296 2 (nr. 13-14), în
apropiere (nr. 12) şi
altele din Târgul de
Jos.
Podul Lung până 246 6 (nr. 5, 6, 19, 20,
la Nicolina 22), dacă socotim şi
str. Palat şi Podul
Roşu, plus una în
apropiere, pe Şoseaua
Socolei (nr. 21).
19 Conform repartiţiei nominale a evreilor pe străzi realizată de Gh. Ghibănescu rezultă un total
de 64 de evrei, diferit de suma de 66 de evrei, specificată de acelaşi autor, sau de 60, menţionată
de Gh. Platon (Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 15-16; Gheorghe Platon, op. cit., p. 15).
20 Gheorghe Platon, op. cit., anexele IV şi V.
21 Ibidem, anexa X.
22 Ibidem, anexa XII.
116
Mahalaua 166 Una în apropiere, la

Ţigănime Podul Bucşinescu (nr.
36) şi altele în Târgul
de Jos.
Uliţa Hagioaiei / 22 43 139 160 2 (nr. 34-35) şi în
Târgul de Sus apropiere, la capete,
cele din Târgu
Cucului şi Păcurari.
Uliţa Mare 5 12 18 141 2 (nr. 4 şi 9) şi altele
în apropiere (nr. 5, 6,
10, 11).
Mahalaua „de la 140 Cea mai aproape la
mormânturile Podul Bucşinescu (nr.
jidovilor” 36).
Mahalaua Bărboi 4 10 136 În apropiere, cele din
Cizmărie şi Podul
Vechi.
Mahalaua 2 (41)23 135 2 (nr. 1-2) şi una în
Muntenimea de apropiere (nr. 3).
Sus (Păcurari-
Copou)
Mahalaua 7 9 126 În apropiere, cele din
Feredeile Uliţa Mare şi din
Cherestegie.
Uliţa Măjilor 1 154 100 Una (nr. 8) şi în
apropiere (nr. 9 şi
10).
Podul Vechi 1 16 60 60 2 (nr. 11-12) şi în
apropiere (nr. 13),
iar la capete cele din
Uliţa Mare şi Târgu
Cucului.
Mahalaua 2 96 60 2 (nr. 32 şi 38)
Cacaina
Mahalaua 5 (42) 50
Muntenimea de Jos
23 Pentru cele trei Muntenimi s-a specificat doar suma totală, 125, pe care am împărţit-o la trei.
117
Mahalaua 1 (42) 40
Muntenimea de
Mijloc
Mahalaua Rufeni 2 32 30 Una (nr. 37)
Mahalaua 27 30
Tătăraşi
Mahalaua Ciurchi 27 30
Uliţa Frecău 5 8
Uliţa 4
Trapezăneasă /
Beilicului
Tabelul 1. Răspândirea populaţiei evreieşti din Iași pe uliţe şi mahalale,

în 1774, 1820 şi 1830, și numărul sinagogilor din zonele respective la 1843.
Analiza datelor din Tabelul 1 – ca şi a altor informaţii din statisticile pe

baza cărora a fost realizat respectivul tabel – ne permite să urmărim etapele de
extindere a ariilor de habitat evreiesc în cadrul oraşului Iaşi. Deoarece
catagrafiile la care ne referim aveau un rost fiscal, precizăm că datele de care
ne-am folosit nu sunt complete, unele categorii sociale, precum boierii, nefiind
recenzate. În schimb, datele îşi păstrează caracterul uniform, ceea ce permite
unele comparaţii.
Informaţiile cuprinse în Catagrafia din 1755 prefigurează principalele
zone urbane în care se vor aşeza evreii începând cu a doua jumătate a secolului
al XVIII-lea. După cum afirma şi Gheorghe Ghibănescu, 77 % dintre evreii ieşeni
erau concentraţi pe Uliţele Târgului de Jos şi Hagioaiei24. Pe ceilalţi îi găsim
înregistraţi în Uliţa Mare, mahalalele Bărboi şi Broşteni, Uliţa Trapezăneasă şi
Podul Vechi.
Catagrafia din 1774 confirmă faptul că evreii din Iaşi s-au stabilit în zonele
cu cel mai bun potenţial economic la vremea respectivă. Strada cu cele mai
multe dughene (118) era Uliţa Rusească (sau Uliţa Târgului de Jos). Tot aceasta
era şi strada cu densitatea cea mai mare de populaţie evreiască din Iaşi: evreii
ocupau peste 30 % din numărul clădirilor cu rosturi locative şi comerciale de pe
respectiva stradă. De asemenea, evreii erau prezenţi, după procente des-
crescătoare, în Uliţa Hagioaiei (30 %), uliţele Strâmbă şi Sârbească (20 %),
Târgul Făinii sau Târgu Cucului (18,6 %), Uliţa Mare (14,8 %), Podul Vechi (10 %),
24 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 16.
118
Mahalaua Broşteni (9,33 %), Mahalaua Bărboi (6,8 %) şi Mahalaua Feredeilor

(6,7 %). Într-un număr mai puţin semnificativ, ei sunt înregistraţi şi în alte zone
ale oraşului: mahalalele Cacaina, Rufeni, Muntenimi (de Jos, de Mijloc şi de Sus)
şi altele25.
Catagrafia din 1820, deşi înregistrează unele variaţii în privinţa
elementelor de morfologie urbană, conturează o nouă etapă de evoluţie a
populaţiei iudaice din Iaşi26. Deoarece în catagrafie nu a fost înregistrată toată
populaţia oraşului, ci numai categoriile fiscale, procentele obţinute din
calcularea ponderii evreilor pe fiecare stradă nu sunt relevante. Ne-am folosit
însă de numărul familiilor evreieşti repartizate pe străzi sau mahalale pentru a
vedea care erau zonele cu cea mai numeroasă populaţie evreiască (vezi Tabelul
1). Constatăm astfel că situaţia nu diferă de cea conturată la 1755 şi 1774. Cei
mai mulţi evrei erau înregistraţi în Uliţa Târgului de Jos, mahalalele Hagioaia şi
Broşteni, Uliţa Măjilor şi mahalaua Bărboi – posibil însă ca în aceste ultime două
cazuri să fie adunate şi datele unor străzi sau mahalale învecinate –, Podul
Vechi şi Uliţa Mare. De asemenea, observăm o creştere substanţială a
populaţiei iudaice în mahalalele Cacaina, cele trei Muntenimi şi Rufeni şi
pătrunderea în mahalale în care anterior nu s-a constatat o prezenţă evreiască,
precum Tătăraşi şi Ciurchi. Pe baza acestor observaţii, putem afirma că afluxul
sporit de imigranţi evrei care s-au stabilit în Iaşi până la data respectivă a creat
o presiune tot mai mare asupra zonelor tradiţionale de locuire evreiască, fapt
ce a determinat pătrunderea unora dintre noii veniţi în zone limitrofe centrului,
mai puţin populate, în care elementul iudaic era slab reprezentat anterior.
Adunarea statisticeştilor ştiinţi a oraşului Iaşi, din 1830, fără a fi perfectă,
are avantajul de a cuprinde aproape toate categoriile sociale şi profesionale din
Iaşi, precum şi numărul caselor, prăvăliilor, bisericilor şi altele27. Pe baza ei se
poate estima densitatea evreilor pe străzile oraşului, cu rezerva că procentele
obţinute sunt totuşi relative şi ar trebui reduse, în unele cazuri, cu cel puţin 10-
20 % dat fiind că un număr însemnat de meşteşugari şi negustori nu a fost
înregistrat în statistică: Târgu Cucului (62,7 %), Uliţa Sfânta Vineri (57,8 %),
mahalaua Broşteni (56,5 %), mahalaua „de pe Iaz” (54,9 %), Uliţa Târgul de Jos
(51,2 %), Podul Lung până la Nicolina (47,6 %), Uliţa Cizmăriei (46,9 %),
mahalaua „de la mormânturile jidovilor” (38,8 %), mahalaua Feredeile (33,6 %),
mahalaua Ţigănime (33,4 %), Uliţa Măjilor (33, 3 %), Târgul de Sus (26,6 %),
Uliţa Mare (25,8 %), Mahalaua Muntenimea de Sus (25,8 %), mahalaua Cacaina
25 Gheorghe Platon, op. cit., anexele IV şi V.

26 Ibidem, anexa X.
27 Lipsesc cca 4.451 de negustori şi meşteşugari, din care 1.326 erau evrei (ibidem, 24-25, anexa
XII şi nota 6 a anexei).
119
(14,1 %), Podul Vechi (11,4 %) şi mahalaua Rufenii (7,6 %). Pentru o serie de
uliţe această situaţie poate fi corijată cu ajutorul unei statistici foarte precise în
privinţa proprietăţilor din fronturile stradale: Tabla uliţelor ce au a se pardosi cu
piatră, cu arătare cuprinderei părţilor lor îndeosebi pentru fieştecare proprietar,
de la 183328. Uliţele Târgului de Jos şi Beilicului (vechile uliţe Rusească şi
Trapezăneasă, în prezent str. Grigore Ureche şi Grigore Ghica Vodă) cuprindeau
115 case şi dughene, din care 54 evreieşti, ceea ce înseamnă 47 % prezenţă
evreiască. Uliţa Sfânta Vineri (în prezent str. Anastasie Panu) deţinea 77 de case
şi dughene din care 22 evreieşti (28 % prezenţă evreiască). Uliţele Golia, Târgu
Cucului şi Agenţiei Nemţeşti (în prezent str. Cuza Vodă şi Elena Doamna) aveau,
împreună, 72 de case şi dughene, din care 16 evreieşti (22 % prezenţă
evreiască). Uliţa Târgului de Sus (fostă str. I. C. Brătianu, acum Bulevardul
Independenţei) număra 156 de case şi dughene, din care 22 evreieşti (14 %
evrei). Uliţa Cizmăriei (dispărută – avea traseu pe unde este Hala Centrală,
făcând legătura între str. Armeană şi str. Sfântul Lazăr) avea 30 de case şi
dughene, din care 4 evreieşti (13 % prezenţă evreiască)29. Podul Vechi, cu 77 de
dughene, din care 4 evreieşti, avea o prezenţă evreiască de 5 %30. Realizată în
scopul pavării unui număr limitat de străzi, Tabla uliţelor nu ne spune nimic
despre situaţia din unele mahalale şi străzi importante precum Târgu Cucului
sau Uliţa Mare (care era deja podită).
Analiza datelor din tabelul 1, referitoare la numărul familiilor evreieşti de
pe fiecare stradă, deşi schimbă puţin ierarhia străzilor cu cei mai mulţi evrei la
1830, confirmă faptul că inserţiile evreieşti în vechile arii urbane ocupate de
comunitatea iudaică ieşeană au continuat, concomitent cu apariţia unor noi
poli de atracţie economică şi rezidenţială, atât în centrul oraşului, cât şi spre
periferie. Evreii s-au stabilit în număr mare pe străzile şi în mahalalele din jurul
vechii curţi domneşti (Târgul de Jos, Podul Lung, Ţigănime şi Broşteni). Al doilea
pol de atracţie a fost Târgu Cucului, zonă cu o mare densitate de locuire
evreiască, fapt care a determinat lărgirea ariei de aşezare a evreilor şi în zonele
învecinate: mahalalele Cacaina, Bărboi, Muntenimea de Sus şi Rufeni. Arterele
de legătură dintre curtea domnească şi Târgu Cucului, precum şi altele care
iradiau din aceste puncte de referinţă au fost, de asemenea, preferate de evrei,
mai ales din motive economice, străzile respective prezentând un mare
potenţial comercial. Uliţa Târgului de Jos, Uliţa Sfânta Vineri (care avea şi piaţă)
28 N. A. Bogdan, Cu prilejul pavărei câtorva uliţi din Iaşi, în 1833, în „Ioan Neculce”, 1 (1921),
p. 45-60.
29 Ibidem, p. 43.
30 N. A. Bogdan menţionează cinci evrei în Podul Vechi, însă lista nominală nu confirmă decât
patru: ibidem, p. 42-44 şi 52-53.
120
şi Podul Vechi constituiau vechi artere comerciale. Legătura dintre ele era
asigurată spre est de Uliţa Cizmăriei, de asemenea cu un vechi şi evident
specific economic. Uliţa Mare constituia, la rândul ei, un vad comercial
deosebit, datorită atât poziţiei centrale în cadrul oraşului cât şi profilului
economic „elitist” conferit de numeroasele prăvălii cu articole de lux. Spre
nord, Uliţa Târgului de Sus, apărută mai târziu în cadrul oraşului medieval,
devenise deja până la începutul secolului al XIX-lea un bun vad comercial, fiind
şi arteră de legătură între partea de vest a oraşului (cu mahalaua Păcurari, în
care se înmulţeau inserţiile evreieşti) şi cea de est (respectiv cu Târgu Cucului).
Faţă de catagrafiile anterioare, statistica din 1830 indică pentru prima
dată existenţa evreilor şi în alte mahalale ale oraşului. Deşi, în unele cazuri,
faptul poate fi pus şi pe seama omisiunilor sau a utilizării unor repere teritorial-
administrative diferite în catagrafiile mai vechi, este cert că din deceniile trei-
patru ale secolului al XIX-lea, odată cu sporirea considerabilă a numărului de
imigranţi evrei care s-au aşezat în Iaşi, mulţi dintre aceştia au fost nevoiţi să se
îndrepte şi spre mahalalele periferice ale oraşului. Încă din Evul Mediu evreii
s-au concentrat în jurul unor instituţii şi proprietăţi comunitare cu un accentuat
rol identitar. Tendinţa s-a păstrat şi în secolul al XIX-lea, când observăm
aşezarea unui număr însemnat de evrei în jurul cimitirului comunităţii, fapt care
a dus la formarea mahalalei „de la mormintele evreieşti”, situată la periferia
estică a oraşului.
Reperele geografice ale habitatului evreiesc din Iași sunt confirmate și de
pozițiile sinagogilor pe teritoriul orașului31. Aspectul care se detaşează la prima
vedere, logic de altfel, îl constituie amplasarea sinagogilor preponderent în
centrul ariilor cu o mare densitate de populaţie iudaică şi a celor în curs de
coagulare. Evident este şi faptul că cele mai vechi şi mai multe sinagogi erau
localizate în Târgu Cucului şi Târgul de Jos, zone tradiţionale de locuire şi de
activitate economică evreieşti. Tot în aceste zone – Târgu Cucului şi uliţa Sfântul
Pantelimon, în special, dar şi în zona dinspre Cacaina, Beilic şi Târgul de Jos – se
aflau şi alte instituţii ale comunităţii, cu rol ritual, administrativ şi social, dintre
care unele foarte importante: hahambăşia, desfiinţată în 1834, spitalul evreiesc,
căsăpia şi câteva băi rituale. Un indiciu al vechimii şi importanţei sinagogilor de
aici îl constituie şi faptul că multe dintre acestea funcţionau „pe locuri de veci”,
deci pe proprietăţi evreieşti individuale sau comunitare.
31Dana Ionescu Lefter, Mihai Răzvan Ungureanu, The Urban Sites of the Jews: Iasi, the First Half
of the XIXth Century. A Project of Anthropological Research, în The Jews in the Romanian History.
Papers from the International Symposium, Bucharest, September 30 – October 4, 1996, ed. Ion
Stanciu, Bucureşti–Tel Aviv, Editura Silex, 1999, p. 57-60.
121
3. Activități economice
În ceea ce privește situația profesională a populației evreiești din Iași, o

statistică din 1832 ne oferă repere mai precise și relevante despre cele mai
importate activități economice în care erau angrenați evreii. Sursa înregistrează
1.326 de evrei care se ocupau cu negoțul și meșteșugurile, principalele domenii
economice fiind repartizate astfel: comerțul de produse alimentare (161
precupeți), comercializarea băuturilor alcoolice (68 cârciumari, 58 rachieri și
vutcari), comerțul ambulant (29 negustori „din picioare”, 27 boccegii, 21 telali,
10 ahtarlâcari32), comerțul cu amănuntul al mărfurilor de lux, coloniale etc. (15
lipscani, 5 tutungii, 2 bogasieri), cămătărie (46 de zarafi), măcelărie (22 casapi
tejghetari), arendășie (16 țiitori de moșii), comerțul cu materiale de construcție
(6 vânzători de sticlă, 2 cherestegii), plus 20 de calfe de negustori. În privința
ocupațiilor meșteșugărești și a serviciilor, statistica înregistrează 114 croitori și
23 cușmari, 73 ciubotari, 41 stoleri și 11 teslari, 14 harabagii, 12 ceaprazari, 9
pietrari, 7 zugravi, 4 biliargii și alții33.
O altă statistică, din 1851, înregistrează 1.169 de negustori și 1.430 de
meșteșugari evrei, la care se mai adaugă 606 calfe34. Evreii erau organizați în
bresle profesionale, separate de cele ale creștinilor, a căror existență a fost
îndelungată. De pildă, în 1885, în Iași funcționau 23 de bresle evreiești: alămari,
brutari, bacali, butnari, casapi, crâșmari, croitori, cușmari, harabagii, hămurari,
muzicanți, pantofari, pălărieri, precupeți, șelari, șepcari, stoleri, tapițeri, telali,
zarafi, zugravi și altele35.
Evreii exercitau preponderent meserii în domeniile confecționării de
articole vestimentare și încălțăminte, construcții și transport de mărfuri, comerț
alimentar, comerț ambulant, dar îi regăsim activând și ca zarafi sau bancheri,
bijutieri, argintari, alămari, ceasornicari, legători de cărți. În pofida unor legi
care le afectează grav interesele economice, cum sunt cele împotriva
comerțului ambulant, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, importanța întreprinză-
torilor evrei în structura economică a orașului Iași a crescut constant, astfel
încât, în primul deceniu al secolului XX evreii reprezentau cca 77% dintre
meșteșugarii și comercianții din Iași36.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se afirmă și un număr sporit de
evrei care practicau profesii liberale: medici, scriitori, jurnaliști, muzicieni și alții,
32 Agarlâc = hamali, transport de bagaje / calabalâcuri.

