364 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire.

Dimensiuni şi tendinţe

REFLECTAREA PRINCIPIULUI PREZUMŢIEI DE NEVINOVĂŢIE ÎN

DISPOZIŢIILE ACTUALULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ
Anca-Lelia LORINCZ*

Abstract: The current Code of criminal procedure recognises, under the name of "principles of procedural
criminal law enforcement", a number of fundamental principles of criminal process (the principle of separation of
judicial functions in criminal procedure, the fairness and reasonableness of the trial period, the obligation criminal
action closely related to the alternative of opportunity, the principle of "ne bis in idem"), and ingénue some in the old
regulations (the principle of legality of criminal process, truth finding, the principle of presumption of innocence, the
right to defense, the right of human dignity, the official language).
So, among the "classical principles," the regulation of which is maintained in the current code, there is also the
presumption of innocence, along with other provisions of the Code, which constitute procedural safeguards for the
observance of this principle; the analysis of some of these provisions is useful in determining the extent to which the
Romanian Criminal Procedure Code needs to be amended in order to implement Directive No.343/2016 of the
European Parliament and the Council of the European Union.

Keywords: the presumption of innocence (benefit of the doubt); criminal trial; principles of procedural criminal
law enforcement; the current Code of Criminal Procedure; legislative changes

1. În actualul Cod de procedură penală1, sub denumirea de „principii ale aplicării legii procesuale penale” sunt
consacrate următoarele principii: principiul legalităţii procesului penal, principiul separării funcţiilor judiciare,
principiul prezumţiei de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul „ne bis in idem”, principiul obligativităţii
acţiunii penale corelativ cu principiul subsidiar al oportunităţii, principiul asigurării caracterului echitabil şi a
termenului rezonabil al procesului penal, principiul garantării dreptului la libertate şi siguranţă, principiul asigurării şi
exercitării cu bună credinţă a dreptului la apărare, principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private, principiul
desfăşurării procesului penal în limba oficială corelativ cu reglementarea dreptului la interpret2.
Obervăm astfel că, în actualul cod, pe lângă adăugarea unor noi principii fundamentale (cum ar fi: separarea
funcţiilor judiciare, asigurarea caracterului echitabil şi a termenului rezonabil al procesului penal sau principiul ne bis
in idem), se menţin, în continuare, principiile deja consacrate, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

2. În ceea ce priveşte reglementările la nivelul diferitelor state, prezumţia de nevinovăţie a apărut ca o regulă în
procesul penal modern, fiind prevăzută pentru prima dată în legislaţiile de la sfârşitul secolului al XVIII–lea (legislaţia
S.U.A., Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789).
Mai târziu, această prezumţie a dobândit caracter de principiu internaţional, prin înscrierea ei, ca drept
fundamental, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948 (art.11): „Orice persoană învinuită de a fi
săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată, atât timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu
asigurarea garanţiilor necesare apărării”.
Totodată, în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (ratificat de ţara noastră în 1974) este
prevăzut că „Orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este prezumată a fi nevinovată cât timp
culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.
La nivel european, în 1950, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale3 a recunoscut acest principiu (în art.6 paragraf 2): „Orice persoană acuzată de o infracţiune este
prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
În acest context, al recunoaşterii importanţei acestui principiu, şi legislaţia noastră îl consacră expres, mai întâi în
Constituţia adoptată în 1991 (art.23 alin.11) şi apoi în Codul de procedură penală de la 1968 (art.52, adăugat prin
Legea nr.281/2003 privind modificarea Codului de procedură penală4).

