ISMAIL KADARE

ISMAIL KADARE s-a născut la Gjirokastra, în Albania, în 1936. A absolvit

filologia la Tirana și și-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din
Moscova. A debutat la optsprezece ani cu un volum de poezie, Inspirații juvenile,
căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu
romanul Generalul armatei moarte, care-i aduce notorietatea internațională. În anii
următori publică romane și numeroase volume de povestiri, dobândind o reputație
greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970); Humanitas
Fiction, (2010), Cronică în piatră (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în
noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976); Humanitas Fiction, 2009), Iarna
marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978),
Humanitas Fiction, 2015), Firida Rușinii (1978), Palatul Viselor (1981); Humanitas
Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârșitul
toamnei (1988).
În 1990 Kadare primește azil politic în Franța și până în 2001 locuiește la Paris,
perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction,
2008), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile înghețate din martie (2000).
În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură
de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005;
Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina
blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpușa (2015); Humanitas Fiction,
2018).
Volumul Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conține cinci dintre cele mai
importante nuvele istorice ale sale. Ismail Kadare este și autorul unor eseuri, scrieri
de memorialistică, precum și al cărții-document Moartea care ne-a unit (1998), despre
evenimentele tragice din fosta Iugoslavie. Este recompensat cu numeroase premii și
distincții literare, printre care Prix Mondial Cino Del Duca (1992), primul Man
Booker International Prize (2005) și Jerusalem Prize (2015).
Pe 1 ianuarie 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de
Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste
patruzeci de țări.
Mi-am atras atenția la romanul lui Kadare „Păpușa” (2015), deoarece, să fiu
sinceră, m-a impresionat coperta. Este o explicație absurdă și paradoxală, la fel cum
afirmă autorul despre acest roman, precum că este cartea dedicată celei mai apropiate
ființe din viața sa, pe care, în mod paradoxal, Kadare nu a înțeles-o niciodată pe
deplin. O călătorie emoțională spre tinerețea și copilăria autorului, de-a lungul căreia
Kadare își descoperă treptat povestea propriei deveniri.
Întorcându-se în realitatea apăsătoare a orașului natal, Gjirokastra, scriitorul
pătrunde în intimitatea relațiilor unei familii albaneze tipice, o lume a vieții
medievale. Cu tradiții aspre dar unde este și blândețe. De iubire neîmpărtășită și
naivități revoltătoare. Romanul „Păpușa” este, în primul rând, o carte autobiografică,
sinceră și duioasă, ba chiar lacrimogenă după mine, iar personajul în jurul căruia se
circumscrie această construcție barocă, nu e altcineva decât însăși Hatidje Dobi,
mama scriitorului.
În romanul de față, scris în aprilie 2013, Ismail Kadare este atipic, pentru că nu
se ocupă cu istoria Albaniei, ci cu istoria personală, fiind mai mult decât un roman, ci
o carte de memorii, de amintiri suave și pe alocuri triste, dominând nostalgia pentru
cei apropiați, în majoritatea lor acum plecați din viață. ”Păpușa” este mama sa, dar se
poate vorbi, prin extensie, o genealogie a întregii sale familii sau cum a mai numit
Kadare „clanul Kadare”.
De multe ori, autorul își permite să o descrie pe mama sa într-un mod necuvios:
„ Era prea naivă și poate chiar prostuță”, dar nu și-a pierdut niciodată încrederea și
iubirea față de fiul său și asta Ismail Kadare o simte pe la sfârșitul vieții mamei sale.
Dar putem aprecia de la început că, scriind un roman despre mamă, este în mod sigur
o dovadă clară de dragoste maternă.
În roman, o urmărim pe
mama sa – ”o fată de șaptesprezece
ani intră ca soție într-o casă foarte
mare.” Și da, casa este imensă,
familia este incredibil de mare, iar
pentru cineva din afară este foarte
greu să supraviețuiască, mai ales
când adversari sunt, pe rând, și
bărbatul (mai rar), dar și soacra.