33 Dumitru Ivănescu, op. cit., p. 42-43.
34 Gheorghe Platon, op. cit., p. 147.
35 I. Kara, op. cit., p. 34.
36 Ibidem, p. 41, 49-51.
122
cunoscuți nu doar în rândurile comunității evreiești locale, ci chiar și în

rândurile populației majoritare, faima unora dintre ei trecând chiar hotarele
țării.
4. Organizarea comunitară
Comunitatea evreiască (Kehilla) este desemnată în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, dar și mai devreme, prin termenul românesc „breaslă”
(„breasla jidovească”), termen care, în acest caz, nu este utilizat cu sensul
curent, de formă de asociere economică sau profesională, ci trimite spre o
entitate coagulată pe criterii religioase și etnice37. Conducătorii comunității sunt
rabinul sau hahamul38, cu atribuții religioase și juridice interne, și starostele (roș
medinah), care reprezintă interesele comunității în fața autorităților
moldovene. În vârful piramidei ierarhice se afla marele rabin, sau hahambașa,
al cărui sediu se afla în Iași, însă a cărui autoritatea se exercita asupra evreilor
din ambele principate românești. La București, el era reprezentat de un locțiitor
(„vechil de hahambașă”). Prima atestare a hahambășiei în Moldova este din
1719, însă este posibil ca instituția, de origine otomană, să fi apărut în spațiul
românesc încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea39.
În contextul disensiunilor religioase dintre adepții Haskalei (iluminismul
evreiesc) și cei ai hassidism-ului, și beneficiind de întăririle domnești, funcția de
hahambașă a fost monopolizată de o singură familie. Analizând hrisoavele
domnești, Mihai-Răzvan Ungureanu a evidențiat atribuțiile și sursele puterii
hahambașei în primele decenii ale secolului al XIX-lea. Hahambașa se bucura de
„autoritate (personală și instituțională) necontestată în cadrul comunității,
reprezentativitate deplină înaintea domnului și sfatului său, privilegii fiscale,
privilegii simbolice (cum ar fi transmiterea demnității în aceeași familie)”40. În
afară de atribuțiile religioase, el judecă pricinile dintre evrei, supraveghează
principiile de organizare internă a comunității și o reprezintă în relațiile cu
autoritatea centrală. Veniturile legale ale hahambașei proveneau din taxele de
cununie, logodnă și divorț, din taxa pentru tăierea rituală (crupcă) și dintr-un
„salariu” reținut din impozitul pe care comunitatea evreiască îl plătea statului.
Hahambașa beneficiază însă și de alte surse de venit, ilicite, generate de poziția
și autoritatea sa. De pildă, prin numirea rabinilor și staroștilor din alte localități,
37 Mihai-Răzvan Ungureanu, Elite alogene la Iaşi (secolul XVIII). Consideraţii asupra dinamicii
comunităţii evreieşti, în „Arhiva Genealogică”, I (VI) (1994), nr. 1-2, p. 115-116.
38 Hacham / hakham (din ebraică) = înțelept, învățat.
39 Mihai-Răzvan Ungureanu, op. cit., p. 118.
40 Idem, Dispariția unei instituții: Hahambășia (I), în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum
Romaniae”, 2 (1997), p. 69.
123
el are posibilitatea să-și creeze o clientelă personală, de pe urma căreia profită

prin trafic de influență și mită. Funcția de hahambașă a fost deținută mai mult
de o jumătate de veac de familia Naftulovici, din ultimul sfert al secolului al
XVIII-lea și până la începutul regimului regulamentar. Șaia, ultimul hahambașă
din această familie, s-a confruntat însă cu o puternică opoziție din partea
evreilor sudiți, fapt care îi va șubrezi poziția. Tensiunile se accentuează spre
sfârșitul primei domnii pământene și în timpul administrării militare ruse a
principatelor și culminează cu arestarea hahambașei în 1832 și eliberarea lui din
funcție. Conducerea comunităților revine cahalilor, în timp ce atribuțiile
religioase sunt exercitate de către rabini. La 11 septembrie 1834, hahambășia
este desființată pentru totdeauna, iar conducerea comunității va fi încredințată
unei conduceri colective, care, în documentele vremii, se va numi „epitropia
nației evreești”41.
5. Sinagogile
Deşi alcătuiau una dintre cele mai vechi comunităţi iudaice din
Moldova42, evreii ieşeni au avut puţine sinagogi până la începutul secolului al
XIX-lea. Numărul acestora a crescut mai ales în deceniile patru-cinci, când
populaţia evreiască din capitala Moldovei s-a înmulţit într-un ritm spectaculos
ca urmare a marilor emigrări evreieşti din Galiţia şi Rusia43.
Cea mai exactă situație a sinagogilor din Iași din prima jumătate a
secolului al XIX-lea poate fi reconstituită pe baza unui document intitulat:
Vidomostie di havrile jâdoveşti ci prin cercetare Eforie(i) s-au dosloşât aice în
oraş, din 1 noiembrie 1843 (anexa I) 44. Acest document cuprinde referințe de
localizare și date despre identitatea sinagogilor şi persoanelor care le-au
înființat sau administrat. Circumstanţele întocmirii acestui document trebuie
plasate în contextul mai amplu al măsurilor politico-administrative privitoare la
controlarea dezvoltării demografice şi teritoriale a comunităţilor iudaice din
Moldova. Între instrumentele la care s-a recurs în acest sens se numără şi
41 Ibidem, p. 83-99; vezi și Elias Schwarzfeld, Aşezămintele evreilor din Moldova în veacul al
XVIII[-lea] şi jumătatea veacului al XIX[-lea]. Studiu istoric, în Evreii din România în texte
istoriografice. Antologie, ed. Lya Benjamin, Bucureşti, Editura Hasefer, 2002, p. 76-79.
42 Cu începuturi atestate în secolul al XV-lea, cf. Dr. I. Niemirower, Ochire asupra istoriei
comunităţii israelite din Iaşi, în Evreii din România, p. 363.

43 Wilhelm Schwarzfeld, Instrucţia la evreii din Iaşi, de la începutul veacului actual până la anul
1866. Schiţă istorico-culturală, în Evreii din România, p. 292-293.

44 O variantă mai restrânsă a acestei vidomostii, care provine din acelaşi dosar de arhivă (Arhivele
Naționale, Serviciul Județean Iași (ANI), fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 23-24), a fost publicată
cu două decenii în urmă în colecţia Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România (IMER),
III2, București, Editura Hasefer, 1999, doc. 337, nota 1, p. 335).
124
reglementările privitoare la înfiinţarea şi amplasarea sinagogilor în context

urban. Principalele documente au fost publicate şi analizate de către istorici în
mai multe rânduri, făcând inutilă o revenire detaliată asupra lor. Reamintim
doar că intervenţiile autorităţilor, concretizate într-o serie de dispoziţii din anii
1836, 1837, 1843, 1844, 1848 şi 1852 (an în care au fost şi codificate) au fost
motivate, în special, de reclamaţiile epitropilor şi enoriaşilor unor biserici din
Iaşi şi din alte oraşe ale principatului, deranjaţi de vecinătatea dintre lăcaşurile
de cult creştine şi cele evreieşti45. Pentru evitarea acestor situaţii, dar şi pentru
a răspunde unor imperative care ţineau de dezvoltarea urbanistică şi politica
demografică, autorităţile au stabilit în 1843 ca toate sinagogile „înfiinţate fără
învoirea Cârmuirei, precum şi acele ce ar fi în apropiere de biserici” să fie
închise, iar „pe viitorime să nu se îngădue a se mai înfiinţa, decât prin învoirea
Cârmuirii şi la locuri ce, după lămurirea jidovilor, s-ar găsi cu cale”46. Hotărârea
a fost reînnoită în 1852, cu menţiunea că, prin alte dispoziţii, din 18 iulie şi 4
august 1844, se fixa şi distanţa minimă dintre biserici şi sinagogile care se vor
construi/înfiinţa după această dată la minim 150 de stânjeni47.
Precizăm, în acest context, că şi pentru Bucureşti au existat dispoziţii
privitoare la reducerea numărului de sinagogi din oraş, deşi acestea erau mult
mai puţine decât cele din Iaşi48. Motivele (sau pretextele) care au determinat
deciziile autorităţilor muntene erau aceleaşi ca şi în Moldova: apropierea de
biserici şi poluarea fonică (larma pe care o făceau evreii cu rugăciunile), situaţii
care stârneau nemulţumirea şi protestele mahalagiilor creştini49.
Înainte de a trece la analizarea documentului din 1843, mai sunt
necesare clarificarea unor aspecte mai mult sau mai puţin cunoscute,
referitoare atât la sensurile unor termeni specifici, cât şi la menţionarea
evenimentelor istorice care au condiţionat înfiinţarea lăcaşurilor de cult mozaic
pe teritoriul românesc.
5.1 Sinagogă – havră – şcoală

În documentele româneşti de la mijlocul secolului al XIX-lea, dar şi în alte
tipuri de surse, principalele lăcaşuri de cult iudaice din Moldova şi Ţara
Românească erau desemnate prin trei sinonime – şcoală, havră, sinagogă –,
primii doi termeni fiind asociaţi, cel mai frecvent, cu determinativele adjectivale
45 Manualul administrativ al Principatului Moldovei, I, Iaşi, 1855, doc. 395, p. 529-530; IMER, III2,
doc. 337, p. 334.
46 Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; E. Schwarzfeld, Evreii din Moldova sub Reglementul
Organic, în Evreii din România, 154.

47 Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; IMER, III , doc. 337, p. 334.
2
48 IMER, III , doc. 393, p. 459-460.
2
49 Ibidem, doc. 375, p. 431, doc. 378 şi 379, p. 440-444, doc. 381, p. 446, doc. 391, p. 456-458.
125
„… jidovească / evreiască”. Mai rar, se întâlnesc şi alte formule arhaice, unele

pleonastice, însă sugestive în privinţa modului în care erau receptate şi
identificate în limbajul vremii şi în memoria colectivă instituţiile respective şi
activităţile lor specifice: „şcoală de închinăciune”, „şcoale de adunare a
jidovilor”, „dăscălii de închinăciuni”, „sinagogi de rugăciune” și altele50. Dincolo
de exotismul literar al acestor expresii vechi, câteva observaţii privitoare la
definirea lor sunt necesare pentru evitarea unor confuzii de identificare a
instituţiilor evreieşti şi pentru o lectură corectă a documentelor pe care le
utilizăm în cadrul acestui studiu. Conform definiţiei existente într-una dintre
cele mai prestigioase enciclopedii din lume, sinagoga este „o casă de rugăciune
a comunităţii, care nu serveşte doar pentru serviciul liturgic, ci şi ca loc de
adunare şi de studiu. Aceste funcţii tradiţionale sunt reflectate de trei sinonime
ebraice pentru sinagogă: bet ha-tefilla (casă de rugăciune), bet ha-kneset (casă
de adunare) şi bet ha-midrash (casă de studiu)”51. Din punct de vedere
etimologic, termenul sinagogă este de origine greacă (συναγωγή) şi înseamnă
loc de adunare. Cuvântul a fost asimilat şi în limba română prin filieră cultă, însă
termenul s-a încetăţenit mai greu şi mai târziu faţă de sinonimele şcoală şi
havră, care deţineau deja preponderenţa în limbajul popular. Funcţia de „casă
de învăţătură” (bet hamidraş) a sinagogii a făcut ca această să fie numită şi
şcoală52. Cuvântul, foarte vechi în limba română, s-a îmbogăţit cu noul sens
(şcoală = sinagogă) prin intermediul evreilor aşkenazi stabiliţi în ţările române
încă din secolul al XV-lea, care desemnau sinagoga prin termenul idiş shul (după
germanul Schule = şcoală). Cuvântul havră, sinonim cu sinagogă, a pătruns în
limba română cel mai probabil prin filieră turco-levantină (havra), fiind
vehiculat atât de turci cât şi de evreii sefarzi care au emigrat din Imperiul
Otoman în ţările române începând cu secolul al XVI-lea. Lazăr Şăineanu şi
Alexandru Ciorănescu menţionează şi etimologia ebraică havra (hevra), care
înseamnă „comunitate”53.
50 Vezi anexa V; IMER, III1, doc. 77, p. 430; doc. 115, p. 523; III2, doc. 397, p. 463.
51 Encyclopaedia Britannica: http://www.britannica.com/EBchecked/topic/578206/
synagogue, [17.02.2009]; mai multe detalii în Jewish Encyclopedia: http://www.
jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=1212&letter=S, [17.02.2009]; vezi şi Dicţionar
enciclopedic de iudaism, ed. Viviane Prager, Bucureşti, Editura Hasefer, 2001, „sinagogă”; Mircea
Moldovan, Sinagoga – arhitectură a monoteismului, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 48-49.
52 IMER, II , doc. 121, nota 3, p. 109.
1
53 Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, Saeculum I.O., 2002,
„havra”; Lazăr Şăineanu, Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române. II. Vocabularul,
Bucureşti, 1900, p. 213; sau http://dexonline.ro/search.php?cuv=havra [15.01.2009]. Ion Mitican
face o confuzie semantică şi etimologică când trimite spre termenul francez havre: Ion Mitican,
Din Târgu Cucului în Piaţa Unirii. Itinerar sentimental, Iaşi, Editura Tehnopress, s.a., p. 101.
126
Dacă astăzi situaţia este clară, cel puţin sub raport lexical, lucrurile nu par
să fi fost la fel de limpezi în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cauza trebuie
căutată, pe de o parte, în caracteristicile instituţionale, funcţionale şi
arhitectonice specifice lăcaşurilor de cult evreieşti şi, pe de altă parte, în
educaţia celor care au redactat documentele respective, majoritatea creştini
necunoscători ai religiei şi tradiţiilor iudaice. Cea mai frecventă confuzie,
explicabilă, de altfel, prin suprapunerea unor servicii şi prin funcţionarea în
aceleaşi clădiri, se făcea între sinagogă, casă de rugăciune şi orice tip de şcoală
confesională evreiască. Chiar şi istoricii evrei par să complice situaţia,
amestecând lucrurile şi inducând, voluntar sau nu, diferenţe între cele trei
sinonime care desemnau sinagoga în principatele române54. Ignorantă în
privința religiei mozaice, precum și a funcționării și organizării comunităților
iudaice, populația majoritară desemna sinagogile, în mod curent, fie prin
termenul de şcoală, fie prin cel de havră. Spre exemplu, atât în documentele
utilizate de noi la anexe, dar şi în altele mai vechi, găsim Marea Sinagogă din
Târgu Cucului, din Iaşi, numită „Şcoala cea mare evreiască” „havra mare a naţiei
jidoveşti” sau „şcoala jidovească/evreiască”55. Chiar dacă mai rar, tot cam în
aceeaşi perioadă, şi tot referitor la marile lăcaşuri de cult mozaic, se folosea şi
termenul de „sinagogă”. Astfel, într-o statistică de la 1830 sunt menţionate
câteva „sinagoguri sau şcoli evreieşti” în Iaşi56. Utilizarea simultană a
termenilor, în acelaşi document şi referitor la aceeaşi clădire, reprezintă o
dovadă clară că pentru majoritatea funcţionarilor administraţiei locale sau
pentru locuitorii neevrei, în general, conta prea puţin tipologia instituţional-
funcţională a respectivelor clădiri, mai ales că, cu puţine excepţii, acestea nu se
diferenţiau arhitectonic de cele din jur.
Pentru autorităţi, confuzia deranjează doar atunci când se simte nevoia
aplicării unor dispoziţii legale, ceea ce impune o definire mai exactă a
termenului de „havră”. Într-o dispoziţie a Sfatului Administrativ din 1844 se
54 Elias Schwarzfeld, Aşezămintele evreilor din Moldova, p. 81; Moses Swarzfeld, Excursiuni critice
asupra istoriei evreilor din România, de la început până la mijlocul acestui veac, în Evreii din
România, p. 234; Wilhelm Schwarzfeld, op. cit., p. 292-293; I. Kara, op. cit., nota 1, p. 77.
55 Vezi anexa II; Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, III, ed. Ioan Caproşu, Iaşi, Editura
Dosoftei, 2000, doc. 4, p. 3; doc. 36, p. 32; doc. 63, p. 53; doc. 102, p. 83, şi IV, Iaşi, Editura
Dosoftei, 2001, doc. 288, p. 208; Dan Dumitru Iacob, Din istoria străjilor urbane ieşene: culucciii
(secolul XVIII – mijlocul secolului XIX), în „Ioan Neculce”, 2-3 (1996–1997), p. 147.
56 Gheorghe Platon, op. cit., anexa XII. Situaţia poate fi identificată şi în sursele din Ţara
Românească. În mai multe documente referitoare la construirea Sinagogii Mari din Bucureşti
găsim, deopotrivă, menţionaţi termenii de „havră” şi „casă de rugăciune”, pentru instituţiile de
cult existente, şi cei de „sinagog” şi „sinagoga nouă”, pentru marele lăcaş aflat în curs de
finalizare (IMER, III2, doc. 378, p. 440-441; doc. 381, p. 446; doc. 386, p. 450-451; doc. 393, p.
460).
127
specifica: „Să se facă cunoscut Departamentului că Sfatul priiveşte havre acele

înadins zidite pentru închinarea jidovilor prin pozvolirea [permisiunea]
ocârmuirei”57. Precizarea se făcea pe fondul reactualizării unor vechi restricţii
privitoare la înfiinţarea şi amplasarea lăcaşurilor de cult evreieşti în cadrul
oraşelor, problematică în general cunoscută, însă pe care o vom rezuma în
continuare.
Condiţionări privitoare la construirea şi amplasarea sinagogilor

În afară de prescripţiile talmudice privitoare la realizarea sinagogilor58,
mai existau o serie de condiţionări extracomunitare, diferite în funcţie de
regimul politic şi religia dominantă specifice unei anumite zone în care existau
comunităţi evreieşti. Elias Schwarzfeld observa că, în Evul Mediu, evreii din
principatele române aveau voie să-şi construiască sinagogi oriunde doreau însă
numai cu aprobarea domniei, care decidea şi asupra activităţilor ulterioare de
reparare sau modificare. După acelaşi autor, sinagogile puteau fi construite şi
din piatră, până spre sfârşitul secolului al XVII-lea, deşi nu avem documente
care să confirme acest lucru59. Cert este că, de la începutul secolului al XVIII-lea,
sunt consemnate primele condiţionări privitoare la construirea sinagogilor,
menţionate de Dimitrie Cantemir, conform cărora „evreii […] pot avea oriunde
sinagogi, dar de lemn, nu de piatră”60. Indiferent de motivele care au generat
decizia puterii centrale, din perspectivă arhitectonică această limitare
constructivă indică şi o certă influenţă poloneză, deoarece sinagogile de lemn
au apărut pentru prima dată în Polonia, de unde s-au răspândit în toată Europa
răsăriteană, începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea61.
Constrângerile discriminatorii se vor înmulţi în timpul domniilor
fanariote, aşa cum reiese dintr-un hrisov din 1780 al lui Constantin Moruzi,
referitor la înfiinţarea târgului Fălticeni, în care se prevedea că evreii vor avea
voie să ţină „o casă pentru închinăciunea lor, de o parte, iar nu între creştini,
care să fie aseminea ca şi a celorlalte case, iar nu întru alt chip”62. Porunca de a
înfiinţa havre în locuri izolate şi în clădiri obişnuite, cu o arhitectură comună,
chiar dacă nu s-a aplicat şi nu s-a respectat în mod consecvent, a avut efecte
discriminatorii importante nu doar pe plan social, ci şi urbanistic. Pentru că
evreii nu puteau locui departe de propriile lăcaşuri de cult, aşezarea lor în multe
57 Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 597; vezi şi IMER, III2, doc. 337, p. 334-335.
58 Mircea Moldovan, op. cit., p. 83 şi urm.
59 Elias Schwarzfeld, Aşezămintele evreilor din Moldova, p. 81-82.
60 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, trad. de Gh. Guţu, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 1973, p. 297.

