Vasile Alecsandri

V. Alecsandri (1821-1890) era moldovean prin tată și mai curând

muntean prin mamă; dar prin amândoi părinții avea mult sânge grecesc,
din al grecilor de aici, bineînțeles. Nuanța sa temperamentală se lămurește
deplin prin această împrejurare. El are aristocratismul elinic, infatuarea
aceea stăpânită cu amabilitate (era de un orgoliu imens), oroarea de mediul
insalubru și vulgar, aptitudinea înnăscută pentru viața în cercurile fine și la
curte, darul convorbirii. Junimiștii și-l aminteau venind la ședințele lor.
Poetul obsecvios și rece strângea mâna lui Maiorescu și a lui Jacques
Negruzzi, care se grăbeau să-i împingă fotoliul, și salută global și cu
dignitate restul asistenței ridicate respectuos în picioare. Elinitatea, în sens
românesc, a lui Alecsandri se verifică în nostalgia statornică de mare și de

spațiul exotic, în călătoriile lui neîntrerupte, în oroarea de frig, de zăpadă. Iarna poetul hibernează la Mircești,
primăvara iese „a la recherhce du soleil”. Munții înălbiți de nea, brazii încărcați cu țurțuri preferă să-i vadă de
pe ferestrele castelului Peleș, cu picioarele „pe covoare groase unde nu pătrunde frigul”. Ceața Parisului i se
pare infernală, cimeriană, și lumea aceasta „bântuită de stihii, vânt, umezeli, ger, neguri” o socotește greșit
concepută, pricină de fiori și triste cugetări. Și în afară de asta Alecsandri e indolent, căutător de inerție, de kief.
El e un „culbec” închis în casa lui, un peștișor încălzindu-se la soare, la superficia apei, încercând un sentiment
penibil la ideea deplasării. Avea impresia că dacă și-ar fi constrâns gândul vagabond spre un scop precis, ar fi
făptuit o acțiune rea, ca și când ar fi împușcat o rândunică. Destul de bogat, Alecsandri a călătorit cu voluptate
toată viața, cercetând îndeosebi mările calde, scăldându-se pe țărmurile lor, căutând vehiculele legănate,
trăsurile de poștă, corăbiile, gondolele, mereu cu nostalgia îmbarcării, până într-atât că la Marsilia, văzând două
vapoare, unul pentru China, altul pentru America, e cuprins de turburare. O astfel de pasiune pentru elementul
acvatic nu e proprie românului carpatin. Alecsandri are în preajma Mirceștilor o copie redusă a apelor exotice,
lunca Siretului, regiune băltoasă printre mari sălcii, sugerând miniatural misterioasele lacuri meridionale, și pe
marginea cărora cade în extatica lui solară. În poezia populară poetul a găsit un corespondent al firii sale
amabile. Poezia folclorică, în latura erotică în care a folosit-o, e fără tragism, ușor oftătoare, elementar sensuală,
diminutivală și în fond glumeață. Alecsandri, care s-a căsătorit foarte târziu din rațiuni de pur confort casnic, a
avut multe iubiri ce n-au zdruncinat firea lui calmă. Vestita Ninita (Elena Negri, sora lui C. Negri), obiect al
sentimentalei Steluțe, a scos poetului câteva accente duioase, pe care biografia le dovedește fără profunditate.
Elena Negri fusese căsătorită, nu era deci Virginia imaculată asemeni divinei Beatrice, greu de atins, dureros de
pierdut.
 Foarte mult din opera poetică a lui V. Alecsandri s-a perimat. Însă meritul istoric al poetului, chiar
pentru această parte, rămâne inatacabil. Alecsandri a luat poezia populară (din care a făcut o culegere), mai
potrivită sensibilității contimporanilor, și i-a dat mici retușări coloristice în stil romantic. Suntem în epoca lui
Prosper Merimee, a interesului pentru romanțele spaniole și baladele sârbești. Găsești în Doine sugestii de mari
tablouri, litografii fantastice în care o Babă Cloanță săvârșeste nocturnele călăriri satanice, ori șapte frați
încălecați pe zmei aleargă pentru o fată cu flori galbene în păr. Mai ales caracteristică este jalea într-o geografie
fabuloasă, făcută din pustiuri, din prăpăstii, în care călugăriță lunatecă se înfundă în mari păduri la chemarea
iubitului anonim:

Hai cu mine-n codrul verde Să vezi șoimul de pe stâncă

S-auzi doina cea de jale Cum se-nalță, se izbește
Cand plăieșii trec la vale Peste corbul ce zărește
Pe cărarea ce se pierde. În prăpastia adâncă.

