Sunteți pe pagina 1din 623

— Juneţea regelui Henric —

-1-
— Ponson du Terrail —

PONSON DU TERRAIL

JUNEŢEA REGELUI HENRIC

Volumul I

FRUMOASA ARGINTĂREASĂ

Adaptare după ediţia 1880


a Editurii Dor P. Cucu

BUCUREŞTI

-2-
— Juneţea regelui Henric —

PARTEA ÎNTÂI

Într-o seară din luna iulie a anului 1572, doi cavaleri galopau
pe drumul care duce de la Pau la Nérac.
Erau doi tineri, şi mustaţa lor care abia mijea, arăta că abia
împliniseră douăzeci de ani. Unul era brun, celălalt blond.
Primul avea un păr negru ca jeul1, secundul nişte bucle aurii
care îi cădeau cu neglijenţă pe umeri.
Întorşi pe jumătate pe şeile lor, şi plecaţi unul spre altul, cei
doi cavaleri vorbeau încet:
— Noë, scumpul meu amic, zicea cavalerul brun, ştii că e
încântător lucru de a călători cineva astfel pe o noapte plăcută
de vară, şi mai cu seamă pe un drum tăcut şi pustiu, călare pe
un viguros cal bearnez plin de ardoare.
Tânărul blond începu să râdă.
— Ai dreptate Henric, şi mai cu seamă când pleacă cineva
noaptea din Nérac şi se îndreaptă spre un frumos castel unde la
miezul nopţii are să se deschidă o fereastră, cum are să se
întâmple pentru dumneata.
— Taci indiscretule!…
— Drumul e pustiu, după cum singur ai zis, Henric, şi apoi
să ne înţelegem prinţe: când ai vorbit despre noaptea asta
plăcută, nu ai voit să deschizi vorba despre ea?…
— Dar taci odată, limbutule!
— Aidea-de! continuă tânărul cel blond, jur pe numele meu
d’Amaury dacă nu arzi de dorinţă, frumosul meu senior, de a
mă auzi pronunţând numele Corisandrei.
— Noë, Noë, murmură cavalerul brun, eşti un confident
periculos, ai ajuns să arunci numele la ecourile drumului, ceea
ce e foarte imprudent…
Tânărul Amaury de Noë râdea pe sub mustaţa sa cea blondă.

1 În original „Jais‖ – un fel de cărbune foarte dur, asemănător cu


lignitul, negru intens cu reflexii, cu aspect de piatră preţioasă;
materialul a fost folosit în industria bijuteriilor; sunt cunoscute aşa-
zisele „perle de jais‖.

-3-
— Ponson du Terrail —

— Căci tu nu ştii, urmă acela ce se numea Henric şi care era


tratat de cel din urmă cu o familiaritate respectoasă, ce urechi
fine are un bărbat gelos. Bietul conte de Gramont are o soţie ce
se numeşte Corisandra, şi este de temut dar, ca nu cumva o
suflare de vânt să transporte ecoul conversaţiei noastre până în
urechile contelui…
— Ah! zise blondul, iată unde voiam să ajung.
— Ce fel, voiai?…
— Voiam să te fac să mărturiseşti, Henric, că te expui prea
mult.
— Aidea-de!
— De două ori ai scăpat ca prin minune. Într-o seară contele
a intrat la soţia sa şi dumneata ai stat ascuns mai mult de o oră
în cutele unei perdele. Altă dată ai petrecut toată noaptea într-o
salcie.
— Atunci era vară ca şi acum, şi am dormit pe o cracă.
— Dar ştii Henric, că acest conte cum e de gelos şi urât, ar fi
capabil, cu tot gradul de prinţ ce-l ai, să pună să te omoare, în
cazul în care n-ar avea curajul să-ţi înfigă el însuşi pumnalul în
inimă.
— Dragă Noë, răspunse cavalerul brun, ţi s-au istorisit
vreodată poveştile bunicii mele, doamna Margareta de Navarra?
— Da. Dar pentru ce?
— Pentru că este una care conţine o prea frumoasă morală
asupra amorului: Amorul, zicea regina Margareta, este o ţară
încântătoare în care, pentru ca să ajungi, întâmpini cele mai
mari dificultăţi. Prin urmare, un drum pe care-l parcurgi cu
înlesnire şi fără obstacole, este ca un lucru frumos, dar fără
atracţie.
— Iată, zise cu naivitate Amaury de Noë, un lucru pe care eu
nu prea îl înţeleg.
— Ascultă, să ţi-l explic. Cavalerul brun dădu pinteni calului
său şi urmă astfel: Doamna Margareta, bunica mea, vorbea cam
în enigme, cu aluzii şi metafore. Drumul cu dificultăţi, înţelegi
tu, este bărbatul gelos, este fereastra care se deschide la miezul
nopţii, este pumnalul celor ce te pândesc în colţul unei străzi
întunecoase, şi noaptea de vară petrecută pe cal sau pe craca
unei sălcii.
— Bine! Acum înţeleg…
— Drumul cel lesne de parcurs, este când lipsesc toate

-4-
— Juneţea regelui Henric —

acestea: este femeia la care intri în miezul zilei lăsându-ţi calul


la poartă, este aceea care te numeşte mititelul ei în gura mare,
şi care nu-ţi refuză nimic din acelea de care ai fi fericit de a
obţine.
— Aşadar, întrerupse Noë, dumitale nu-ţi place drumul cel
neted.
— Oh! făcu cu dispreţ cavalerul brun; dacă Satana l-ar
împinge pe Gramont ca să moară în vreo luptă şi dacă
Corisandra, mi-ar deschide uşile la perete…
— Ce ai face?
— Ei, aş răspunde, că nu-mi place casa în care nu mai pot
intra pe fereastră.
— Amin! murmură Amaury.
— Apropo, reluă acela ce se numea Henric, ştii că venim la
Beaumanoir pentru ultima oară?
— Cum, nu o mai iubeşti pe Corisandra?
— Da… tot o mai iubesc.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că plecăm mâine.
— Plecăm? întrebă Noë cu surpriză, şi când?
— Mâine dimineaţă… şi te iau şi pe tine, căci tu eşti fratele
meu de arme.
— Bine. Dar unde mergem?
— Îţi voi spune după ce voi ieşi de la Corisandra.
După ce Henric pronunţa aceste din urmă cuvinte, calul său,
obişnuit desigur a face în fiecare seară acelaşi drum, făcu o
întorsătură la stânga şi apucă pe o potecă ce trecea printr-o
pădurice de stejari care conducea spre un frumos castel numit
Beaumanoir.
Beaumanoir era ţinta călătoriei nocturne a celor doi tineri.
Când ajunseră la jumătatea drumului spre castel, ei se
opriră, lăsară poteca şi intrară într-un desiş de ulmi şi de
stejari.
Acolo cavalerul cel brun descălecă şi dădu frâiele calului,
companionului său.
Henric, zise acesta din urmă, fii prudent.
— Voi fi, nu avea teamă.
Adu-ţi aminte că, dacă nu e permis a te dosi pe câmpul de
bătaie, totuşi se poate abandona un teren de galanterie, mai
adaugă tânărul om.

-5-
— Ponson du Terrail —

— Noë, răspunse cavalerul brun, ai ajuns nesuferit cu morala


ta!… bună seara…
El se înfăşură în mantaua cea scurtă ce o purta, şi înfundă
pe ochi pălăria sa ce avea o pană albă, se asigură dacă
pumnalul ce-l purta la centură era la locul său, apoi ieşi din
desiş şi începu a alerga cu uşurinţa unei căpriore.

După un sfert de oră ajunse sub zidurile castelului.


Beaumanoir nu era o locuinţă posomorâtă din evul mediu,
înconjurată cu turnuri dese şi cu şanţuri adânci. Era mai mult
o casa încântătoare de ţară, cu o poartă solidă de stejar
căptuşită cu fier, având şi doi câini mari din Pirinei care erau
singurul mijloc de apărare, în acele timpuri de războaie civile şi
tulburări politice, contra hoţilor şi inamicilor ce ar fi voit să
pătrundă înăuntru.
Cavalerul brun puse două degete pe buzele sale şi scoase o
fluierătură întocmai ca ciobanii cari frecventează locurile de
păşune de prin apropiere şi care se cheamă noaptea unii pe
alţii. Apoi se vârî sub arborii care înconjurau locuinţa, se culcă
la pământ şi aşteptă câteva momente cu ochi fixaţi spre castel,
în care desigur că dormeau toţi, deoarece nu se vedea nici o
luminare aprinsă.
Trecură astfel câteva minute, când o lumină repede se văzu
la primul etaj al unui turn, când pe dată se şi stinse.
Atunci eroul nostru se ridică, şi mergând cu mare băgare de
seamă, tot pe sub copaci, dădu ocol edificiului şi se opri în
dreptul faţadei de miazăzi a cărei vedere da spre munţi. În
acelaşi moment, un câine mare, culcat afară pe iarbă, se repezi
spre dânsul, cu ochiul înflăcărat, cu gura deschisă şi gata a
lătra cu furie.
— Taci, Pluton, zise Henric încet, sunt eu…
Cânele îi recunoscu vocea fără îndoială căci îi linse mâna,
dădu din coadă în semn de bucurie şi se duse de se culcă
liniştit iarăşi pe iarbă. În acelaşi timp o fereastră se deschise
încet deasupra capului junelui şi la piciorul lui căzu o scară de
mătase. Cavalerul brun se agăţă de ea cu amândouă mâinile, şi
cu uşurinţa unei pisici se urcă până la fereastra ce se deschise.
Acolo două braţe parfumate şi albe ca zăpada se întinseră spre
el, îl ajutară să intre înăuntru, ridicară scara care atârna de zid
şi închiseră fereastra.

-6-
— Juneţea regelui Henric —

— Ah! scumpul meu Henric… murmură o voce dulce, ce


târziu ai venit astă-seară!…
Companionul lui Amaury de Noë se găsea acum într-o
frumoasă cameră decorată sub numele de oratoriu, cuvânt ce în
acea epocă avea aceiaşi însemnare ca budoarul. O lampă de
alabastru ce răspândea o lumină misterioasă făcea să se vadă
tablouri din şcoala italiană, bronzării florentine, un covor ţesut
în Orient şi nişte scaune mari de stejar minunat sculptate.
Stăpâna acestei locuinţe se aşeză pe unul din aceste scaune. Iar
tânărul îngenunche înaintea ei şi-i îmbrăţişa mâinile.
Femeia înaintea căreia îngenunchea eroul nostru se numea
Diana-Corisandra d’Andouins, contesa de Gramont. Ea avea
vârsta de douăzeci şi patru de ani, era blondă ca o madonă a lui
Raphael şi albă ca un crin.
—Diana, frumoasa mea Diana, murmură adolescentul, pe
când ducea mâinile cele albe şi parfumate ale contesei la buzele
sale, pentru ce încrunţi astfel sprâncenele şi mă priveşti cu
mânie întocmai ca şi cum mi-ai reproşa că am sosit târziu?
— Dar răspunse ea, surâzând şi întinzând mâna către un colţ
al oratorului, priveşte orologiul, scumpul meu Henric, sunt
două ore după miezul nopţii.
— Este adevărat, amorul meu, dar Noë este vinovat, el mă
face să întârzii întotdeauna.
Contesa aruncă un tandru surâs asupra junelui.
Henric, îi zise ea, nu te gândeşti că suntem în luna lui iulie şi
că la ora trei se face ziuă. Gândeşte-te dar, iubitul meu, că
Corisandra ta ar fi pierdută, dacă te-ar întâlni cineva în
revărsatul zorilor pe lângă castelul Beaumanoir. M-ar omorî…
mai adăugă ea încet.
— Oh! exclamă junele, dar eu nu sunt aici?
— Eu îi aparţin, suspină ea plecându-şi capul, şi dacă ar
avea cea mai mică bănuială, ah! îţi jur Henric, că cu toate că
eşti prinţ, ar fi capabil să pună să te omoare!
Henric surâse şi îi zise:
— Tu uiţi, pe zeul care veghează asupra noastră, Diana, pe
zeul amorului? Şi luându-i capul între mâini o sărută pe frunte
şi cu o voce tristă urmă:
— Scumpa mea Diana, nu ştii că am venit să îmi iau adio de
la tine pentru o lună?…
— Adio… Ce, eşti nebun, Henric? strigă contesa cu un fel de

-7-
— Ponson du Terrail —

spaimă.
— Nicidecum! prietena mea.
— Dar este imposibil… pentru ce adio?
— Pentru că plec, părăsesc Nérac. Mama o doreşte; aşa mi-a
ordonat…
— Şi unde te duci, Dumnezeule? exclamă Diana d’Andouins
palidă şi tremurândă; unde pleci, Henric?
— La Paris, la curtea Franţei…
— Oh! nu te duce, Henric nu te duce! exclamă cu vioiciune
contesa; să nu te duci… repetă ea cu spaimă. Gândeşte-te că
eşti hughenot, scumpul meu prinţ, şi o să ţi se întâmple vreo
nenorocire.
— Ce idee! zise Henric de Navarra, apoi adaogă: linişteşte-te
scumpă Diana, căci mă duc la Paris incognito. Şi pentru ce
aceasta? nu ştiu. Regina, mama mea, îmi va da mâine un plic
pecetluit pe care am ordin de a nu-l deschide până la Paris. Ştiu
numai că plec fără escortă, însoţit numai de Noë, unde am să
locuiesc în strada Saint Jaques, la hotelul Leul de Argint ţinut
de un bearnez numit Lestacade.
— Şi peste o lună, o să te întorci scumpul meu?
— Aşa mi-a spus mama.
Contesa se puse pe gânduri.
— Această călătorie îmi pare foarte curioasă, murmură ea, şi
desigur că are un scop politic, pe care nici eu nici dumneata,
scumpe Henric, nu-l putem ghici.
— Diana, frumoasa mea Diana, zise tânărul prinţ, lasă-mă
să-ţi închid gura cu un sărut, avem să petrecem împreună
numai o oră. Dacă vom consuma acest timp numai într-o
monotonie şi tristeţe, vom pierde momentele preţioase ce ne mai
rămân…
— Ai dreptate, zise ea.
Şi cei doi amorezaţi îşi făcură jurămintele cele mai solemne,
şi ora ce le mai rămânea o petrecură făcându-şi cele mai dulci
promisiuni. În fine o uşoară lumină albicioasă apăru la răsărit;
şi cum Romeo se despărţea de Julieta, Henric de Navarra se
ridică în picioare şi zise:
— Diana, iată ziua…
Ea îl apucă în braţe, îl făcu să repete pentru a o suta oară,
într-o oră, jurământul că se va întoarce cât mai curând şi că o
va iubi întotdeauna, apoi îi zise:

-8-
— Juneţea regelui Henric —

— Ascultă, Henric, ai fost vreodată la Paris?


— Am fost când eram în vârstă de opt ani.
— Ah! asta înseamnă că n-ai fost niciodată. Şi oricât eşti de
prinţ nu vei fi la adăpostul niciunei curse, niciunei seducţii, şi
tocmai pentru că mergi incognito, vei avea trebuinţă de prieteni
siguri.
— Am pe Noë.
— Noë este un ameţit, şi tot atât de neumblat prin Paris ca şi
tine. Am să-ţi dau o scrisoare care îţi va prinde bine.
— Şi către cine?
— Către un burghez care locuieşte în strada Urşilor şi a cărei
femeie a fost crescută la un loc cu mine. Află Henric că cei mici
îţi pot face mai multe servicii decât cei mari; şi bravul burghez
la care am să te recomand îmi este foarte devotat; el îşi va da
viaţa pentru tine când va şti că te iubesc, şi în caz că vei goli
punga prea repede te va şi împrumuta, însă fără nici un profit,
bineînţeles.
— Este bogat acest burghez?
— Ca un mare senior. El e argintar şi se numeşte Loriot.
— Dă-mi scrisoarea, zise Henric, am să mă duc pe la el, nu
pentru altceva, decât ca să-l aud vorbindu-mi de tine.
— Când o să pleci, Henric?
— Astăzi pe la apusul soarelui.
— El bine! tot astăzi, unul din servitorii mei se va înfăţişa la
castelul de Nérac şi îţi va aduce scrisoarea. Adio scumpul meu,
pleacă… Iată că se face ziuă.
Diana d’Andouins, contesa de Gramont, deschise atunci fără
zgomot ferestrele oratorului, aruncă o privire afară pentru ca să
se asigure că nu era nimeni împrejurul castelului, apoi lăsă din
nou jos scara de mătase.
— Adio! repeta Henric, adio.
Junele prinţ sări pe fereastră, îi dădu o ultimă sărutare, simţi
o lacrimă fierbinte căzând din albaştrii ochi ai frumoasei Diana
pe mâna sa, puse piciorul pe scară şi dispăru.