61 Dicţionar enciclopedic, p. 729; Mircea Moldovan, op. cit., p. 138.
62 Theodor C. Codrescu, Uricariul, XVI, Iaşi, 1891, p. 130.
128
oraşe şi în târguri s-a realizat iniţial la periferie sau în zonele cu o densitate de

locuire redusă. Ulterior, evreii care au pătruns şi pe străzile centrale ale
oraşelor, şi-au construit / înfiinţat majoritatea sinagogilor „la dos”63, adică în
spatele clădirilor din fronturile stradale.
În general, măsurile de acest gen constituie un simptom evident al
reducerii toleranţei confesionale în Moldova, şi mai puţin a celei etnice, evreii
fiind acceptaţi să rezide în continuare în principat. Impactul trebuie identificat,
în primul rând, la nivelul mentalităţilor colective, instituţiile confesionale
iudaice fiind percepute ca potenţiale ameninţări la adresa religiei, tradiţiilor şi
identităţii creştine specifice majorităţii populaţiei urbane. În al doilea rând, nu
putem exclude existenţa unor imperative urbanistice, desigur tot
discriminatorii, prin care alogenilor, minoritari, li se interzicea să iasă în
evidenţă prin clădiri care, printr-o arhitectură specifică şi străină de cea
tradiţională românească, prin mărime sau prin materiale de construcţie
durabile şi scumpe, ar fi constituit elemente distonante faţă de clădirile
populaţiei indigene. Nu trebuie să uităm că în secolul al XVIII-lea majoritatea
clădirilor din oraşele şi târgurile Moldovei, inclusiv din Iaşi, erau încă din lemn64.
Prin urmare, este aproape sigur că primele sinagogi înfiinţate în Moldova, între
care şi Sinagoga Mare, cea mai veche din Iaşi, au fost iniţial din lemn65. Conform
tradiţiei şi prima sinagogă din Bacău a fost ridicată tot din lemn66.
Nu ştim cât timp a fost în vigoare interdicţia de a construi sinagogi din
piatră, dar, în orice caz, este cert că au existat şi perioade de toleranţă în care
puterea centrală a permis ridicarea unor sinagogi din materiale durabile. Un
document din 19 iulie 1766 menţionează o sinagogă de piatră „de multă vreme
făcută” în târgul Piatra, aflată în stare de ruină în perioada respectivă. De
asemenea, marile sinagogi din Roman aveau ziduri de piatră şi cărămidă, fiind
rezultatul probabil al unor refaceri ulterioare perioadei în care au acţionat
interdicţiile domneşti67. Un alt exemplu îl constituie sinagoga monumentală din
Târgu Neamţ, de piatră, care a ars şi a fost dărâmată la 1774. Domnitorul
Grigore III Ghica a aprobat refacerea lăcaşului, însă din lemn. Inaugurată în
1777, sinagoga a ars din nou în 1821. La solicitarea comunităţii evreieşti,
63 Vezi şi anexa I, nr. 2, 3, 16.

64 Ecaterina Negruţi, Structura demografică a oraşelor şi târgurilor din Moldova: 1800–1859.
Contribuţii, Iaşi, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, 1997, p. 39-40.
65 Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a II-a, Iaşi, Editura Demiurg, 2007, p.
391.
66 Moses Swarzfeld, op. cit., p. 213. La 1836, în Bacău sunt menţionate o sinagogă şi o casă de
rugăciune din lemn, pe care evreii doreau să le prefacă „în clădiri solide zidite din piatră”: IMER,
III2, doc. 215, p. 97.
67 Dan Bădărău şi Ioan Caproşu, op. cit, p. 390.
129
domnitorul Ioan Sandu Sturdza a aprobat, în 1823, reconstruirea sinagogii, de

această dată din cărămidă68. În consecinţă, observăm că la începutul secolului al
XIX-lea, pe fondul unei toleranţe religioase mai ridicate, dar şi ca urmare a
frecventelor incendii, domnia a acceptat utilizarea materialelor durabile în
construirea sau refacerea unor sinagogi. De asemenea, dacă arhitectura
lăcaşurilor de cult evreieşti a rămas comună, acestea funcţionând în clădiri
obişnuite, s-a tolerat în unele cazuri amplasarea lor în frontul stradal sau cu
vedere la stradă69.
Sinagoga Mare din Iaşi, cea mai veche din Moldova, reflectă, prin propria
istorie şi arhitectură, atât efectele interdicţiilor medievale, cât şi beneficiile
perioadelor de toleranţă confesională. În 1822, după un incendiu care a
distrus-o, sinagoga a fost refăcută în forma actuală, noi renovări
desfăşurându-se în 1865–1866, 1914, 1924–1925, după 1944 şi după
cutremurul din 197770. Aceste refaceri nu i-au modificat prea mult aspectul
iniţial, cu ziduri groase însă cu o înălțime redusă, adaosurile moderne cele mai
importante fiind cupola şi etajul de peste galeria pentru femei. Cauza pentru
care sinagoga este foarte scundă se datorează, probabil, legilor discriminatorii
ale Europei medievale, conform cărora sinagogile nu puteau depăşi în elevaţie
bisericile din jur. În consecinţă, pentru a câştiga o înălţime interioară maximă,
multe sinagogi erau construite cu planşeul sub nivelul străzii71. Nu ştim însă
dacă, în cazul Sinagogii Mari, o asemenea condiţionare a fost impusă de
autorităţi sau a fost aplicată în mod voluntar, ca măsură de prevedere, de evreii
obişnuiţi cu deciziile arbitrare ale puterii centrale.
Iniţial, poziţia Sinagogii Mari a fost una periferică în cadrul oraşului,
departe de curtea domnească. Până în secolul al XIX-lea, cartierul evreiesc din
jurul acestui lăcaş s-a dezvoltat continuu, ajungând locul cu cea mai mare
densitate de populaţie evreiască din Iaşi. Nu întâmplător în jurul Sinagogii Mari
au mai apărut în secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui următor mai
multe sinagogi şi case de rugăciune72. Deşi acestea nu mai există, amintirea lor
s-a conservat în toponimia zonei, strada pe care au fiinţat numindu-se până de
68 Moses Swarzfeld, op. cit., p. 216; IMER, III1, doc. 403, p. 491-492; IMER, II2, doc. 103, p. 174-
175.
69 Vezi cazul Sinagogii Cizmarilor, str. Dr. Ghelerter. Foto la http://www.jewishgen.org
/romsig/pics/PhotoAlbum/Thumbnails/Thumbnails_IASI.html, accesat: 18.02.2009.

70 Ion Mitican, op. cit., p. 147.
71 Dicţionar enciclopedic, 729; Mircea Moldovan, op. cit., p. 83.
72 Situaţia a fost favorizată şi de faptul că sinagoga dispunea de o curte mare în care s-au ridicat,
treptat, noile construcţii: IMER, II2, doc. 240, p. 356-357; ultima ediţie în Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, IX, doc. 20, p. 22-23.
130
curând strada Sinagogilor (cobora din strada Stihi spre capătul de jos al străzii
Başotă)73.
5.2 Numărul sinagogilor din Iaşi

În directă legătură cu această comunitate evreiască atât de însemnată,
sursele interne şi observatorii străini, deşi prezintă inconsecvenţe, semnalează
un număr însemnat de sinagogi care funcţionau în oraşul Iaşi spre mijlocul
secolului al XIX-lea. În Adunarea statisticeştilor ştiinţi a oraşului Iaşi, din 1830,
pe lângă date despre populaţie, au fost înregistrate şi informaţii despre
numărul edificiilor de cult din oraş: 10 mănăstiri şi 34 de biserici din piatră şi 5
biserici din lemn, toate ortodoxe, două biserici armeneşti, una catolică, una
luterană şi, fapt care ne interesează în contextul subiectului nostru, doar 5
„sinagoguri sau şcoli evreieşti”. Respectivele sinagogi erau înregistrate pe Uliţa
Sfânta Vineri şi în mahalalele Cacaina, Târgul de Sus, Rufeni şi Tătăraşi74. Pentru
că numărul lăcaşurilor de cult mozaic este foarte mic raportat la numărul
populaţiei evreieşti din oraş, credem că în statistică au fost înregistrate doar
sinagogile mari, nu şi cele mici sau casele de rugăciune. Acest mod relativ de
consemnare a informaţiilor statistice se regăseşte şi în alte surse
contemporane, cum este cazul unui manual din 1846, în care se menţionează că
evreii ieşeni aveau în vremea respectivă trei sinagogi mari şi numeroase case de
rugăciuni75.
În contrast evident cu cifrele reduse vehiculate în cele două surse de mai
sus se situează datele misionarilor scoţieni Andrew Bonar şi Robert Mc Cheyne
care, după cum am mai amintit, apreciau la 200 numărul total al sinagogilor din
Iaşi, la 1839, dintre care 30 mai mari. „Într-un cartier sunt 20 numai într-o
singură uliţă”76, consemnau cei doi misionari, referindu-se, probabil, la Târgu
Cucului, zonă cu o mare densitate de locuire evreiască şi cu numeroase sinagogi
şi case de rugăciune. Ei au vizitat cca 12 sinagogi, inclusiv pe cele mai mari din
oraş, şi au constatat supraaglomerarea acestora cu prilejul marilor sărbători
evreieşti.
Cifrele lor nu sunt atât de exagerate dacă luăm în calcul, pe lângă
sinagogi, şi casele de rugăciune sau şcolile confesionale evreieşti. De altfel, ei
semnalează situaţiile în care informaţiile nu sunt precise, ca în cazul menţionării
73 Ion Mitican, op. cit., p. 103-105.

74 Ibidem, anexa XII.
75 Fabian Vasile Bob şi Dimitrie Gusti, Geografie nouă pentru şcoalele începătoare, ed. a IV-a, Iaşi,
1846, apud Moses Swarzfeld, op. cit., p. 220.

76 Andrew Alexander Bonar şi Robert Murray Mc Cheyne, Narrative of a mission of inquiry to the
Jews from the church of Scotland in 1839, ediţia a III-a, Edinburgh, 1849, p. 408.
131
populaţiei din Iaşi, pe care nu o pot aprecia cu acurateţe77. Tocmai de aceea,

dacă avem rezerve faţă de suma totală avansată de ei, considerăm că
menţionarea celor 30 de sinagogi „mai mari” reprezintă o informaţie obiectivă,
acestea fiind, de fapt, principalele sinagogi şi case de rugăciune ale evreilor din
Iaşi. Deşi majoritatea informaţiilor sunt incomplete sau circumstanţiale,
analizate împreună ele evidenţiază o situaţie incontestabilă: în Iaşi, existau în
deceniile patru-cinci ale secolului al XIX-lea cca 30-40 de sinagogi şi case de
rugăciune, între care trei până la cinci sinagogi mari, la care se adaugă, probabil,
câteva zeci de şcoli confesionale mai puţin importante. Descoperirea în arhive a
listei cu havre din anul 1843 ne oferă atât şansa verificării acestor estimări, cât
şi posibilitatea extragerii unor concluzii interesante despre ariile de locuire
evreiască din cadrul oraşului şi despre interacţiunea acestora cu lăcaşurile de
cult creştine şi cu locuirea majoritară.
5.3 Analiza Vidomostiei din 1843

Statistica din noiembrie 1843 reflectă intenţia clară a autorităţilor de a
pune în practică hotărârea din anul respectiv, referitoare la desfiinţarea
havrelor care funcţionau ilicit şi a celor aflate în apropierea unor biserici. Într-o
primă etapă s-a procedat la inventarierea tuturor sinagogilor din cele patru
cvartale ale oraşului Iaşi78, autorităţile identificând 38 de lăcaşuri de cult, o cifră
care nu depăşeşte cu mult numărul de 30 de sinagogi „mari” menţionat de
Andrew Bonar şi Robert Mc Cheyne pentru anul 1839. O a doua fază a constat
în desfiinţarea efectivă a sinagogilor care nu se încadrau în prevederile legale, în
această situaţie găsindu-se zece lăcaşuri79.
O analiză succintă a documentului ne oferă o serie de informaţii
preţioase de natură statistică, urbanistică şi confesională. Cu unele excepţii, s-a
urmărit în fiecare caz să se precizeze numele proprietarului sau
administratorului sinagogii, localizarea imobilului, vechimea havrei şi relaţia de
vecinătate topografică dintre aceasta şi lăcaşurile de cult creştine sau alte
clădiri importante. Pe baza acestor informaţii, coroborate cu alte date din surse
statistice şi cartografice, am încercat să identificăm poziţiile celor 38 de sinagogi
pe planurile oraşului Iaşi. Reperele utilizate în document au o precizie relativă,
după cum se obişnuia în epocă, fiind de natură geografică, urbanistică sau
77 Ibidem, p. 409.
78 Pentru identificarea celor patru cvartale stabilite la 1832, vezi Traian Ichim, Documente, în
„Ioan Neculce”, 4, 1924, doc. CXXVIII, p. 199-201.
79 Vezi anexele IV-V. Havrele respective au fost marcate cu semnul „+” şi pe documentul publicat
în anexa I, probabil pentru a se menţine o evidenţă cât mai exactă.
132
onomastică: cursuri de apă, poduri, biserici, hanuri, cişmele, apeducte, instituţii

administrative, case şi dughene ale unor orăşeni cunoscuţi (boieri şi negustori).
Aceasta este şi cauza pentru care nu am reuşit decât în puţine cazuri să
detectăm cu maximă acurateţe poziţia sinagogilor, în speţă la nivel de clădire.
În schimb, indiciile au fost suficient de clare pentru a permite, de cele mai
multe ori, o identificare la nivel de segment de stradă sau mahala (vezi anexa
III). Demersul este justificat prin prisma faptului că, pe lângă alţi determinanţi,
de natură socială, economică şi administrativ-urbanistică, relaţiile
interconfesionale şi interetnice joacă un rol important în configurarea structurii
interne a oraşelor medievale, afectând, prin moştenire, şi structura oraşelor
moderne. Fără îndoială, relaţia teritorială dintre sinagogă şi locuinţele
credincioşilor pe care aceasta îi deserveşte influenţează geometria mahalalei
evreieşti. Din această perspectivă, identificarea aşezării sinagogilor în
topografia urbană ne oferă informaţii despre dimensiunile ariilor de locuire
evreiască, direcţiile de extindere a cartierelor evreieşti, inserţiile locative
iudaice în mahalalele locuite preponderent de indigeni sau de alte etnii80, dar şi
despre relaţiile de vecinătate cu zonele de habitat ale populaţiei majoritare sau
cu instituţiile laice şi religioase creştine.
Prin prisma apartenenţei la marile unităţi administrativ-teritoriale ale
oraşului Iaşi, cele 38 de sinagogi erau repartizate astfel: 7 în cvartalul I, 16 în
cvartalul al II-lea, 12 în cvartalul al III-lea şi 3 în cvartalul al IV-lea. Această
situaţie este prea puţin relevantă, în condiţiile în care cvartalele oraşului erau
delimitări convenţionale târzii, care nu constituiau tocmai modele de gândire
administrativă deoarece aveau perimetre neregulate şi variau semnificativ ca
suprafaţă, importanţă urbană şi populaţie înregistrată. Totuşi, câteva precizări
privitoare la situaţia sinagogilor raportată la nivel de cvartal sunt necesare, mai
ales pentru cititorul nefamiliarizat cu istoria oraşului Iaşi, care s-ar putea
întreba de unde această discrepanţă majoră între numărul sinagogilor dintr-un
cvartal şi altul. Cauza o constituie, după cum am precizat, însăşi diferenţele de
mărime şi de importanţă ale cvartalelor, situaţia fiind identică şi în cazul
defalcării populaţiei evreieşti pe cvartale.
După un extras statistic din anul 1832, cei mai mulţi evrei erau
concentraţi în cvartalul al II-lea al oraşului (care cuprindea şi cele mai multe
mahalale): 12.500 de suflete, faţă de 1.650 în cvartalul I (cu 4 mahalale), 2.070
în cvartalul al III-lea (cu 5 mahalale) şi 812 în cvartalul al IV-lea (cu 4
mahalale)81. În conformitate cu împărţirea oraşului în patru cvartale, din 1832,
cvartalul al II-lea avea următorul perimetru: dughenele negustorului Petre
80 Dana Ionescu Lefter, Mihai Răzvan Ungureanu, op. cit., p. 57.

