1. Structura retinei. Procesele fotochimice în retină, căile vizuale, centrul cortical vizual. Vederea cromatica.

Teoria tricomponentă a
percepţiei culorilor. Anomaliile percepţiei cromatice.

Retina este stratul senzorial al globului ocular, derivat din epiteliul tubului neural. Din această cauză celulele receptoare reprezintă practic
neuroni modificaţi. Retina acoperă faţa profundă a coroidei dar şi feţele profunde ale corpului ciliar şi irisului; aceste două porţiuni sunt lipsite de
receptori vizuali, formând retina oarbă.
Limita dintre porţiunea optică şi cea oarbă se suprapune peste ora serrata (limita între coroidă şi corpul ciliar).
Conform aspectului la microscopul optic, retinei i-au fost descrise 10 straturi (care nu sunt straturi celulare!).
Dinspre exterior spre interior acestea sunt:
1. Stratul epitelial pigmentar, prelungit anterior ca epiteliu posterior ciliar şi apoi iridian;
2. Stratul conurilor şi bastonaşelor;
3. Membrana limitantă externă;
4. Stratul granular (nuclear) extern, format de corpurile celulelor cu conuri şi bastonaşe;
5. Stratul plexiform extern, unde se găseşte sinapsa dintre celulele receptoare şi neuronii bipolari;
6. Stratul granular (nuclear) intern, format de corpurile neuronilor bipolari, celulelor gliale retiniene (celulele Müller), celulelor orizontale şi celulelor
amacrine;
7. Stratul plexiform intern, care conţine sinapsa dintre celulele bipolare, amacrine şi ganglionare;
8. Stratul ganglionar în care se află corpurile neuronilor multipolari;
9. Stratul fibrelor nervului optic, care se dirijează către discul optic;
10. Membrana limitantă internă, din vecinătatea corpului vitros.
Receptorii vizuali sunt conurile și bastonașele.
Celule cu bastonaşe – 120 milioane, dispuse periferic, în jurul foveei, responsabile de vederea scotopică (la întuneric) deoarece au un prag
de sensibilitate mai scăzut – sunt stimulate de prezenţa a doar 4 fotoni!
Celule cu conuri – 6 milioane, dispuse aproape exclusiv central, la nivelul maculei; densitatea lor scade puternic spre periferie. Sunt
sensibile la o cantitate mai mare de energie luminoasă - vedere fotopică (colorată), fiind mai greu excitabile.
Celulele cu conuri şi bastonaşe prezintă o prelungire externă şi o prelungire internă, între care se găseşte corpul celular..
1. Prelungirea externă este subâmpărţită de prelungirea periferică a celulelor Müller (membrana limitantă externă) într-un segment extern şi un
segment intern.
• Segmentul extern – este mai scurt şi mai lat la con, mai înalt şi mai subţire la bastonaş; prezintă, la ambele tipuri de celule, plicaturări (falduri) ale
membranei, ce devin discuri spre vârf, conţinând fotopigmenţii (rodopsină etc.).
• Segmentul intern – la nivelul acestuia se sintetizează fotopigmenţii.
2.Prelungirea internă este reprezentată de pedicul, mai larg – la conuri sau de sferulă - la bastonaşe. Ea formează sinapsă cu celula bipolară și celule
orizontale.
FOTOCHIMIA VEDERII

Schimbările fotoreceptoare în bastonaşe.

- Elementul fotosenzitiv este rodopsina ce este compusă din scotopsină (proteină) şi retinen (o aldehidă a vitaminei A).

a) Lumina pe retină converteşte trans rodopsina în 11-cis rodopsină. Ca rezultat se formează o serie de intermediari, unul din care este
meta rhodopsina II.
- Vitamina A este necesară pentru regenerarea rodopsinei. Deficienţa vitaminei A cauzează orbirea de noapte.

b) Meta rhodopsina 2 activează o proteină G numită transducina care la rândul ei activează o fosfodiesterază.
c) Fosfodiesteraza (PDE) catalizează conversiunea guanozin monofosfatului cilice (GMP c) la 5*-GMP si nivelurile GMPc descresc.
d) Nivelurile scăzute de GMP ciclice cauzează închiderea canalelor de Na + şi mai apoi hiperpolarizarea membranei celulelor receptoare.
Sporirea intensităţii luminii determina marirea gradului de hiperpolarizare.
e) Când celulele receptoare sunt hiperpolarizate, eliminarea neurotransmiţătorului excitator sau inhibitor scade.
1. Dacă neurotransmiţătorul aste excitator atunci răspunsul celulelor orizontale sau bipolare la lumina va fi hiperpolarizarea.