II

Opt zile după aceasta, tânărul prinţ Henric de Navarra şi


companionul său Amaury de Noë alergau călări noaptea pe

-9-
— Ponson du Terrail —

ţărmurile Loarei pe un drum strâmt ce trece pe lângă râu şi pe


lângă dealurile lui, acoperite cu păduri şi vii. Henric de Navarra
mergea la Paris cu nişte instrucţiuni secrete de la Doamna
Jeanna d’Albret mama sa, instrucţiuni închise într-un plic pe
care nu trebuia să-l deschidă decât la Paris. Mai avea cu sine şi
scrisoarea frumoasei Corisandra pentru prietena sa din
copilărie, soţia argintarului.
Ei erau pe drum de la răsăritul soarelui. Se culcaseră în ajun
la Tours şi plecaseră din nou în revărsatul zorilor hotărâţi ca să
ajungă la Blois; dar ori că plecaseră prea târziu, ori că se
opriseră prea mult la un han izolat din drumul lor, că noaptea
avea să îl apuce, mult mai înainte de a putea zări din depărtare,
turnul catedralei oraşului Blois. Timpul se întâmplase să fie
furtunos şi cerul încărcat de nori negri brăzdaţi de fulgere dese.
— Aide Henric, zise Noë care mergea în tăcere de câteva
minute, grăbeşte calul, căci o să ne apuce furtuna. Şi ce
furtună Dumnezeule, iată calul a început să tremure sub mine.
— Aidea de! tu eşti un bun călăreţ Noë, şi apoi o să poţi să îl
stăpâneşti.
— Da, dar nu îmi place se mă ude ploaia.
— Ploile de vară sunt răcoritoare.
Un tunet care se auzi şi care îi făcu pe cai să sară în două
picioare, împiedică pe Henric de a-şi urma cuvântul. Şi în
acelaşi timp începu a cădea picături de ploaie.
— Ceea ce îmi pare mai curios, zise Noë, al cărui cal începuse
să tremure mai tare, e că mă tot uit înainte şi nu zăresc nimic,
încă nici drumul.
— Ba eu văd venind un om călare, răspunse Henric.
— Şi eu îl văd, dar un om nu este o casă unde să te poţi
adăposti.
O a doua bubuitură de tunet răsună în aer şi la lumina
fulgerului, cei doi tineri cavaleri, zăriră foarte bine pe acel om.
Era un tânăr călare pe un catâr şi care părea foarte îngrijorat
de furtună.
— Hei! amice, îi strigă Noë în momentul când se apropie de
ei.
Ţăranul se opri şi cu respect scoase din cap boneta sa de
lână.
— Suntem departe de Blois?
— La cinci leghe, senioria voastră.

- 10 -
— Juneţea regelui Henric —

— Cel puţin suntem aproape de vreun sat?


— Nu mai e niciun sat până la Blois.
— Dar, în sfârşit, trebuie să fie vreo casă prin apropiere.
— Da este un han, la două leghe de aici.
— Nu mai aproape?
— Nu, senioria voastră.
— Ei bine! zise cu veselie Henric de Navarra, aide înainte,
Noë, şi lasă să ne răzbească ploaia cât va voi.
— Ah! răspunse ţăranul, dacă e vorba numai de a vă
adăposti atunci este altceva?
— Cum altceva?
— Pentru că este aici, la o distanţă de un sfert de oră, o
stâncă scorburoasă, sub care vă puteţi adăposti foarte bine cu
cai cu tot.
— Crezi?
— Neapărat, pentru că acolo, duminicile se face joc.
Henric întinse un scud ţăranului şi dădu pinteni calului. În
mai puţin de un sfert de oră, şi tocmai când se întunecă mai
mult, cei doi tineri ajunseră la locul de care le vorbise ţăranul.
Era într-adevăr un fel de peşteră spaţioasă cu faţa spre drum.
Luminat de un fulger, Noë intră cel dintâi fără să fi avut nevoie
să descalece, şi Henric îl imită.
Îndată după acesta, furtuna izbucni cu mai mare violenţă.
Bubuiturile de tunete şi fulgerele se urmau fără întrerupere,
luminând toată valea Loarei şi deşteptând toate ecourile
adormite. Cei doi cavaleri îşi legară caii în fundul peşterii într-
un mod de a nu vedea fulgerele, şi apoi se aşezară pe o
grămăjoară de foi şi crăci, aduse acolo fără îndoială de către
ciobani şi vieri2.
— Ah! murmură Noë după o scurtă tăcere, această peşteră
îmi pare mai frumoasă şi decât saloanele castelului de Nérac,
Henric, şi dacă am avea aici numai o ciozvârtă de vânat şi o
butelie cu vin alb, puţin ne-ar păsa de furtună.
— Ah! suspină Henric, eu m-aş mulţumi să am numai mâna
albă a Corisandrei într-a mea.
Noë, când auzi acest regret amoros al tânărului prinţ, începu
a fluiera într-un mod batjocoritor, printre dinţi.
Numaidecât după aceasta, un alt zgomot decât al ploii şi al

2 Podgoreni, viticultori.

- 11 -
— Ponson du Terrail —

tunetelor, se auzi. Ce doi tineri se sculară repede după


grămezile lor de foi uscate şi ascultară cu atenţie. Se auzea pe
drum, galopul mai multor cai grăbiţi. Fulgerele se urmau cu o
astfel de repeziciune, încât drumul, râul şi dealurile din jur,
erau luminate ca ziua.
Henric de Navarra şi Noë, apropiindu-se de gura peşterii,
văzură o femeia călare care da necontenit cu biciuşca în cal şi
care trecu înainte mai repede şi decât fulgerul. După dânsa, la
trei paşi distanţă, un cavaler se forţa să o ajungă strigându-i, cu
un accent italienesc bine pronunţat: oh! de astă dată nu mai îmi
scapi!
Tinerii auziră un ţipăt de groază, apoi în acelaşi timp văzură
pe amazoană întorcându-se pe şa, întinzând braţul şi slobozind
un pistol, a cărui detunare se amesteca cu zgomotul tunetului.
Calul cavalerului ce o urmărea se ridică în două picioare, se
învârti în loc şi căzu pe spate, răsturnând în căderea sa şi pe
călăreţ.
Amazoana biciui din nou calul şi dispăru ca un meteor în
întunericul nopţii. Aceste lucruri se petrecură aşa de repede,
aşa de pe neaşteptate, încât prinţul de Navarra şi tânărul său
companion, rămaseră încremeniţi, şi nici nu apucară să se
gândească de a interveni.
Când văzură însă, pe cavalerul trântit că se ridică sănătos şi
nevătămat de sub cadavrul calului său, Noë leşină de râs. Acel
necunoscut era aproape de peşteră, şi zgomotul râsului îi atrase
privirea către tinerii noştri pe cari îi văzu, la lumina unui fulger,
stând cu nepăsare sub stânca protectoare. În acelaşi timp zări
şi caii în fundul peşterii.
— Ah! pe numele Madonei, exclamă el, ce nenorocire!
Şi fără a se turbura de acel râs batjocoritor, înaintă către
tineri, şi îi fixă cu o privire repede şi sigură a omului
experimentat în ale vieţii.
Junele prinţ şi companionul său, erau îmbrăcaţi foarte
simplu, judecându-i după spenţerul3 lor de postav gros, după
pălăriile lor fără pene, şi după cizmele lor în formă de pâlnie,
crezu că are a face cu nişte mici gentilomi, fii de familii
neînsemnate ce se duc la Paris să-şi caute o carieră. Astfel, se
apropie de dânşii cu nasul sus, cu privirea insolentă şi

3 Surtuc fără pulpane, purtat de unii ţărani. (din germ. Spenzer)

- 12 -
— Juneţea regelui Henric —

protectoare.
— Ah! aveţi cai, băieţi…
Henric de Navarra şi Noë se uitară lung la el.
Era un om de aproape patruzeci de ani, înalt şi îmbrăcat ca
un gentilom distins. Faţa sa măslinie, aerul său mândru,
căutătura-i încruntată şi batjocoritoare în acelaşi timp, îl arătau
că este unul din acei italieni pe care regina-mamă, Catherina de
Médicis, îi adusese în suita sa şi care se îmbogăţiră repede la
curte.
— Tocmai, îi răspunse Henric de Navarra cu un ton nu mai
puţin mândru, noi avem cai şi suntem din cauza asta mai
fericiţi decât dumneata care nu mai ai.
— Aşa este, dar sunt sigur că o să-mi daţi mie un cal.
— Poftiţi? zise prinţul.
— Trebuie cu orice preţ să ajung pe acea femeia, continuă
italianul.
— Cam anevoie…
— Oh! negreşit, dar nu-ţi dăm…
Un zâmbet plin de insolenţă se strecură pe buzele italianului.
— Când veţi afla cine sunt, zise el, desigur că nu mă veţi
refuza în a-mi vinde un cal.
— Nu cumva veţi fi regele? întrebă Noë cu un ton
batjocoritor.
— Mai mult decât atâta, băieţi.
— Dar zise la rându-i rânjind Henric, mai presus de rege este
Papa. Eşti Papa?
— Nu, dar sunt favoritul doamnei Catherina de Médicis.
— Apoi, zise prinţul care începuse să facă haz de aerul
important al cavalerului, asta e ceva mai puţin de cât regele…
— Aide mici gentilomi, zise italianul pierzându-şi răbdarea,
n-am vreme de pierdut. Alegeţi… sau îmi vindeţi un cal pe care
îi voi plăti cât îmi veţi cere.
— Ştim, zise Noë, că favoriţii reginei se îmbogăţesc cu
meseria asta. Trebuie să ai chimirul plin gentilomule.
— Sau, continuă necunoscutul, să ştiţi că veţi avea în mine
un mare inamic care va pune să vă dea o bună lecţie într-una
din zile.
Henric şi Noë îi răspunseră printr-un hohot de râs. Atunci
italianul desperat, trase spada şi adăugă:
— Sau că voiţi să ne jucăm niţel cu instrumentul ăsta,

- 13 -
— Ponson du Terrail —

domnilor.
— Hei! vezi aşa! zise prinţul. E multă vreme de când n-am
făcut scrimă şi o să îmi mai dezmorţesc pumnul niţel acuma.
Şi, ca şi italianul, Henric de Navarra, se înarmă cu spada…
— Dă-mi voie, Henric, zise Noë care îl invită şi îl opri, eu
trebuie să încep cu domnul.
— Ba din contră, răspunse prinţul, eu.
— Dar…
— Aide, grăbiţi-vă, zise necunoscutul cu nerăbdare. Vă voi
servi pe amândoi, băieţi. Mă numesc René Florentinul şi sunt
maestru de arme.
— Eu, zise Henric de Navarra, dând la o parte pe Noë, sunt
un bun elev.
Şi încrucişă fierul cu italianul, care năvăli asupră-i cu spada
ridicată. Noë, puţin mişcat, se retrase mai la parte.
Florentinul nu minţise, era maestru de arme, şi de la prima
angajare fiul Jeannei d’Albret, băgă de seamă, dar acesta din
urmă avea tinereţea cu dânsul, elasticitatea membrelor, un
curaj de leu şi o minunată prezenţă de spirit.
Lupta nu putea să ţină mult între doi omeni care învârteau
spada cu aşa curaj. La a treia angajare, Florentinul voi să
încerce acei joc perfid căruia tradiţiunea i-a dat numele de jocul
italienesc. Începu să sară, să se plece în jos strigând şi
prezentând spadei adversarului său, capul şi genunchiul.
Din fericire pentru Henric de Navarra, răposatul rege Antoin
de Bourbon, tatăl său, făcuse războiul în Italia şi, fiindcă el
fusese profesorul de scrimă al fiului său, îi arătase în
momentele sale libere, cum trebuie să se apere contra unui
adversar milanez sau florentin. Astfel tânărul prinţ, care sta
liniştit, se ferea bine de a-l ataca. Parând cu băgare de seamă,
lăsă pe Florentin să îşi facă meşteşugurile lui de scrimă, să se
obosească şi să aştepte momentul favorabil pentru a executa
acea faimoasă alunecare care era coroana jocului teribil ce îl
juca. Prinţul prevăzuse însă lovitura ce voia să îi dea şi în
momentul când italianul atacă, printr-o săritură se dădu în
lături şi, înainte ca italianul, a cărui spadă lovise în gol, să aibă
vreme de a se retrage, îi dădu o lovitură cu latul spadei în cap,
zicându-i:
— Iată riposta mea, şi e bună!
Italianul gemu şi căzu pe pământ ca cum ar fi fost lovit de

- 14 -
— Juneţea regelui Henric —

trăsnet. Noë alergă.


— Oh! îi zise Henric, linişteşte-te, amicul meu; nu e nimic.
Nu e mort… o lovitură dată cu latul nu omoară, este ameţit.
Peste o oră îşi va veni în simţiri.
Tinerii se plecară spre Florentin şi Noë îi puse mâna la inimă.
Inima bătea.

Poza 18

— E leşinat, adăugă prinţul.


— Henric, zise Noë, i-ai auzit numele?
— Da, este René Florentinul.
— Parfumerul reginei-mame, Henric?
— Da.
— Un om rău, şi a cărui moarte, te asigur, i-ar fi fost foarte
plăcută lui Dumnezeu.
— Atunci, îmi pare rău că nu l-am ucis.
— Vremea nu e pierdută, prinţule.
— Ce? exclamă Henric.
— Înfig eu spada în el dacă dumitale nu-ţi convine s-o faci.
— Ah! Noë, într-un om căzut jos, într-un om leşinat?
— E o viperă pe care trebuie s-o striveşti, când dai peste ea.
— Da, dar vipera strivind-o poate să te muşte de picior, pe
când un om leşinat nu poate să îţi răspundă cu nimic.
— Henric, Henric, murmură Amaury de Noë, am o grozavă
presimţire.
— Ce presimţire, dragă Noë?
— Am presimţirea că acest om, căruia voieşti să îi cruţi viaţa,
va juca un rol teribil în destinul dumitale.
— Aş!
— Un rol funest şi fatal, Henric, şi că într-o zi te vei căi
amarnic că nu i-ai vârât rapiera în inimă.
— Ai înnebunit, Noë.
— Nu, prinţule, nu. Mi se pare că citesc în viitor în acest
moment.
— Ţi se pare, răspunse cu răceală prinţul.
— Crezi?
— Negreşit, căci e mai bine să citesc în trecut decât în viitor.
— Pentru ce?
— Pentru că trecutul îţi va spune că mă numesc Henric de

- 15 -
— Ponson du Terrail —

Bourbon, descendent direct din regele Saint-Louis, răspunse cu


răceală prinţul, şi că nu sunt dintre aceia care lovesc sau lasă a
se lovi un om fără apărare.
Noë îşi plecă capul.
— Ai dreptate, zise el, dar ai făcut foarte rău că nu m-ai lăsat
pe mine să mă bat cu acest câine de italian, eu l-aş fi ucis.
— Furtuna a încetat, reluă Henric, să încălecăm dragul meu.
Nu mai pot de foame.
— Aide, să nu mai văd în ochi pe mortăciunea asta, răspunse
Noë, mişcând cu piciorul corpul italianului leşinat.
— Eu, zise Henric, dezlegându-şi calul şi încălecând, mă
gândesc la un lucru.
— La ce!
— Cine o fi fost femeia pe care o urmărea şi care i-a răspuns
aşa de cavalereşte cu pistolul. Era frumoasă, era tânără? La
asta mă gândesc.
— Henric, zise râzând Noë, aş vrea să găsesc pe cineva care
să se ducă în Navarra.
— De ce?
— Ca să-l trimit la Beaumanoir să spună frumoasei
Corisandra că prinţul Henric de Navarra…
— St!… Nici o vorbă mai mult.
Şi prinţul dădu pinteni calului, cei doi tineri porniră iar la
drum, lăsând pe René Florentinul leşinat.