81 IMER, III2, doc. 186, p. 47.
133
Bacalu, Uliţa Mare, Podul Lung, bariera târguşorului Nicolina, şanţul oraşului pe
sub mănăstirea Frumoasa şi mahalaua iarmarocului, bariera Socolei, confluenţa
Bahluiului cu Cacaina, malul Cacainei, podul Bucşinescu, Uliţa Agenţiei
Austriece până în Târgu Cucului şi Uliţa Goliei până la intersecţie cu Uliţa Mare,
la Petre Bacalu82. Cvartalul cuprindea partea centrală a oraşului, cu principalele
zone comerciale, şi mahalalele de la periferia de sud şi sud-est, unde erau
principalele căi de legătură cu iarmarocul oraşului, spre târguşorul Nicolina, şi
ieşirea spre Vaslui. Deci avem de-a face cu o delimitare administrativ-teritorială
întinsă, dens populată, mai ales în zona centrală, cu un potenţial economic
major, în care se aflau şi o serie de instituţii centrale şi locale. În plus, tot aici se
afla şi partea cea mai veche a oraşului, unde se conservau câteva dintre ariile
tradiţionale de habitat şi de muncă evreieşti, ca în cazul Târgului de Jos. Toate
aceste elemente constituiau o serie de avantaje care, fără îndoială, ridicau
nivelul de atracţie urbană al cvartalului al II-lea, justificând astfel prezenţa unei
populaţii evreieşti mult mai numeroase decât în celelalte cvartale. Un număr
mult mai mic de evrei exista în cvartalul al treilea, mai ales în excrescenţa dintre
cvartalele II şi IV (delimitată de pârâul Cacaina şi Uliţa Agenţiei Austriece) care
cuprindea Târgu Cucului şi mahalaua Cacaina. Cei mai puţini erau în cvartalul al
IV-lea, care cuprindea partea de est a oraşului, dincolo de Cacaina (cu Rufeni,
Tătăraşi şi Ciurchi), zonă marginală, cu o populaţie rarefiată.
Interesante sunt și aspectele referitoare la relaţia de vecinătate dintre
sinagogi, pe de o parte, şi instituţiile laice, proprietăţile individuale creştine
(curţile boiereşti) şi biserici, pe de altă parte. Unele sinagogi de la 1843 se
învecinau cu instituţii administrative centrale şi locale (Visteria şi Agia). Alte
câteva funcţionau în apropierea unor mari case şi palate boiereşti, cum este
cazul celor stăpânite de logofătul Lupu Balş, hatmanul Răducanu Rosetti,
logofătul Nicolae Rosetti-Roznovanu şi fostul logofăt Grigore Ghica. Relaţia de
vecinătate cu proprietăţile boiereşti era una de coabitare, am putea spune,
deoarece, la fel ca mănăstirile, boierii deţineau un număr considerabil de
proprietăţi urbane cu mare potenţial economic – terenuri, case, prăvălii şi
hanuri –, cele mai atractive fiind situate în centrul oraşului sau în alte zone cu
vad comercial. Cele mai profitabile şi uzuale forme de valorificare a acestor
proprietăţi erau închirierea sau, mai rar, vinderea lor. În această privinţă, evreii
alcătuiau clientela cea mai numeroasă, deoarece – neavând proprietăţi
personale şi nici capitaluri însemnate pentru achiziţii imobiliare, dar fiind
interesaţi să-şi desfăşoare afacerile în cele mai bune vaduri comerciale ale
oraşului – închiriau, individual sau în asociere, prăvălii, case şi locuri de casă de
la boieri, dar şi de la mănăstiri. Achiziţiile de proprietăţi boiereşti erau mai rare,
82 Traian Ichim, Documente, p. 200.
134
atât din cauză că boierii nu-şi vindeau proprietăţile decât atunci când intrau în
criză de lichidităţi sau îşi ruinau averile, cât şi pentru faptul că doar evreii bogaţi
îşi permiteau asemenea achiziţii. Un exemplu îl constituie zaraful, ulterior
bancherul, Mihel Daniel, care, pe la 1847, a cumpărat casele Ghica din faţa
vechii curţi domneşti83. În unele dintre spaţiile închiriate sau cumpărate evreii
înfiinţau sinagogi, case de rugăciune, şcoli elementare, băi rituale şi spitale,
multe dintre acestea învecinându-se cu proprietăţi şi instituţii creştine.
Vidomostia de la 1843 este o mărturie sugestivă în acest sens, înregistrând 15
sinagogi înfiinţate pe „locuri cu bezmen”. Dintre acestea câteva erau închiriate
de la proprietari care făceau parte din boierimea mare (vornicul Scarlat
Miclescu, Ecaterina Ghica) şi mică (serdarul Grigore Alexandri, comisul Bantăş,
Catinca pităreasa), de la negustori (Chiriechiţă Sava, Badacliul), dar şi de la
biserici (Biserica armeană).
Şi mai multe sinagogi se aflau în apropierea unor biserici sau mănăstiri
(Sfântul Neculai cel Sărac, Trei Ierarhi, Catolică, Sfântul Andrei, Sfântul
Constantin, Razu, Sfântul Dumitru-Balş, Sfântul Dumitru-Misaiu, Barnovschi,
Sfântul Lazăr, Sfântul Nicolae Domnesc, Pantelimon, Sfinţii Voievozi-Rufeni şi
Ziua Crucii). În document sunt menţionate, explicit, 14 biserici în apropierea
cărora funcţionau sinagogi, însă numărul lor era mai însemnat datorită
densităţii mari de biserici din zona centrală a oraşului şi a relativei apropieri
dintre ele. De pildă, sinagoga lui David Olemburg (nr. 2), de peste drum de
biserica Sfântul Neculai cel Sărac, era la mai puţin de 100 de m de respectiva
biserică, la cca 200 m de biserica Sfânta Paraschiva din Păcurari şi la cca 320 de
m (la limita celor 150 de stânjeni) de biserica Sfânta Paraschiva (Mitocul
Maicilor). Sinagoga lui Meir Moisă (nr. 8), învecinată cu biserica Razu, se afla la
mai puţin de 150 de stânjeni de bisericile: Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul,
Sfântul Dumitru-Balş, Vovidenia şi Dancu, fără a mai pune la socoteală capela
din palatul Roznovanu. În sfârşit, un ultim exemplu – relevant prin precizia
topografică uşor de verificat datorită poziţiei exacte a sinagogii –, îl constituie
sinagoga lui Naftule Zisu Caufman de la hanul Pârlitei (nr. 9). Dacă delimităm în
jurul ei un cerc cu raza de 150 de stânjeni vom vedea că în interiorul acestei arii
sunt prinse nouă biserici şi o capelă: Sfântul Dumitru-Balş, Sfântul Ioan
Botezătorul, Sfântul Ilie, Talpalari, Sfântul Gheorghe, Mitropolia, Sfântul
Gheorghe (Mitropolia Veche), Razu, Dancu şi capela palatului Roznovanu.
Într-un singur caz se poate semnala o concentrare de sinagogi aflate în
apropierea a două biserici. Este vorba despre cele opt sinagogi din Târgu
83Dumitru C. Moruzi, Curtea Domnească din Iaşi, Uliţa Mare şi Podul Verde, în „Drum drept”, 1
(1913), nr. 4, p. 234; Ion Mitican, Uliţa Mare din demult uitate vremuri, ediţia a II-a, Iaşi, Editura
Tehnopress, [2004]), p. 13-14, 20, 281-282; vezi şi anexa III, nr. 5.
135
Cucului, dintre care – după cum se menţionează în document – două ar fi fost

mai apropiate de uliţa bisericii Sfântul Pantelimon. Însă, dacă avem în vedere că
distanţa dintre Sinagoga Mare şi biserica Sfântul Pantelimon era mai mică de 50
de stânjeni (110 m), iar faţă de biserica Curelari de cca 60 de stânjeni, putem
considera că şi celelalte şapte lăcaşuri din vecinătatea Sinagogii Mari se aflau la
mai puţin de 150 de stânjeni de bisericile Sfântul Pantelimon şi Curelari.
Alte numeroase surse colorează acest tablou urban – în care evreii
locuiesc şi muncesc printre creştini, prăvăliile evreieşti sunt învecinate cu
palatele boiereşti, sinagogile şi casele de rugăciune se află la doi paşi de biserici
şi mănăstiri – certificând şi conturând complexitatea şi exotismul aspectelor de
vecinătate socială şi de proximitate interconfesională prezente în Iaşii secolului
al XIX-lea84. Evident că această convieţuire interetnică este însoţită şi de
tensiuni, ale căror efecte sunt vizibile şi în documentele de care tocmai ne
ocupăm. Dacă autorităţile ar fi aplicat cu stricteţe şi retroactiv criteriul distanţei
minime faţă de biserici, de 150 de stânjeni, încălcând aprobările domneşti de
întemeiere a sinagogilor înfiinţate înainte de 1843, practic toate lăcaşurile de
cult evreieşti din centrul oraşului ar fi trebuit desfiinţate. De asemenea,
înfiinţarea unor noi sinagogi în centrul oraşului ar fi fost imposibilă fără o
aprobare specială. Nu în ultimul rând, evreii ar fi fost obligaţi să locuiască la
periferiile oraşului, unde exista o densitate mai mică a bisericilor şi populaţiei
creştine. Din fericire, situaţia nu a fost atât de gravă.
Din cele 38 de sinagogi, zece au fost propuse pentru desfiinţare, ele fiind
marcate cu câte o cruciuliţă în Vidomostia de la 1843 (anexa I). Alte liste din
dosarul destinat acestei probleme enumeră efectiv sinagogile propuse pentru
desfiinţare, criteriul fiind absenţa documentelor care să ateste aprobarea de
funcţionare emisă de domnie şi distanţa mai mică de 150 de stânjeni faţă de
biserici (anexele IV-V). Din păcate, aceste surse nu sunt datate85, însă putem
intui modul în care s-au succedat operaţiunile administrative. Până la 1
noiembrie 1843 au fost centralizate datele culese pe teren de comisarii celor
patru cvartale sau de alţi funcţionari ai Eforiei şi s-a decis ce sinagogi vor fi
desfiinţate. Unii dintre epitropii havrelor afectate de decizia Departamentului
din Lăuntru, fiind supuşi străini, au protestat nu numai la autorităţile centrale şi
locale, ci şi la reprezentanţele diplomatice de care aparţineau. Printre
protestatari se număra şi Pascal Botoşăneanul, care s-a adresat Agenţiei
84 Vezi şi Dan Dumitru Iacob, Consideraţii metodologice privitoare la studiul vecinătăţilor urbane.
Uliţa Târgului de Sus din Iaşi în prima jumătate a secolului al XIX-lea (studiu de caz), în
Monumentul (Lucrările Simpozionului naţional „Monumentul – Tradiţie şi viitor”), vol. IX, Iași,
2008, p. 370-372.
85 În funcţie de conţinutul celorlalte documente din dosar şi de logica evenimentelor, listele
respective pot fi plasate spre sfârşitul anului 1843.
136
Austriece, fapt ce a determinat autorităţile indigene să amâne închiderea

sinagogii administrată de el, aflată în Târgul de Jos, şi să ordone strângerea
unor noi informaţii86. Mai întâi, s-a verificat distanţa dintre cele zece sinagogi
care intrau sub incidenţa noilor reglementări şi bisericile din jur (anexa IV), apoi
existenţa unor documente oficiale care să ateste dreptul de înfiinţare a
respectivelor sinagogi87. Pe baza noilor informaţii s-a alcătuit şi lista finală de
închidere a zece sinagogi (anexa V). În ciuda protestelor şi a actelor domneşti
de înfiinţare, sinagoga lui Pascal Botoşăneanul a rămas totuşi pe lista
sinagogilor închise, fără să ştim şi dacă hotărârea a fost efectiv aplicată.
Poate că situaţia de mai sus ar putea fi catalogată drept simplu exces de
zel, dacă nu am identifica şi alte aspecte care probează o aplicare abuzivă a
dispoziţiilor privitoare la desfiinţarea sinagogilor. Un exemplu, care ţine de
reversul medaliei, îl reprezintă sinagoga lui Litman Leib (nr. 4), de pe Uliţa
Mare, apropiată atât de biserica Trei Ierarhi cât şi de biserica catolică, pentru
care apropierea – cu siguranţă foarte mică – de cele două lăcaşuri creştine nu a
constituit un motiv pentru desfiinţarea sinagogii. După cum, nu lipsit de
importanţă este şi faptul că au fost desfiinţate sinagogi care nu încălcau
distanţa minimă faţă de biserici, ci pe cea, nestipulată, faţă de instituţiile
statului, ca în cazul sinagogii aflate în apropierea Vistieriei (nr. 34). În sfârşit, şi
la fel de semnificativ, au fost închise sinagogi pe motiv că nu existau evrei în jur,
ci doar creştini (nr. 38), autorităţile prevalându-se, probabil, de recomandarea
generală care a stat la baza deciziei de reducere a numărului de sinagogi,
conform căreia aceste lăcaşuri trebuiau „să se mărginească în număr numai cât
ar fi potrivit cu populaţia jidovilor”88.
O relevanţă suplimentară pentru modul în care au fost aplicate
reglementările privitoare la distanţa dintre biserici şi sinagogi reiese şi dintr-un
caz pe care l-am prezentat detaliat cu alt prilej89. Acum ne limităm doar la o
succintă prezentare a faptelor. La 3 iulie 1844, obştea mahalalei Muntenimea
de Sus şi enoriaşii bisericii Sfânta Paraschiva din Păcurari adresau o jalbă
Sfatului administrativ prin care îşi exprimau nemulţumirea faţă de închirierea
de către trei evrei asociaţi a unei proprietăţi ce aparţinea căminarului Costache
Cazimir, direct învecinată cu biserica parohială, pe care chiriaşii doreau să
construiască case şi prăvălii. Iritarea enoriaşilor din parohia bisericii Sfânta
Paraschiva se datora atât distanţei foarte mici dintre clădirile ce urmau a fi
86 ANI, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 19 r.

87 ANI, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843, f. 27 v. (Vidomostii).
88 Manualul administrativ, I, doc. 395, p. 529; IMER, III , doc. 337, p. 334.
2
89 Dan Dumitru Iacob, Proiecte edilitare în Iaşii primei jumătăţi de secol XIX. Piaţa de la biserica
Sfânta Paraschiva, în „Ioan Neculce”, 4-7 (1998–2001), p. 126-130.
137
construite şi biserică (3 stânjeni, respectiv cca 6,6 m), cât, mai ales, suspiciunii
că evreii ar fi intenţionat să înfiinţeze o sinagogă în clădirile respective. Deşi
evreii au negat acuzaţiile care li se aduceau, referitoare la sinagogă, enoriaşii
bisericii au solicitat să închirieze ei locul căminarului Cazimir, în virtutea
dreptului de a proteja lăcaşul de cult de o vecinătate sancţionabilă atât de
tradiţia creştină cât şi de dispoziţiile laice privitoare la reglementarea distanţei
dintre biserici şi sinagogi. Autorităţile au adoptat o soluţie de compromis, ba
chiar discriminatorie faţă de contractanţii evrei, păgubiţi în interesele lor
economice, înfiinţând pe locul respectiv o piaţă comercială.
În acest context, merită semnalat faptul că, uneori, vecinătatea iudaică
era condamnată de către creştini şi din alte motive, cum ar fi, spre exemplu,
lezarea bunelor moravuri, după cum reiese dintr-o jalbă adresată autorităţilor
de către câţiva membri ai parohiei bisericii Curelari, scandalizaţi de
funcţionarea unei case de toleranţă evreieşti în vecinătatea propriilor case şi a
bisericii parohiale90.
Nu în ultimul rând, obiceiurile şi regulile care afectau vecinătatea dintre
evrei şi creştini constituiau un bun pretext pentru aceştia din urmă de a-şi
promova abuziv interesele economice. Aşa s-a întâmplat în cazul unei sinagogi
din Bacău, pe care proprietarul învecinat, stolnicul Alecu, dorea să o dărâme
spre a-şi înfiinţa un iarmaroc91.
Iată deci că dispoziţiile privitoare la înfiinţarea sinagogilor constituiau, pe
de o parte, un instrument de rezistenţă utilizat de populaţia creştină majoritară
ce se simţea ameninţată de o vecinătate iudaică care – datorită presiunilor
demografice şi economice – se contura tot mai pronunţat în mahalalele şi
străzile majoritar locuite de creştini şi în zonele cu potenţial economic ridicat.
Pe de altă parte, aceste dispoziţii reprezentau un excelent paravan legal pentru
o serie de interese şi măsuri arbitrare exercitate de particulari şi de autorităţile
timpului în dauna comunităţilor evreieşti din oraşele celor două principate
dunărene.
Situaţia înfiinţării sinagogilor din punct de vedere cronologic

Transpusă grafic (Fig. 2), statistica sinagogilor de la 1843 ne poate oferi o
imagine de ansamblu despre dinamica înfiinţării sinagogilor în Iaşi pe parcursul
primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Precizăm că am luat în calcul doar 29
dintre cele 38 de sinagogi consemnate în vidomostia din 1843 (care au anii de
înfiinţare precizaţi în anexele I şi III), deoarece pentru nouă sinagogi nu avem
menţiuni certe de datare (patru nu prezintă niciun indiciu cronologic iar alte
90 Traian Ichim, Documente, doc. CXXVIII [corect ar fi: CXXIX], p. 201.