1. Dacă neurotransmiţătorul este inhibitor atunci raspunsul celulelor orizontale sau bipolare la luminaa va fi depolarizare.

Calea optică senzorială

Nervul optic:
Are o lungime de 6 cm, pe parcursul cărora prezintă patru porţiuni:
• bulbară (2 mm);
• intraorbitală;
• intracanaliculară;
• intracraniană.
Se termină în şanţul chiasmatic.
Chiasma optică:
• Situată în şanţul chiasmatic, are o formă patrulateră (diametrul transversal 12 mm, cel antero-posterior 8 mm).
• Este la limita dintre peretele anterior şi cel inferior ai ventriculului al III-lea şi are raporturi importante cu vasele anterioare ale poligonului arterial
de la baza creierului (Willis).
• Tracturile optice:
• Încep din unghiul postero-lateral al chiasmei. Sunt lungi de 2 – 3 cm, cu traiect spre posterior şi lateral, circumpeduncular, participând la delimitarea
spaţiului opto-chiasmatic (opto-peduncular)
• apoi pătrund în fanta Bichat (fisura coroidă), situându-se pe peretele superior al cornului inferior al ventriculului lateral, până la nivelul corpilor
geniculaţi laterali (metatalamus), în care se termină.
Corpul geniculat lateral:
• Conţine nucleul de releu al căii optice şi este situat rostral şi lateral de corpii geniculaţi mediali şi ventral de pulvinarul talamic.
Cortexul vizual:
• Ocupă lobul occipital, dar se prelungeşte şi în cel temporal şi parietal. Aria vizuală occipitală este localizată pe buzele scizuriii calcarine (aici se află
girul cuneus şi angular), fiind formată din:
Aria 17 (striată) – situată în pereţii şi pe marginile scizurii calcarine, în special pe faţa medială a emisferei, dar şi pe cea laterală (până la nivelul
şanţului lunat, situat perpendicular pe scizura calcarină.
 2. Analizatorul vizual. Fizica sistemului optic al ochiului. Anomaliile refractiei. Corectia anomaliilor optice. Acomodarea sistemului optic si
mecanismele de acomodare. Presbiopia.
Ochiul reprezintă un sistem de lentile compus din 4 interfeţe:

1. Aer / suprafaţa anterioară a corneei

2. Suprafaţa posterioară a corneei / umoarea apoasă
3. Umoarea apoasă / suprafaţa anterioară a cristalinului
4. Suprafaţa posterioară a cristalinului / umoarea vitroasă
Suma algebrică a tuturor suprafeţelor de refracţie formează o singură lentilă – “ochi redus”

 Ochiul redus are o putere de refracţie – 59 dioptrii, cu distanţa focală – 17 mm

 1 dioptrie – puterea de refracţie a lentilei cu distanţa focală – 100 cm

 Sistemul de lentile din ochi focalizează imaginea reală exact pe retină dar inversată şi micşorată, dar totuşi creierul percepe obiectele ca o imagine
reală
 Deosebim următoarele stări ale sistemului optic al ochiului:

ASTIGMATIZMUL

presbiopia – rezultă din pierderea puterii de acomodare a lentilelor cu vârsta. Cel mai apropiat punct (punctul proxim la care sa acomodat
cristalinul) se îndepărtează de ochi şi este corectat cu lentile convexe.

1. Analizatorul olfactiv. Receptorii, nervii senzitivi, centrii corticali. Mecanismul percepţiei olfactive. Clasificarea mirosurilor.

Sistemul olfactiv

Receptorii

a. Celulele receptoare

b. Sunt localizate în epiteliu olfactiv

c. Sunt reprezentate de neuroni pseudounipolari adevăraţi care percep şi conduc potenţialul de acţiune în CNS
d. Celulele bazale ale epiteliului olfactiv sunt celulele nediferenţiate care încontinuu se rotesc şi mută celulele receptoare olfactive
(terminaţiunele neuronilor). Acesta este singurul exemplu a omului adult când neuronii sunt mutaţi singuri.
Calea olfactivă
e. Conduce informaţia de la celulele olfactive la bulbul olfactiv.
f. Axonii nervilor olfactivi sunt fibre mielinizate şi sunt printre cele mai mici (şi totodată cele mai încete) în sistemul nervos.
g. Epiteliul olfactiv este de asemenea inervat de către CNV (n. trigeminal) care detecteză stimuli nocivi şi dureroşi (ex. amoniac).
h. Nervii olfactivi trec prin plate cribriforme pe căile lor în bulbul olfactiv. Fracturile plate cribriform reduc ( hiposmia) sau exclud (anosmia)
senzaţia de miros.
Răspunsul la amoniac va fi intact urmând fractura plata cribriform până când răspunsurile acestea sunt transmise la CNV