III

A doua zi, după această seară furtunoasă, în care o păţise


aşa de rău René parfumerul, tinerii noştri erau la apusul
soarelui, în pragul unui han dintre Blois şi satul Beaugency.
Hanul avea o proastă înfăţişare cu toată inscripţia sa în care
se citea că la Locul de întâlnire al celor Trei Crai de la Răsărit se
adăpostesc seniorii cei mari şi gentilomi. Câteva găini slăbănoge
râcâiau gunoaiele grămădite în curte, un câine cu urechile de
lup dormita lângă uşa unde stăpânul hanului, luând şi
funcţiunea de bucătar, jumulea o gâscă pentru ca să
pregătească demâncarea călătorilor ce Dumnezeu îi trimesese.
O slujnică aţâţa focul la vatră şi nevasta hangiului punea masa
pe când unicul rândaş al hanului ţesăla cai gentilomilor legaţi

- 16 -
— Juneţea regelui Henric —

de uşa grajdului.
Henric de Navarra şi Amaury de Noë se suiseră pe o grindă
mare trântită dinaintea casei şi stau cu spatele unul la altul.
Henric se gândea, privind distrat împrejurul lui.
Amaury scosese o carte din buzunar şi citea.
De-odată Henric se întorsese către dânsul.
— Hei, literatule, ce citeşti tu acolo?
— Cea din urmă carte a lui Mésir de Bourdeille, abatele
Bratomului, viaţa Femeilor galante. Trebuie să-mi petrec şi eu
timpul cu ceva…
— Îţi mulţumesc, va să zică discuţia cu mine te plictiseşte.
— Oh! iertare seniore, zise Amaury, eşti nedrept.
— Da?
— Şi conversaţia cu senioria voastră îmi este foarte plăcută,
dar…
— Dar? întrebă Henric.
— Având altceva mai important de făcut, fără îndoială decât a
mai sta de vorbă cu mine de vreme ce n-ai mai binevoit a-mi
adresa un cuvânt de azi de dimineaţă, am cugetat că trebuia şi
eu să te las în pace şi să caut altceva.
— Neatârnarea ta îmi place, Amaury, dar vreau să pun o
limită.
— Ah! senioria ta binevoieşte, în sfârşit, a sta de vorbă cu
mine?
— Ca oricare muritor şi nu ca un senior.
— La ce te gândeai, dar, Henric?
— La Corisandra.
— Tot la ea?
— Şi, de ce nu?
— Ei Doamne, răspunse Noë, femeile nu prea merită să te
gândeşti ziua şi noaptea la ele.
— Oh! dânsa merită…
Amaury tăcu, dar îşi răsuci mustaţa-i bălană cu un aer foarte
elocvent.
— Şi apoi, reîncepu prinţul, amice Noë, sunt foarte curios de
un lucru.
— De ce lucru, Henric?
— Ştii că Corisandra mi-a dat o scrisoare?
— Da.
— Pentru prietena ei din copilărie, pentru nevasta

- 17 -
— Ponson du Terrail —

argintarului Loriot.
— Da.
— Sunt curios să ştiu ce o fi scris în această scrisoare.
— Din nenorocire, scrisoarea e legată cu o panglicuţă şi
panglicuţa e pecetluită cu ceară albastră.
— Aşa e.
— Şi ar fi un act nedelicat ca s-o despecetluim. Hai! ce zici?…
O scrisoare scrisă de femeia care te iubeşte…
— Cu toate acestea, eu sunt de părerea ta şi nu mi-aş
permite niciodată să rup pecetea. Dar… vai…
Henric se opri din vorbă şi oftă.
— Ce e? întrebă Noë.
Mi s-a întâmplat o nenorocire.
— Aşi! ce nenorocire?
— Pecetea s-a rupt singură.
— Cum?
— Sau mai bine s-a topit căci a fost foarte cald azi. Ştii când
ne-am oprit la hotelul de la Blois ca să dejunăm, am pus
scrisoarea Corisandrei şi a mamei la soare. Soarele a topit
ceara, pe când înghiţeam din vinul ce mi-l adusese hangiul.
Şi prinţul de Navarra scoase din sân cele două scrisori şi le
întinse amicului său Amaury de Noë.
— Aşa e, zise acesta, soarele a topit ceara, însă n-a desfăcut
şi nodul de mătase.
— Da, dar…
— Pricep ce vrei să-mi zici. Nodul se poate face la loc după ce
l-ai dezlegat.
— Cam aşa!
— Dacă ar fi vorba de scrisoarea doamnei Jeanna de Navarra,
care scrisoare, în sfârşit tot dumitale îţi este adresată şi pe care
tot va trebui s-o deschizi la Paris… ţi-aş zice…
— Aceia nu mă interesează.
— De unde ştii?
— Ştiu că într-însa se cuprinde politică, mă plictiseşte… pe
când epistola Corisandrei… dar în sfârşit pentru că zici tu că e
rău…
Henric de Navarra nu isprăvise cuvântul şi se auzi pe drumul
până atunci pustiu şi tăcut, un tropot de mai mulţi cai.
Gentilomii se întoarseră şi văzură sosind la hanul, pompos
întitulat: Locul de întâlnirea Celor trei Crai de la Răsărit, o trupă

- 18 -
— Juneţea regelui Henric —

compusă din trei călăreţi.


Henric îşi băgă scrisorile în buzunar şi se ridică ca să vadă
mai bine. Al treilea călăreţ, care mergea în urmă era o femeie.
Primul era un om gros cărunt, purtând o haină de postav
negru, pălărie fără pene şi drept orice armă, o carabină atârnată
de curelele şeii, trei semne evidente că nu era gentilom. Avea
aparenţa unui burghez, dar a unui burghez foarte mulţumit de
persoana lui.
După dânsul venea un fel de valet purtând dinaintea şi la
spatele şeii două geamantane. În fine femeia care încheia micul
cortegiu călare pe un frumos cal alb, purta asemenea o
îmbrăcăminte burgheză. Dar cât era de frumoasă sub masca ei,
– femeile pe atunci călătoreau mascate, – cât era de elegantă
talia ei cea zveltă şi purta calul cu aşa dibăcie şi graţie că ai fi
putut zice că e o damă bună călătorind incognito, însoţită de
servitorii săi.
— Hei, strigă burghezul, hei hangiule!
Hangiul, care jumulea o gâscă şi nu se mişcase din pragul
uşii, abia ridică capul şi privi cu insolenţă pe burghez.
— Cu ce pot să vă slujesc? întrebă el.
— Iaca vorbă! răspunse burghezul descălecând, şi cu un ton
care proba că avea punga groasă: să îmi dai să mănânc şi apoi
să dorm puţin.
Hangiul ezită şi privi spre cei doi tineri. Privirea sa însemna
lămurit că nu prea ţinea să primească burghezi în casa sa, când
erau la dânsul nişte oameni ca gentilomii noştri. Dar Henric,
care pricepuse această privire, zise:
— Ce, ai de gând să-ţi refuzi muşterii?
Hangiul îngână:
— Cer iertare senioriilor voastre, dar nu m-aşteptam să-mi
vie de-odată atâţia călători, şi…
În loc de a isprăvi cuvântul, hangiul arătă gâscă sa pe care
terminase de jumulit.
— Înţeleg, zise Henric, gâsca este pentru noi?
— Da, seniore.
— Şi nu mai ai nimica de mâncare?
— Aproape, nimica.
— Atunci, vom împărţi gâsca noastră cu acest om.
Apoi adresându-se burghezului:
— Domnule, te invit să prânzeşti cu noi…

- 19 -
— Ponson du Terrail —

Burghezul îi salută până la pământ, murmurând câteva


cuvinte de mulţumire.
În vremea acesta, hangiul, care îşi schimbă îndată atitudinea
şi vorbirea, se grăbi s-o ajute pe tânăra femeie ca să se dea jos
de pe cal şi striga rândaşului:
— Hei Nicou, deshamă caii şi curăţă-i de praf.
— Messir, îngână burghezul care nu ştia cum să mai salute,
sunt atins de curtenia domniei tale; se vede că eşti un adevărat
gentilom. Un nobil de ieri, un parvenit, ar fi mâncat gâsca
singur.
— Vom mânca gâsca împreună, răspunse cu veselie Henric,
şi vom uda-o cu vinul cel mai bun al hangiului.
— Oh! cât despre vin, zise burghezul, am colea la şaua mea
un burduf din care să pofteşti să guşti şi apoi să stăm de vorbă
amândoi.
Şi burghezul arătă cu degetul o piele de ţap umflată care sta
atârnată pe coastele calului său.
Dar Henric nu mai privea nici la cal, nici la burghez, nici la
burduf. Călătoarea descălecase şi îşi scosese masca. Şi masca
nu o făcuse să pară mai mult, decât în realitate. Era o femeie de
douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ani, frumoasă în
puterea cuvântului, albă ca un crin, cu părul negru ca pana
corbului, buzele rumene ca cireaşa şi ochii mari albaştri, puţin
cam trişti.
Henric se sculă cu grabă după grinda pe care se suise şi
salută pe tânăra femeie cu o atenţie care făcu pe Amaury să
zâmbească.
— He, he, cugetă el, Henric se plângea adineauri că nu poate
să-şi mai ia gândul de la Corisandra… Cine ştie?
Burghezul ceru o cameră, dădu mâna tinerei femei şi intră în
han. Henric urmă cu ochii pe frumoasa necunoscută.
— Drace, murmură Noë, după ce nu se mai văzu, burghezele
de pe aici îmi par mai frumoase decât damele cele mari. Ce zici
Henric?
— E foarte frumoasă, dragul meu Noë.
— Tot aşa ca şi Corisandra.
— St! murmură Henric scandalizat de comparaţie, îmi trece o
idee ciudată prin cap.
— Aşi!
— Cine ştie dacă asta nu va fi femeia din noaptea trecută.

- 20 -
— Juneţea regelui Henric —

— Pe care o gonea René?


— Da.
— Se poate. Dar calul ei e alb, pe când al amazoanei era
negru.
— Ce e cu asta? Se schimbă caii pe drum.
— Aşa e, dar amazoana era singură. Acesta e acompaniată de
doi voinici.
— Fie, murmură prinţul, eu bănuiesc că este ea şi voiesc să
mă asigur, iubitul meu Noë.
Apoi, ca şi când ar fi fost grăbit s-o revadă pe necunoscută,
prinţul zise hangiului:
— Aide, grăbeşte-te. Mi-e foame.
Hangiul intră în bucătărie şi prinţul se urcă iar pe grinda lui.
— Henric, Henric, murmură Noë, mă prind că nu ţi-e nici
foame, nici sete.
— Eşti nebun?
— Ţi-e grabă numai ca să mai vezi pe necunoscuta noastră.
— Taci din gură.
— Şi nu mă mir… dacă… de-acuma până diseară…
— Ei?
— Nu te vei amoreza.
— Iubesc pe Corisandra…
Pe Noë îl umflă râsul.
— Cred Henric, zise el, dar ştiu… în călătorie…
— Ce e în călătorie?
— O amantă absentă îşi pierde drepturile, tot aşa ca un
bărbat care se duce la război sau la vânătoare.
— Noë insulţi…
— Ba, nu.
— Nu crezi în amor.
— Dimpotrivă.
— Apoi dacă pretinzi că nu iubesc pe Corisandra…
— N-am zis asta.
— Ai zis că aş putea să iubesc pe alta…
— Ei, da, întrerupse Noë, eu sunt filozof.
— Ce vrei să zici cu asta?
— Că eu am principii…
— În ce constă principiile tale?
— A descoperi pe sfântul Petru pentru a acoperi pe sfântul
Pavel.

- 21 -
— Ponson du Terrail —

— Nu te înţeleg.
— Bine! Am să fac ca regina Margareta de Navarra, şi să-ţi
vorbesc cu aluzii şi metafore.
— Să te vedem.
— Să ne închipuim că dumneata te numeşti Amaury de Noë
şi că eu sunt Henric de Navarra.
— Bine!
— Eu am lăsat în Bearn o femeie adorată cu numele de
Corisandra.
— Prea bine.
— Am dat aici peste o altă femeie foarte frumoasă care se
numeşte… Închipuieşte-ţi un nume acolo, Minerva sau Diana.
— Apoi?
— Corisandra care este în Bearn, reprezintă pentru mine pe
sfântul Petru şi Minerva sau Diana pe sfântul Pavel.
— Noë, iubitul meu, eşti un desfrânat.
— Se poate.
— Şi principiile dumitale nu sunt şi ale mele.
— Hei! vom vedea.
Hangiul veni să anunţe gentilomilor că gâsca s-a fript şi
aşteaptă pe masă împreună cu un rasol de păstrăvi, o bucată de
vânat şi două butelii de vin vechi de Beaugency.
În acelaşi moment veni şi burghezul cu tânăra femeie, care-şi
reparase dezordinea toaletei sale de călătorie. Henric de
Navarra, ca şi cum ar fi vrut să justifice prevederile lui Noë,
întinse mâna frumoasei necunoscute, o aşeză la dreapta sa, în
locul de onoare.
Burghezul era un om de aproape cincizeci de ani, pleşuv,
figura rotundă şi deschisă, cu privirea dulce dar nu lipsită de
oarecare energie. Nu era tăcut dar era scurt la vorbă, respectuos
faţă de gentilomi, dar fără umilinţă. Bea des şi mânca cu mare
poftă.
Tânăra femeie, căreia îi vorbea cu dumneata şi pe care o
numea Sara, era plină de cuviinţă şi de distincţie. Răspunse cu
spirit la galanteriile prinţului şi companionului său, surâse de
două său trei ori, dar ochiul ei albastru rămânea tot trist şi
după cum burghezul o numea Sarah şi ea îl numea pe el
Samuel. Tinerii gentilomi făcură câteva comentarii destul de
discrete în timpul mesei, la care femeia şi companionul ei
răspunseră cu multă rezervă, mărginindu-se a le spune, în ceea

- 22 -
— Juneţea regelui Henric —

ce îi privea pe ei, că veneau de la Tours şi se duc la Paris. După


masă, Sarah se retrase în odaia ei şi burghezul Samuel într-un
mic cabinet vecin unde se întinse pe o canapea.
Henric de Navarra, nemulţumit, luă pe prietinul său la braţ şi
îl duse pe drum.
— Aide să respirăm la lumina lunii.
— Vrei să-mi vorbeşti de Corisandra?
Henric tresări.
— Iar ai început să vorbeşti în bătaie de joc?
— Mi se pare că s-a realizat prevederea mea.
— Cum?
— Te-ai amorezat de burgheză.
— Eu? Aidea de!
— Hei! hei! îngână Noë. Râzi de principiile mele, dar le pui în
practică.
— Te înşeli, pe această femeie, nu o iubesc, dar mă
interesează puţin.
— Aşa se începe amorul.
— Crezi? întrebă cu naivitate prinţul.
— Şi de ce nu.
— Îi este fată, îi este nevastă?… Este amazoana din noaptea
trecută?…
— Greu de ghicit, zise Noë.
— Dacă îi e fată.
— Atunci ce e?
Henric de Navarra păru cam încurcat.
— Dacă îi e fată, zise el, apoi frumoasă fată are.
Amaury leşina de râs.
— Dacă îi e nevastă… o! atunci…
— Sărmana Corisandra, murmură Noë.
Henric îşi muşcă buzele.
— Ce glume nesuferite ai, Noë. Te las, mă duc să mă culc.
Şi într-adevăr Henric ură noapte bună companionului său şi
se duse la han, luă o lampă şi intră în odaia ce i se pregătise.
Acolo se aşeză pe pat, uită să se dezbrace şi începu să se
gândească, nu la Corisandra, ci la frumoasa necunoscută! Apoi
tresări de-odată.
— Pe sufletul meu, mi se pare că Noë are dreptate, dacă voi
urma tot aşa apoi am să uit pe Corisandra. Ca să mă pot gândi
la ea, nu este alt mijloc decât să citesc epistola ce a scris-o

- 23 -
— Ponson du Terrail —

amicei sale din copilărie, femeii argintarului Loriot. Şi prinţul


scoase scrisoarea şi dezlegă panglicuţa.
— Ce să fac, îşi zise el, amorul mă face indiscret.