91 IMER, III2, doc. 215, p. 97.
138
cinci sunt înfiinţate „din vechime”). În privinţa celor cinci sinagogi înfiinţate „din
vechime” în Târgu Cucului considerăm că, cu excepţia Sinagogii Mari, datată în
secolul al XVII-lea, celelalte patru vor fi apărut, cel mai probabil, spre sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor. Este perioada în care
comunitatea iudaică din Iaşi a început să se mărească treptat, aspect evidenţiat
atât de statisticile demografice cât şi de înfiinţarea unor noi sinagogi în alte
zone ale oraşului, cum sunt cele din Podul Roşu şi Chiristigie (în apropierea
caselor Catincăi Ghica de pe Podul Lung), datate în 1803.
Evoluţia populaţiei iudaice din Iaşi în 1803-1845
35000
30000
Număr de evrei
25000
20000
15000
10000
5000
0
1803 1808 1820 1832 1845
Evoluţia numărului de havre din Iaşi în 1803-1843
30
Numărul de havre
25
20
15
10
5
0
1803 1810 1823 1833 1843
Fig. 2. Paralelism grafic între evoluţia populaţiei evreieşti şi

evoluţia numărului de sinagogi din Iaşi, în prima jumătate a
secolului al XIX-lea.
În consecinţă, se poate constata că, dacă în primele două decenii ale

secolului al XIX-lea au fost înfiinţate doar câte trei sinagogi, în următoarele trei
139
decenii a avut loc o creştere semnificativă a numărului de sinagogi nou

înfiinţate: opt în deceniul al treilea, opt în deceniul al patrulea şi şapte doar în
prima treime a deceniului al cincilea. Înregistrăm aşadar un ritm tot mai
accelerat de înfiinţare a noi lăcaşuri de cult iudaice (nouă sinagogi în patru ani:
1840–1843), fapt deloc surprinzător având în vedere creşterea substanţială a
populaţiei evreieşti din Iaşi în această perioadă. Interdependenţa logică dintre
evoluţia statistică a populaţiei evreieşti din Iaşi şi evoluţia numărului de lăcaşuri
de cult care deservea comunitatea respectivă este ilustrată şi prin cele două
grafice paralele atașate (Fig. 2). Se poate observa foarte clar că, în mare,
oscilaţiile graficelor respective sunt asemănătoare. Această imagine reflectă
atât perioadele de intoleranţă confesională, cât şi pe cele de relaxarea a
măsurilor antievreieşti. De asemenea, ea ar putea constitui un reper relativ
despre evoluţia numărului de credincioşi şi intensitatea sentimentului religios.
5.4 „Patronii” sinagogilor din Iași

Lista sinagogilor ne oferă şi alte indicii, de natură socială, care, deşi par
secundare, sunt la fel importante ca cele demografice și urbanistice referitoare
la delimitarea ariilor de locuire evreiască în Iaşi.
Sinagogile din Iaşi au fost înfiinţate şi patronate sau administrate, în
general, de evreii bogaţi, breslele profesionale şi comunitate. Mai multe
sinagogi au fost înfiinţate de familiile unor fruntaşi ai comunităţii, bancheri şi
negustori înstăriţi, între care amintim pe unii foarte cunoscuţi, precum Michel
Daniel şi urmaşii săi, Naftule Zisu Caufman, Pascal (Hascal) Botoşăneanul, Şimon
Diamant, Iancu şi Solomon Feighilis. Renumitul şi bogatul bancher şi negustor
Michel Daniel, sora sa, Etla, şi fiul său mai mare, Israel Chaim (Strul Haim)
Daniel, au înfiinţat şi întreţinut mai multe sinagogi în Iaşi, localizate în Târgul de
Jos şi Târgu Cucului, zone comerciale şi de rezidenţă preponderent evreieşti în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Familia avea în aceste zone mai multe
proprietăţi, după cum reiese şi din Lista caselor şi dughenelor Capitaliei de la
1853: numai pe uliţa Târgului de Jos deţinea două case de clasa a II-a (la nr. 84
şi 125) şi alta de clasa a III-a (la nr. 129)92. Tot pe această uliţă mai aveau
sinagogi rude şi prieteni ai familiei Daniel, precum familiile Feighelis şi Caufman.
La fel ca şi Michel Daniel, familia Feighelis mai administra o sinagogă şi în Târgu
Cucului. La rândul său, şi Naftule Zisu Caufman avea două sinagogi, una în
Târgul de Jos şi alta pe Uliţa Mare.
92 Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei supuse la vremelnica dare a somelor pentru

îmbunătăţirea uliţelor Capitaliei, legiuite de Divanul Obştesc <şi> încuviinţate de Preaînălţatul
Domn, Iaşi, 1853, p. 36 (clasa a II-a de case), 73 (clasa a III-a de case).
140
Nu doar bărbaţii înfiinţau şi patronau sinagogi, ci şi femeile. Sora lui

Michel Daniel, Etla, avea o sinagogă în Târgu Cucului, şi tot acolo mai exista
sinagoga Hanei Berăriţa – lăcaş ce a purtat şi numele berarului Meir Simha,
soțul ei, și care apare în lista de la 1843, dar și în cea din 1939 (anexele II şi III).
Pe lângă fabrica de bere din Uliţa Lipovenească (lângă Podul Spânzurătorii)93,
nr. 308, Hana Berăriţa a deţinut numeroase proprietăţi imobiliare în Iaşi: câte o
casă de clasa a IV-a în Târgul de Sus şi în uliţa Sfântul Pantelimon, una de clasa a
V-a tot în uliţa Sfântul Pantelimon, câte două dughene de clasa a II-a în Uliţa
Mare şi Podul Vechi, patru dughene de categoria a IV-a în Târgul de Sus, şase
dughene de categoria a IV-a în Podul Vechi şi încă o dugheană de categoria a
V-a în Târgu Cucului94.
Vedem astfel că evreii bogaţi întreţineau mai multe sinagogi localizate în
zone importante ale oraşului. Unele au fost înfiinţate pentru obşte, în timp ce
altele, aflate în imediata apropiere a locuinţelor proprii, erau destinate familiei
şi rudelor apropiate. O dovadă în acest sens sunt sinagogile din Uliţa Târgului de
Jos întreţinute de Mihel Daniel, Zisu Caufman, Hascal Botoşăneanu şi Iancu
Feighelis, personaje apropiate nu doar prin aceeaşi apartenenţă etnică şi
confesională, ci şi prin strânse relaţii de rudenie, prietenie şi afaceri. Graţie
mijloacelor economice de care au dispus familiile respective95, sinagogile pe
care le-au patronat au dăinuit timp îndelungat, majoritatea regăsindu-se
înregistrate şi pe lista din 193996.
Numeroase erau şi sinagogile patronate de breslele profesionale. În lista
din 1843 avem menţionate doar sinagogile ciubotarilor şi croitorilor din Târgu
Cucului, sinagoga pitarilor de la Podul de Piatră, cea a breslei precupeţilor din
preajma bisericii Rufeni şi o alta de pe Podul Lung, la care era epitrop „Moişă
staroste”, breasla nefiind amintită. Pe lângă acestea, în lista sinagogilor
publicată în Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România mai sunt
93 Pentru berăria Hanei și a lui Meir Simha, vezi Laurențiu Rădvan, Mihaela Rădvan. Locuri și
oameni din Iași. Considerații cu privire la începuturile Podului Roș, în „Analele Știinţifice ale
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (serie nouă), Istorie”, LX (2014), p. 326, 336.
94 Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei, 52, 113, 116 (clasele III-IV de case), 38 (clasa a V-a de
case), 7, 9, 10, 17, 40, 67 (clasele III-V de dughene).

95 În testamentul din 1847 al lui Mihel Daniel era menţionată o avere estimată la 40.000 de
galbeni, respectiv peste un milion şi jumătate de lei vechi: Dumitru Vitcu, Personalităţi ale vieţii
economice din secolul al XIX-lea: bancherul moldovean Israil Chaim Daniel, în „Studia et Acta
Historiae Iudaeorum Romaniae”, 4 (1999), p. 54-55.
96 H. Gherner şi Beno Wachtel, Evreii ieşeni în documente şi fapte, Iaşi, 1939, p. 177-179.
Localizarea sinagogilor pe o hartă a Iaşilor din preajma celui de-al doilea război mondial poate fi
consultată la Muzeul obştii evreieşti, găzduit în Sinagoga Mare din Iaşi (Silviu Sanie şi Şeiva Sanie,
Muzeul obştii evreieşti ieşene, în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, 2 (1997), p.
203.
141
menţionate sinagogile casapilor şi şepcarilor97. Ele erau însă mai multe, dar nu
s-a specificat în mod consecvent ce bresle deserveau. La 1853 sunt menţionate
explicit şapte sinagogi de breaslă (anexa II), iar la 1939 sunt menţionate cca 30
de sinagogi aparţinând diferitelor bresle: croitori, cojocari, stoleri, ceaprazari,
cizmari, butnari, trunchieri sau măcelari, muzicanţi, pietrari, cotiugari, covrigari,
telali, zugravi şi altele98. Specificul lor profesional reflectă, desigur, meseriile
cele mai frecvent practicate de evrei, aspect care reiese şi din faptul că cele mai
importante bresle aveau mai multe sinagogi răspândite pe teritoriul oraşului:
croitorii, croitorii tineri, croitorii mici, telalii şi telalii mici, pietrarii, stolerii ş.a99.
La 1843, comunitatea administra direct, prin reprezentanţii săi (cahalii),
sau prin alţi administratori, câteva sinagogi, între care Sinagoga Mare din Târgu
Cucului, Sinagoga Mare din Podul Roşu, sinagoga de la Râpa Galbenă, cea de pe
uliţa Căldărarilor şi cea a lui Meir Simha (sau a Hanei Berăriţa) din Târgu
Cucului. Se poate observa că este vorba despre sinagogile mai vechi sau mai
importante, precum şi de cele care, din diverse motive (decesul sau falimentul
proprietarilor, dezinteresul urmaşilor) au fost trecute în patrimoniul imobil al
comunităţii.
6. Școlile confesionale
Datorită numărului mare de evrei galițieni stabiliți în Moldova, şcolile

evreieşti de aici erau similare cu cele din Polonia, fiind de mai multe feluri:
cheder sau heder (şcoală elementară privată, după sistemul vechi), Talmud-Tora
(şcoală confesională gratuită, cu mai multe niveluri decât hederul), beth midraş
şi ieşiva (şcoli confesionale superioare)100. Wilhelm Schwarzfeld precizează că
cele mai numeroase erau şcolile elementare. Pornind de la o realitate, conform
căreia fiecare evreu trebuia să ştie, cel puţin, să citească în cartea de rugăciuni,
el considera că nu exista uliţă evreiască în care să nu funcţioneze o şcoală
elementară (heder)101. O parte însemnată dintre şcolile respective funcţionau în
sinagogi şi case de rugăciune, precum şi în imediata apropiere a acestora. De
aici şi exagerările, impreciziile sau confuziile localnicilor, dar şi a unor
observatori străini, chiar familiarizaţi cu religia şi tradiţiile evreieşti, referitoare
la numărul sinagogilor şi şcolilor evreieşti din Iaşi. În 1839, misionarii scoţieni
Andrew Bonar şi Robert Mc Cheyne apreciau la 200 numărul sinagogilor din
97 IMER, III2, doc. 166, p. 21, nota 1 şi doc. 337, p. 334, nota 1.
98 H. Gherner şi Beno Wachtel, op. cit., p. 177-179; I. Kara, op. cit., p. 71-80.
99 I. Kara, op. cit., p. 24-28, 34.
100 Pentru specificul fiecărei şcoli vezi: Dicţionar enciclopedic, „bet midraş”, „heder”, „ieşiva” şi
„Talmud Tora”.
101 Wilhelm Schwarzfeld, op. cit., p. 291-292.
142
Iaşi102, cifră exagerată pentru oricine o priveşte ca atare. Însă, mai mult ca sigur,
cei doi călători – în general bine informaţi asupra situaţiei evreilor din
principatele dunărene –, au luat în calcul nu doar sinagogile şi casele de
rugăciune, ci şi toate tipurile de şcoli confesionale evreieşti din oraş. Din
această perspectivă, rezultatul statistic obţinut de ei nu mai pare atât de
exagerat, mai ales dacă îl raportăm la o comunitate evreiască foarte mare, ci
doar maniera derutantă în care l-au menţionat.
Un alt autor străin, Jean Alexandre Vaillant – care a publicat o statistică
referitoare la instituţiile de învăţământ din Moldova şi Ţara Românească –,
menționează în Iaşi, pentru anii 1843–1844, doar 12 şcoli evreieşti, cu 12
dascăli şi 653 de elevi103. Preocupat de modernizarea învăţământului din
principatele române, el însuşi fiind profesor pentru o vreme, Vaillant a
consemnat, probabil, doar şcolile elementare evreieşti mai importante, care,
deşi promovau un învăţământ confesional, îndeplineau şi rolul de bază al
oricărei şcoli publice: alfabetizarea. Foarte probabil, şcolile respective
funcţionau în cadrul unor sinagogi sau case de rugăciune. Moses Swarzfeld
demonstrează însă că numărul acestor şcoli, pe care el le considera hedere – şi
implicit al sinagogilor şi caselor de rugăciune în care funcţionau şcolile
respective –, era, în orice caz, mult mai mare decât cel menţionat de Vaillant,
deoarece, după documente certe, numai în Bacău, oraş mai mic decât capitala
Moldovei, „existau deja 13 havre la 1837. Iaşul avea atunci desigur un număr
împătrit”104. Un important document statistic din 1851 dovedeşte că numărul
şcolilor confesionale evreieşti era, de fapt, mult mai mare, deoarece
înregistrează nominal peste 150 de dascăli evrei105. Situaţia este confirmată şi de
statistica şcolilor evreieşti din 1867, care menţionează 149 de şcoli israelite în
Iaşi, cu 152 de dascăli, cei mai mulţi fără o calificare pedagogică, și cu 2.918
elevi106. Majoritatea erau şcoli confesionale elementare, care continuau tradiţia
102 Andrew Alexander Bonar şi Robert Murray Mc Cheyne, op. cit., p. 408.
103 J. A. Vaillant, La Roumanie, ou histoire, langue, littérature, orographie, statistique des peuples
de la langue d'or; Ardialiens, Vallaques et Moldaves résumés sous le nom de Romans, III, Paris,
1844, p. 94.
104 Moses Swarzfeld, op. cit., p. 234-235.
105 Marius Chelcu, Catagrafia locuitorilor evrei din oraşul Iaşi, în anul 1851 (I), în „Revista de
Istorie Socială”, 4-5 (1999–2002), p. 372-475. Consultarea anticipată a celorlalte două părţi ale
manuscrisului (încă cca 100 de pagini), aflate sub tipar la aceeaşi publicaţie, a fost posibilă cu
acordul autorului şi al redacţiei, faţă de a căror amabilitate ne exprimăm întreaga noastră
gratitudine.
106 Dumitru Vitcu, Statistica şcolilor israelite din Iaşi la 1867, în „Studia et Acta Historiae
Iudaeorum Romaniae”, 3 (1998), p. 177-190. Lista este realizată minuţios, cu repere de localizare
a fiecărei şcoli la nivel de stradă sau de mahala, fapt pentru care, la fel ca sinagogile sau alte
143
hederelor, multe dintre acestea funcţionând în sinagogi sau în clădiri învecinate.

Spre exemplu, numai lângă sinagoga din Podul Roşu funcţionau 17 şcoli.
Pe lângă școlile confesionale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se
vor înființa treptat, prin donații particulare și prin sprijinul direct al comunității,
școli moderne, de băieți și de fete, cu programe similare cu cele ale școlilor
publice românești. De exemplu, în 1867 a fost întemeiată Școala de fete a
„Societății Reuniunea femeilor israelite”. Alte școli au fost înființate de
Societatea „Cultura”, acestea funcționând până în timpul celui de-al doilea
război mondial. După încetățenire, elevii evrei aveau voie să se înscrie și în
școlile de stat românești însă numărul lor a fost destul de scăzut, deoarece prea
puține familii evreiești au reușit să dobândească cetățenia până în 1919. În
paralel au continuat să funcționeze și școlile confesionale, numărul acestora
ridicându-se la 46, în 1895107.
7. Fruntașii comunității iudaice din Iași
După cum am amintit și mai înainte, din rândurile evreilor ieșeni s-au
ridicat, prin merite proprii, o serie de personalități, cunoscute nu doar de către
coreligionari, ci și de mulți dintre ceilalți locuitori ai orașului. Cu excepția unor
rabini faimoși, de o mare popularitate s-au bucurat bogații negustori și bancheri
Michel Daniel și Israil Chaim Daniel, tată și fiu. De origine galițiană, Michel
Daniel s-a stabilit în Moldova la sfârșitul secolului al XVIII-lea. El este primul
bancher autentic al Moldovei, rămas în amintirea contemporanilor ca „un evreu
prea pios, mare filantrop şi protector al semenilor”108. La moartea sa, în 1847,
Michel Daniel îi lăsase fiului mai mare un capital de cca 40.000 de galbeni, o
sumă impresionantă care va fi baza de pornire a afacerilor lui Israil Chaim
Daniel. Inteligent, educat, poliglot, Israil Daniel și-a creat o rețea amplă de
relații comerciale și financiare pe întreg continentul, beneficiind la un moment
dat de susținerea familiei Rothschild. În viața publică a fost activ ca
reprezentant de seamă a comunității, calitățile sale fiind recunoscute și de
autoritățile moldovene, care i-au conferit rangul boieresc de spătar. Încrederea
de care s-a bucurat chiar din partea elitei sociale românești este dovedită și de
faptul că a fost numit de fostul principe Mihail Sturdza ca administrator al
domeniilor sale, sarcină de care s-a achitat până în 1884. Mai mult decât atât, în
1879 a fost încetățenit, iar în 1892 a primit ordinul „Coroana României”, iar doi
instituţii evreieşti, şi şcolile pot fi utilizate ca jaloane pentru configurarea geografiei comunităţii
iudaice din Iaşi.
107 I. Kara, op. cit., p. 45-48.
108 Dumitru Vitcu, Personalităţi ale vieţii economice, p. 54-55.
144
ani mai târziu ordinul „Steaua României”, ambele în grad de ofițer. Cel despre
care se zice că în cei 90 de ani de viață nu a părăsit niciodată orașul Iași (și
totuși s-a deplasat la Suceava pentru a se recăsători la 80 de ani) a lăsat la
începutul secolului XX o avere imensă, de cca 18 milioane lei, plus numeroase
moșii care însumau peste 20.000 de ha, împărțite între moștenitori109.
În primele decenii ale secolului al XIX-lea, s-au mai remarcat, ca
reprezentanți ai comunității, Marco Marcovici, Volf Moscovici, Solomon
Rezenstein, Moise sân Eliezer, Zisu Caufman, Hascal Botoșăneanul, Leiba Asler,
Nahman Botoșăneanul, Leiba Carniol și Iancu sân Leiba. Alți fruntași ai obștii au
fost reținuți, în documentele de la mijlocul secolului al XIX-lea, în funcția de
epitropi ai comunității, unii dintre ei fiind bancheri și negustori bogați: Leiba
Cana, Isac Wexler, Naftule Caufman, Solomon Herman, Moise Herș Cahana,
Simon Șaraga, Simon Leib Schwarz, Leibiș Mayorhoffer110.
În decursul unui veac, în cadrul comunității iudaice din Iași s-au remarcat
și multe personalități cu atribuții religioase, cum ar fi rabinii Apter Rav (1805–
1813), Abraham Heșl (?–1825), Zvolever Rav (?–1831), Litiner Rav (1837–1853),
Iosef ben Menahem Landau (1837–1853), autorul responselor Bircat Iosef
[Binecuvântarea lui Iosef]111, Aaron M. Taubes (1837–1852), a cărui activitate a
fost continuată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea de frații Samuel Taubes
(1852–1865) și Iacob Taubes (1868–1890, rabin în Podul Roșu), și ei autori de
lucrări teologice. Alți rabini cunoscuți din Iași, adepți ai hasidismului, sunt: Isaia
Shor, Dov Ber Rabinovici (cunoscut și ca Folticener Rebe); Israel Gutman și fiul
său Șalom Gutman. În 1865, bancherul Iacob Neuschotz a deschis templul care-i
poartă numele (Templul Neuschotz / Bet Ya‘akov), în care au activat rabinii
Armand Levy din Alsacia și Iacob Isac Niemirower, ajuns apoi mare rabin al
Romaniei112.
8. Repere ale vieții culturale
Instrucția de bază din cadrul școlilor confesionale le-a deschis multor

evrei drumul spre o educație mult mai temeinică și spre o viață culturală
proprie. Evident, primele tipărituri evreiești au fost religioase, evreii din Iași
reușind să-și înființeze propriile tipografii încă din 1832. Un deceniu mai târziu,
într-o astfel de tipografie se imprimau 16 cărți de rugăciuni: Slihot (Iertări),
109 Referințe din ibidem, p. 53-66.