O mare parte din activitatea sa Alecsandri o consacră teatrului, care convenea spiritului său critic,
bonom, și aspirației lui la succesul imediat. În bună măsură a localizat. Ginerele lui Hagi Petcu este Le gendre
de Mr. Poirier a lui Augier în dialect moale moldovenesc și în decor oriental. Politeța franceză e înlocuită cu
ceremonia fanariotă: „Plecăciune, beizade... Mă simt foarte cinstit, bei-mu... de vreme ce vărul evgheniei-
voastre v-au proskalisit, nu încape nici o aporie...” Farmazonul din Hârlău, Modista și cinovnicul, Creditorii,
Doi morți vii, Agachi Flutur, Chir Zuliaridis, Sgarictul risipitor, Sfredelul dracului și altele sunt prelucrări de
piese franceze, mărturisite ori presupuse, în stil vodevilesc, cu obișnuita tipologie a comediei franceze în care
zgârcenia primează. Alecsandri contribuie cu o veselie nesilită și cu geniul numelor proprii burlești: Jignicerul
Vadră ot Nicorești, Satrarul Săbiuță, Postelnicul Taki Lunătescu, Nastasi Cârcei, Nae Naucescu, Lică Panglică,
Tingerică-Rumenică, Curculets Istets, Fărocoastă, Balamucea-Parcea, Toader Buimăcilă, Ghiță Coșcodan, Chir
Chirilă, Șatrarul Nărilă etc. Dintre toate aceste piese, reprezentabile sunt încă Iorgu de la Sadagura și seria
peripețiilor cucoanei Chirița (Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă, Chirița în provincie, Cucoană Chirița în
balon). Cea dintâi înscenează conflictul între tombatere și bonjuriști. Pitarul Enachi Damiean, om de modă
veche, cu antereu, blană și căciulă brumarie, își așteaptă cu masă întinsă pe nepotul Iorgu de la „afcademiile din
Sadagura”. Pentru a scoate în evidență înapoierea pitarului, prin care se apară caricat o teză, autorul scoate pe
scenă pe Gahița Rosmarinovici, femeie cu idei înaintate, tot atât de legitime în fond, umflate și ele. Gahița
poartă beretă cu pene, rochie bufantă de coloare vie și evantai. Umerii și brațele îi sunt goale, obrazul foarte
dres e împestrițat cu benghiuri. Tânărul Iorgu, sosind în costum bonjurist și cu lornion în mâna, e plăcut
surprins de occidentalismul Gahiței. El cere numaidecât „Madamei felicitarea declinației” numelui ei, iar Gahița
nu poate refuza „desirul” unui „Monsiu” așa de distins, care o contemplă prin lornion, fiindcă „cetirea
necontenită a uvrajelor” i-au „cam slăbit puterea razelor vizuale”, altfel zis „ochelnica”. Chirița este o contesă
d’Escarbagnas și după cum s-a dovedit o Madame Angot, personagiu popular în teatrul bulevardier de la
începutul veacului XIX. Ea e o cochetă bătrână și totdeodată o bună mamă, o burgheză cu dor de parvenire, dar
și o inteligență deschisă pentru ideea de progres, o bonjuristă în fine. Amestecul de anteree și fracuri din aceste
vodeviluri, de moldovenească grecizantă și jargon francoroman, de tabieturi patriarhale și de inovații de lux
occidental, dă un tablou inedit, încântător pentru ochiul de azi. Veselia nebună a cupletelor, învârtirea în danț a
personagiilor, bufoneria enormă, dar nu trivială, dau naștere unei plăcute emoții arheologice. Leonas cere, de
pildă, sub amenințare de sinucidere, portretul Chiritoaei, iar această cu multe mofturi de ingenuă scoate din sân
o adevărată cadră de perete. Surugiul dezvoltă pe scenă un repertoriu întreg de ocări: „Hi, hi, hi, hi, copii... nu
mă lăsați... Hi, hi, tătucă... Hi, hi, mânca-v-ar lupii... Hi, Iuda... Hi, jupitule. Iacă mă!... c-or sa mă lase în
troian... Hi, hi, da, hi... lua-v-ar dalacu... prohodi-v-ar cioarele!...”.