Păpușa, sub aparența unei
soarte potrivnice, căreia i se putea
împotrivi doar uneori, avea și un atu
și anume situația economică, pentru că familia din care provenea, Dobi, era avută, iar
cea în care a ajuns și căreia i-a purtat numele, Kadare, avea doar o casă mare aproape
de centru, dar nu stăteau deloc bine din punct de vedere financiar. Alianța a rezistat –
nu existau prea des discuții despre divorț în comunitate – dar Păpușa nu a fost
niciodată împăcată:
”În vreme ce lacrimile mamei îmi era greu să le explic, tristețea ei
mi se părea explicabilă. Și asta pentru că despre ea vorbea singură,
folosind chiar o expresie care, după ce mă speriase la început, ori de
câte ori mi-o aminteam continua să-mi înghețe sângele în vine: Mă
înghite casa! Foarte repede am aflat că aceasta era expresia cea mai
obișnuită pentru a spune că te plictisești acasă. Ceea ce nu mă oprea
ca, după un capriciu pe care l-am avut o vreme, să mă torturez
singur, închipuindu-mi cât de cumplit ar fi fost dacă, într-o bună zi,
casei în care locuiam i-ar fi trecut prin cap să mă înghită.” (pag. 9-
10)
Pe lângă faptul că „casa o înghițea” pe Păpușa, erau duse nenumărate „dispute”
dintre cele două părți între care tata Kadare, era ca judecător:
„Întrebările despre ce-i cu acest proces, când a pornit, cine e judecătorul
și cine cel reclamat m-au chinuit multă vreme. În cele din urmă, am
înțeles că disputa, amânată de zeci de ori, îl avea ca judecător pe tatăl
meu, iar părțile în conflict erau două femei: una era bunica-mea, iar
cealaltă Păpușa. Disputa avea un singur motiv: antipatia și neînțelegerea
din casa Kadare. Cu alte cuvinte, conflictul soacră-nevastă”. (pag. 26)
Tatăl autorului era descris ca un cineva care nu se amestecă în treaba celor
două femei, pentru că el era între două focuri și nu putea să sporească partea cuiva și
pe cealaltă să nu o ia în seamă, de aceea se lăsa la marginea acestui conflict.
Impresia de neadaptare continuă după ce apar primele succese literare, pentru
ca apoi întreaga familie să se mute în capitala Tirana. Mobila trebuie adusă de la casa
din munți, apoi acea casă este închiriată; copiii se adaptează mai bine, atrași de
multele evenimente politice și culturale din capitală, în vreme ce părinții trebuie să se
aline cu pierderea stâlpului de susținere al vieții, satul natal. După ce tatăl moare,
mama este cea care rămâne să se adapteze, ducând pe umerii săi moartea soțului,
exilul lui Ismail Kadare, prăbușirea comunismului și ultimii ani de bătrânețe post-
comunism:
”Partea teatrală a personalității ei trezea în ea dorința de a epata,
reprimată cu mult timp în urmă (poate când ofițerul german îi furase
parfumul), și această dorință secretă (”seratele misterioase ale
doamnei K”) era întreținută de tot ce avea provincial în ea. În zilele
cu vreme frumoasă, fără să spună nimănui nimic, își îmbrăca cele
mai bune haine și pornea cu mersul ei ușor spre Bulevardul Mare. În
zilele ploioase se ducea în altă parte, un loc pe care nu l-ar fi știut
nimeni, dacă nu ne-ar fi spus una dintre prietenele noastre. Aceasta
o întâlnise întâmplător în holul mare al Palatului Culturii, șezând în
fotoliu și privind oamenii care coborau pe scară spre bibliotecă sau
urcau la etajul al doilea, la cafenea.” (pag. 102-103)
Acest roman nu este numai despre mama scriitorului. Kadare are ca personaj
principal mama, pentru a explica relațiile cu toți cei din jur, într-o manieră simplă și
familiară: felul în care s-a purtat tatăl său, care a fost cel mai bun prieten din
copilărie, careva momente din viața bunicilor, primele întâlniri cu viitoarea soție. În
același timp, toate aceste relații familiare sunt completate de pașii lui Kadare în
carieră, mai ales al spațiilor prin care a trecut autorul: străduțele întortocheate ale
orașului de munte Gjirokastra sau în casa familiei, pentru ca apoi să trecem treptat
prin Tirana, Paris sau Moscova. Mai mult, am putea spune că un personaj important,
foarte atent descris, este însăși acea mare casă a familiei Kadare, plină de camere,
cu cotloane întunecate și intrări (sau ieșiri?) secrete.
„Sentimentul că din portretul Păpușii lipsea ceva l-am avut pe
neașteptate, când, la unul dintre apelurile lui telefonice din Gjirokastra,
arhitectul care se ocupa cu renovarea casei mi-a spus că-i descoperise
intrarea secretă.”... „Ieri după amiază, a continuat el fericit, în vreme ce
lucram la aripa de răsărit, brusc...înțelegi... am rămas cu gura căscată...
uluiți... înțelegi...”. (pag. 123)
„Păpușa” este o carte atipică pentru Kadare, foarte personală. Nu lipsește acest
spirit al societății albaneze într-un demers care poate fi considerat pe alocuri
antropologic, dar romanul este nostalgic, trist și pe alocuri lacrimogen. O carte prin
care se desparte de cei pierduți de-a lungul deceniilor. O pierdere dureroasă, și care
este imposibil de trecut peste.
În roman se întâlnește stilul duios al narațiunii, este un veritabil elogiu adresat
mamei sale, după cum observă și afirmă jurnalistul și scriitorul francez Bernard
Pivot:
„Mama? Cea mai blândă, cea mai iubitoare, cea mai inteligentă, cea
mai veselă, cea mai curajoasă... Acesta e refrenul pe care-l citim la toți
scriitorii care își deapănă amintirile din copilărie și din tinerețe. Există
însă și excepții, iar cea mai notabilă este marele prozator albanez Izmail
Kadare. Mama lui? O păpușă. Fragilă, aproape imponderabilă, ca o
figurină de mucava.” (Bernard Pivot „Le Journal du dimanche”)