110 I. Kara, op. cit., p. 30-31.
111 Rabin Efraim Gutman, Dinastia rabinică Gutman, în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum
Romaniae”, 5 (2000), p. 368.

112 I. Kara, op. cit., p. 35-36, 43-45; „Iași”, în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe,
http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/Iasi, accesat: 05.08.2015.
145
Teilim (Psalmi), Șaare Țion (Porțile Sionului)113 în traducere idiș. În 1859,

funcționa tipografia lui Herș Goldner, concurată mult timp de tipografia și
librăria familiei Șaraga114. Modernizarea învățământului evreiesc, deschiderea
spre o cultură laică, lupta pentru drepturi cetățenești au stimulat formarea unui
public cu știință de carte și cu apetit pentru știrile economice și culturale, dar și
pentru curentele de idei și presa militantă. Pe acest fond intelectual, presa
evreiască începe să se afirme treptat, din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea115. Dintre ziarele apărute în această perioadă, în idiș sau bilingv, în idiș și
română, menționăm câteva: Korot Haitim (1855), Gazeta Româno-Evreiască
(1859), Naie idișe Țaitung (1881), Der rumenișer israelit (1882), Der Folksfreund
(1883), Idișes Folksblat (1886). De asemenea, dintre primele ziare publicate în
ebraică sau în ebraică și română, enumerăm: Edut Haitim (1865), Timpul (1872),
Iesrup (1880), Almanah evreiesc (1885–1886), Talpijois (1898). Dintre cele
publicate în română, semnalăm: Vocea apărătorului (1872), Revista israelită
(1874–1875), Ecoul tinerimei (1885), Propășirea (1892–1894), Lumina (1895) și
altele116. Dintre ziariștii și intelectualii evrei care s-au remarcat în această
perioadă îi semnalăm pe: Max Wexler, Litman Ghelerter, Leon Gheler, Ștefan
Stâncă (Stein), Max Caufman, Karpel Lippe, Adolf-Avram Steuerman-Rodion,
dar și liceanul Elias Schwarzfeld și studenții Goldenthal, Iosif Brociner și Marco
Brociner117.
În 1876, Avram Goldfaden a pus bazele teatrului evreiesc, primele
reprezentații fiind ținute în grădina de vară Pomul Verde, de pe Ulița Mare. Ele
s-au bucurat de o cronică favorabilă chiar și în presa românească, unul dintre
cronicari fiind Mihai Eminescu. În următorii ani, repertoriul inițial, de inspirație
populară, s-a modernizat sub influența spectacolelor de revistă americane și a
operei vieneze și s-a îmbogățit prin punerea în scenă a unor opere ale literaturii
și dramaturgiei universale, dar și românești118.
Literatura evreiască începe să se afirme treptat, genurile preferate în
această etapă fiind poezia și pamfletul, însă scriitorii evrei au activat și în presă,
teatru, au făcut traduceri, au cules și valorificat creația populară, au înființat
asociații culturale și au susținut conferințe. Dintre scriitorii acestei perioade,
113 Publicată prima dată la Praga, în 1662, de către Nathan ben Moses Hannover, cartea este o
colecție de rugăciuni, obiceiuri religioase și reflecții ascetice, fiind foarte populară printre evreii
din estul Europei.
114 Silviu Sanie, Cultura iudaică la Iași (I), în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, 7
(2002), p. 29.
115 I. Kara, op. cit., p. 53.
116 Pentru mai multe referințe vezi Silviu Sanie, op. cit., p. 32-33; I. Kara, Contribuții, p. 53-56.
117 I. Kara, op. cit., p. 52-56.
118 Ibidem, p. 56-57.
146
care au activat însă și în secolul următor, îi amintim pe Zeidl Helman, Israel

Ornștein, Moise Birnbaum, Haim Zeilig Drucker, M. N. Litinski, Beniamin
Schwarzfeld, Naḥman Fraenkel și Menaḥem Mendel Braunstein și alții119.
Creația literară va dobândi însă un veritabil avânt abia din primele decenii ale
secolul XX, când se afirmă o nouă generație de tineri scriitori talentați.
Comunitatea evreiască din Iași a avut reprezentanți de seamă și în plan
muzical, cei mai cunoscuți dintre ei făcând parte din familiile Lemeș, Bughici și
Segal, fiecare cu mai multe generații de artiști. Unii dintre acești muzicieni au
fost profesori de muzică sau au activat în orchestrele Teatrului Național și ale
Teatrului Evreiesc din Iași. Ca și în cazul literaturii însă, creația muzicală
evreiască se va afirma mai pregnant în secolul XX120.
În secolul al XIX-lea, orașul Iași a avut cea mai numeroasă comunitate

evreiască din Moldova. Din punct de vedere demografic, evreii au ajuns în a
doua jumătate a secolului respectiv să reprezinte aproape jumătate din
populația orașului. Cu excepția unor zone tradiționale de locuire, cum ar fi
Uliţele Târgului de Jos şi Hagioaiei, Târgul Cucului și Podul Roșu, ei s-au stabilit
și în alte mahalale ale orașului și, mai ales, pe străzi cu vad comercial.
Contribuția lor la economia urbană a fost substanțială, în unele ramuri
comerciale și meșteșugărești ei deținând prevalența. Începând cu perioada
regulamentară, odată cu o nouă etapă de modernizare urbană, dar și pe fondul
conflictelor de idei dintre tradiționaliști și adepții modernizării culturale, dintre
evreii pământeni și cei cu cetățenie străină, formele tradiționale de organizare
și conducere ale comunității iudaice din Iași încep să se modifice. Dispare
vechea hahambășie, care va fi înlocuită de o epitropie, sunt înființate noi
instituții și asociații comunitare, între care se remarcă în privința importanței
spitalul evreiesc și școlile moderne, se înmulțesc sinagogile, apare presa
evreiască și se afirmă o pleiadă de intelectuali care nu vor activa doar în plan
cultural, economic sau științific, ci se vor implica ferm în lupta pentru câștigarea
drepturilor politice ale minorității evreiești din România.
119 Ibidem, p. 57-59; „Iași”, în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe.
120 I. Kara, op. cit., p. 59-60.
147
Anexa I
Lista sinagogilor şi caselor de rugăciune din Iaşi, din 1 noiembrie 1843.
<f. 7 r.>
Copie
Vidomostie di havrile jâdoveşti ci prin cercetare Eforiei s-au dosloşât aice în oraş1
Cvartal 1-iu Nr. N

crt.
1 Havra a lui Mendel căsapu, pi Uliţa Păcurariului, înfiinţată de 16 1
1 ani, cu loc di veci al său, nu are apropieri de vreo bina 1
însămnătoare.
1 1 Havra a lui David Olenburg, cu loc di veci a lui, înfiinţată di 9 ani, 2 2
pisti uliţă di casăle logof(ătului) Lupu Balş şi di Sv(ântul) Neculai,
zidită în dos.
1 1 Havră cu voie cafhalilor, cu loc di veci, înfiinţată di 15 ani la Râpa 3 3
Galbină, zidită în dos, nu are apropiere cu vreo zidire
1 însămnătoare. 4
1 Havră pi Uliţa Mare, a lui Litman Leib, de aice, în casăle dum(i)s(ale) 4
Chiriechiţă Sava, cu învoire lui, aproapi di bisărica ungurescă şi
1 Tri(i) Sfetitile, înfiinţată de 20 ani. 5
1 Havră în dughenile d(umneaei) logof(etea)s(a) Catinca Ghica, di 40 5
ani de când să adună, esti a lui Iosăp olariu, cu apropiere di casăle
1 c(u)c(oanei) Catincăi. 6
1 Havră a lui Avram croitoriul, di vali di Hiristigie, pi locul 6
logof(ete)s(ei) Catinca Ghica, cu bezmăn, înfiinţată de trei ani, nu-i
+ cu apropiere de vreo bina însămnătoare. 7
+1 Havră în casăle d(umnealui) Mincu făclieriu, pi Podul Lungu, ci şăde 7
şi un rabin acolo, cu apropiere de Sv(ântul) Andrei, cu voie lui
Mincu înfiinţată de 2 ani.
Cvartal al 2-lea
+ 8
+1 Havră a lui Moişi Meir, cu loc di veci, piste drum di casăle 8
hat(manului) Răducanul Rosăt, înfiinţată de 25 ani, cu apropiere di
+ bisărica c(u)c(onului) Ştefănachi Catargiul, ci să numeşti Razu. 9
1 ANI, fond Eforia Iaşi, dos. 40/1843.

 Rubrică care nu există în original. Am alocat fiecărei sinagogi un număr curent pentru a fi mai
uşor de identificat în articol şi anexe.
 Simbolul “+” indică faptul că sinagoga respectivă a fost propusă pentru desfiinţare.
148
+1 Havră a lui Naftule Zisu, la hanul Pârlitei, cu apropiere de Sv(ântul) 9

Dimitrie, înfiinţată de 20 ani pi al său loc.
<f. 7 v. >
1 Tot cvartalul al 2-le 1
1 Havră <a lui> Şmil dascalu, pi Uliţa Nemţască, pisti uliţă di Adgie, 10
1 loc cu bezmăn pi mulţi ani, înfiinţată di un an i cu apropieri di casăle 1
vist(iernicului) Roznovanu şi Iorgu Ghica, în dos.
1 1 Havră a lui Şămon Diamant, în dughenile Badacliului, cu apropiere 11 1
di Tri(i) Sfetitile, înfiinţată de 3 ani.
1 Havră a lui Iosăf zaraf, în dughenile bisăricii armineşti, înfiinţată de 12
1 10 ani, nu ari apropiere cu vreo bina însămnătoare pi uliţa Podului 1
Vechiu.
1 Havra lui Mendel Şchiopu, în chipu Cizmării, di(n)spre Podul Vechi, 13
1 în dughe(a)na lui Naftule Cofman, înfiinţată di 8 ani, nu ari 1
apropiere cu vreo bina însămnătoare.
+ 1 Havră în casăle com(i)s(ului) Bantăş, înfiinţată di 6 luni, a lui Aron 14 1
mort2, piste drum di cişme(a)oa Cizmării.
+1 Havră în Târgu di Gios, cu loc di veci, supt epitropii Pascal 15
Botoşăneanul şi a naţii dară di3, înfiinţată de 30 ani, ari şi feredeu
+ piste drum de hanul lui Paliologu, cu apropiere di bisărica Sv(ântul) 1
Lazăr, atât şi di Bărnovschi.
+1 Havră în casăle d(umnealui) Iancu Făigălis, di veci, esti di vro 20 ani, 16
1 esti zidită în dosul dughenii di la uliţă, cu apropiere di bisărica 1
Sv(ântul) Lazăr, atât şi di Bărnovschie.
1 Havră în casăle d(umnealui) Mihel Daniil tot pi Uliţa Târgului di 17
1 1
1 Havră în casăle d(umnealui) Naftule Zisu Gios. 18
+ + 1 Havră în casăle dum(i)s(ale) sărd(a)r Grigorie Alixandri, pi Podul 19 1
Lungu, cu apropieri di Sv(ântul) Costandin, esti epitrop Moişă
staroste, înfiinţată de doi ani.
1 1 Havră pi Podul Roş, mari, cu locul ei di veci, naţia toată epitropă, 20 2
înfiinţată de 40 ani, şi purtători di grijă David căsapu şi Herşcu
casapu şi alţii, nu ari apropieri cu vro bina însămnătoare.
<f. 8 r.>
Tot cvartal <al> 2-le
1 1 Havră a lui Şaim Bercu, cu loc cu bezmăn pi Soşaoa Socolii, 21 2

înfiinţată di 8 ani, nu ari vreo bina însămnătoare împregiur.
2 Lectură incertă.
3 Lectură incertă.
149
1 2
1 Havră a lui Zalman rachieriu, în casăli lui Elievici, înfiinţată di 20 ani, 22
+ pisti uliţă di Zioa Crucii, pi Podul Lungu. 2
+1 Havră a naţii pi Uliţa Căldărarilor, în casă cu chirii a cucoanii 23
Catincăi pităreasă, înfiinţată de 5 ani, cu apropiere de altariu
Sf(ântului) Neculai.
Cvartal <al> 3-le

1 2
1 Havra mare a naţii zidoveşti, di la vali di Târgul Cucului, cu loc di 24
veci, înfiinţată din vechime, nu ari apropieri cu vro bina
1 însămnătoari; epitropi cahalii. 2
1 Havră iarăşi vini cu apropieri di Şcoala di sus. 25
1 1 Havră a sorii lui Mihel Daniil, lipită cu Scoala di sus, iarăşi din 26 2
vechime.
1 1 Havră al lui Mihel Daniil, iarăşi din vechime. 27 2
1 Havră a cibotarilor, di 15 ani, pi loc di veci. 28
1 1 Havră a croitorilor, cu loc di veci, din vechime. 29 2
1 Havră a lui Meir Sâmca, cu loc di veci, naţia epitropă. 30
1 1 Havră a lui Solomon Feighilis, cu loc cu bezmăn, din vechime. 31 2
1 Acesti toate 8 havri sînt cu apropieri una di alta, numai doă 3

dintr-însele să apropie cu uliţa bisăricii Pandelimon, iarăşi celilanti
1 n-au vro bina însămnătoare cu apropiere. 3
1 Havră aproape di podu di lemn, Bercu Sămionovici cotar, cu locu 32

lui di veci, nu ari vreo bina însămnătoare cu apropiere.
1 Havră <a lui> Avram Cioară, cu locu di veci, aproapi di podu di 33
piatră, să strâng pitari, nu are vreo bina însămnătoare cu
apropiere.
1 +1 Havră a lui Meer Musămovici, cu locul lui di veci, din dosul 34 3
căminariului Filipescu, cu apropiere di Vistierie, înfiinţată di 4 luni.
1 3
<f. 8 v.>
+ Tot cvartal al 3-le 3
1 Havră a lui Ceauşu Ilie, în dughenile dum(i)s(ale) vor(ni)c Scarlat 35

Miclescu, pisti drum di hanu lui Coroiu, înfiinţată di 18 ani.
Din 8 şcoale di sus 2 sînt mai cu apropiere di uliţa ci să apropie cu

1 Sv(ântul) Pandilimon, una a lui Mihel Daniil şi <alta> a lui Meer 3
Sâmca.
150
Cvartal al 4-le
1 3
1 Havră <a lui> David Iancunovici blanari, aproapi di podu 36
+ Bucşănescului, înfiinţată di 6 luni. 3
+1 Havră a breslii precupeţilor, cu loc cu bezmăn, aproapi di bisărica 37
+ Rufenii, înfiinţată di 12 ani. 3
+1 Havră a lui Iancu Bruhovici Barbăracă, aproapi di zidu apilor4, lângă 38
Căcaina, cu loc cu bezmăn, înfiinţată di 1 an, cari împregiurul acestii
havri sînt numai creştini, jidovii sînt cu totul dipărtaţi.
38 Havri pisti tot.

1843 noemv(rie) 1-iu
Iscălit d(umnealui) Nicu sardar
4 Apeduct.
151
ANEXA II
Lista centralizată a sinagogilor de la 1853, după cum reiese din Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei1.
Nr. Strada / Nr. la Unitatea Sinagoga Clasa de case sau Taxa de Nr. crt. Pag.
crt. mahalaua stradă administrativ- dughene pavare în orig. în
teritorială (lei) orig.
1. Spre Sărăr(ie) 482 Despărţirea a 3-a Scoala jidovilor Clasa a 2-a de case 700 89 32
2. Spre Scoale – D. 4 Şcoala cea mare Evreească 2 c. 700 113 35
Evreeşti
3. Măjilor, la dos 379 D. 3 Scoala jidovilor de breasla 3. c. 300 128 60
croitorilor
4. Târgu Cucului – D. 4 Scoala Hanii Berăriţa 3. c. 300 207 69
5. Târgu Cucului – D. 4 Scoala lui Strul Haim Daniel 3. c. 300 208 69
6. Podu Lung 589 D. 5 Scoala jid(o)v(ească) de la Podu 3. c. 300 269 75
Roşu şi fered(eul)
7. Podu Verde – D. 1 Casa şi şcoala evreească a lui 4. c. 100 17 78
Mihil Iancolovici
8. Uliţa Mare – D. 1 Feredeul şi scola evrească a 4. c. 100 71 85
jid(oavcei) Maria, soţia lui Iancu
Spiţeru
9. Târgu Cucului – D. 4 Scoala ciobotarilor 4. c. 100 385 114
10. Spre Scoala – D. 4 Scoala croitorilor 4. c. 100 405 116
evreească
1 Lista caselor şi a dughenelor Capitaliei.