*
prof. univ. dr., Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti; e-mail: lelia.lorincz@gmail.com
1 Legea nr.135/2010, publicată în M.Of. nr.486/15 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, intrată în vigoare la 1 februarie
2014.
2 A. L. Lorincz, Drept procesual penal (conform Noului Cod de procedură penală), vol.I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015,

p.30-31.
3 Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată în 1950, intrată în vigoare la 3 septembrie

1953 şi ratificată de România prin Legea nr.30/1994, publicată în M.Of. nr.135/31 mai 1994.
4 Legea nr.281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi special, publicată în M.Of. nr.468/1

iulie 2003.
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 365

Astfel, în art.23 alin.11 din Constituţia României se stipulează că „Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”.
În Codul de procedură penală adoptat în 1968, prezumţia de nevinovăţie a fost reglementată, iniţial, în art.66 (în
materia probelor). Prin Legea nr.281/2003, de modificare a Codului de procedură, prezumţia de nevinovăţie a fost
consacrată expres, alături de celelalte principii fundamentale ale procesului penal, în art.52 C.proc.pen.5
Şi în actualul Cod de procedură penală, principiul prezumţiei de nevinovăţie este stipulat expres, alături de
celelalte principii ale aplicării legii procesuale penale, în art.4:
„(1) Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală
definitivă.
(2) După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.”
Spre deosebire de Codul de procedură penală de la 1968, în reglementarea expresă a principiului prezumţiei de
nevinovăţie din actualul Cod de procedură penală, s-a adăugat (în art.4 alin.2) referirea la regula in dubio pro reo:
”După administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează
în favoarea suspectului sau inculpatului”. Prin urmare, principiul prezumţiei de nevinovăţiei se reflectă şi în modul de
administrare şi apreciere a probelor, care pot fi considerate concludente numai în măsura în care oferă certitudinea
aflării adevărului, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare fiind în favoarea suspectului sau
inculpatului.
Se poate observa că, în ceea ce priveşte aprecierea probelor, sistemul nostru procesual penal, care face parte din
sistemele tradiţionale de tip continental, a adoptat (prin Codul de procedură penală de la 1968) principiul liberei
aprecieri a probelor şi principiul intimei convingeri a judecătorului. Actualul Cod de procedură penală face, astfel, o
trecere de la principiul intimei convingeri a judecătorului la standardul european al probei dincolo de orice dubiu
rezonabil.6 În acest sens, în art.103 alin.2 C.proc pen se prevede: ”Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa
are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă”.

3. Alături de consacrarea expresă a principiului prezumţiei de nevinovăţie în art.4 C.proc.pen., există o serie de
alte dispoziţii din actualul cod, care reprezintă consecinţe ale acestui principiu şi, totodată, garanţii procesuale ale
respectării lui:
- art.16 alin.1 lit.c C.proc.pen. (împiedicarea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale) – ”nu există probe
că o persoană a săvârşit infracţiunea”. Se observă că, prin reglementarea din actualul Cod de procedură penală,
legiuitorul aduce o modificare substanţială faţă de cazul de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii
penale prevăzut în art.10 alin.1 lit.c C.proc.pen. de la 1968, folosind, în prezent, formula ”nu există probe că o
persoană a săvârşit infracţiunea”; este, şi aceasta, o expresie a orientării de la concepţia sistemului de drept de tip
continental spre cea a sistemului de tip adversial.
Prin urmare, cât timp nu se poate dovedi, pe bază de probe, că o persoană a săvârşit infracţiunea, ca o consecinţă
a aplicării principiului prezumţiei de nevinovăţie, se va dispune clasarea sau încetarea procesului penal.
- art.64 alin.3 C.proc.pen. (incompatibilitatea judecătorului) – ”Judecătorul care a participat la judecarea unei
cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea
ori casarea hotărârii”. Şi această dispoziţie este o consecinţă, şi totodată o garanţie, a principiului prezumţiei de
nevinovăţie, fiind unul dintre cazurile de incompatibilitate care presupune înlăturarea, din completul care judecă într-o
cale de atac sau rejudecă după desfiinţarea (în apel) sau după casarea hotărârii (în recurs în casaţie), a judecătorului
care, participând la judecarea în primă instanţă a cauzei, s-a pronunţat asupra vinovăţiei inculpatului.
De altfel, în jurisprudenţa CEDO7 s-a statuat că prezumţia de nevinovăţie este strâns legată de noţiunea de
imparţialitate a ”tribunalului”.
- art.83 lit.a C.proc.pen. (dreptul la tăcere al inculpatului) – inculpatul are dreptul ”de a nu da nicio declaraţie pe
parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă
defavorabilă”;
- art.99 alin.1 C.proc.pen. (sarcina probei) – ”În acţiunea penală sarcina probei aparţine în principal procurorului,
iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă”;
Aşadar, ca o expresie a principiului prezumţiei de nevinovăţie în procesul penal, sarcina probei revine celui care
acuză (ejus incubit probatio qui dicit, non qui negat).