IV

Henric de Navarra desfăcu scrisoarea Corisandrei, se apropie


de lampa care o pusese pe masă şi citi:

„Scumpă Sarah!”
Aceste cuvinte îl făcură să tresară.
Sarah zise: dar femeia cu care prânzii se numeşte de
asemenea Sarah. Dacă… ar fi chiar ea! Apoi urmă cu citirea:

„Scrisoarea mea o vei primi la Paris, uliţa Urşilor, în


comptoarul tău de unde nu te ştiu şi nu te-am mai văzut de la
Sfântul Silivestru.”

Henric se întrerupse iar.


— Sfântul Silivestru este ziua cea din urmă a anului, îşi zise
el, adică ziua de 31 Decembrie şi, deci Corisandra spune
adevărat, cu tot numele ei de Sarah nu poate să fie nicio
legătură între necunoscuta de la acest han şi soţia argintarului
Loriot.
După această reflexie, prinţul începu iar să citească:

„Această scrisoare îţi va fi adusă, scumpă Sarah, de un


gentilom cu turnură frumoasă şi cu înfăţişare vitejească, ce vine
la Paris pentru prima oară. Acest tânăr gentilom se numeşte
Henric, Henric de Bourbon, prinţ de Navarra şi regina Jeanna
d’Albret, mama sa îl trimite la Paris incognito. Se va prezenta la
tine cu simplul nume de Henric, atâta tot, şi tu te vei face că nu
ştii, nici nu ghiceşti mai mult. Tânărul prinţ este brav, îndrăzneţ,
de spirit, dar e numai de douăzeci de ani…
Pricepi?
Şi trebuie să-ţi fac o mărturisire de care roşesc… aceea că îl
iubesc!
Îl iubesc şi mă iubeşte; sau cel puţin cred că mă iubeşte.
A plecat de lângă mine în revărsatul zilei sărutându-mi

- 24 -
— Juneţea regelui Henric —

mâinile, făcându-mi o mulţime de făgăduieli şi jurându-mi că o să


mă iubească totdeauna.
Dar jurămintele unul copil de douăzeci de ani, se trec ca
vântul…”

— E curios, se întrerupse Henric, nu cumva Corisandra a


ghicit că am să o întâlnesc între Blois şi satul Beaugency… Dar,
să merg înainte cu citirea:

„Sunt geloasă, scumpă Sarah, sunt geloasă ca o spaniolă şi


ceva îmi spune că acesta inimă pe care Henric mi-a dat-o, care
este a mea, dacă nu voi băga de seamă, îmi va fi luată de o altă
femeie la Paris.”

— Biată Corisandra! murmură Henric de Navarra.


Scrisoarea contesei de Gramont mai cuprindea următoarele:

„Mă adresez ţie, Sarah, scumpa mea, şi-ţi confiez4 pe Henric.


Afurisitul de Paris e plin de femei seducătoare. Henric al meu e
frumos şi mi-e frică să nu-l fure.
Iată la ce m-am gândit: Sunt patru sau cinci ani de când te-ai
căsătorit cu argintarul Loriot şi de când nu ne-am mai văzut; tu
trebuie să fii şi mai frumoasă acum, Sarah, şi sunt sigură că,
imediat cum apune soarele, strada Urşilor este plină de curtezani
şi de suspinători.
Dacă Henric te va vedea, după cum are să se şi întâmple, căci
o să îţi aducă scrisoarea, o să mărească şi el poate numărul lor.
Din norocire, Sarah, tu eşti tot atât de virtuoasă pe cât eşti de
frumoasă şi apoi îmi eşti amică.
Dacă Henric ar începe să mă uite pentru a se gândi la tine,
răul ar fi numai pe jumătate; tu vei şti să îl atragi şi să îl respingi
la timp cu arme din arsenalul cochetăriilor care este în serviciul
nostru, al femeilor…
Mă înţelegi?
Poate că nu… Să mă explic:
Dacă Henric se va amoreza de tine, nu se va mai gândi la
acele dame mari care îşi târăsc rochiile lor de postav aurit prin
coridoarele Luvrului. Tu îl vei absorbi, amânându-l din zi în zi,

4 a confia – a încredinţa cuiva un secret, o taină.

- 25 -
— Ponson du Terrail —

făgăduindu-i mereu şi neîmplinind niciodată promisiunea şi mi-l


vei ţine astfel frumuşel până la ora plecării sale din Paris.
Acuma mă înţelegi? Da, nu este aşa?
Când Henric se va întoarce în Bearn voi şti eu să îl pedepsesc
pentru intenţiile sale de trădare.
Adio, scumpo Sarah, adu-ţi aminte de copilăria noastră
petrecută sub copacii cei mari ai castelului tatălui meu, şi iubeşte-
mă ca şi atunci.
Mai adaug la această scrisoare un alt plic pentru bărbatul tău
care, cred, că va pune punga sa, în caz de trebuinţă, în serviciul
lui Henric.
Adio încă o dată.
Prietena ta, Corisandra.”

— Pe viaţa mea! strigă Henric de Navarra după ce termină


scrisoarea de citit, ce şiretă e Corisandra! Ce perfidie!…
Pe când exclama astfel, se auzi bătând la uşă.
— Poftim! zise el.
Era Noë.
— Bine că ai venit, zise prinţul.
— Drace! răspunse cu umilinţă spiritualul şi sarcasticul
tânăr, mi se pare că Corisandra ne cam încurcă!.. Şi…
Noë se întrerupse văzând scrisoarea deschisă în mâna
prinţului.
— Ah! ah! exclamă el.
— Corisandra este o perfidă, zise Henric, şi o să-mi plătească
scump trădarea ei. Ţine! Citeşte şi vezi!
Noë luă scrisoarea şi se apropie cu gravitate de lampă.
— Oh! femeile, femeile! murmură Henric cu mânie.
Noë citea epistola contesei cu atenţie şi îi făcu semn să tacă.
O citi până la sfârşit, fără să ridice capul, fără să facă vreo
reflecţie şi după ce isprăvi, o dădu îndărăt lui Henric fără să
zică un cuvânt.
— Ce fel! strigă Henric, nu te impresionează de loc această
scrisoare?
— De loc.
— Nu vezi că?…
— Văd că contesa este o femeie iscusită, şi atâta tot.
— Dar… în fine, ce ai face în locul meu?
— Eu, răspunse Noë, aş pecetlui scrisoarea la loc.

- 26 -
— Juneţea regelui Henric —

— Apoi?
— Sosit la Paris aş duce-o la adresa ei.
— Niciodată.
— M-aş preface că m-am amorezat de argintăreasa Sarah,
urmă Noë…
— Şi pe urmă?
— Şi pe urmă, aş uita pe Corisandra şi mi-aş face la curte o
legătură convenabilă. Astfel aş înşela de-odată şi pe Corisandra
şi pe complicea sa…
Henric dădu din umeri.
— Planul tău ar fi frumos dacă nu ar fi greşit de la început.
— Cum, greşit?
— Pentru că nu ne vom duce la curte.
— Aş! şi de ce?
— Pentru că noi călătorim incognito, aşa mi-a zis mama.
— Asta nu va să zică că n-o să ne ducem la curte.
— Crezi?
— Mă prind că, în scrisoarea sa, doamna Jeanna de Navarra
te sfătuieşte din contră, de a te prezenta la curte însă cu un
nume străin.
— Acesta o vom şti la Paris.
— Dar pentru că ai deschis epistola Corisandrei, pre legea
mea, zise Noë, ai putea s-o deschizi şi pe a mamei dumitale!
— Ai dreptate, amice Noë, s-o deschid.
Şi pe când Noë înnoda la loc panglicuţa cu care fusese legată
scrisoarea contesei de Gramont, Henric de Navarra desfăcea pe
acea cu care era legată scrisoarea mamei sale. Instrucţiunile
reginei de Navarra erau lămurit scrise în termenii următori:

„Scumpe prinţe, fiul meu,


N-am vrut să-ţi spun scopul călătoriei, de teamă ca nu cumva
amorul funest ce te leagă de Corisandra, o femeie frumoasă dar
nu şi cuminte, fie zis în treacăt, să te împiedece de a te supune
voinţei mele.
Odată sosit la Paris sunt sigură că vei fi mai raţional şi te vei
gândi că un prinţ ereditar al regatului de Navarra descendent al
regelui Saint-Louis este legat de viţa sa cea mare şi de fericirea
popoarelor ce într-o zi va avea să guverneze.
Pe când curtai pe Corisandra, regele Carol IX vărul nostru,
negocia cu mine o căsătorie între dumneata şi sora sa Margareta.

- 27 -
— Ponson du Terrail —

Te trimit la Paris, pentru acesta căsătorie.


Dar fiindcă mi-e frică de intrigile doamnei Catherina de
Médicis, care nu iubeşte de loc pe aceia care nu sunt catolici, am
voit ca să soseşti incognito la Curte să vezi pe prinţesa Margareta
şi să te asiguri dacă îţi convine sau nu.
A doua zi după sosirea dumitale, te vei duce la Luvru şi vei
întreba de domnul de Pibrac, căpitan în garda M.S. Regelui Carol
IX.
Vei arăta domnului de Pibrac inelul ce ţi l-a dat şi pe care îl
porţi în degetul mic al mâinii stângi.
Domnul de Pibrac se va pune îndată la dispoziţia dumitale şi
te va prezenta la curte ca pe un gentilom bearnez.
În acest chip vei putea vedea foarte bine pe doamna Margareta
de Franţa, logodnica dumitale, care e foarte frumoasă şi pe care
sunt sigură că o vei iubi numaidecât, uitând pe acea intrigantă de
Corisandra.
Pe când vei fi la Paris voi face şi eu pregătirile mele de plecare
şi în curând ne vom revedea.
Atunci numai, scumpul meu copil, te vei prezenta cu
adevăratul dumitale nume, cu titlurile şi calităţile dumitale.
Pentru celelalte, încrede-te în domnul de Pibrac care a primit
instrucţiunile mele şi fereşte-te de a te arăta altceva decât un biet
fiu de familie din Gasconia a cărei pungă e seacă.”

Aici se termina epistola reginei de Navarra.


— Ei, Noë, zise Henric, care rămăsese uimit, ce zici tu de
toate acestea?
— Zic, răspunse Noë, că regina Jeanna, mama dumitale are
dreptate.
— În ce are dreptate?
— În acea că vrea să te însoare… dar…
Noë se opri.
— Dar să vedem ce e, zise tânărul prinţ.
— Nu cred că doamna Margareta de Franţa să fie tocmai
femeia care să-ţi convină.
— De ce?
— De… nu prea ştiu.
— Spune… Este urâtă?
— Din contră, se zice că e prea frumoasă.
— Este… rea?

- 28 -
— Juneţea regelui Henric —

— Foarte bună, prinţule şi se zice chiar…


— Se zice?…
— Dar, zise Noë repede, ce se zice nu mă priveşte pe mine.
Ştiu însă că e catolică.
— Şi eu nu sunt.
— Tocmai. Când nevasta se duce la liturghie şi bărbatul la
predică, adăugă Noë clătinând din cap, căsnicia nu poate să
meargă bine…
— E adevărat ce zici tu, Noë.
— Dar în sfârşit, regina, mama dumitale este o persoană care
cunoaşte bine politica şi are poate cuvinte puternice ca să
dorească a face acesta căsătorie.
— Ia spune-mi, ce ai face tu în locul meu?
— Eu!… M-aş duce la Paris.
— Bine! Şi pe urmă?…
— M-aş prezenta la Luvru.
— Prea bine.
— Aş vedea pe doamna Margareta şi mi-aş rezerva dreptul de
a mă gândi.
— Bine! O să fac după cum zici tu.
— Şi deocamdată, termină Noë, aş sufla în lampă şi m-aş
culca liniştit fără să mă mai gândesc nici la Corisandra, nici la
doamna Margareta de Navarra, nici la această frumoasă
necunoscută…
— O!… cât despre asta, zise prinţul, este cu totul altceva, şi
fiindcă Corisandra… Dar în sfârşit, vom vedea, amice, Noë, vom
vedea.
După aceste cuvinte, junele moştenitor al tronului Navarrei,
se vârî în plapumă şi Noë zicându-i noapte bună, stinse lampa.
După un sfert de oră, Noë dormea dus şi micul han era
confundat în tăcere.
Numai Henric de Navarra nu dormea şi urma a se întreba
dacă necunoscuta era fata sau soţia burghezului pe care îl
numea Samuel.
Un zgomot depărtat, care se apropia din ce în ce mai mult,
scoase pe prinţ din gândurile sale şi-l făcu să tresară. Era un
tropot de cal.
Împins de curiozitate, Henric se duse la fereastră să se uite.
Văzu mai mulţi omeni călări care treceau înainte, apoi se
întorceau îndărăt, descălecau şi păreau că discută… Unul

- 29 -
— Ponson du Terrail —

dintre ei se depărtă în fine din grupa lor, veni spre han şi bătu
în poartă.
După un minut, hangiul se sculă şi se duse să deschidă.
Omul intră şi trase poarta după el. În acelaşi timp Henric,
care se ducea să se urce în pat, văzu o rază de lumină printre
scânduri şi auzi foarte desluşit glasul hangiului.
Camera pe care o ocupa prinţul era aşezată deasupra
bucătăriei şi acea rază de lumină, care pătrundea printr-o
crăpătură a scândurilor, provenea dintr-o lampă ce o aprinsese
hangiul pentru a introduce pe străin. Atunci Henric se lăsă
încet jos şi îşi puse ochii la acea crăpătură.
Hangiul vorbea încet ca noul sosit pe care Henric îl
recunoscu numaidecât: era René Florentinul.
— Oh! Oh! cugetă prinţul, ia să deşteptăm pe Noë, mi se pare
că o să învârtim iar rapiera.

Tânărul prinţ se duse cu paşi de pisică spre patul lui Noë şi îl


mişcă binişor.
— Cine e? întrebă Noë, tresărind din somn.
— Eu sunt, taci îi şopti Henric, punându-i mâna la gură.
Apoi se plecă la ureche şi îi zise încet de tot.
— Scoală-te fără zgomot; vino să vezi şi să asculţi cu mine.
Noë nu înţelegea nimic dar se sculă, se lăsă să îl ducă prinţul
până la crăpătura scândurilor şi îşi puse şi el ochiul acolo.
Noul sosit, pe care Henric îl recunoscuse că este parfumerul
reginei-mame, maestrul René Florentinul, se aşezase pe un
scaun de lemn şi sta picior peste picior. Apoi adresându-se
hangiului care sta încă dinaintea lui cu un aer respectuos, îi
zise:
— Pe cine mai ai în gazdă?
— Ah! am doi tineri, monseniore, care îşi golesc punga,
întocmai ca cum ar avea munţi de aur, apoi mai am pe un
burghez cu femeia sau fiica sa, care aceasta din urmă însă este
de o admirabilă frumuseţe.
René Florentinul auzind aceste cuvinte nu putu să îşi abţină
o mişcare de surpriză şi ură, el ghici imediat că femeia despre
care vorbea hangiul nu putea să fie alta decât aceea pe care o

- 30 -
— Juneţea regelui Henric —

urmărea el.
Şi când a sosit acest burghez cu soţia sa? întrebă René pe
hangiu.
— Cu câteva ore mai înaintea senioriei voastre.
— Este desigur ea, îngână René în sinea sa, apoi adăugă: Dar
cei doi cavaleri?
— Aceştia au sosit cei dintâi şi după ce au prânzit cu
burghezul şi femeia sa, s-au urcat fiecare în camerele lor care
sunt deasupra noastră.
— Bine, am înţeles, răspunse René! Acum îţi cer un serviciu
la care însă nu vreau nici o replică. Mă cunoşti cred, şi ştii că
mă numesc René Florentinul, favoritul Catherinei de Médicis
regina-mamă.
— Da, monseniore.
— Ei bine! Îţi cer ca astă seară să îţi iei familia şi copii şi să
părăseşti casa, căci în noaptea acesta are să se petreacă mai
multe crime.
— Dar… monseniore, făcu hangiul cu grijă şi groază.
— St! nici o vorbă, ţi-am spus că nu accept replică. Cât
pentru tine, adaogă René, mă voi îngriji şi te voi răsplăti cu
prisos. Acum nu mai aştepta să îţi repet şi vino de îmi arată
întâi camera acelei burgheze, apoi lasă-mă stăpân absolut la
tine.
În momentul când René se sculă pentru a urma pe hangiu,
se auziră nişte paşi pe scară, apoi uşa lor se deschise şi cei doi
tineri, adică Henric de Navarra şi Noë care ascultaseră totul, se
găsiră faţă în faţă cu René.
— Ha! buna ziua amice, zise tânărul prinţ, aşa e că sosim
tocmai la timp?
La aspectul lui Henric şi al lui Noë, pe care îi recunoscu pe
dată, René plin de spaimă, se trase cu doi paşi înapoi şi rămase
încremenit.
Această mişcare ce o făcu el, nu era provocată de vreo groază,
căci italianul era brav şi curajos, dar scena aceasta atât de pe
neaşteptate îi cauză atâta surpriză încât dădu aparenţa unui
om ce se trage înapoi de frică.
După un minut dar, curajul lui, îl făcu să pozeze ca un
adevărat cavaler, trase spada şi zise:
— Loc sau trec peste cadavrele voastre!…
— Începi cu prea mult curaj maestre, îl răspunse Henric şi e

- 31 -
— Ponson du Terrail —

ridicol după mine, ca să te umilesc mai în urmă.