Se mai pot nota micile operete naționale (Nunta țărănească, Paracliserul etc.), din care cea mai
interesantă este Sînziana și pepelea, obârșie a viitoarelor basme dramatizate din literatură română. Avem de a
face cu un Papură-Împărat, după a căruia fată, Sînziana, aleargă Pepelea, Pârlea-vodă (simbol al secetei),
Lăcustă-vodă și alții. Față e furată de un zmeu. Fabulosul e umplut cu bufonerii, nu totdeauna de bun gust, cu
aluzii la stări prezente, de altfel ca și în basmele dramatizate ale lui Carlo Gozzi. Tândală și Păcală, sfetnici
fricoși și fără onestitate, sunt din tagma lui Pantalone și a lui Tartaglia.

Dintre piesele masive apare mai bine construită comedia severă Boieri și ciocoi, care osândește
generația venală a vechii protipendade de la 1840-1846, aceea care s-a lăsat cumpărată de evreii imigrați, spre a
fi săpată la rându-i de parveniți ca Lipicescu și pitarul Slugărică. Interesul piesei rezidă mai ales în desfășurarea
înceată și amănunțită, în lipsa unei expoziții morale bogate și în coloratura epocală a scenelor.

Critică lui Alecsandri, întemeiată pe ideile de progres și conservație cu măsură, care sunt ale lui C.
Negruzzi și Kogălniceanu și vor fi ale lui Maiorescu, e numai o varietate, literar vorbind, a operei umoristice. O
veselie nestinsă o alimentează, fie că u scurt e pus să se jeluiasca redacției, fie că se parodiază pumnuleanul-
ciune:

Plecăciune, plecăciune,
Ciune, ciune, ciune, ciune!
Arde-mi-te-ai pe-un tăciune,
Ciune, ciune, ciune, ciune!
 Mihail Kogălniceanu
În fața lui Eliade, mesianic cețos și egotist, fără simț practic, nepăsător de
tot ce nu se învârtea în jurul său, apar alți mesianici, cu sentimentul unei
misiuni pe care știu s-o traducă în termenii ei pozitivi. M. Kogălniceanu
(1817-1891) e dintre aceștia. „Întorcându-mă în Moldova – scria el surorilor
de la Berlin, unde făcu studiile superioare, – nu mă voi răsfăța în lux și faste;
de voi revedea patria vreodată, va fi spre a o sluji și a-i sacrifica viață, dacă
trebuie.” Începând din 1839, Kogălniceanu se dedică atent unei munci
modeste în aparență, dar fundamentale. Redactă o serie nouă din Alăuta
românească, suplimentul la Albina, voind a face din ea o adevărată revistă
literară, apoi Foaea sătească a prințipatului Moldovei. Cu C. Negruzzi pune
la cale editarea operelor complete (câte se cunoșteau pe atunci) ale lui D.

Cantemir. În 1840 anunță șase tomuri din Letopisițile Valahiei și Moldaviei, întreprindere realizată abia în 1852,
și pregătea apariția, întâmplată în 1841, a unei publicații de documentație istorică, Arhiva românească.
Cumpără tipografie și începu să editeze cărți. Scoase, începând din 1842, la „Cantora Foaiei Sătești”, foarte
bune Almanahuri de învățătură și petrecere. Dar mai ales, în 1840, când împreună cu V. Alecsandri și C.
Negruzzi luase direcția Teatrului Național, apăru din inițiativa sa Dacia literară, întâia revista literară
organizată, care nu avu îngăduința de a continua mai mult de un an. De aceea în 1844, împreună cu P. Bals și I.
Ghica, Kogălniceanu începu altă revistă, Propășirea, care suferi întâi suprimarea titlului, rămânând doar o Foaie
științifică și literară, apoi, după o mai lungă apariție, fu suspendată. Kogălniceanu recurse atunci la acțiunea
orală și spuse la Academia Mihăileană cuvinte care ar fi înspăimântat orice cenzură.