11. Spre Scoala – D. 4 Scoala şapcarilor 4. c. 100 406 116
evreească
12. Beilic 263 D. 5 Scoala şi feredeul lui Nahman 4. c. 100 518 125
Prelis
13. Uliţa Butucu – D. 1 Şcoala evreească a jid(o)v(ului) 5. c. 20 67 7
Strul Mingrov
14. Sub Cherestegie 251 D. 2 Scoala evreească proprieta a 5. c. 20 225 22
naţiei
15. Ciric 1020 D. 6 Scoala evreească 5. c. 20 1081 83
16. P(odul) de Piatră 1?6 D. 6 Scoala sau havră evreească 5. c. 20 1191 90
17. P(odul) de Piatră 227 D. 6 Scoala sau havră evreească 5. c. 20 1192 90
18. P(odul) de Piatră 286 D. 6 Scoală sau havră evreească 5. c. 20 1194 90
19. P(odul) de Piatră – D. 6 Scoală sau havră evreească 5. c. 20 1201 91
20. M(ahalaua) – D. 1 Scoala evreească 5. c. 20 1219 93
Arminească
21. (Uliţa) Golia 334 D. 3 Una scoala breslei stolerilor Clasa a 4-a dughene 40 115 30
22. (Uliţa) Pantelimon – D. 4 Una (dugheană) breasla 4. d. 40 234 40
lăutarilor, cu scoala
23. (Podul Lung,) 606 D. 5 Una scoala evreească 4. d. 40 354 50
piste Bahluiu
24. P(odul) Lung 640 D. 5 Una scoala evreicei Liea 4. d. 40 364 50
25. Curărarii – D. 5 Una scoala casapilor 5. d. 20 250 71
Anexa III
Referinţe topografice pentru localizarea sinagogilor din Vidomostia de la 1843
Cvartalul I
1. Nu avem suficiente indicii pentru o localizare precisă. Într-o altă variantă a

vidomostiei de la 1843, casa pe care Mendel casapu o cumpărase în 1827, an în care a şi
fost înfiinţată sinagoga, se afla în Uliţa Păcurari, mahalaua Muntenimea de Sus 1. În lista
sinagogilor din 1939 sunt menţionate două sinagogi pe str. / şos. Păcurari: Sinagoga
Mare (sau a lui Strul Aron), la nr. 24, şi sinagoga Toiras Moişe, la nr. 122.
2. Sinagoga lui David Olemburg se afla peste drum de casa logofătului Lupu Balş
şi de biserica Sfântul Nicolae cel Sărac, biserică dispărută, aflată pe locul actualei Case
de Cultură a Studenţilor, str. Vasile Conta, nr. 30. Sinagoga a fost înfiinţată în 1834. În
alte documente numele proprietarului este ortografiat diferit: „David sin Solomon
Olibov”3. „David Olimbov” este menţionat şi la 1853, în aceeaşi zonă, în calitate de
proprietar al unei dughene de categoria a cincea4.
3. Sinagoga se afla la Râpa Galbenă şi a fost înfiinţată în 1828. Proprietarul
anterior se prea poate să fi fost tot „David sin Solomon Olibov”, menţionat în alte
documente cu două havre la Râpa Galbenă, una dintre ele înfiinţată în 1828. Din 1842
sinagoga era stăpânită de „Epitropia Cahalei”5. Este posibil să fie aceeaşi sinagogă cu
cea condusă de Strul Mingrov, menţionată în 1853 pe Uliţa Butucu (astăzi strada
Anastasie Fătu) (anexa II, nr. 13). În 1939, la Râpa Galbenă funcţiona sinagoga
tapiţerilor6.
4. Sinagoga se afla pe Uliţa Mare (b-dul Ştefan cel Mare şi Sfânt, în prezent),
lângă biserica Trei Ierarhi şi biserica catolică. A fost înfiinţată în 1823. În alt document
din 1843 se precizează că a fost înfiinţată de o lună (o reinaugurare ?), „cu ştirea
cahalului Litman”, deşi a fost „făcută de 20 de ani” (sic!) 7.
5. Sinagoga se afla lângă casa logofetesei Ecaterina Ghica (născută Cantacuzino-
Paşcanul, 1776–1850), soţia marelui logofăt Grigore Ghica (Herţanul, 1765–1838)8 şi a
fost înfiinţată în 1803. Casele Ghica se aflau pe colţul Uliţei Mari cu uliţa care cobora la
Podul Roşu (în prezent str. Palat)9. În alt document din acelaşi an se precizează că
1 IMER, III2, doc. 337, nota 1, p. 335.

2 I. Kara, op. cit., p. 77-78, nr. 90 (vezi şi explicaţiile de la nr. 91) şi 106.
3 IMER, III , doc. 337, nota 1, p. 335.
2
4 Lista caselor, 56 (clasa a V-a de dughene).
2
6 I. Kara, op. cit., p. 78, nr. 102.
2
8 Referinţe genealogice la: Mona şi Florian Budu-Ghyka, „Arborele genealogic al familiei Ghika”,
Site-ul Familiei Ghika, http://www.ghyka.com/Arbre/A21.pdf, [02.02.2009].

9 Câteva referinţe de identificare a poziţiei exacte: Registrul măsurării uliţelor oraşului Iaşi după
cum urmează mai jos <1811>, în Documente statistice privitoare la oraşul Iaşi. I. (1755–1820), ed.
Ioan Caproşu şi Mihai-Răzvan Ungureanu, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1997,
154
sinagoga a fost „înfiinţată de 6 ani de la sine”, respectiv în 1837, şi se afla în Olărie

(anexa I). În casă locuia un evreu, Iosip olariu10.
6. Sinagoga se afla „la vale de Hiristigie”, pe loc boieresc al logofetesei Ecaterina
Ghica, fiind înfiinţată în 1840. Uliţa Herestegiei sau Chiristigiei (Uliţa Gunoaielor /
Gunoiului Gospod, în vechime; Podul Lung11, în planul lui Fréderic Peytavin12 – str.
Palat, în prezent) avea un traseu care cobora dinspre vechea curte domnească spre
Podul Roşu, pe lângă biserica Sfântul Andrei. La capătul din deal al uliţei se aflau curtea
boierească şi dughenele logofetesei Ecaterina Ghica. Sinagoga se afla, probabil, în
spatele acestor proprietăţi, pe una dintre ulicioarele sau hudiţile care coborau spre
Bahlui. Sinagoga este amintită şi la 1853: „şcoala evreiască proprieta a naţiei”, aflată
sub Cherestegie, la nr. 251 (anexa II, nr. 14).
7. Sinagoga funcţiona în casele lui Mincu făclierul de pe Podul Lung (str. Palat,
în prezent), în apropierea bisericii Sfântul Andrei. Mincu făclierul ar putea fi una şi
aceeaşi persoană cu Mincu cherestigiul, amintit şi în alte documente, a cărui
proprietate se afla pe la mijlocul segmentului de stradă dintre casele Ghica şi biserica
Sfântul Andrei13. Sinagoga a fost înfiinţată în 1841 şi desfiinţată în 1843 (anexa I).
Imobilul, având acelaşi proprietar, este menţionat şi în 1853, la categoria caselor de
clasa a III-a, pe Podul Lung, la nr. 16514.
Cvartalul al II-lea
8. Sinagoga lui Meer Moisă croitor se afla peste drum de casele hatmanului
Răducanu Roset, aproape de biserica lui Ştefan Catargiu (Razu). A fost înfiinţată în 1818.
Casele hatmanului Răducanu Roset se aflau pe Uliţa Goliei (str. Cuza Vodă), la vest de
biserica Sfântul Ioan Botezătorul (biserica Măjilor), cu care se învecinau direct.
Proprietatea boierească este clar delimitată pe hărţile oraşului de la mijlocul secolului al
XIX-lea, atât pe planul lui Hodocin15, cât şi pe planul lui Peytavin, fiind uşor de
recunoscut şi în planurile ulterioare după poziţia ei oblică faţă de frontul stradal. Peste
drum de casele hatmanului Roset existau un grup de cca 10 dughene evreieşti,
p. 280 şi 300; Dan Dumitru Iacob, Din istoria străjilor urbane ieşene, p. 138 şi 146; Dumitru C.
Moruzi, op. cit., p. 234; Ion Mitican, Uliţa Mare din demult uitate vremuri, p. 13-14, 20, 281-282,
cu schiţe la p. 6 şi 12 şi fotografii la p. 8 şi 14.
2
11 Anterior începutului de secol XIX, „Podul Lung” se pare că desemna uliţa care avea traseul de la
Podul Roşu la Vamă (Carvasara), acum str. Sfântul Lazăr. La 1811 numeroşi evrei deţineau deja
proprietăţi pe această uliţă: Registrul măsurării uliţelor, 292-296. La 1844, „Podul Lung” se numea
uliţa dintre Podul Roşu şi podul Nicolina: N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, p. 87.
12 Fréderic Peytavin, Planul Iaşilor, ridicat şi redus de inginerul… [plan litografiat], 1:5 000, [Iaşi]:
Litografia lui Partheni, 1857.

13 Dan Dumitru Iacob, op. cit., p. 143 şi 147.
14 Lista caselor, 52.
15 [Carol] Mihalic de Hodocin, Planul drumului apelor Capitaliei redicat în anul 1843 şi pus în
aplicaţie de domnitorul Prinţul Mihail Sturdza / Plan des aqueducs de Yassy, exécutés pendant le
règne du Prince Michel Stourdza, [plan litografiat], [1:4 000], [Iaşi], 1857.
155
înregistrate la 1833 în Tabla uliţelor16. Mica biserică Razu (de pe Uliţa Răzoaiei, în
prezent str. Gh. I. Brătianu), menţionată ca paraclis pe planul lui Peytavin, se afla în
spatele acestui şir de dughene. Sinagoga se afla la cca 10 stânjeni (22 m) de biserică.
9. Sinagoga a fost înfiinţată în 1823 şi, după alte mărturii, se pare că funcţiona
chiar în hanul Pârlitei, clădire închiriată de Naftule Zisu Caufman şi familia sa 17. Hanul,
numit mai târziu Hotel Dacia, se afla pe Uliţa Mare, la nr. 314, şi era o clădire de clasa I,
conform unei statistici de la 185318. Iniţial hanul nu avea intrarea pe Uliţa Mare, ci pe o
străduţa laterală care făcea legătura între Uliţa Mare şi biserica Sfântul Dumitru-Balş19.
Distanţa dintre biserică şi sinagogă era de cca 30 stânjeni (66 m).
10. Sinagoga se afla „pi Uliţa Nemţească, piste uliţă di Adgie”, în spate
învecinându-se cu palatul Roznovanu şi casele lui Iorgu Ghica. A fost înfiinţată în 1842.
Deşi dispunem de mai multe repere cunoscute, identificarea exactă a poziţiei sinagogii
rămâne incertă. Pe planul lui Hodocin sediul Agiei (Poliţiei) se afla, la 1843, pe Uliţa
Răzoaiei (astăzi str. Ion Brătianu), fiind departe de Uliţa Nemţească. Amplasarea
sinagogii efectiv peste drum de Agie, pe Uliţa Razului, este improbabilă, deoarece acolo
erau o curte boierească şi biserica Razu. O altă posibilă poziţie ar putea fi în spatele
Agiei, pe Uliţa Dancului, deşi ar fi fost prea aproape de mănăstirea Dancu şi departe de
palatul Roznovanu. Palatul, care avea şi o capelă, se afla ceva mai departe de Agie, spre
sud, fiind despărţit de aceasta de câteva proprietăţi şi de o stradă. Spatele curţii
boiereşti era riveran la o stradă care continua traseul Uliţei Nemţeşti Mari 20. Aici ar fi
cea mai plauzibilă poziţie a sinagogii, cu rezerva că şi în acest caz distanţa faţă de
mănăstirea Dancu ar fi fost foarte mică. În orice caz, este surprinzător faptul că
funcţionarul care a întocmit lista havrelor nu precizează relaţia de vecinătate dintre
biserica mănăstirii şi sinagogă, când tocmai acesta era scopul pentru care s-a întocmit
respectiva listă.
11. Sinagoga se afla în apropiere de biserica Trei Ierarhi, probabil pe una dintre
străduţele din spate. A fost înfiinţată în 1840.
12. Casa de rugăciune a lui Iosef zaraf se afla pe Podul Vechi, în dughenele
bisericii armeneşti. După Tabla uliţelor din 1833, biserica armenească deţinea două
mari proprietăţi pe Podul Vechi, la numerele 14 şi 26, care măsurau, în total, 70,5
stânjeni (cca 155 m) în frontul estic al uliţei, de o parte şi de alta a intersecţiei cu Uliţa
16 Tabla uliţelor ce au a se pardosi cu piatră, cu arătare cuprinderei părţilor lor în deosebi pentru
fieşte care proprietar, publicată de N. A. Bogdan, Cu prilejul pavărei câtorva uliţi din Iaşi, p. 51
(casele de la nr. 8-19).
17 Constantin Botez şi Adrian Pricop, Tradiţii ale ospitalităţii româneşti. Prin hanurile Iaşilor,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1989, p. 44.

18 Lista caselor, 17.
19 Wilhelm de Kotzebue, Lascar Viorescu. O icoană a Moldovei din 1851, Bucureşti, 1892, apud
Vasile Panopol, Pe uliţele Iaşului, Bucureşti, Editura Allfa, 2000, p. 58. Vezi şi planurile lui Hodocin,
Raşec şi Peytavin.
20 Precizăm că existau două uliţe „Nemţeşti”, învecinate, care porneau din Podul Vechi şi treceau
pe la est de palatul Roznovanu: Uliţa Nemţească Mare şi Uliţa Nemţească Mică.
156
Cizmăriei21. Sinagoga, înfiinţată în 1833, funcţiona într-una dintre dughenele aflate pe

aceste proprietăţi. Iosif zaraf mai avea o dugheană pe uliţa Sfânta Vineri, la nr. 28 22.
13. Conform documentului, sinagoga se afla în capătul dinspre Podul Vechi al
Uliţei Cizmăriei, deci în apropierea bisericii armeneşti arse, şi a fost înfiinţată chiar în
1843. Este posibil să fi fost vorba, mai curând, de o casă de rugăciune şi nu de o
sinagogă, care a fost probabil mutată dintr-o casă într-alta, în mai puţin de un an. Nu
excludem însă şi posibilitatea unei erori sau confuzii în documentul pe care îl analizăm,
respectiv sinagoga să fi fost în capătul dinspre Uliţa Sfânta Vineri a Uliţei Cizmăriei. O
dovadă directă în sprijinul acestei ipoteze o găsim într-o altă listă cu sinagogi din 1843,
unde este menţionată o havră a lui Naftule Zisu în cvartalul al II-lea, „în hanul de pe
uliţa Sf(ânta) Vineri”23. De asemenea, nu putem face abstracţie nici de faptul că, în
listele cu proprietari din 1833 şi 1853, negustorul Naftule Zisu Caufman nu apare
înregistrat cu vreo proprietate pe Uliţa Cizmăriei, ci în imediata apropiere, pe Uliţa
Sfânta Vineri, şi în alte zone centrale ale oraşului (Uliţa Mare, Uliţa Târgului de Jos) 24.
14. Sinagoga se afla peste drum de cişmeaua Cizmăriei. Anul înfiinţării: 1843.
Poziţia clădirii este uşor de apreciat deoarece cişmeaua Cizmăriei este marcată pe
planul lui Hodocin, din 1843, la intersecţia uliţelor Cizmăriei, Sfânta Vineri şi Târgului de
Jos.
15. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, peste drum de hanul sulgerului
Panait Paleologu, în apropierea bisericilor Sfântul Lazăr şi Barnovshi. A fost înfiinţată în
1813 şi desfiinţată în 1843. Distanţa dintre sinagogă şi biserica mănăstirii Barnovschi era
de cca 35 de stânjeni (77 m), iar cea dintre sinagogă şi biserica Sfântul Lazăr era de cca
45 de stânjeni (99 m). Este posibil să fie vorba chiar despre casa de rugăciune înfiinţată
la 1825 de Iosip Nahman, lângă un feredeu şi un han mai vechi. Pascal Botoşăneanul a
preluat sinagoga de la Nahman Botoşăneanul. La 1833, Pascal Botoşăneanu avea o
proprietate pe Uliţa Târgului de Jos, la nr. 51. La 1853 este menţionată „şcoala şi
feredeul lui Nahman Prelis” din Beilic, clădire de clasa a patra aflată la nr. 263 (anexa II,
nr. 12). Ar putea fi vorba despre una şi aceeaşi sinagogă, evident, cu alţi proprietari.
16. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în spatele dughenei din frontul
stradal, în apropierea bisericilor Sfântul Lazăr şi Barnovshi. A fost înfiinţată în 1823 şi
desfiinţată în 1843. Era aproape de sinagoga lui Pascal Botoşăneanul, fiind la aceeaşi
distanţă de bisericile mai sus menţionate. La 1833, Iancu Feighelis ţinea pe Uliţa
Târgului de Jos, la nr. 63, dughene închiriate de la mănăstirea Barnovschi 25. În 1853,
este menţionat ca proprietar de case de categoria a III-a în Beilic, la nr. 14026.
21 Tabla uliţelor, p. 52.