— Oh! e prea mult burghezilor, şi dacă vă opuneţi, mă faceţi
să regret sângele ce îl voi vărsa şi care are să lase doliul în
familia voastră cea obişnuită.
— Oricum ar fi familia noastră, zise indignat Henric, care
mângâia ţeava unei carabine, ce o avea cu el, te desfid de a o
califica, şi te invit a-ţi băga rapiera în teacă, căci la din contra,
spada amicului meu îţi va străpunge pieptul şi glonţul carabinei
mele îţi va sfărâma creierii.
— Sunteţi nişte asasini, strigă cu furie René.
— Taci să nu faci zgomot, căci mă fac foc. Asasinul eşti
dumneata căci ai vrut să omori cu laşitate patru fiinţe, fără
niciun scop. De astă dată dar când am aflat toate scopurile
dumitale, voiesc să suferi ceea ce ne pregăteai.
Zicând aceste cuvinte, tânărul prinţ îndreptă carabina în
direcţia craniului parfumerului.
Acesta din urmă, turbat de furie că nu şi-a putut realiza
infamul său scop de a răpi pe femeia care, după cum ne
aducem aminte din capitolul precedent, era urmărită de dânsul
şi care acum se găsea liniştită într-o cameră din etajul de sus al
hanului, se gândi să-şi facă loc cu rapiera, prin mijlocul celor
doi cavaleri, care stăteau gata a-l lovi.
Pentru acest scop dar, René năvăli cu furie şi cu rapiera în
mână asupra lui Henric şi Noë, dar acesta din urmă, care
observa fiecare scânteie ce ieşea din ochii parfumerului, îi
întâmpină fierul cu rapiera lui, şi îl dezarmă într-o secundă.
Tânărul prinţ care asemenea îi observase mişcările, era gata tot
în acelaşi timp să-i spulbere creierii în aer, dar se opri căci
René, care până atunci fusese atât de cutezător, se văzu că îşi
încrucişează braţele şi cu un ton umilit zise:
— Ei bine! ce voiţi cu mine?
— Nimic altceva, răspunse Henric decât a te face să nu mai
fii de temut, asupra intenţiilor care ţi le-ai proiectat.
Şi Henric fără a mai aştepta alt răspuns de la René
Florentinul se adresă hangiului care până acum fusese ca
spectator al acestei scene, şi îi zise:
— Repede, o funie.
Hangiul pentru moment se îndoi a se supune, dar judecând
tonul cu care i se poruncise, cum şi că scăpase de încurcătura
în care se găsea, faţă de ordinul ce îi dăduse parfumerul de a-şi

- 32 -
— Juneţea regelui Henric —

părăsi hanul spre a lăsa loc la comiterea unor crime, se grăbi să


aducă funia.
După cinci minute, hangiul intră ţinând în mână o funie ca
de un deget, şi se aşeză într-un colţ al bucătăriei într-o poziţie
respectuoasă.
— Acum apropie-te, îi zise Henric, şi leagă-l strâns.
— Cât pentru dumneata, adăugă tânărul prinţ adresându-se
lui René, îţi recomand să nu te opui, căci vei fi mort.
Această invitaţie, ce i se făcea de Henric, îi ridică sângele în
cap, sări cu furie asupra lui şi a lui Noë, ca şi cum ar fi voit să
ridice carabina din mâna tânărului prinţ, dar căzu în braţele lui
Noë, care îi puse mâna la gât şi îl trânti la pământ.
— În acest timp, după semnul lui Henric de Navarra, hangiul
strânse cu iuţeală şi forţă braţele parfumerului, îi legă strâns cu
funia, mâinile şi picioarele şi îl lăsă zăcând nemişcat pe
scânduri.
— L-ai legat bine? întrebă Henric pe hangiu.
— Ca pe un ghem.
— Bine, acum transportă-l în pivniţă şi închide-l bine acolo.
Iată acum şi recompensa ta.
Henric de Navarra şi însoţitorul său, după ce depuse în mâna
hangiului o pungă cu scuzi de aur şi după ce se suiră în camera
acelei burgheze care se găsea ca şi ei ca oaspeţi la acel han şi
după ce îi istorisi oribila crimă la care era să cadă victimă, ieşiră
pe o poartă din spatele hanului, împreună cu această damă şi
cu burghezul ce o însoţea şi se îndreptară călări spre drumul
Parisului.

VI

Trei zile după aceasta, doi tineri din cunoştinţele noastre,


adică Henric de Navarra şi d’Amaury de Noë, se plimbau pe
podul Saint-Michel. Podul Saint-Michel, ca toate podurile din
epoca aceea, se compunea din prăvălii şi fiecare din ele avea
câte o firmă care arăta foarte clar profesiunea proprietarului lor.
Ici era un bărbier, dincolo un argintar, mai departe un
plăcintar care vindea plăcinte cu mere şi avea scris pe uşă:
La frumoasa porumbiţă din Oaux.
Alături de această din urmă prăvălie, cei doi tineri care nu

- 33 -
— Ponson du Terrail —

păreau deloc grăbiţi să ajungă unde erau decişi şi care mergeau


cu un pas liniştit, zăriră o pompoasă firmă care îndată le atrase
atenţia. Se citea deasupra, în mari litere poleite această
însemnare:
Maestrul René,
zis Florentinul gentilom toscan
şi parfumerul M. S. regina Catherina de Médicis.
Noë dădu cu cotul, nobilului său însoţitor, arătându-i firma
parfumerului.
— He! he! îi zise el, ce zici dumneata Henric? Eu aş fi de idee
să mergem să ne cumpărăm câte ceva, de la amicul nostru.
— Tu vrei să îţi baţi joc, prietene, răspunse Henric râzând.
— Da şi nu. Mai întâi nu mi-ar părea nicidecum rău să ştiu
dacă ticălosul s-o fi întors. Şi al doilea, aş lăsa cu mulţumire un
scud pe masa lui.
Şi Noë fără a mai consulta mai mult pe tânărul prinţ intră în
prăvălia parfumerului.
Un băiat tânăr de vreo cincisprezece–şaisprezece ani, văzând
intrând pe cei doi străini, se sculă de pe o bancă ce era într-un
colţ, şi îi întâmpină, scoţându-şi respectuos din cap o bonetă de
catifea albastră.
Acest băiat avea o fizionomie stranie şi aproape fatală.
Paloarea şi slăbiciunea figurii sale, înfăţişarea lui suferindă,
şi surâsul său trist şi misterios care aluneca întotdeauna pe
buzele sale cele subţiri, atrăgea atenţia oricărei persoane care
din întâmplare s-ar fi găsit în prezenţa sa.
Parfumerul René luase pe această fiinţă bizară cam nu se ştie
bine de unde.
Acesta nu era nici fiul, nici nepotul său. El îndeplinea la
dânsul funcţiunea de băiat în prăvălie, şi avea toată încrederea
stăpânului său. Vorbea franţuzeşte cu un accent meridional
bine pronunţat şi nu îşi făcuse la nimeni confidenţa, relativ la
originea şi ţara sa. Se ştia numai că se chema Godolphin.
Henric de Navarra şi tânărul Noë nu putură să se abţină de
la o uşoară mişcare de surpriză la vederea acestei persoane,
care nu îşi menaja nicidecum poziţia sa de vânzător în prăvălie.
— Ce doresc senioriile voastre, întrebă el, aplecându-şi ochii.
— Să cumpărăm parfumuri, răspunse Henric de Navarra.
— Şi să dăm ziua bună lui René Florentinul adaugă Noë.
— Ah! îl cunoaşteţi? întrebă Godolphin, care păru că tresare.

- 34 -
— Juneţea regelui Henric —

— Suntem nişte buni amici ai săi, răspunse prinţul râzând.


— Maestrul René, nu este aici, seniorii mei.
— Ah! este la Luvru, fără îndoială.
— Nu.
— Dar unde atunci?
— În călătorie.
Noë şi prinţul se priviră cu un zâmbet batjocoritor.
— Şi, zise cel dintâi, ştii când se va reîntoarce?
— L-am aşteptat ieri, astăzi dimineaţă, astăzi, şi signorina
Paola, fiica sa, e foarte neliniştită de această întârziere.
Cum Godolphin sfârşise aceste explicaţii, o uşă se deschise în
fundul prăvăliei şi făcu loc unei femei a cărei vedere produse o
vie impresie asupra celor doi gentilomi bearnezi.
Era signorina Paola, fiica maestrului René Florentinul.

Poza pag. 44

Ea salută pe cei doi tineri cu graţia şi înfăţişarea unei femei


măreţe, şi se puse după un comptoar5 de stejar sculptat, pe
care se aflau aşezate diferite flacoane, borcane colorate, cutii cu
praf galben, albastru, alb, roşu, având fiecare proprietăţi
diferite: unele de a prelungi viaţa, după cum se zicea, altele de a
o scurta, unele de a menţine frumuseţea, altele încă de a arde
faţa şi a face o fiinţă îngrozitoare din cea mai frumoasă femeie.
Cei doi tineri se ocupară foarte puţin de cutiile cu praf, dar
drept răsplată ei priviră mult pe signorina Paola.
Şi, drept zicând, italianca merita, fără îndoială, o asemenea
contemplaţie, căci era într-adevăr foarte frumoasă.
Pe când tatăl ei îşi petrecea o mare parte din timp la Luvru
unde avea o locuinţă, Paola nu părăsea prăvălia de pe podul
Saint-Michel, şi, cu toate dorinţele ei stăruitore, Florentinul nu
voise ai procura o altă existenţă.
Ambiţioasă ca tatăl ei, Florentina mângâia de la vârsta de
cincisprezece ani, – ea avea atunci aproape douăzeci şi cinci, –
un vis pe care înrăutăţirea soartei părea că nu voieşte a-l
îndeplini. Ea voia să se căsătorească şi să ia de soţ pe un
adevărat gentilom, – un gentilom de familie bună; – şi, desigur
în vremurile de atunci, era într-adevăr un lucru foarte uşor.

5 comptoar - masă folosită de negustori; tejghea, tarabă, scrin.

- 35 -
— Ponson du Terrail —

Înaintea regelui Carol IX, o femeie domnea la Luvru şi nu


avea trebuinţă decât de a încrunta sprâncenele pentru a pune
Franţa întreagă în genunchi la picioarele ei.
Asupra spiritului acestei femei, un om îşi exercita o stăpânire
stranie, misterioasă şi pentru a zice astfel despotică.
Dacă Catherina domnea la Luvru, René Florentinul era
desigur primul ei ministru, afară de acestea René, se zicea, era
mai avut ca regele şi poseda în patria lui palate de marmură ale
căror pivniţe erau pline cu aur.
În fine Paola era frumoasă, atât de frumoasă încât prinţesa
Margareta, sora regelui, simţise o vie mişcare de gelozie, într-o
zi când o zărise în prăvălia de pe podul Saint-Michel, unde era
înlănţuită de voinţa părintească.
Desigur, dacă favoritul reginei, omul înaintea căruia toată
lumea tremura, ar fi voit s-o căsătorească pe fiica sa cu vreunul
din primii baroni creştini, el n-ar fi avut decât a face un semn,
dar René nu voia. René nu voia să mărite pe fiica sa, şi Paola se
încerca în van de a înfrânge acea voinţă nemlădiosă.
Niciodată Florentinul nu voise s-o ducă la Luvru spre a o
prezenta reginei Catherina; niciodată nu-i permitea să
părăsească prăvălia, şi când un frumos gentilom intra pe uşă
Paola primise ordinul de a se retrage de îndată.
Tânăra fată ştiind pe tatăl ei departe, depuse în ziua acea mai
puţin zel de a-i îndeplini ordinele. În loc de a sta în camera din
dosul prăvăliei, ea veni din contra şi luă loc la comptoar,
căutând să atragă privirile celor doi gentilomi.
— Oh! oh! îşi zise Noë, iată într-adevăr o fată frumoasă.
Paola privi pe Noë‖ şi-şi zise asemenea:
— Iată, într-adevăr, un încântător cavaler, ai cărui ochi
albaştri sunt cei frumoşi ochi, pe care i-am văzut până acum.
— Frumoasa mea domnişoară, zise Noë apropiindu-se de ea,
amicul meu şi cu mine, suntem gentilomi de provincie care
venim la Paris pentru prima oră.
— Nu s-ar crede după înfăţişarea dumneavoastră messire,
răspunse Paola, ce îşi reaminti de visul de a găsi de bărbat un
frumos gentilom.
Ea adăugă:
— Cu toate acestea ziceaţi adineauri că îl cunoaşteţi pe tatăl
meu?
— Da, signorina.