5 Odată cu reglementarea expresă a prezumţiei de nevinovăţie, ca principiu fundamental al procesului penal, prin Legea nr.281/2003 a fost

modificată şi denumirea marginală a art.66 C.proc.pen. (din ”Prezumţia de nevinovăţie” în ”Dreptul de a proba lipsa de temeinicie a probelor”) –
A. L. Lorincz, Drept procesual penal, ediţia a III-a (cu modificările legislative operate prin Mica reformă şi referiri la prevederile Noului Cod de
procedură penală), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.45.
6 C. Ghigheci, Principiile procesului penal în noul Cod de procedură penală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.80.
7 Hotărârea din 27 ianuarie 2004, în Cauza Kyprianou contra Ciprului, paragr.51-58, apud M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia europeană a

drepturilor omului şi procesul penal român, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.624.
366 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

- art.99 alin.2 C.proc.pen. (dreptul suspectului sau inculpatului de a nu contribui la propria acuzare) – ”Suspectul
sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de
a nu contribui la propria acuzare”;
- art.102 alin.2 C.proc.pen. (excluderea probelor obţinute în mod nelegal, inclusiv prin încălcarea principiului
prezumţiei de nevinovăţie) – ”Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în cadrul procesului penal”;
În legătură cu aceste dispoziţii şi cu importanţa pe care instanţa română de contencios constituţional o acordă
principiului prezumţiei de nevinovăţie, se impune menţionată o decizie recentă a Curţii Constituţionale (Decizia
nr.22/20188), prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.102 alin.3 C.proc.pen.: „Nulitatea
actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină
excluderea probei”. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art.102 alin.3 C.proc.pen. sunt constituţionale în măsura
în care prin sintagma „excluderea probei”, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul
cauzei.
În motivarea, pe scurt, a acestei soluţii, Curtea a reţinut că ”accesul permanent al judecătorului învestit cu
soluţionarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule (nulitate absolută sau relativă) nu poate
avea ca efect decât o readucere în atenţia judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informaţii
care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăţia/nevinovăţia inculpatului, dar pe care nu le poate
folosi, în mod legal, în soluţionarea cauzei. Aşa fiind, excluderea juridică a probelor obţinute în mod nelegal şi
declarate nule în procesul penal, în lipsa înlăturării acestora din dosarele penale, este insuficientă pentru o garantare
efectivă a prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului şi a dreptului la un proces echitabil al acestuia”.
- art.109 alin.3 C.proc.pen. (exercitarea dreptului la tăcere al suspectului sau inculpatului) – ”În cursul audierii,
suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre
care este întrebat”;
- art.396 alin.2 C.proc.pen. (rezolvarea acţiunii penale prin soluţia de condamnare) – ”Condamnarea se pronunţă
dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de
inculpat”;
- art.396 alin.3 şi 4 C.proc.pen. (rezolvarea acţiunii penale prin soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, respectiv a
amânării aplicării pedepsei) – renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei se pronunţă, în
aplicarea principiului oportunităţii preluat din sistemele de tip adversial, când ”instanţa constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat” în anumite condiţii dintre cele
prevăzute de lege (art.80-82, respectiv art.83-90 C.pen.)9;
- art.416 C.proc.pen. (efectul suspensiv al apelului) – ”Apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât
în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel”. Şi
această dispoziţie este o consecinţă a prezumţiei de nevinovăţie, pentru că atât timp cât hotărârea de condamnare nu
este definitivă, în principiu, ea nu poate fi pusă în executare.