22 Ibidem, 54.
2
24 Ibidem, p. 55-57; Lista caselor, 36 (clasa a II-a de case), 121 (clasa a IV-a de case), 122 (clasa a
IV-a de case), 48 (clasa a V-a de case), 1 (clasa a I-a de dughene), 8 (clasa a II-a de dughene).
25 Ibidem
26 Lista caselor, p. 73 (clasa a III-a de case).
157
17. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în „ograda lui Mihel Daniel” 27. Nu
se precizează anul înfiinţării. La 1811, Mihel Daniel avea trei dughene pe la mijlocul
segmentului delimitat în frontul nordic al uliţei Târgului de Jos de ulicioarele care
duceau una spre biserica Sfânta Vineri şi cealaltă spre Cizmărie. De asemenea, în
aceeaşi insulă parcelară, dar în frontul Uliţei Sfânta Vineri, avea o proprietate mai mare,
care cuprindea „ograda şi casa”28. Deşi aveau o poziţie uşor excentrică una faţă de alta,
este posibil ca aceste proprietăţi să fi fost unite în partea din spate sau să fi avut o cale
de comunicaţie directă între ele. Proprietăţile respective sunt înregistrate şi în Tabla
uliţelor din 1833: cea din Uliţa Târgului de Jos, la nr. 43, şi cea din Uliţa Sfânta Vineri, la
nr. 2629. Sinagoga funcţiona, probabil, la nr. 43.
18. Sinagoga se afla pe Uliţa Târgului de Jos, în „ograda lui Naftuli Zisu” 30. Nu
se precizează anul înfiinţării. În 1833, Naftule Zisu Caufman avea mai multe proprietăţi
pe Uliţa Târgului de Jos: la nr. 10 (proprietate mai mare, aflată însă prea aproape de
biserica Sfântul Nicolae Domnesc), la nr. 12 (ţinea o dugheană cu chirie a mănăstirii
Sfântul Spiridon, deci nu putea fi acolo sinagoga) şi la nr. 41 (proprietate mai mare,
lângă cea a lui Mihel Daniel)31. Se prea poate ca sinagoga să fi funcţionat pe această din
urmă proprietate, lângă sinagoga lui Mihel Daniel. Un argument în acest sens îl
furnizează şi faptul că aceste sinagogi sunt înregistrate identic şi succesiv în document.
Menţionăm că o sinagogă atribuită lui Naftule Caufman mai funcţiona în 1939 pe fosta
Uliţă a Târgului de Jos (redenumită str. Rosetti), la nr. 39 32. Ar putea fi vorba de una şi
aceeaşi sinagogă.
19. Sinagoga se afla pe Podul Lung (str. Palat, în prezent), pe partea cu biserica
Sfântul Constantin, la o distanţă de cca 60 de stânjeni (132 m) de această biserică. A
fost înfiinţată în 1841 şi desfiinţată în 1843.
20. Sinagoga Mare din Podul Roşu a fost înfiinţată în 1803. Între epitropi este
amintit şi „Maer Faerştein”33.
21. Sinagoga se afla pe Şoseaua Socolei (str. Socola, în prezent). Nu putem să-i
precizăm exact amplasamentul. A fost înfiinţată în 1835.
22. Sinagoga se afla pe Podul Lung, peste drum de biserica Ziua Crucii (în
prezent, str. Nicolina, în apropierea căii ferate). A fost înfiinţată în 1823.
23. Sinagoga se afla pe Uliţa Căldărarilor (sau Căldărăriei, clar indicată pe
planul Peytavin34), la cca 25 de stânjeni (55 m) de biserica Sfântul Nicolae Domnesc.

28 Registrul măsurării uliţelor, p. 281, 286.
29 Tabla uliţelor, p. 54, 56.
2
31 Tabla uliţelor, p. 55-57. La 1853 deţinea şase case în Târgul de Jos: două case de clasa a II-a, la
nr. 116 şi 124; patru case de clasa a IV-a, la nr. 86, 106, 117 şi 118 şi un teren la nr. 105: Lista
caselor, p. 36 (clasa a II-a de case), p. 121 (clasa a IV-a de case), p. 122 (clasa a IV-a de case), p. 48
(clasa a V-a de case).
32 I. Kara, op. cit., p. 73, nr. 19.
2
34 În Planul oraşului Iaşi executat de Gheorghe Bejan în 1896–1897 strada respectivă se numea
str. Dreaptă. Astăzi nu mai există, pe locul ei fiind construit hotelul Moldova.
158
Uliţa Căldărarilor făcea legătura dintre Uliţa Târgului de Jos şi Uliţa Sfânta Vineri, fiind
flancată pe unul dintre fronturi de curtea bisericii Sfântul Nicolae. Sinagoga a fost
înfiinţată în 1838 şi desfiinţată în 1843.
Cvartalul al III-lea
24. Sinagoga Mare se află în Târgul Cucului, locul fiind binecunoscut. Data
înfiinţării: „din vechime” (1670).
25. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: neprecizată.
26. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, „lipită” de Sinagoga Mare. Data
înfiinţării: „din vechime”. Aparţinea surorii lui Mihel Daniel, Etla35.
27. Sinagogă localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: neprecizată.
28. Sinagoga ciubotarilor era localizată în Târgul Cucului, în apropierea
Sinagogii Mari. Anul înfiinţării: 1828.
29. Sinagoga era amplasată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari (pe
str. Sinagogilor, de mai târziu, la nr. 1). Într-un document se precizează că se afla „pe
locul lui Aroneanu, făcută cu bezmen” 36. Aparţinea breslei croitorilor. Data înfiinţării:
„din vechime”. Sinagoga a fost distrusă într-un incendiu din 1822 şi refăcută în 1824. A
fost dezafectată în 197837.
30. Sinagoga era localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari.
Probabil este vorba despre sinagoga patronată de Hana Berăriţa, cunoscută şi ca
sinagoga lui Meer Sâmca (Meir Simha, berar). Sinagoga se afla pe str. Cucu (de mai
târziu), la nr. 52, şi mai funcţiona încă în 1939 38. Data înfiinţării nu este precizată. Este
posibil ca sinagoga să fi fost inaugurată pe la începutul secolului al XIX-lea, dacă Meir
Simha berar este acelaşi cu Meir rachier, care, împreună cu soţia sa Hana şi un copil,
apare înregistrat în Condica scrierii sufletelor şi a familiilor stării de gios din Târgul Iaşii,
1808 iulie 1539.
31. Sinagoga era localizată în Târgul Cucului, în apropierea Sinagogii Mari. Data
înfiinţării: „din vechime”. În 1939 sinagoga este menţionată pe str. Sinagogilor la nr. 13,
purtând numele unui fruntaş al obştii de la mijlocul secolului al XIX-lea, Zalmina
Feighelis, descendent direct sau rudă apropiată a lui Solomon Feighelis (numit şi
„Solomonică postăvarul”?40), proprietarul de la 184341.

36 Ibidem, doc. 337, nota 1, p. 335.
37 I. Kara, op. cit., p. 73, nr. 29.
38 Ibidem, p. 72, nr. 6.
39 IMER, III , doc. 31, p. 329.
1
40 Ibidem, III , doc. 337, nota 1, p. 335.
2
41 H. Gherner şi Beno Wachtel, op. cit., p. 177; I. Kara, op. cit., p. 74, nr. 36.
159
32. Sinagogă în zona Podul de Lemn. Data înfiinţării: 1835 42. Podul de lemn, de
peste Cacaina, la est de biserica Albă, apare clar identificat pe planul lui Peytavin, din
1857. Uliţa Podul de Lemn este menţionată şi în planul lui Iosif Raşec 43, din 1844, având
un traseu care ducea de la Beilic la Salhana44.
33. Casă de rugăciune a lui Avram Cioară în Podul de Piatră. Data înfiinţării
neprecizată, însă în altă variantă a vidomostiei din 1843 se menţionează că „de un an
este lucrătoare” (deci funcţiona din 1842). Era patronată de breslele pitarilor şi
casapilor45. Pe planurile lui Raşec şi Peytavin, Uliţa Podul de Piatră avea un traseu care
începea la intersecţia Uliţei Sărăriei cu Uliţa Târgului de Sus, lângă casele logofătului
Anastasie Başotă, şi mergea la vale, spre podul de piatră de peste Cacaina, de unde
continua spre Moara de Vânt (astăzi străzile Başotă, Târgul Cucului, Rufeni şi Moara de
Vânt)46.
34. Sinagoga se afla în spatele casei căminarului Dimitrie Filipescu, în
apropierea Vistieriei (Palatul administrativ – a nu se confunda cu vechea curte
domnească) şi la cca 50 de stânjeni (110 m) de bisericile Sfântul Ilie şi Sfântul Ioan
Botezătorul. A fost înfiinţată în 1843.
35. Sinagoga se afla peste drum de hanul lui Coroi, în dughenele vornicului
Scarlat Miclescu. A fost înfiinţată în 1825. Hanul comisului Gheorghe Coroi se afla pe
Uliţa Târgului de Sus sau uliţa Sfântul Spiridon (b-dul Independenţei, în prezent), la nr.
180, fiind clasificat la 1853 în rândul caselor de clasa a II-a47. Hanul era în apropierea
bisericii Sfânta Paraschiva (Mitocul Maicilor), peste drum fiind dughenele şi piaţa
vornicului Scarlat Miclescu48.
Cvartalul al IV-lea
36. Sinagogă în apropiere de Podul Bucşinescului. Anul înfiinţării: 1843. Atât

podul propriu-zis cât şi Podul (uliţa) Bucşinescului, de peste Cacaina, apar clar marcate
pe planurile lui Raşec şi Peytavin.
37. Sinagoga breslei precupeţilor se afla la cca 60 de stânjeni (132 m) de
biserica Rufeni (Sfinţii Voievozi), „mai la vale”. Anul înfiinţării: 1831.
38. Sinagoga se afla pe malul Căcainei, lângă „zidul apelor” (apeduct marcat pe
planurile oraşului Iaşi), la o distanţă de cca 80 de stânjeni (176 m) de biserica Sfântul
Dumitru-Misai. Anul înfiinţării: 1842. Proprietarul este un anume Iancu croitorul 49. În

43 Iosif Raşec, Planul topografic al oraşului Iaşi, [plan]. Iaşi, 1844. Copie la ANI, fond Planuri, nr.
704.
44 N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi, p. 87.
2
46 N. A. Bogdan, op. cit., p. 87.
47 Lista caselor, p. 33; Constantin Botez şi Adrian Pricop, op. cit., p. 45.
48 Vezi planul lui Peytavin şi Tabla uliţelor, 45-46.
2
160
1857 se confirmă o donaţie din partea unor enoriaşi 50. La 1939, încă mai funcţiona o
sinagogă numită „La zid”51.
50 I. Kara, op. cit., p. 79, nr. 110.

51 H. Gherner şi Beno Wachtel, op. cit., p. 179.
161
ANEXA IV
Listă cu cele zece sinagogi propuse pentru a fi desfiinţate şi cu menţionarea

distanţei dintre acestea şi bisericile cu care se învecinau.
<f. 26 v.>
Cvartalul 1-iu52
1-iu. O havră în casăle lui Mincu făclieru, aproape de beserica Sfântului Andrei.
Această havră s-au desfiinţat cu totul, pe care o am găsât pustie.
Cvartalul al 2-le
1-iu. Havră a lui Moisă Meer, piste drumu de casăle hatmanului Răducanu Roset,
i această havră este aproape de beserica aflătoare în ograda caselor răp(o)s(atului)
boier vor(ni)c Ştefan Catargiu ca de 10 stânjini.
2-le. Havră a lui Naftule Zisu, în hanul Pârlita, aproape de beserica Sfântului
Dimitrie ca de 30 stânjini.
3-le. Havră în Târgul de Gios, supt epitropiea lui Pascal Botoşeneanul şi a naţii
lor, aflătoare între m(ănăstirea) Bărnovschi şi beserica Sfântului Lazar, cu depărtare de
m(ănăstirea) Bărnovschi ca de 35 stânjini, iar de beserica Sfântului Lazar ca de 45
stânjini.
4-le. Havră a lui Iancu Feigălis, în asămene depărtare de m(ănăstirea) Bărnovschi
ca de 35 stânjini, iar de beserica Sfântului Lazar ca de 45 stânjini.
5-le. Havră în casăle d(umnealui) sărdar Alexandri, cu depărtare de beserica
Sfântului Costandin ca de 60 stânjini.
f. 27 r.
6-le. Havră a naţii evreieşti, pe Uliţa Căldărăriei, cu apropiere de beserica
Sfântului Necolai ca de 25 stânjini.
Cvartalul al 3-le
1-iu. Havră a lui Meer Musănovici, aproape de Palatul administrativ, între beseri-
cile Sfântului Ilie şi a Sfântului Ioan Botezătorul, în depărtare, atât de o beserică, cât şi
de alta, ca de 50 stânjini.
162
Cvartalul al 4-le
1-iu. Havră a breslei precupeţilor, în depărtare de beserica Rufeni ca de 60

stânjini.
2-le. Havră a lui Iancu Bruhovici Barbaracă, aproape de zidiul canalului apelor, în
depărtare de beserica Sfântului Dimitrie Misaiu ca de 80 stânjini.
Bălăceanu sluger
163
ANEXA V
Listă cu cele zece sinagogi care au fost desfiinţate.
f. 11 r.
Însemnare de havrele care după hotărârea Sfatului s-au desfiinţat1
Cvartalu 1-iu
1 Havră în casile dum(i)s(ale) Mincu făclier, aproape de Sv(ântul)

Andreiu.
Cvartalu (al) 2-le
1 A lui Moişi Meer, cu loc de veci, piste drum de casile hat(manului)

Răducanu Roset.
1 A lui Naftule Zisu, di la hanu Pârlitei, aproape de Sv(ântul) Dimitrie.
1 În Târgu de Gios, supt epitropia lui Pascal Botoşineanu şi a naţiei.
1 Havra în casile dum(i)s(ali) Iangu Feigălis, aproape de Sv(ântul)
Lazar.
1 În casile dum(i)s(ale) sardar Grigori Alecsandri, aproape de Svântul
Constantin.
<f. 11 v.>
1 Havră cu chirie pe Uliţa Caldararilor, aproape de Sv(ântul) Nicolai.
Cvartalul (al) 3-le
1 A lui Meer Musimovici, cu loc de veci, aproape de Visterie.
Cvartalul (al) 4-le
1 A breslei precupeţilor, aproape de biserica Rufenii.

1 A lui Iancu Bruhovici Barbaracă, aproape de zidu apilor.
164
View publication stats

Iacob EvreiidinIasiinsec19

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Iacob EvreiidinIasiinsec19

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Evreii din Iași în secolul al XIX-lea (aspecte demograﬁce, sociale, culturale și

Chapter · January 2015

Dan Dumitru Iacob

Street names of the Moldavian towns View project

Urban order View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

coordonator Laurențiu Rădvan

Editură acreditată de CNCSIS

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

© ARS LONGA, 2015, pentru prezenta ediție

www.eeeagrants.org www.fonduri-diversitate.ro www.primaria-iasi.ro

coordonator LAURENȚIU RĂDVAN

I. Laurențiu Rădvan – Categorii etnice în Iași (secolul al XV-lea - începutul

1. Începuturile orașului Iași. Primii locuitori ………………………….……….. 7

II. Petronel Zahariuc – Contribuții privitoare la istoria învățământului în Iași,

1. Aspecte demografice ………………………………………………….……… 112

IV. Ionuț Nistor – Străini/minoritari în Iași la cumpăna secolelor XIX-XX……165

V. Lucian Leuştean – Diversitate etnică și confesională la Iași în perioada

1. Introducere ………………………………………………………….……….…… 231

VII. Dorin Dobrincu – Declinul diversității. Minorități etnice și religioase în Iași,

1. Introducere …………………………………………………..…………………… 278

Dan Dumitru Iacob

Până la mijlocul secolului al XVIII-lea, stabilirea definitivă sau temporară a

1 Ecaterina Negruţi, Imigrarea evreilor în Moldova la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima

exceselor fiscale sau a tulburărilor interne – și a atragerii unor noi potențiali

„Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, 1 (1996), p. 29.

171 (175)7. În Condica Vistieriei Moldovei pe sfertul octombrie 1803 sunt

impozabili, adică 30.890 de suflete15. La 1859, orașul Iași avea o populație de

Fig. 1. Evoluţia populaţiei evreieşti (raportată la populaţia

2. Geografia comunităţii iudaice din Iaşi în prima jumătate a secolului

Statisticile demografice și fiscale din prima jumătate a secolului al XIX-lea

15 Gheorghe Platon, op. cit., p. 31 şi anexa XV.

Tehnopress, 1997, p. 75.

Străzi şi mahalale Familii evreieşti din Iaşi la: Nr. sinagogilor

Mahalaua 166 Una în apropiere, la

Tabelul 1. Răspândirea populaţiei evreieşti din Iași pe uliţe şi mahalale,

Analiza datelor din Tabelul 1 – ca şi a altor informaţii din statisticile pe

24 Gheorghe Ghibănescu, op. cit., p. 16.

Mahalaua Broşteni (9,33 %), Mahalaua Bărboi (6,8 %) şi Mahalaua Feredeilor

25 Gheorghe Platon, op. cit., anexele IV şi V.

XII şi nota 6 a anexei).

patru: ibidem, p. 42-44 şi 52-53.

În ceea ce privește situația profesională a populației evreiești din Iași, o

32 Agarlâc = hamali, transport de bagaje / calabalâcuri.

cunoscuți nu doar în rândurile comunității evreiești locale, ci chiar și în

Comunitatea evreiască (Kehilla) este desemnată în prima jumătate a

Romaniae”, 2 (1997), p. 69.

el are posibilitatea să-și creeze o clientelă personală, de pe urma căreia profită

comunităţii israelite din Iaşi, în Evreii din România, p. 363.

1866. Schiţă istorico-culturală, în Evreii din România, p. 292-293.

reglementările privitoare la înfiinţarea şi amplasarea sinagogilor în context

5.1 Sinagogă – havră – şcoală

Organic, în Evreii din România, 154.

„… jidovească / evreiască”. Mai rar, se întâlnesc şi alte formule arhaice, unele

specifica: „Să se facă cunoscut Departamentului că Sfatul priiveşte havre acele

Condiţionări privitoare la construirea şi amplasarea sinagogilor

Române, 1973, p. 297.

oraşe şi în târguri s-a realizat iniţial la periferie sau în zonele cu o densitate de

63 Vezi şi anexa I, nr. 2, 3, 16.

domnitorul Ioan Sandu Sturdza a aprobat, în 1823, reconstruirea sinagogii, de

/romsig/pics/PhotoAlbum/Thumbnails/Thumbnails_IASI.html, accesat: 18.02.2009.

5.2 Numărul sinagogilor din Iaşi