Celulele mitrale în bulbul olfactiv

- sunt neuroni de ordinul 2

- ele formează tractul olfactiv, care se proectează pe cortexul prepiriform

Paşii în transmiterea stimulilor de la receptorii olfactivi

a) Moleculele de substanţe adorante sunt legate de receptori de pe cilii neuronilor receptori olfactivi.
b) Receptorii se activează, şi activează proteinele G, care la rândul lor activează adenilat ciclaza → AMPciclic
c) Conţinutul mărit intracelular de AMPciclic deschide canalele de Na+ în membrana receptorilor olfactivi, producând depolarizarea →
potenţialul receptor.
d) Potenţialul receptor depolarizează segmentul iniţial al axonilor spre prag, şi generează potenţialul de acţiune ce este propagat.

3. Analizatorul cutanat şi importanta lui.Tipurile de recepţie cutanata. Receptorii tactili, mecanismul de excitare. Căile de conducere şi
centrul somestezic cortical.

Sistemul somato-senzorial

-include senzaţiile tactile (atingere), presiune (apăsare), vibratorii (deformări oscilatorii, rapide, repetate) temperatura.

►Piele glabră - recepţia tactilă e asigurată de terminaţii nervoase libere:

discuri Merkel, corpusculi Meissner, Pacini, Ruffini

1. Corpusculi Pacini

Alcătuiţi din:

►capsulă formată din 20-60 lamele concentrice de ţesut conjunctiv între care există un fluid văscos => aspect asemănător foiţelor de ceapă

►fibră nervoasă se termină cu un buton în contact cu lamelele centrale; capătul fibrei e nemielinizat, dar cu puţin înainte de a părăsi corpusculul,
fibra devine mielinizată; primul nod Ranvier e situat de asemenea în interiorul corpusculului.

Percepe:

 Compresiunea mecanică
Cu cât compresiunea mecanică e mai puternică, cu atât amplitudinea potenţialului de receptor creşte, dacă circuitul local de curent creat
cuprinde şi primul nod Ranvier al fibrei => potenţial de acţiune.

 Stimularea vibratorie a pielii:

• contact cu obiecte ce vibrează

• mişcarea pielii pe suprafeţe rugoase

• percep vibraţii cu frecvenţe între 30 şi 800 cicli/sec

•sunt extrem de sensibili – răspund la vibraţii cu amplitudine de sub 10 nm la suprafaţa pielii => implicaţi în detectarea caracteristicilor unor
suprafeţe prin

intermediul unor unelte ţinute în mână

2. Corpusculii Meissner
 stimulaţi în principal de vibraţiile cu frecvenţă joasă, de 2-80 cicli/sec,
 se adaptează rapid
 prezent în pielea lipsită de păr
 terminaţiune nervoasă incapsulată
 în capsulă se află mai multe filamente ale terminaţiunilor nervoase
3. Discurile Merkel
= discuri neurofibrilare concave, aplicate pe celule epiteliale cu structură modificată

 Prezente atât în pielea glabră cât şi în cea păroasă

 Densitate mare la degete
 Receptor - mai multe celule Merkel (5-8) în contact strâns cu terminaţii nervoase senzitive dermice cu origine într-o singură fibră nervoasă mare
mielinizată (tip A beta)
 Rolul celulelor Merkel ???

 suport pentru terminaţiile nervoase

 rol trofic pentru fibrele nervoase
 transmiterea pasivă a stimulului mecanic la terminaţia nervoasă
 rol activ în mecanotransducţie
 perceperea atingerii continue.
 câmp receptor îngust => rol important în localizarea senzaţiilor tactile
4. Corpusculii Riffini
►Tegument acoperit cu păr - recepţia tactilă e asigurată de receptori asociaţi

foliculului pilos, terminaţii nervoase libere: discuri Merkel, corpusculi Ruffini

Receptorii anexaţi firului de păr

Fiecare fir de păr împreună cu terminaţiile nervoase ce-i însoţesc baza constituie un receptor tactil – organul terminal al firului de păr.

Adaptare rapidă - descarcă doar în timpul mişcării tijei, frecvenţa descărcărilor fiind proporţională cu

viteza de deplasare a firului de păr.

Menţinerea firului de păr în noua poziţie se asociază cu încetarea generării potenţialelor de acţiune.