4. Directiva nr.343/2016 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene10 prevede, în privinţa

garantării respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie, anumite standarde minime comune la nivel european,
asigurarea acestor standarde urmând a se realiza de către statele membre11 până la 1 aprilie 201812. În concret, potrivit
art.14 din Directiva nr.343/2016, până la 1 aprilie 2018, statele membre vor trebui să informeze Comisia cu privire la
intrarea în vigoare a actelor cu putere de lege şi a actelor administrative necesare pentru a se conforma acestei
directive.
Analizând dispoziţiile Directivei nr.343/2016, constatăm că, în Capitolul 2, referitor la prezumţia de nevinovăţie,
sunt prevăzute norme minime, dar şi situaţii în care se poate deroga, în mod justificat, de la acestea13.
Printre propunerile de modificare şi completare a Codului de procedură penală, în vederea transpunerii Directivei
nr.343/2016, se află mai multe amendamente (supuse dezbaterii publice)14, pe care iniţiatorul le-a justificat prin

8 Decizia Curţii Constituţionale nr.22/2018, publicată în M.Of. nr.177/26 februarie 2018.

9 Tocmai pentru că, în situaţia în care pronunţă renunţarea la aplicarea pedepsei, respectiv amânarea aplicării pedepsei, instanţa reţine,
dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, considerăm că aceste soluţii ar trebui să
atragă aceleaşi consecinţe juridice ca şi soluţia condamnării, în ceea ce priveşte repunerea poliţistului (faţă de care s-a pronunţat una dintre cele
două soluţii) în toate drepturile anterioare (a se vedea art.65 alin.6 din Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în M.Of.
nr.440/24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare).
10 Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspect ale

prezumţiei de nevinovăţie şi ale dreptului de a fi prezent la process în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, Legea nr.65 din 11 martie 2016.
11 cu excepţia Regatului Unit, a Irlandei şi a Danemarcei, care nu au participat la adoptarea acestei directive, în conformitate cu art.1 şi 2 ale

Protocolului 21, respectiv art.1 şi 2 ale Protocolului 22, protocoale anexate la Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi la Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (TFUE).
12 acest material a fost elaborat înainte de această dată.
13 art.3 (prezumţia de nevinovăţie), art.4 (referirile publice la vinovăţie), art.5 (prezentarea persoanelor suspectate şi acuzate), art.6 (sarcina

probei), art.7 (dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina)