M. Kogălniceanu este, putem zice, întemeietorul spiritului critic. Peste tot în revistele sale, el știe ce
vrea. Vrea ca producțiile românești să fie „din orice parte a Daciei”, să fie originale, nu simple traducții din alte
limbi și încă proaste și nu din ceea ce e mai însemnat în istoria culturii universale. Vrea critică „nepărtinitoare”
lovind „cartea, iar nu persoana”. Cenzură lui e constructivă. „Cricita mea va fi o adevărată critică, adică va
lăuda în conștiință ce este bun, va descuviința ce este rău, va înlesni propășirea literaturei, nu o va împedeca.
Totdeauna moderația va prezida la judecățile ei”. Explică și utilitatea spiritului critic:

„Astăzi s-au schimbat lucrurile; care n-are mania de a fi autor? Însuși tineri de pe lavițile școalelor au
pretenția a publica scrierile lor, pân’ și tractaturi de filosofie. Ei bine, într-o asemine epohă, când se publică
atâte cărți, afară de bune, nu este de neapărată nevoie ca o critică nepărtinitoare, aspră, să le cerceteze pre toate,
și ca într-un ciur să le vânture; lăudând cele bune și aruncând în noianiul uitării pre cele rele; și una și altă după
principiile sale, și fără a lua seama la persoană și la starea aturoilor?”
 Kogălniceanu este de pe acum, sub raportul conținutistic al criticii, un tradiționalist și un teoretician al
specificului național. În Dacia literară publică Scene pitorești din obiceiurile poporului (Nou chip de a face
curte) și încheia regretând aceste „ceremonii care din zi în zi se per prin civilizația cea făcătoare de bine, adecă
prin acea civilizație care ne face cosmopoliți, dărâmându-ne obiceiuri strămoșești, caracter și limbă...”

De altfel stilul acesta bătrânesc mai poate avea și altă pricină. Aga Ilie Kogălniceanu își crescuse
odrasla cu strășnicie, după tipicul vechi, trimițând-o la școală în antereu de cutnie și cu islic de piele de miel
sură, care se prefăcea în minge pe mâinile copiilor.
 Costache Negruzzi
Activitatea poetică a lui C. Negruzzi (1808-1868) e redusă și palidă. Aprodul
Purice, „anecdot istoric”, se remarcă prin multicoloarea câte unui detaliu. Din
teatru, tălmăciri și prelucrări de vodeviluri franceze îndeobște, remarcabilă e
versiunea fragmentară din Les femmes savantes de Moliere, nu numai izbutită, dar
sub raportul transpunerii spiritului intrinsec în alt limbaj, o opera originală,
prezentând afectări și istericale la modul oriental.

Dar întâi de toate Negruzzi e un mare prozator, fără invenție, mărginit la

anecdotă și memorii. Cea dintâi nuvelă, Zoe, cu intrigă violent romantică, izbește
plăcut ochiul prin artă de ilustrator, atent la învălmășirea de tonuri și la contrastele
acestei răspântii între Occident și Orient. Cât despre structura prozei, înainte de
orice comparație, trebuie să se releve că Hermiona Asachi tradusese în 1839