Rol în detectarea mişcării obiectelor pe suprafaţa corpului şi a contactului iniţial cu un obiect.

Terminaţiile nervoase libere

• Fibre subţiri sărace în mielină sau amielinice

• Prezente pretutindeni la nivelul pielii

• Pot detecta atingerea şi presiunea

Mecanoreceptori pentru atingere şi presiune (tabelul- 2-5)

Tabelul 2-5. Tipurile de mecanoreceptori.

Tipul de mecanoreceptori Descrierea Senzaţia codată adaptarea

Corpusculul Pacini Structuri primare în pielea subcutanată Vibrare, Palpare Adaptare rapidă
(terminaţiile nervoase din împrejurime)

Corpusculul Meissner Prezent în pielea lipsită de păr Velocitate Adaptare rapidă

Corpusculul Ruffini Incapsulat Presiune Adaptare rapidă

Discul Merkel Transmiţătorul sunt celulele Plasare Adaptare treptată

epiteliale

5. Căile sistemului somato - senzoriale

a. Sistemul coloanei dorsale

- constau preliminar din fibre de grupul 2, care intră in rădăcina dorsală şi se ridica ipsilateral la nucleul gracilis şi cuneatus al măduvei.
De aici neuronii de ord. 2 intersectează linia mijlocie şi înaintează spre talamusul contralateral.
- Transmit semnalele de atingere, presiune, vibrare şi mişcare.
b. Sistemul anterolateral

- constă in primul rând din fibre de grupul 3 ,4 care intra in cordonul spinal şi se termina in cornul dorsal . neuronii secundari se
proiectează dea lungul liniei mijlocii de la cadranul anterolateral al cordonului spinal şi înaintează spre talamusul contralateral.

- in cursul senzaţiilor de durere şi temperatură.

Analizatorul vestibular

 Defectează accelerarea unghiulară şi liniară a capului.

 Poziţia capului, ochilor şi al muşchilor posturali furnizează o imagine vizuală şi o formă posturală stabilă.

1. Structura orhganului vestibular

b) Este un labirint membranos care consista din 3 canale semicirculare, perpendiculare, o utriculă şi o saculă. Canalul semicircular detecteză
acceleraţia unghiulară şi rotaţia. Utricula sau sacula detecteză acceleraţia lineară.
c) Canalele sunt umplute cu endolimfă şi sunt scăldate în perilimfă.
d) Receptorii sunt celulele ciliate localizate la sfârşitul fiecărui canal semicircular. Cilii de pe celulele ciliate sunt situate în structura
gelatinoasa numită cupola. Un singur ciliu lung este numit kinociliu. Cilii scurţi - sterocili
2. Paşii în transmiterea vestibulară - accelerarea unghiulară:

a) În timpul unei rotaţii în stânga a capului, canalul semicircular orizontal şi cupula anexată de la început se mişcă mult mai rapid decât
endolimfa fluidă. Cupula este scoasă afară din endolimfă - cauzând îndoirea cililor de pe celulele ciliate.
b) Dacă
stereocilii
sunt îndoiti
spre
kinocilium
celulele ciliate
produc
depolarizare -
excitare. Dacă
steriocilii sunt
înclinaţi de la
kinocilium,
celulele ciliate
se

hiperpolerizează -inhibiţia. Totuşi pe parcursul rotaţiei în stinga, iniţiale canalul orizontal din stînga aste excitat, dar canalul orizontat din
dreapta inhibat.
c) După citeva sec. endolimfa, ajunge mişcarea canalului si cupulei şi cilii revin în poziţie dreptă, nu sunt mult timp depolarizaţi sau
hiperpolarizaţi
d) Dacă capul se opreste brusc din mişcare endolimfa continue să se mişte in stînga pentru cîtva timp conducînd cilii în direcţie opusă.
Totuşi dacă celulele ciliate au fost depolarizate cu o rotaţie iniţială, acum vor fi hiperpolarizate. Daca iniţial au fost hiperpolarizate acum
vor fi depolarizate. Atunci cînd capul se opreşte din mişcare, canalul orizontal din stinga va fi inhibat şi canalul din dreapta va fi excitat.

Reflexele vestibular oculare.

Nistagmus. O rotaţie iniţială a capului face ca ochii să se mişte încet în direcţie opusă pentru a menţine fixaţia vizuală. Când
limita mişcării ochilor este atinsă ei se duc înapoi apoi se mişcă iarăşi încet.

Direcţia nistagmusului aste definită ca cea mai rapidă mişcare a ochilor şi se petrece în aceeaşi direcţie cu rotirea capului.