- 36 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dar, unde aţi făcut cunoştinţă, dacă veniţi acum pentru


prima oară la Paris?
— În provincie, pe drumul de la Blois la Orléans.
Henric de Navarra, pe când Noë convorbea cu frumoasa
parfumereasă, ocupa atenţia lui Godolphin, fiinţă debilă şi
suferindă, cumpărându-i parfumuri şi pomadă.
Dar Godolphin, tot tocmind preţul fiecărei cutii şi lăudând
proprietăţile şi meritele fiecăreia, nu pierdea din vedere un
singur moment pe signorina Paola şi pe Noë.
Acesta tot şezând lângă comptoar, îi făcea cei mai dulci ochi
din lume.
— Pe cuvântul meu de gentilom! murmură el încet, nu înţeleg
frumoasă domnişoară, cum un om cu atâta influenţă ca
seniorul René, tatăl dumitale să-şi petreacă timpul vânzând
parfumurile într-o prăvălie de pe podul Saint-Michel?
— Nici eu, suspină Paola.
— Şi, urmă Noë, ce devenea din ce în mai interesat, se
înţelege şi mai puţin, când o frumoasă doamnă ca dumneata să
primească a şedea în această prăvălie când şi-ar putea ţine atât
de bine rangul la Luvru.
Paola suspină din nou şi nu răspunse, dar aruncă o ochire
arzătoare lui Noë, care îi zise încet:
— Eşti frumoasă, încât ai dispera pe un sfânt, signorina.
— St! zise ea încet.
Şi cu privirea arăta pe Godolphin ce părea a-şi muşca buzele
cu o tăcută nelinişte.
— Ei, Noë, frumosul meu amic, zise prinţul de Navarra, ce îşi
sfârşise târguielile, mergem?
— Să mergem, răspunse Noë, ce păru că se desparte cu
multă greutate de comptoarul frumoasei Florentine.
— Messire, îi zise aceasta din urmă, ce întinse cu dispreţ
mâna spre moneda ce prinţul pusese pe comptoar, mi-ţi zis că-l
cunoaşteţi pe tatăl meu, nu este aşa?
— Da, signorina.
— Că l-aţi întâlnit în provincie?
— Întocmai.
— Pe drumul de la Orléans la Blois?
— Nimic mai adevărat.
— Dar nu mi-aţi zis când şi în ce loc?
— Sunt trei zile, într-un han, răspunse Noë, şi v-aş fi foarte

- 37 -
— Ponson du Terrail —

recunoscător, signorina, dacă ai binevoi a-i comunica


complimentele noastre.
— Nu voia uita… desigur… Numele dumneavoastră?
— Noë, gentilom bearnez.
Paola se înclină.
— Dacă aş şti, urmă Noë, care îi aruncă o privire înflăcărată,
la ce oră l-aş putea găsi….
Paola tresări.
— Aş veni să-i fac vizita mea, urmă Noë.
— Veniţi când se aprind lumânările, răspunse Paola, căci
atunci îl găsiţi.
Noë se înclină, luă braţul tânărului său prinţ, mai aruncă o
privire spre Florentină şi ieşi din prăvălie, zicând încet
companionului său:
— Haide la Luvru, unde Domnul Pibrac va rămâne oarecum
mirat, fără îndoială, de a primi vizita noastră.
………………………………………………………

După ce ieşiră cei doi tineri, Paola părăsi comptoarul şi făcu


un pas spre camera din fundul prăvăliei de unde ieşise când
văzuse intrând pe cei doi gentilomi. Dar în drumul ei, întâmpină
pe Godolphin. Fiinţa cea debilă şi bizară era mult mai palidă ca
de obicei, buzele sale cele subţiri tremurau de emoţie şi de
groază.
— Signora, zise el, aşezându-se drept în faţa fiicei lui René,
astăzi v-aţi abătut de la cuvintele tatălui dumitale?
— Ce te interesează? zise ea cu mărinimie.
— Am ordinul de a veghea asupra dumitale, şi ştiţi bine asta.
— Tu? zise ea cu un accent de dispreţ.
— Eu, răspunse Godolphin.
— Adică tatăl meu te-a aşezat pe lângă mine ca spion şi te-a
însărcinat să-i raportezi zi cu zi, oră cu oră, toate acţiunile mele.
— Tatăl dumitale este stăpânul meu, şi trebuie să mă supun.
Paola aruncă tânărului, care îşi aplecă ochii vorbind, o privire
pătrunzătoare, sub care el se înfioră de la cap până la picioare.
— Ia spune-mi, mizerabile, îi zise ea, ce alt motiv te împinge
de a executa aşa de precis ordinele tatălui meu?
La aceste cuvinte, palidul obraz al lui Godolphin se coloră de
o vie roşeaţă şi un fel de strigăt înăbuşit ieşi din pieptul său.
— Iertare! îngână el schimbându-şi numaidecât figura şi

- 38 -
— Juneţea regelui Henric —

atitudinea şi căzând în genunchi. Iertare!


— Ticălos nebun! urmă Paola cu o indignare crescândă, ai
putut tu crede că te-aş putea iubi!
— Iertare! Paola, iertare!…
— Tu slăbănog şi diform, tu fără origine, tu un prost lacheu?
La aceste din urmă cuvinte, Godolphin se sculă.
— Nu sunt un lacheu Paola, zise el, sunt un funcţionar!…
— Tu ai fost un valet, şi tatăl meu te-a găsit nu ştiu unde…
— Se poate, dar… îmi pare că am în vinele mele, un sânge
mult mai nobil decât al dumitale.
Paola, înălţă din umeri şi se lăsă să-i scape pe buze un surâs
despreţuitor.
— Ia seama, Godolphin, zise ea, dacă tu mai continui a fi
spionul tatălui meu, voi sfârşi prin a găsi un gentilom, care
pentru amorul meu, îţi va sfărâma oasele cele slabe.
Apoi Paola trecu cu mândrie pe dinaintea lui Godolphin care
tremura din toate membrele, şi se retrase în camera dinăuntru
prăvăliei.
Atunci Godolphin se lăsă să cadă pe o bancă şi luându-şi
capul între mâni, murmură cu ură:
— Oh! o urăsc şi o iubesc, aş vrea să o omor şi mi-aş da viaţa
pentru o sărutare de la ea.
Apoi fiinţa cea bizară se înecă în lacrimi şi începu să-şi sfâşie
pieptul cu unghiile.

VII

În timpul acesta Henric de Navarra şi Noë, după ce ieşiră din


prăvălia lui René parfumerul, o luară pe podul Saint-Michel şi
se îndreptară spre ţărmul stâng al Senei.
Acolo se opriră un moment şi părură a se consulta.
— Ei bine! zise Henric, merge-vom la Luvru?
— Acesta îmi pare îndestul de cuminte, răspunse Noë, mai cu
seamă, astfel după cum ne-a spus-o hotelierul. domnul de
Pibrac trebuie să fie de serviciu astăzi.
— Dar observă prinţul, îmi pare că am o scrisoare a
Corisandrei de dus la adresă.
— În strada Urşilor la argintarul Loriot, nu este aşa?
— Întocmai.

- 39 -
— Ponson du Terrail —

Noë surâzând:
— Credeam, zise el, că Corisandra era o perfidă, şi că
senioria voastră avea o respingere pentru…
Noë se opri.
— Te înşeli, Noë, amicul meu, nu o mai iubesc pe
Corisandra…
— Ce spui?!
— Şi mă voi răzbuna chiar pe perfidia sa.
— În ce mod?
— Curtând pe frumoasa argintăreasă, prietena ei.
— Ceea ce nu te va împiedica, Henric, zise el, la întoarcerea
dumitale în Bearn să faci o umilă reverenţă Corisandrei.
— Niciodată.
— Şi de a-i jura că i-ai fost fidel.
— Hei! dar, zise principele, îmi faci morală, îmi pare.
— Dumnezeu să mă păzească!
— La rându-mi te voi întreba şi eu, reluă Henric pentru ce
discutai mai adineauri într-un mod atât de plăcut cu fiica acelui
oribil René Florentinul?
— Pentru că e foarte frumoasă…
— Ce zici!
— Şi aş găsi foarte plăcut de a mă face a fi iubit…
— Poate că acest lucru să fie periculos…
— Ba! Pericolul e un ce care face ca amorul se devină mai
încântător.
— Noë, Noë! zise prinţul, raţiunea te părăseşte? Nu e mult
timp de când m-ai găsit că eram imprudent, iacă acum că tu
devii temător.
— Eu nu sunt prinţ, şi nu vin la Paris pentru…
— Tăcere! zise Henric, va fi timp, să cugetăm şi la politică. Să
vedem, la ce ne hotărâm acum?
— La ceea ce vei voi.
— Vom merge la Luvru?
— Vom merge în strada Urşilor. Căci ca şi Dumneata, Henric,
sunt curios să o văd pe acea frumoasă argintăreasă ai cărei ochi
trebuie să te atragă, în profitul contesei, spre a nu te înamora
de damele curţii.
Prinţul luă braţul lui Noë şi amândoi, repunându-se pe
drum, trecură piaţa Châtelet, şi ajungând în strada Saint-Denis
se opriră la colţul străzii Urşilor, una din cele mal strâmte străzi

- 40 -
— Juneţea regelui Henric —

de atunci.
Un tânăr purtând un pachet în mână îi întâmpină la
întorsătura străzii. Acest tânăr avea aparenţa unui băiat de
prăvălie şi Noë îl opri.
— Ei! amice, îi zise el, nu este acesta strada Urşilor?
— Da, gentilomul meu.
— Cunoşti dumneata în acesta stradă un argintar pe nume
Loriot?
— Este chiar stăpânul meu, răspunse băiatul salutând. Mă
numesc Guillaume Verconsin, născut la Chatillon-sur-Seine, şi
ajutor-argintar la Domnul Loriot.
— Ei bine! zise prinţul, nu puteam găsi mai bine…
— Senioriile Voastre cunoaşte pe stăpânul Loriot?
— Suntem trimişi de o doamnă mare ce cunoaşte foarte bine
şi pe el şi pe soţia sa.
Guillaume Verconsin se înclină.
— Adică de contesa Corisandra de Gramont, adăugă Henric.
— Ah! zise băiatul, ce fără îndoială era cunoscător al relaţiilor
şi afacerilor stăpânului său, senioriile voastre vin de la Bearn,
poate?
— Ai zis-o.
— Stăpânul meu nu e acasă, urmă Guillaume, dar soţia sa
e…
— Ei bine? du-ne acasă.
Guillaume se îndoi un moment.
Henric crezu că află motivul scoţând din buzunar scrisoarea
Corisandrei.
— Iată, zise el băiatului, vezi… noi nu facem parte din acei
pungaşi de stradă.
Guillaume Verconsin roşindu-se:
— Iertaţi-mă, domnilor, zise el, dar stăpânul meu trece de
foarte bogat, cu toate că nu e…
— Hm! murmură Noë.
— Şi nu este o zi, urmă băiatul, ca prăvălia să nu fie călcată
de pungaşi.
— Bun! murmură Noë aparte, eşti un om de nimic. Nu voiesc
a şti nimic de casa de bani a stăpânului tău… dar de soţia lui,
nu zic ba.
Guillaume Verconsin întorcându-se, precedă pe cei doi
gentilomi spre a le arăta drumul.

- 41 -
— Ponson du Terrail —

— Veniţi, seniorii mei, zise el, soţia stăpânului meu se află


acum în prăvălie… la comptoar.
După puţin timp, Guillaume se opri înaintea unei case ce n-
avea decât un etaj.
Dar fiecare fereastră era zăbrelită cu fiare solide; zidurile
groase, şi o poartă foarte tare de stejar, înfierată de sus până
jos, şi la oarecare înălţime o ferăstruie ce se deschidea şi
închidea de câte ori se prezenta vreun vizitator.
— Aceasta nu poate fi casa unui locuitor, îşi zise Noë, aceasta
e o fortăreaţă.
Guillaume ridică un ciocan mare de bronz care recăzând făcu
un zgomot surd în interiorul locuinţei.
Deodată ferestruia se deschise.
— Cine e acolo? strigă o voce dinăuntru.
În acelaşi timp, cei doi tineri văzu apărând la ferăstruie o faţă
osoasă însoţită de o barbă albă ca zăpada.
— Sunt eu tata Job, eu, Guillaume.
— Ah! bine, zise bătrânul… eşti singur?
— Nu, aceşti gentilomi mă însoţesc.
Bătrânul aruncă o privire bănuitore asupra lui Henric de
Navarra şi însoţitorului său.
— Îi cunoşti?
— Dânşii vin din Bearn.
— Îi cunoşti? repetă încăpăţânatul bătrân.
— Ei aduc o scrisoare din partea contesei Gramont pentru
doamna Loriot.
— Ah! zise bătrânul, este tot una. Cu toate că…
— Aide! iubite domnule Job, zise Henric cu o voce
mângâietoare, asigură-te, nu voim a ne împrumuta nici cu
amanet… nici altfel.
Aceste din urmă cuvinte liniştiră cu totul pe fricosul bătrân.
Uşa se deschise şi lăsă pe cei doi gentilomi a vedea înaintea
lor un vestibul întunecos, la extremitatea căruia se afla o scară.
La stânga o uşă deschisă. Era prăvălia.
— Intraţi, seniorii mei, zise bătrânul ce închise uşa în urma
lor, şi împinse cele trei zăvoare, mai întorcând şi cele două chei.
Job reamintea prin costum şi figură, tipul evreului din evul
mediu. Capul lunguieţ, barba albă, fruntea pleşuvă, mâini lungi
şi îndoite, manta lungă strânsă împrejurul taliei, aceasta era
înfăţişarea sa.

- 42 -
— Juneţea regelui Henric —

El se înclină de trei ori înaintea celor doi tineri, zicându-le:


— Senioriile Voastre binevoiesc a-mi da scrisoarea doamnei
contese de Gramont?
— Dar, zise Henric, nu este pentru…
— Senioriile voastre mă vor ierta, zise bătrânul Job, ce se
înclină pentru a patra oră, doamna Loriot nu primeşte niciodată
mai înainte de a şti…
Henric îi întinse scrisoarea.
Bătrânul evreu, o luă şi trecând în prăvălie, lăsă pe Henric şi
Noë singuri în vestibul.
— Ah! zise acesta din urmă, întorcându-se spre Guillaume
Verconsin, Loriot are mare teamă pentru avuţiile sale?
Băiatul începu a surâde, apoi aplecându-se la urechea lui
Noë:
— Nu este acesta cauza, zise el.
— Ah? şi care este dar atunci?
— Domnul Loriot este gelos.
— Hm! îşi zise Noë, atunci bătrânul Job e un om de nimic,
căci dacă nu venim pentru a sparge casa de bani a stăpânului
său, avem atunci prevederi pentru soţia sa.
Noë îşi termina aceste reflexii, pe când evreul, ce dispăruse în
fundul prăvăliei şi înmânase scrisoarea de la contesă, unei
femei ce şedea la un comptoar cu o grilă ce nu permitea să i se
poată distinge trăsurile, evreul, ne-amintim se întoarse în prag
şi zise:
— Intraţi, seniorii mei, intraţi.
Henric de Navarra intră cel dintâi, şi se afla într-o spaţioasă
cameră puţin întunecoasă, în care mai mulţi lucrători lucrau
aşezaţi înaintea unor mese mici.
Privirile prinţului se îndreptară spre comptoar, dar femeia ce
se afla acolo cu câteva minute mai înainte, dispăruse.
— Pe aici, seniorii mei, pe aici! zise evreul.
Şi cu mâna, el arătă o uşă deschisă în fundul prăvăliei.
Henric merse drept spre acea uşă şi se opri pe pragul unei
frumoase camere, mobilată după sistemul italian, şi care avea
mai mult înfăţişarea oratoriului unei prinţese decât a salonului
unei modeste locuitoare din strada Urşilor.
O femeie era pe jumătate culcată pe un pat veneţian.
Acea femeie citea încă scrisoarea Corisandrei.
La zgomotul paşilor prinţului, ea ridică capul şi prinţul dădu

- 43 -
— Ponson du Terrail —

un ţipăt.
Acea femeie ce el avea sub ochi şi care se sculă cu grăbire la
vederea lui, era aceea pe care o scăpase din mâinile lui René
Florentinul, pe drumul ce duce de la Blois la Orléans.
Evreul, după ce introdusese pe Henric şi Noë, închisese
încetinel uşa, ceea ce făcu ca nici el nici lucrătorii din prăvălie
să nu audă îndoitul strigăt de mirare, schimbat între tânăra
femeia şi cei doi gentilomi
— Dumneata, doamnă! strigă prinţul, dumneata eşti prietena
doamnei de Gramont?
— Eu, zise tânăra femeia roşindu-se, şi dumneata eşti sire?…
— Tăcere! zise prinţul, după cum ţi-a comunicat Corisandra,
vin la Paris incognito.
Frumoasa argintăreasă devenise purpurie privind pe prinţ, şi
nu găsea nimic a răspunde.
— Doamnă, reluă Henric de Navarra, eram departe de a mă
gândi, sunt două zile, că mă găseam la masă cu prietena
Corisandrei?
— Şi eu, domnule, răspunse tânăra femeie, nu mă gândeam
asemenea câtuşi de puţin că aveam a face cu un prinţ de familie
regală.

Poza pag 56

— Tăcere! repetă Henric. La Paris mă numesc sir de


Coarasse, foarte simplu.
Coarasse este un castel ce face parte din domeniul regal de
Navarra.
După aceste complimente schimbate, Henric se puse lângă
Sarah Loriot, pe când Noë şedea cu un pas mai înapoi.
Atunci frumoasa argintăreasă reluă:
— Este mult timp de când n-am văzut pe doamna contesă de
Gramont. De trei ani, cel puţin…
— Ah! exclamă prinţul.
— Tatăl ei, sir d’Andouins, a fost bine-făcătorul meu şi mi-a
servit de tată. Am fost crescută sub acoperământul lor;
Corisandra mă numise sora ei.
— Trebuie s-o iubeşti atât cât dânsa te iubeşte, în acest caz,
zise Noë cu o intenţie răutăcioasă, ce nu fu observată de tânăra
femeie, dar care fu bine auzită de Henric.