Rene-Paul și Paul-Rene de Emile Deschamps și că în același an în Almanachul literar cineva dădea din același
autor Francesca de Palerma. Deși nuvela lui Negruzzi e zgomotos romantică, conține totuși aptitudini realiste
și în această privința citarea lui Prosper Merimee e legitimă. Dacă în aparență eroii sunt niște stanici, în fond ei
aparțin speței clasice a recilor ademenitori de femei, analiști imperturbabili ai situațiilor. Cu o memorabilă
ilustrație de epocă se deschide și nuvela O alergare de cai, cu acțiunea la Chișinău, loc de împerechere a luxului
cosmopolit cu mizeria tartară. Prezentarea eroilor e nu se poate mai cromatică: „Un frumos landou de Viena
venea înhămat de patru telegari roibi. Vezeteul în vechi costum rusesc, cu barbă lungă, îi mâna cu hățuri
coperite cu ținte de argint, păzind un aer grav vrednic de un magistrat.” Intriga sentimentală cade pe plan
secundar. Esențial e stilul wertherian al melancoliei: „Mă simțeam foarte trist. Voiam să plâng și nu puteam.
Am deschis fereastra. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el...” Umoarea sumbră a
eroului e comentată de tunete. Salonul are un aspect funerar grandios: „Părea că mă aflăm într-un salon
îmbrăcat în doliu unde ardeau două mari policandre cu luminări de ceară galbenă. Olga dormea culcată pe o
canapea.” Negruzzi profesează umorul romantic. În Scrisori și în scrierile mărunte, witz-ul e învederat. Trecerea
prin Podul Iloaiei este prilej de reverie și sarcasm, biografia lui Scavinschi un pretext de a zugrăvi cu râs amar
un bolnav de răul veacului. Romantică este și impertinența tânărului boier din capitală, care, plictisit de
curiozitatea provincialilor, îi convoacă și le dă informații despre persoana să: „Boieri, cucoane și cuconițe! Eu
sunt de la Iași. Șed în casă cu chirie în mahalaoa Păcurarii. Trăiesc din venitul unii mosioare ce am. Mă numesc
B. B. Am venit aici ca să scap de tină și de pulberea Iașilor, și o să șed vro lună...” Totuși există la Negruzzi un
umor curat clasic. Motivul din Au mai pățit-o și alții aparține vechii nuvele italiene și e tratat cu zâmbete
molierești.. Postelnicul Zimbolici e un Arnolphe și Agapita o Agnes. Puțini umoriști români au o mai cristalină
„joyeusete” decât Negruzzi, care in „fiziologiile” lui reia portretul labruyerian, caricandu-l cu mari pete de
coloare in manieră Hogarth:

„Provincialul umblă încotoșmănat într-o grozavă șubă de urs; poartă arnaut în coada droșcii înarmat cu
un ciubuc încălăfat și lulea ferecată cu argint; șubă de urs, arnăutul și ciubucul sunt cele trei neapărate elemente
ale boierului ținutas; fără ele nu se vede nicăiuri. Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros și gras,
are față înflorită, favoriți tufosi și musteți resucite...”

Cu Alexandru Lăpușneanu, Negruzzi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealități.
Eroii au un desen uimitor. Cu greu se poate închipui o sinteză mai perfectă de gesturi patetice, de cuvinte
memorabile, de observație psihologică și sociologică. Lăpușneanu e un damnat romantic, osândit de Providență
să verse sânge și să nazuie spre mântuire. Melancolia lui sangvinară e colorată cu mizantropie. Dar
individualitatea lui e puternică. El e disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane, hotărât și răbdător.
Tăierea boierilor e purtare de criminal fanatic într-o privință, de om politic rece într-alta. Tabloul respectiv e al
unui colorist îndrăzneț, amestecator de costumații pitorești, de sânge și lividități. Drama lui Moțoc, soi de
Polonius, curtean lingușitor și poltron, predat de vodă furieri populare, formează un al doilea act puternic.
Dezorientarea vulgului și hotărârea lui irațională de a cere „capul lui Moțoc” sunt de o rară fericire. Mai departe
urmează lupta de exterminare a Lăpușneanului, a cărui zvârcolire lasă impresia unei solide creațiuni literare.
 Concluzie
În perioada paşoptistă se afirmă primii noştri scriitori moderni în cadrul curentului naţional popular,
„Dacia literară”. Apărând ideea de originalitate în literatură, mentorul generaţiei paşoptiste dezvoltă în acelaşi
timp şi spiritual critic, exercitând, în acest fel, o influenţă hotărâtoare asupra fizionomiei culturii româneşti de la
mijlocul secolului trecut. Critica noastră – spunea Mihail Kogălniceanu – va fi nepărtinitoare: „vom critica
cartea, iar nu persoana”.