14 www.cdep.ro
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 367

necesitatea respectării principiului prezumţiei de nevinovăţie. De pildă, s-a propus ca, la art.4 C.proc.pen., să se
adauge două noi alineate cu următorul cuprins:
”(3) În cursul urmăririi penale şi al judecării cauzei în procedură de cameră preliminară sunt interzise
comunicările publice, declaraţiile publice precum şi furnizarea de alte informaţii, direct sau indirect, provenind de la
autorităţi publice sau orice alte persoane fizice sau juridice referitoare la faptele şi persoanele ce fac obiectul acestor
proceduri. Încălcarea acestei obligaţii reprezintă infracţiune şi se pedepseşte, potrivit legii penale.
(4) În cursul procesului penal este interzisă prezentarea publică a persoanelor suspectate de săvârşirea unor
infracţiuni purtând cătuşe sau alte mijloace de imobilizare sau afectate de alte modalităţi de natură a induce în
percepţia publică că acestea ar fi vinovate de săvârşirea unor infracţiuni.”
Aşa cum am arătat, însă, anterior, Directiva nr.343/2016 prevede şi posibilitatea derogării de la standardele
minime; potrivit art.4 alin.3 din directivă, există posibilitatea ca ”autorităţile să difuzeze informaţii în mod public
privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes
public”. Pe de altă parte, în conformitate cu pct.18 din expunerea de motive a aceleiaşi directive, ”obligaţia de a nu se
referi la persoanele suspectate sau acuzate ca fiind vinovate nu ar trebui să împiedice autorităţile publice să publice
informaţii privind procedurile penale în cazul în care acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta
penală, cum ar fi în cazul în care materialele video sunt făcute publice şi publicului i se solicită să ajute la identificarea
autorului presupus al infracţiunii, sau în interes public, precum în cazul în care, din motive de siguranţă, sunt furnizate
informaţii locuitorilor dintr-o anumită zonă cu privire la o presupusă infracţiune împotriva mediului, sau atunci când
organele de urmărire penală sau o altă autoritate competentă furnizează informaţii obiective cu privire la stadiul
procedurilor penale în scopul de a preveni tulburarea ordinii publice”. Şi în pct.19 din expunerea de motive a
directivei se recomandă, totodată, ca statele membre, în procesul legislativ, ”să nu aducă atingere dreptului intern care
protejează libertatea presei şi a altor mijloace de comunicare în masă”.
Prin urmare, o eventuală modificare a art.4 C.proc.pen. nu ar trebui să conducă la instituirea unei interdicţii
absolute a autorităţilor de a difuza informaţii în mod public în legătură cu fapte şi persoane care fac obiectul urmăririi
penale sau al procedurii de cameră preliminară.
Şi în ceea ce priveşte cea de-a II-a propunere de completare a art.4 C.proc.pen. (cu alin.4) se impune o nuanţare.
Potrivit pct.20 din expunerea de motive a directivei, ”autorităţile competente ar trebui să se abţină de la prezentarea
persoanelor suspectate sau acuzate ca fiind vinovate, în instanţă sau în public, prin utilizarea unor măsuri de
constrângere fizică, cum ar fi cătuşele pentru mâini sau pentru picioare, boxele de sticlă sau cuştile, cu excepţia
situaţiilor în care aceste măsuri sunt necesare din motive specifice cauzei, fie legate de securitate, inclusiv
împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se răni sau de a-i răni pe alţii ori de a distruge bunuri de orice tip,
fie legate de împiedicarea persoanelor suspectate sau acuzate de a se sustrage urmăririi sau de a avea contact cu
persoane terţe, cum ar fi martorii sau victimele”. Pe de altă parte, ca şi cerinţă de tehnică legislativă, pentru a evita
supraîncărcarea Codului de procedură penală cu dispoziţii care ar putea fi cuprinse în legi speciale, o asemenea
reglementare, care are legătură cu mijloacele de imobilizare, ar trebui adăugată în Legea nr.254/2013 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal15.
Comparând propunerile de modificare a Codului de procedură penală, în vederea transpunerii Directivei
nr.343/2016, cu actualele dispoziţii ale acestui cod, constatăm că, în prezent, există suficiente garanţii procesuale prin
care se asigură respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi că legislaţia noastră corespunde standardelor
minime recomandate de această directivă.

5. În concluzie, este adevărat că, potrivit pct.48 din expunerea de motive la Directiva nr.343/2016, statele
membre pot asigura un nivel de protecţie mai ridicat faţă de normele minime instituite de această directivă. În acest
context, apreciem că unele dintre modificările legislative propuse sunt justificate, dar nu toate aceste propuneri au
legătură cu principiul prezumţiei de nevinovăţie (spre exemplu, modificările care s-au propus în materia probelor, a
mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii). De altfel, în privinţa uneia dintre propunerile de modificare (a
art.172 alin.12 C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr.18/201616), Curtea Constituţională s-a pronunţat
recent (prin Decizia nr.729/201717), considerând că ”împrejurarea că nu este obligatorie efectuarea unei expertize, în
cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate, are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil
prin soluţionarea cu celeritate a cauzei”.

15 Legea nr.254/2013, publicată în M.Of. nr.514/14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare.
16 Anterior modificării operate prin OUG nr.18/2016 (publicată în M.Of. nr.389/23 mai 2016), în art.172 alin.12 C.proc.pen. se prevedea:
”Când concluziile raportului de constatare sunt contestate sau când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert, se dispune
efectuarea unei expertize”; aşadar, în asemenea situaţii, expertiza era obligatorie. Prin proiectul de lege de modificare a Codului de procedură
penală, în vederea transpunerii Directivei 343/2016, s-a propus revenirea la obligativitatea expertizei atunci când concluziile raportului de
constatare sunt contestate.
17 Decizia Curţii Constituţionale nr.729/2017, publicată în M.Of. nr.148/16 februarie 2018.