- 44 -
— Juneţea regelui Henric —

Cuvintele tânărului prieten produseră, din contră, o vie


impresie asupra lui Henric de Navarra; ele avură drept rezultat
să-i reamintească perfida scrisoare a contesei către prietena sa,
şi de a-l face astfel a lua seama.
Argintăreasa urmă:
— Bărbatul meu, Samuel Loriot, era fiul unul evreu convertit
la catolicism şi care a fost născut pe moşiile d-lui d’Andouins.
Într-un moment periculos, în timpul războaielor cu Italia, sir
d’Andouins găsi casa lui Iacob Loriot deschisă şi la dispoziţia
sa. El m-a însoţit cu fiul lui.
— Dar, zise prinţul, pentru care genealogia familiei Loriot
importa foarte puţin, pari cea mai fericită şi cea mai iubită
dintre femei, doamnă.
Sarah îşi menţinu cu mare greutate un suspin şi tăcu.
— Bun! se gândi Noë, iată cea dintâi lovitură organizată.
Planul Corisandrei îşi produce efectul. Cel dintâi lucru pe care îl
face o femeie care voieşte să fie adorată este de a se pune ca
victimă a unui bărbat gelos şi mojic.
— Corisandra, urmă prinţul, ce nu putea ghici cugetările
amicului său, îl iubeşte pe Domnul Loriot.
— Într-adevăr, răspunse Sarah, contesa are o mare încredere
în bărbatul meu.
Zicând acestea, Sarah suspină din nou.
Apoi aruncă o privire pe care se sili a o face liniştită, şi care
nu fu decât neliniştită, către orologiul ce se afla într-un colţ al
frumoasei sale camere.
— Hm! îşi zise Noë, vizita noastră n-ar fi oare la timpul ei?
Sarah reluă:
— Samuel Loriot va fi foarte supărat, seniorul meu, că nu s-a
aflat aici astăzi. Dar va alerga, sunt sigură, la hotelul unde
Alteţa Voastră e găzduită.
— Nu ne va găsi, astăzi, cel puţin, vom merge la Luvru.
— Ei bine! mâine… şi dacă senioria voastră… are trebuinţă
de dânsul…
— Pentru moment, nu, doamnă.
— Ah! îşi zise Noë, ce are ea oare, de priveşte mereu
orologiul?
Într-adevăr, vorbind cu prinţul, Sarah părea neliniştită,
preocupată…
La cel mai mic zgomot ce se auzea afară, ea tresărea.

- 45 -
— Ponson du Terrail —

— Desigur, îşi zise Noë, această femeie are o întâlnire, şi este


ora când galantul trebuie să sosească.
Prinţul nu observa acesta, şi căuta din contra tot admirând şi
magnetizând cu privirea pe încântătoarea creatură, de a provoca
convorbirea atingând misterioasa călătorie ce făcuse ea de la
Tonrena şi acea întâlnire a lui René Florentinul ce ar fi avut
consecinţe atât de îngrozitore fără intervenirea lui.
Dar Sarah părea a nu înţelege, sau cel puţin, a nu voi să
răspundă, şi continua să privească orologiul.
— Sărmană femeie! cugetă Noë, te voi scăpa de această
nelinişte.
Şi el, zise lui Henric, ce continua s-o admire pe frumoasa
argintăreasă, tot întrebând-o fără a primi răspuns:
— Hei, hei, Henric nu trebuie să uiţi, că în timpul nopţii, ni
s-a spus, e foarte greu de străbătut Luvrul.
— Ai dreptate, zise prinţul…
— Noaptea se apropie Henric.
Şi Noë se ridică.
La rândul său, prinţul suspină şi privi pe Sarah.
Aceasta se grăbi să-i spună:
— Bărbatul meu se va prezenta mâine, seniorul meu, la
hotel.
— Bun! zise prinţul râzând, cel puţin îmi veţi permite să mai
vin?
— Ah! seniorul meu, zise argintăreasa cu un ton de reproş,
uiţi dar că Corisandra vă iubeşte?
— Nu, zise prinţul, ce se roşi şi aplecă ochii la rându-i.
Apoi el voi să ia mâna lui Sarah să i-o sărute, dar tânăra
femeie nu-i dădu timpul.
Mâna sa albă şi mică se îndreptă spre o mică masă pe care se
afla un clopoţel de argint.
Ea sună!
La acest zgomot bătrânul evreu apăru. Sarah îi făcu semn să-
i conducă pe cei doi gentilomi.
Apoi se înclină cu respect înaintea prinţului, îl însoţi până la
uşa frumoasei camere, aplecă din nou ochii sub arzătoarele-i
priviri şi, salutând pentru o ultimă oară, lăsă să recadă
perdeaua ce despărţea atelierul de camera ei.
Prinţul plecă suspinând şi Noë îl urmă.
Evreul îi făcu să străbată atelierul, sala, întoarse cele două

- 46 -
— Juneţea regelui Henric —

chei şi împinse cele trei zăvoare ale porţii de stejar, se aplecă


până la pământ pentru a saluta, şi când fură afară, reînchise cu
grijă acea poartă ce proteja avuţiile şi amorurile bătrânului
Samuel Loriot.

VIII

Henric de Navarra dădu braţul lui Noë la ieşirea din strada


Urşilor, merse fără a zice un cuvânt în timp de câteva momente
şi nu ridică capul decât când intrară în strada Saint-Denis.
Acolo, cei doi tineri se priviră.
— Ei bine, zise Noë râzând, trebuie să credem, Henric, că nu
ai noroc.
— Cum acesta, prietene?
— În aceea că încântătoarea femeie ce am întâlnit între Blois
şi Orléans şi de care erai, lasă-mă a crede, puţin înamorat…
— Ei?…
— Nu era alta decât doamna Loriot, femeia lui Samuel Loriot.
— Şi acesta numeşti tu, a nu avea noroc, Noë prietene?
— Drace!
— De ce, te rog?
— Bravo! ai uitat deja scrisoarea Corisandrei?
Prinţul îşi muşcă buzele.
— Ah! drace! murmură el.
— Oh! urmă Noë cu un ton batjocoritor, îi vei putea vorbi…
— Crezi?
— Ea se va intimida… va roşi, va apleca ochii.. mai ştiu eu
ce? Doamna Corisandra nu i-a făcut în van lecţia sa.
— Şi ai crede atâta perfidie?
Noë, lăsând să-i alunece pe buze un surâs batjocoritor, zise:
— Iubitul meu senior, femeile fac legături, se apără, se
susţin, întreprind o cruciadă groaznică împotriva bărbaţilor, şi,
departe de a se acuza de perfidie, ele găsesc, din contră, acesta
foarte naturală.
— Aceasta are surâsul unui înger.
— Toate femeile au surâsul îngerului, bineînţeles. De
asemenea şi Corisandra. Ce dovedeşte aceasta?
Şi Noë continuă să râdă.
— Drace! murmură prinţul nerăbdător, nu crezi dar în femei?

- 47 -
— Ponson du Terrail —

— Dumnezeu să mă păzească!
— Dacă sunt atât de perfide ca doamna Corisandra…
— Pe credinţa mea! zise Noë, nu este cineva perfid când îşi
apără bunul său. Corisandra e în dreptul ei…
— Ei bine! eu voi fi într-al meu, strigă prinţul cu repeziciune,
curtând pe frumoasa argintăreasă.
— După placul dumitale, murmură Noë.
Şi şuierând un cântec de vânătoare, Noë îşi continuă drumul.
Henric îl urmă fără a mai răspunde; dar în sinea sa îşi zise,
că Noë ar putea avea dreptate.
Cei doi tineri, reurcând strada Saint-Denis până la Sena, o
luară spre dreapta şi se îndreptară spre Luvru.
— Domnul de Pibrac m-a văzut copil, zise atunci Henric, mă
prind că mă va recunoaşte; ce zici?
— Eu zic că e cu putinţă, răspunse Noë, dar că trebuie să îl
ocolim cu orice preţ.
— Pentru ce?
— Pentru că o mişcare, un cuvânt imprudent poate să îi
scape şi să trădeze incognitoul dumitale, monseniore.
— Ai dreptate.
— Şi sunt de părere că ar fi mai bine să mă prezint eu singur
la Luvru. Voi cere a-l vedea şi îl voi preveni.
— Bun! zise prinţul. În acest caz te voi aştepta aici.
Malurile Senei nu erau pe atunci amenajate cu cheiuri;
Luvrul, acea locuinţă a suveranilor Franţei, îşi îmbăia zidurile
din spate în fluviu, şi ici şi colo, prinprejur, se aflau căsuţe
dărăpănate cu învelişurile ascuţite, printre care mai multe
cârciumi provocau prin firmele lor setea nemăsurată a
elveţienilor şi a soldaţilor din garda regelui.
La unul din aceste stabilimente se afla scris pe uşă, deasupra
unei gigantice crăci de nuc, aceste cuvinte:
La întâlnirea Bearnezilor.
— Drace! îşi zise Henric de Navarra, trebuie să am aici vreun
compatriot. Să intru spre a vedea.
Cârciuma era cam goală. Cu toate acestea doi soldaţi jucau
pietre, pe o masă unsuroasă, în colţul cel mai întunecat al
camerei.
Henric intră. O frumoasă fată de douăzeci ani, veni către
dânsul.
— Ce vă trebuieşte, gentilomul meu? întrebă ea.

- 48 -
— Juneţea regelui Henric —

Tânărul prinţ ştia cât de dulce e limba părintească la urechea


celor ce sunt departe de patrie.
— Ceea ce voiesc frumoasa mea copilă? răspunse el în limba
bearneză.
Tânăra fată tresări, roşi de plăcere şi strigă:
— Hei! unchiule, un compatriot!
Şi pe când ea se înclina regelui de Navarra, un om alergă din
fundul sălii.
Acest om putea avea cincizeci de ani, şi cu toată vârsta cea
înaintată săltă de bucurie la cele zise de fată.
— Sunteţi bearnez? zise el.
— Da,
— Şi din ce loc?
— Din Pau.
— Vivat! strigă cârciumarul, compatrioţii sunt fraţi pentru
mine la Paris. Ei! Myette, zise el frumoasei fete cu fusta roşie,
servindu-se tot de cuvintele căminului părintesc, du-te de caută
o sticlă de vin bun, vinul de colo… ştii?
— Da, unchiule, răspunse fata râzând, acela care nu e
pentru soldaţi.
— Nici pentru elveţieni, nici pentru francezi, adăugă
cârciumarul.
Şi se puse fără jenă la masă în faţa prinţului.
— Scuză-mă, zise el, văd bine că eşti un gentilom, pe când eu
nu sunt decât un cârciumar, dar în patria noastră gentilomii nu
sunt mândri, nu este aşa?
— Şi toţi omenii bravi au aceeaşi origine, răspunse prinţul.
Şi după acest franc şi nobil răspuns, luă mâna cârciumarului
şi o scutură cu tărie.
— Este straniu, zise acesta din urmă pe când Myette,
frumoasa bearneză, punea pe masă două pahare de zinc şi o
sticlă, este straniu gentilomul meu, dar de ce vă privesc mai
mult…
Ei vorbind astfel, el îl observa cu luare aminte:
— Ah! ceea ce este, urmă el, trebuie să vă zic, că în tinereţea
mea eram păstor în Pirinei, prin vecinătăţile de la Coarasse…
Henric tresări…
— Şi am întâlnit adesea un frumos gentilom ce venea de
multe ori a mânca în coliba noastră o bucată de caşcaval de
capră şi a bea un pahar de vin…

- 49 -
— Ponson du Terrail —

— Ah! zise prinţul, şi acel gentilom?


— Oh! zău! zise bearnezul, dacă nu ar fi douăzeci de ani de
atunci, aş crede bucuros că eşti dumneata…
Henric începu a râde.
— Eram din această lume acum douăzeci de ani…
— Dar, ar putea fi cu toate acestea, tatăl dumitale.
— Ba!
— Ah! zău! murmură cârciumarul, nu se aflau trei feţe ca a
lui în Navarra.
Junele prinţ surâdea.
— Şi, cum se numea acel gentilom, bravul meu amic?
— Oh! era un mare senior.
Pronunţând aceste cuvinte, cârciumarul îşi îndreptă privirile
spre mâna dreaptă a prinţului şi tresări.
Apoi se ridică cu repeziciune şi scoţându-şi şapca:
— Senioria voastră, zise el, poartă nişte haine obişnuite şi
cizme ca un gentilom de mică importanţă, dar nu face nimic…
Prinţul aruncă o privire neliniştită asupra celor doi soldaţi.
Soldaţii jucau necugetând decât la partida lor.
Fără îndoială, cârciumarul îi înţelese neliniştea, căci
repunându-şi şapca se aşeză din nou jos.
Cu toate acestea el urmă în acea limbă neînţeleasă pentru
germani.
— Închipuiţi-vă, seniorul meu, zise el că gentilomul despre
care vă vorbesc avea un inel…
Prinţul tresări din nou şi lăsă a-i aluneca mâna de pe masa
la care se afla, spre buzunar, în care dispăru.
— Şi… acel inel.
— Mi l-a arătat într-o zi, mie şi lui tată-meu, într-o zi când
ploua şi când se refugiase în coliba noastră. Amicii mei, ne-a zis
el, vedeţi inelul acesta? Ei bine! nu îl voi părăsi decât numai
murind. El va trece la fiul meu, şi fiul meu, când va fi mare, nu
va avea decât să îl arate la oricare gentilom din Gasconia sau
din Navarra pentru ca să fie recunoscut.
— Şi cine era acest gentilom? întrebă prinţul cu emoţie.
— Se numea Antoine de Bourbon, monseniore… Şi zicând
acestea, cârciumarul se sculă din nou şi adăugă încet: Şi era
tatăl Alteţei Voastre deoarece văd inelul în degetul vostru.
— Taci, nenorocitule! murmură prinţul de Navarra, tu m-ai
recunoscut, este adevărat… dar taci!

- 50 -
— Juneţea regelui Henric —

Cârciumarul se reaşeză. Şi cum frumoasa bearneză se


întorcea, el turnă un pahar de vin lui Henric, apoi pentru a-i
dovedi că respecta incognitoul său:
— Aide! concetăţene, zise el, să mai bem un pahar de vin, în
sănătatea dumitale!
— În a ta! răspunse prinţul, care lovi fără jenă paharul său,
de acela al cârciumarului.
Pe cuvântul meu de onoare! se gândi prinţul, simt o
nenorocire şi dacă asta va continua, incognitoul meu nu va
putea dura douăzeci şi patru ore. Şi nu o să întru la Luvru de
teamă să nu fiu recunoscut, şi pe cel dintâi bearnez ce îl voi
întâlni…
În timpul când prinţul vorbea astfel în sinea sa, Myette se
depărtase.
— Monseniore, zise încet bearnezul, un mare prinţ ca
dumneata nu poartă un spenţer de aba şi cizme mari, şi nu
intră nicidecum în cârciumă fără vreun drept politic. Dar fii
liniştit, căci sunt gata să mă omor pentru toţi câţi aparţin rasei
voastre, şi vă asigur că nimeni nu va şti că v-am recunoscut.
— Tu mi-o juri?
— Pe credinţa mea.
Henric privi pe bearnez şi găsi atâta francheţe şi lealitate,
încât nu se mai îndoi nicidecum de cuvintele lui.
În acest moment cei doi jucători se ridicară, ei îşi terminaseră
partida, unul avea figura veselă, celălalt supărată, după aceasta
era lesne de înţeles, că cel dintâi câştigase cel din urmă dinar al
camaradului său. Învingătorul aruncă o monedă pe masă.
— Iată partea mea, zise el.
Şi ieşi aruncând o privire dispreţuitoare asupra prinţului.
— Canalie! îngână bearnezul.
— St! zise prinţul. Ei se duc, şi vom putea vorbi mai în
linişte.
— Myette, chemă cârciumarul.
Tânăra fată alergă.
— Urcă în camera mea, îi zise unchiul său, şi fă-mi patul.
Myette făcu o mină de fată răsfăţată, apoi aruncă o ultimă
privire frumosului concetăţean, după cum îl chema ea şi
dispăru printr-o mică scară care comunica cu unicul etaj
superior. De astă-dată, cârciumarul voi din nou să se scoale în
picioare şi a-şi scote pălăria.