Post-rotirea nostagmusului are loc în direcţia opusă rotirii capului.

4. Analizatorul auditiv. Teoriile percepţiei sunetelor (H.Helmholtz, Bekesy). Percepţia intensităţii şi frecvenţei sunetului. Diapazonul
percepţiei sunetului. Тipurile de surditate.

1. Undele sonore

-fregvenţa este măsurată in herz.

-Intensitatea este măsurată in decibeli.

 2. structura urechii

a. Urechea externă

-direcţionează valurile sonore în canalul auditiv

b.Urechea mijlocie

- Este umplută de aer

- Conţine membrana timpanică şi osişoarele auditive (ciocănaşul, nicovala şi scăriţa). Scăriţa este înserată în fereastra ovală, o membrană
dintre urechea mijlocie şi urechea internă.

- Undele sonore fac ca membrana timpanică să vibreze, la rândul lor oscilaţiile vibrante împing scăriţa în fereastra ovală şi fac o
deplasare a fluidului în urechea internă.

- Energia sonoră este amplificată de acţiunea de pârghie a osişoarelor auditive şi concentrarea undelor sonore de la membrana timpanică
mare pînă la fereastra ovală mică.

c) Urechea internă

- este umplută cu lichid

- consistă dintr-un labirint (canale semicirculare, cohlea şi vestibulul) şi o serie de ducturi numite labirintul membranar.

Partea fluidă externă a ductului este perilimfă.

Partea fluidă internă a ductului este endolimfă.

Structura cohleei: 3 canale tubulare.

a) Scala vestibuli şi scala timpani conţin perilimfă care are un nivel înalt de (Na+).
b) Scala media conţine endolimf , care are un nivel înalt de (K+). Scala medie este mărginită de membrana bazilară pe care se află
organul Corti.
Structura organului Corti

a. Este localizat pe membrana bazală

b. Conţine celule receptoare (celulele ciliate interne şi celulele ciliate externe, p/u stimuli audutivi. Cilii acestor celule ies în endolimfă).

c. Celulele ciliate interne sunt aranjate într-un singur rând şi sunt puţine la nr. Celulele ciliate externe sunt aranjate în rânduri paralele şi
sunt în nr. mai mare decât celulele ciliate interne.

Ganglionul spiralat conţine corpul celulelor ce formează nervul auditiv (nervul cranian CN VIII face sinapsă cu celulele ciliate).

Paşii în transmiterea auditivă de către organul Corti

Oscileţiile de la Scala vestibulară → Scala media → Membrana tectorială → Membrana bazilară → Scala timpani (cilii celulelor ciliate
sunt orientate spre membrana tectorială).

Organul Corti şi transmiterea auditivă.

e) Undele sonore cauzează vibraţia organului Corti, deoarece membrana bazilară este mult mai elastică decât membrana tectorială, vibraţia
membranei bazilare cauzează înclinarea cililor celulelor ciliate întrucât ele împing membrana tectorială.
f) Înclinarea cililor cauzează schimbări în conducerea K+ în membrana celulei ciliate. Înclinarea într-o direcţie cauzează depolarizarea, în
direcţie opusă cauzează hiperpolarizarea. Potenţialul oscilator care rezultă este numit potenţialul microfonic cohlear.
g) Potenţialul oscilator al celulelor ciliate generează stimuli în fibrele nervilor cohleari
Cum sunt codate sunetele.

1. Frecvenţa care activează anumite celule ciliate depind de plasarea acestora de-a lungul membranei bazilare.
2. Baza membranei bazilare (lângă fereastra ovală şi rotundă) este îngustă şi rigidă. Ea răspunde cel mai bine la frecvenţa înaltă.
3. Apexul membranei bazilare (lângă helicotremă) este larg şi compliant. Răspunde cel mai bine la frecvenţe scăzute.
Căile auditorii centrale

1. fibrele se ridică prin lemniscus lateral la coliculul inferior urmează nucleul geniculat medical al talamusului apoi cortexului auditiv.
2. Fibrele pot fi încrucişate şi neîncrucişate rezultînd cu un amestec al fibrelor auditive ascendente de la ambele urechi, la toate nivelurile
înalte. Totuşi leziunea cohleei unei urechi cauzează asurzirea unilaterală şi atât.
3. Este o reprezentare tonotopică a frecvenţei la toate nivelele căilor auditorii centrale.
4. Discriminarea trăsăturilor complexe (aşa ca abilitatea de a recunoaşte o secvenţă model, este o proprietate a cortexului cerebral.