Este cartea care a deschis ochii Occidentului asupra ororilor totalitarismului sovietic.

Devenită foarte repede o adevărată Biblie a

disidenţilor din fostul bloc sovietic, Arhipelagul Gulag este o „încercare de investigaţie literară“ a anilor pe care Alexandr Soljeniţîn
(1918…#39;2008) i…#39;a petrecut în lagărele groazei, după ce criticase politica lui Stalin pe când era căpitan în armata sovietică.
în 1945, serviciul de contrainformaţii al armatei a interceptat nişte scrisori, în care fuseseră strecurate aluzii critice la conduita lui
Stalin. Pentru acele rânduri, Soljeniţîn a fost condamnat la opt ani de detenţie în lagărele de reeducare. A fost eliberat în 1953 şi
trimis apoi în exil pe viaţă în Kazahstan. Deşi a fost reabilitat în 1956 şi a ajuns unul dintre cei mai citiţi scriitori din ţară, bucurându-
se de sprijinul lui Hruşciov, în scurt timp a redevenit persona non grata şi în 1968 relaţiile cu autorităţile sovietice se deteriorează şi
mai mult, după ce în Occident îi apăruseră, fără acordul său, Pavilionul canceroşilor şi în cercul întâi. în 1970 i s-a decernat Premiul
Nobel pentru Literatură, dar asta nu a încălzit atitudinea oficialilor de la Moscova, scrisorile de ameninţare au continuat să curgă, iar
secretara care a dactilografiat Arhipelagul Gulag a fost hărţuită de KGB şi apoi găsită moartă în apartamentul ei. Atunci Soljeniţîn si-
a dat acordul ca Arhipelagul Gulag să fie publicat în Occident, iar un an mai târziu a fost arestat şi închis. Privat de cetăţenie şi
expulzat din ţară, Soljeniţîn lua calea exilului, din care avea să revină abia în 1994.

Termenul de gulag a apărut prin compunere din abrevierea selectivă a numelui Direcţiei pentru reţeaua de lagăre şi colonii de
muncă forţată din Uniunea Sovietică (Glavnoe Upravlenie Ispravitelno-Trudovâh Lagherei, „lagăre de munci corecţionale”
înlocuind „lagărele de concentrare”, odată cu amplificarea sistemului, din 1930). Funcţionarea teroristă şi criminală a acestui
sistem concentraţionar devine treptat una dintre cele mai sinistre forme de represiune din istoria omenirii.

Colectivizarea, industrializarea, eliminarea duşmanilor de clasă, epurările ideologice, proletarizarea ţăranilor, foametea contribuie
la aprovizionarea cu victime a teritoriului morţii, desfăşurat în regiuni inospitaliere şi în condiţii de lipsuri înspăimântătoare.
Etapele se succed rapid:de la câteva zeci de mii de deţinuţi, la preluarea puterii de către bolşevici (1918), Gulagul ajunge la sute
de mii de internaţi şi apoi, la milioane, când deportările de popoare (coreeni, germani, calmuci, ceceni-inguşi, turci, greci,
armeni…), în Siberia, în Kazahstan, în Uzbekistan, în Kirghizia, şi de ţărani avuţi (culaci) intră în procedură de urgenţă sub
pretextul luptei de clasă. Obiectivele economice agravează condiţiile de supravieţuire, bolile fac ravagii, iar GPU (fosta temută
CEKA) şi NKVD (Comisariatul poporului pentru Afacerile Interne) desăvârşesc teroarea. În Gulag, moartea este un fapt banal,
iar supravieţuirea - o formă de eroism cotidian.

Războiul mondial impune o dinamică nouă. Din perimetrul morţii sunt recrutaţi soldaţi şi deţinuţi pentru munci foarte grele
(construcţii de şosele, căi ferate, aerodromuri, defrişări, în minerit şi în industria metalurgică).

După conflict (1946), represiunea revine în forţă. Gulagul se umple din nou cu prizonieri de război, cu deportaţi, cu persoane
acuzate de colaborare cu fasciştii, sau de activitate antisovietică. Muncile umilitoare şi epuizante, mortale, sunt determinante
pentru construirea de oraşe noi, pentru săparea de canale, pentru construcţia de căi ferate, de combinate, de exploatări miniere, de
drumuri etc. În spaţiul de infern al Gulagului, chiar dacă paza şi delaţiunea acţionează diabolic, rezistenţa înregistrează evadări,
greve ale foamei, revolte încheiate tragic.

După moartea lui Stalin (5 martie 1953), lichidarea Gulagului se produce în anii de „dezgheţ” care au urmat, păstrând o atribuţie
distinctă:„El avea o funcţie esenţial penitenciară, dublată de un rol politic represiv, care nu mai viza masa populaţiei, ci o pătură
restrânsă de dizidenţi şi de suspecţi de naţionalism.” (Jean Jacques Marie, Gulagul).

În 1973, apare, la Paris, cartea „Arhipelagul Gulag” a lui Alexandr Soljeniţîn şi lumea se cutremură de copleşitoarea mărturie a
scriitorului disident:„El a demonstrat că, împotriva tezei hruşcioviste potrivit căreia represiunea stalinistă era o abatere de la
viziunea leninistă a socialismului, în realitate, încă de la începuturile sale, aşadar încă din timpul lui Lenin, regimul sovietic a
avut o natură represivă şi că originile Gulagului urcau în faza de început a puterii sovietice.” (Florin Constantiniu, Postfaţă
la „Gulagul” de J. J. Marie). Deşi unele cifre ale numărului de victime ale Gulagului sunt controversate în estimările unor
analize, ele rămân halucinante, de ordinul zecilor de milioane.

„Arhipelagul Gulag” este nume metaforic în definirea unui spaţiu al recluziunii, al suferinţei copleşitoare, al terorii
permanente şi al exterminării sistematice, în care drepturile omului sunt noţiuni inexistente.