Poezia paşoptistă este o poezie socială, adaptată la momentul istoric şi chiar politic, conformă cu
idealurile de libertate şi unire ce animau sufletele românilor de pretutindeni. Acum se afirma cu putere spiritul
naţional, încrederea în valorile tradiţionale, populare, în istoria, natura şi folclorul românesc, care devin acum,
alături de evenimentele social-politice ale momentului, teme predilecte ale poeţilor. Ceea ce îi uneşte pe
scriitorii paşoptişti este militantismul regăsit în creaţiile literare, care se constituie în adevărate manifeste pentru
împlinirea unităţii şi independenţii naţionale, pentru dreptate socială. Se dezvoltă astfel o poezie retorică,
declamativă, grandilocventă, cu exprimare directă a ideilor şi sentimentelor, într-un stil avântat; cu un limbaj
adecvat înţelegerii de către marea masă de cititori, în care teme vechi precum iubirea, destinul, fericirea,
moartea, se completează cu meditaţia asupra locului omului în istorie, cu motivul conştiinţei sociale, al luptei, al
creatorului-bard, al ruinelor, al mormintelor, al revoluţiei etc. Satirizarea viciilor orânduirii feudale şi evocarea
realitaţilor sociale constituie o altă caracteristică a literaturii paşoptiste, scriitorii ironizând cu severitatea
moravurile societaţii, condamnând cu fermitate abuzurile şi nedreptăţile manifestate în epocă. Se manifestă, în
ansamblu, doua tendinţe de ordin cultural şi literar: deschiderea spre cultură şi literatura lumii. Scriitorii devin
conştienţi că literatura şi cultura română pot intra în universalitate doar prin valorificarea specificului nostru
naţional, a surselor tematice şi de exprimare pe care le oferă folclorul şi istoria naţională.

Din punct de vedere compoziţional, operele scriitorilor paşopstişti împletesc romantismul cu

clasicismul, iluminismul cu preromantismul, de unde a rezultat şi o mare varietate de specii literare: ode, elegii,
meditaţii, epistole, satire, fabule, pasteluri, idile, sonete, balade. Ideea naţională poate fi considerată nucleul
tematical poeziei paşoptiste, nuanţată sub forma ataşamentului la valorile poporului, ale pamântului şi ale
tradiţiilor româneşti (Gh. Asachi, “La patrie”, C.Bolliac, “O dimineaţă de Caraiman”, I.Heliade-Radulescu,
“Zburătorul”), a elogiului realizărilor poporului (Gh.Asachi, La introducerea limbii naţionale în publica
învaţătura, C.Bolliac, “La cea întâi corabie românească”), a prezentării trecutului ca model pentru prezent (Gr.
Alexandrescu, “Umbra lui Mircea”. “La Cozia”, I.Heliade-Radulescu, “O noapte pe ruinele Târgoviştei”). Un
loc aparte în valorificarea tematicii istorice îl ocupă balada, o împletire de elemente epice, lirice şi dramatice,
poate cea mai complexă specie a momentului, în care, sintetizând, patetismul cu patriotismul şi cu valorile
morale, poeţii devin cântăreţi ai trecutului glorios ( D.Bolintineanu, “Muma lui Ştefan cel Mare”, Gh. Asachi,
“Dochia şi Traian”). Un alt pilon tematic îl reprezintă critica societăţii contemporane, sub forma satirei ( Gh.
Alexandrescu, “Satira duhului meu”, Gh. Asachi, “Soţie de modă”) şi a fabulei (Gr.Alexandrescu, “Câinele şi
caţelul”, Gh. Asachi,” Musca şi carul”, I.Heliade-Rădulescu, “Cumatria cioarei, cand s-a numit privighetoare”).
Iau avânt: lirica filosofică ( I.Heliade-Radulescu, “Visul”, D.Bolintineanu, “Scopul omului”), cea religioasă (
I.Heliade Radulescu, “Cântarea dimineţii”, Gr. Alexandrescu, “Candela”) şi cea erotică ( Gh. Asachi, “Dorul”,
Gr. Alexandrescu,“Aşteptarea”, D.Bolintineanu, “O fată tânără pe patul morţii”). Se afirmă artistul-cetăţean,
exponent al conştiinţei colective, aşa cum se observă în poezia “Un răsunet” a lui Andrei Mureşanu “Anul
1840” a lui Gr. Alexandrescu.