- 51 -
— Ponson du Terrail —

— Şezi jos, îi zise prinţul. Regele tatăl meu nu-ţi permitea ca


să stai jos? De cât timp ţii tu cârciuma asta?
— De zece ani, monseniore.
— Ei bine, Malican, amicul meu, zise prinţul, am convingerea
că dacă tu ai rămas tot bearnez în inimă…
— Şi cu totul devotat casei voastre, de aceasta mă pot
mândri.
— Mă vei putea servi.
— Oh! cât pentru aceasta, sunt în stare când va voi Alteţa
Voastră să mă şi omor pentru ea!…
Henric începu să râdă.
— Până atunci, dă-mi câteva informaţii.
— În ce privinţă?
— Asupra Luvrului. Vezi tu din când în când pe rege?
— În toate zilele.
— Cum e el?
— Un curios principe monseniore; are întotdeauna un aer
sălbatic… şi în totdeauna bolnav şi neliniştit.
Cârciumarul mai adăugă încet:
— Se zice cu toate acestea că e bun, dar…
Malican se opri.
— Dar? zise prinţul.
— E regina-mamă care îl face aşa rău şi crud. Oh! ce
femeie!…
Şi Malican pronunţă aceste din urmă cuvinte cu o voce
tremurândă.
— Dar… sora sa? întrebă Henric.
— Doamna Margareta?
— Da.
Mai înainte de a răspunde, Malican se uită cu atenţie la
tânărul prinţ:
— Scuzaţi-mă monseniore, zise el, dar regele tatăl vostru, m-
a lăsat întotdeauna să vorbesc liber şi…
— Vorbeşte, prietene.
— Ei bine! iată monseniore, sunt aproape un animal care
abia poate să îndruge o rugăciune, cu toate acestea câteodată
am nişte idei curioase…
— Ah! zise Henric, tu ai idei?…
— Cel puţin pot ghici câte ceva.
— Adevărat!

- 52 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi îmi pare că ştiu pentru ce Alteţa Voastră se plimbă


prinprejurul Luvrului îmbrăcat în spenţer de aba şi ca un om
obişnuit.
— Să vedem, ce ai vrut să zici cu aceasta?
— Alteţa Voastră voieşte să vadă pe doamna Margareta… nu
este adevărat? Şi ceva mai mult, urmă Malican, că nu mai
târziu ca ieri, era aici un gentilom din ţara noastră, un căpitan
de gardă, domnul de Pibrac care vorbea cam în privinţa
scopului Alteţei Voastre.
— Şi ce zicea el?
— Că se vorbeşte la Luvru de căsătoria Doamnei Margareta
de Valois cu principele de Navarra.
— Atunci tu ai cugetat acum… că…
— Am cugetat că Alteţa Voastră, după obiceiul celor din ţara
dumitale, ar fi dispus de a o vedea pe Doamna Margareta, fără a
fi văzut, înainte de a-i face curte…
— Şi se poate că ai ghicit, zise prinţul râzând.
Malican îşi încruntă sprâncenele şi păstră o tăcere din cele
mai respectuoase.
— Ei bine, zise Henric, oare am făcut rău?
— Nu, monseniore.
— Şi dacă Doamna Margareta e urâtă?…
— Oh! zău nu! zise Malican.
— E frumoasă?
— Ca un înger.

Poza pag. 68

— Hm! zise prinţul, atunci regina, mama mea, a avut o


frumoasă idee de a mi-o da de femeie…
— Aceasta nu este părerea mea, răspunse cu francheţe
cârciumarul.
— Şi pentru ce aceasta?
Malican se afla încurcat pentru un moment, dar reluă:
— Nu tot ce luceşte este aur, nu tot ce e frumos poate fi
plăcut.
— Ce zici tu?
Malican păstră tăcerea.
— Să vedem, amice, zise Henric, explică-te puţin.
— Ei bine! se vedeţi… la Bearn, noi suntem săraci, dar

- 53 -
— Ponson du Terrail —

suntem oneşti: cum zicea defunctul rege, tatăl dumitale, mai


bine să fie cineva cărbunar şi să îşi aibă bordeiul său propriu
decât a fi îmbrăcat în mătase şi a dormi sub acoperişurile
altora.
— Tatăl meu vorbea adevărul, Malican.
— Regele de Navarra, urmă bearnezul, e rege peste un mic
regat, şi regele Franţei e un mare senior, în comparaţie cu
dânsul, dar cu toate acestea…
— Ei bine?
— Şi ştiu, urmă Malican, ce păru a lua seamă la întrebarea
prinţului, că o fiică a Franţei e destul de seducătoare pentru un
rege de Navarra, dar!…
— Explică-te odată!
— Dar zise Malican, fiicele Franţei sunt câteodată ca fetele de
ţărani. Ele fac a se vorbi de dânsele.
La rândul său Henric de Navarra îşi încruntă puţin
sprâncenele.
— Oh! oh! zise el, vorbeşti puţin, dar spui multe.
— Scuză-mă, monseniore, defunctul rege, tatăl dumitale ne
lăsase a vorbi franc…
— Ei bine, continuă.
— Doamna Margareta, reluă Malican, ce se întărâta puţin
câte puţin, e o frumoasă prinţesă ce se tulbură când îi vorbeşti
de frumuseţea ei. Şi dacă Alteţa Voastră ar avea ocazia de a face
o călătorie la Nancy…
— La vărul meu Henric de Guise?… Ei bine?
— Ducele Henric v-ar putea vorbi multe despre Doamna
Margareta.
— Malican, tu eşti un bun servitor şi poate mă voi folosi de
poveţele tale… Dar pentru moment trebuie să mă supun reginei
mame ce voieşte a şti opinia mea despre Doamna Margareta…
vom vedea.
În momentul când Henric sfârşi acestea, Noë intră.
— St, zise regele, privind pe Malican.
Malican rămase nepăsător, salută pe Noë cum salută pe
vizitatorii lui şi se mulţumi a chema pe nepoata sa.
Myette alergă.
— Serveşte pe acest gentilom, zise Malican, ce părea a nu
înţelege că Noë căuta pe Henric.
Dar Henric întinse mâna acestuia din urmă. Atunci Malican,

- 54 -
— Juneţea regelui Henric —

ca om discret, se depărtă şi merse pentru a aşeza nişte sticle şi


pahare ce se aflau pe o masă din fund.
— Ce trebuie să vă servesc, frumosul meu senior? întrebă
Myette.
— Nimic, frumoasă mea copilă.
Myette făcu un gest şi se depărtă.
— Pibrac te aşteaptă, Henric, zise Noë.
— Ah! el m-aşteaptă… Unde l-ai găsit?
— La corpul de gardă. Aveam aerul de a intra la Luvru ca la
mine acasă. Un soldat mă opri şi îmi zise: «Nu este voie!» «Bah!
răspunsei eu, dar când cunosc pe domnul de Pibrac?» Nu
pronunţasem încă bine acest nume, când un om ieşi din corpul
de gardă zicându-mi: «Cine vorbeşte de mine?» Era Pibrac. «Eu.»
El mă privi râzând şi îmi zise: «Nu vă cunosc dar accentul îmi
spune că eşti vreun cadet din gasconia sa din Bearn ce vine a-
mi cere protecţia»; şi luându-mă de braţ mă duse în curtea cea
mare a Luvrului.
— Şi atunci? întrebă Henric.
— Atunci m-am mulţumit să-i dau scrisoarea Doamnei
Regina de Navarra. La vederea peceţii el tresări! apoi o citi, şi
înţelesei că simţea o mare emoţie. În fine mi-a zis: «Unde e
prinţul? unde e?» «St! îi răspunsei, mă duc să îl iau.» domnul de
Pibrac înştiinţă atunci pe un paj, ce se ocupa de un erete în
colţul curţii, făcându-i un semn. Pajul alergă. «Vezi pe domnul?»
îi zise el. Pajul mă privi. «Domnul, urmă Pibrac, este unul dintre
verii meii din Gasconia. Se va duce a căuta pe un gentilom,
prieten al său şi îmi vei aduce pe amândoi.» «Da, messire,»
răspunse pajul. Atunci domnul de Pibrac aplecându-se la
urechea mea: «Du-te în grabă de adu pe prinţul, îmi zise el, căci
cred că îi voi putea arăta chiar îndată pe Doamna Margareta.»
Aceste din urmă cuvinte făcură pe Henric de Navarra să
tresară, şi se ridică imediat.
— Bună-seara, compatrioate, strigă el lui Malican.
Şi aruncă un scud pe masă. Malican salută.
— Bună seara mica mea, adăugă prinţul ce mângâia cu
familiaritate bărbia tinerei bearneze. La revedere! ne vom
reîntoarce, şi ieşind, luă braţul lui Noë.
Luvrul era la doi paşi. Pajul aştepta pe Noë şi pe însoţitorul
său pe prag. El curăţă puţin spenţerul cel de aba şi marile
cizme ale prinţului, pentru a-l face prezentabil, şi zise:

- 55 -
— Ponson du Terrail —

— Veniţi, domnilor.
Acest paj era un încântător băiat de cincisprezece ani, bine
îmbrăcat şi cu o ţinută ireproşabilă.
— Cum te numeşti, mititelule? îl întrebă prinţul.
— Raoul, pentru a vă servi, domnule, răspunse pajul
înclinându-se.
Apoi îl făcu să traverseze curtea, să urce o scară mare şi să
străbată în fine mai multe săli care erau înţesate de gentilomi şi
de soldaţi.
— He! he! murmură prinţul, dar regina mama mea, nu e nici
pe jumătate păzită, în raport cu ce e aici la Luvru.
Pajul se opri înaintea unei uşi şi le zise:
— Aici e locuinţa particulară a domnului de Pibrac, căpitanul
gărzii.
— Hm! se gândi prinţul, bătrânul sir de Pibrac, tatăl său,
locuieşte într-o ruinătură, pe care fiul său, n-ar voit-o nici
pentru grajd.
Apoi după ce pajul deschise uşa şi ridică o draperie, el intră.

IX

Domnul de Pibrac era un bărbat aproape de patruzeci şi cinci


de ani. Avea o ţinută admirabilă, şi tipul unui gentilom gascon
ce şi-a făcut averea, prin ajutorul trufiei şi a valorii sale. Sir de
Pibrac era născut într-un dărăpănat castel, care se clătina la
fiecare vânt ce bătea.
La douăzeci de ani, tatăl său, îi dăduse un bătrân cal, o
rapieră tocită, o geantă de piele cu cincizeci pistoli şi îi zise:
„Când cineva e de o mică nobleţe, trebuie să şi-o urce şi să
rămână apoi străbunul ei.‖ Domnul de Pibrac a înţeles foarte
bine acest sfat plin de înţelepciune, şi cum era sigur că nu va
ajunge niciodată profet în ţara sa, el pleca să îşi facă un viitor la
Paris.
Regele Henric al II-lea, în timpul acela murise, lăsând
coroana Franţei lui François al II-lea, fiul său.
Domnul de Pibrac avea la Paris un unchi. Acest unchi, era
un funcţionar însărcinat cu vânătoarea regelui. Domnul de
Pibrac era vânător şi ca şi nepotul său era gascon.
El ştia adesea să vorbească numai despre dânsul, dar când

- 56 -
— Juneţea regelui Henric —

îmbătrâni simţi că acest rol era ridicol, şi atunci începu să


laude pe nepotul său, lăudându-l că e capabil să conducă orice
vânătoare, că dresează ogari, copoi şi alte animale. Zvonul
acesta ajunse până la urechile regelui.
Într-o zi când François al II-lea făcea vânătoare la Saint-
Germain şi alerga după un iepure, câinii îi pierdură urma.
Se căuta acum cineva care să cunoască modul de al urma şi
de a da peste el. Nimeni dintre vânători nu erau specialişti întru
aceasta! Vânătorii făcură căutări zadarnice şi cânii alergaseră
după ei fără rezultat. Însuşi regele se amestecase, dar nu
reuşise.
— Să se ducă cineva să-mi aducă pe acel gascon, despre care
am auzit minuni! ordonă François al II-lea, care nu mai ştia la
ce sfânt să îşi mai adreseze rugăciunea lui.
Domnul de Pibrac sosi, examină partea unde câinii
pierduseră urma, se întoarse şi se răsuci prinprejur şi termină
prin a se îndrepta spre un stejar pe care timpul îl găunoşise şi
nu îi lăsase decât coaja. Apoi după o observare minuţioasă zise:
— Iată, iepurele e acolo.
Şi într-adevăr, el vârî mâna într-o gaură din scorburile
stejarului şi trase iepurele afara de coadă. Animalul făcu o
smucitură şi se piti din nou în trunchiul arborelui.
— Pe cuvântul meu de rege! zise François al II-lea, iată un
băiat preţios! Am să-l ataşez pe lângă mine. Şi el îl luă în garda
sa.
Din acea zi, domnul de Pibrac, puse piciorul pe scara
norocului şi n-avu decât să se suie.
François al II-lea muri. Carol al IX-lea îi urmă la tron. Carol
al IX-lea era un amator şi mai mult ca răposatul rege, după
vânătoare.
Unchiul domnului de Pibrac, repetase atât de bine şi des că
nepotul său este cel mai experimentat vânător din Franţa şi
Navarra, în cât noul rege deşi nu se înjosi pentru moment la a
cere concursul lui, îi acordă totuşi puţină atenţie tânărului
Pibrac.
— Sire, îi zise într-o zi Pibrac, dacă eram căpitanul gărzii
Majestăţii Voastre, care rang îmi putea da onoarea de a intra la
orice oră, v-aş fi putut recita una din cele mai minunate
vânători de urs îşi capră neagră, care sunt nişte bestii foarte
comune în munţii noştri.

- 57 -
— Ponson du Terrail —

— Hm! făcu regele, nu cumva istorisirile dumitale vor deveni


scumpe.
— Ah! replică Pibrac, un rege al Franţei nu trebuie să se uite
la cheltuieli.
Carol al IX-lea începu să râdă şi domnul de Pibrac fu căpitan
în gardă. Astfel a fost norocul cel repede al tânărului din Bearn,
căruia doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra îi recomanda
pe tânărul prinţ, fiul său.
Pajul Raoul, ridicând o grea draperie, arătă celor doi tineri o
prea frumoasă sală foarte bogat ornată, în care domnul de
Pibrac, şedea răsturnat cu neglijenţă într-un mare fotoliu cu
ţinte de aur.
Cu toate acestea, la zgomotul ce se produsese, el se sculă
repede, se uită la prinţ şi îşi reţinu cu mare greutate în prezenta
pajului, o mişcare de surpriză care îi reaminti semănarea lui
Henric cu răposatul rege Antoine de Bourbon, tatăl său.
— Intraţi, scumpii mei compatrioţi, intraţi…
Şi cu un semn concedie pe Raoul. Pajul salută şi dispăru.
Atunci domnul de Pibrac schimbându-şi tonul şi înfăţişarea se
înclină cu foarte mult respect înaintea tânărului prinţ.
— Alteţa Voastră, zise el, n-ar fi putut veni mai la timp. Şi
dacă Domnia Sa voieşte a mă urma, îi voi arăta pe Doamna
Margareta.
— Fără ca ea să mă vadă?
— Fără ca ea să vadă pe Alteţa Voastră.
— Drace! murmură Henric de Navarra, regina, mama mea, a
avut, văd, o bună idee de a se adresa domnului de Pibrac.
Domnul de Pibrac se înclină. Apoi, zise lui Noë.
— Dumneata, tânărul meu prieten, ne vei aştepta aici.
— Hei! zise Noë, aş fi dorit mai bine să o văd pe prinţesă.
— Este cu neputinţă: este foarte greu să meargă doi în locul
unde-l duc pe prinţ.
— Bun! murmură Noë.
Atunci domnul de Pibrac conduse pe prinţ spre fundul sălii,
înaintea unui mare dulap cu sticle în care se afla o mulţime de
cărţi şi manuscrise foarte bine aşezate.
— Acestea sunt cărţile mele de vânătoare, zise el.
— Oare, zise prinţul, voieşti să îmi arăţi pe Doamna
Margareta desenată… în vreun tablou?…
— Oh! nu, răspunse Pibrac.

- 58 -
— Juneţea regelui Henric —

El întoarse cheia ce închidea dulapul şi deschise uşa. Apoi


scoţând două volume îşi strecură mâna, apăsă asupra unui
resort foarte bine ascuns, şi cărţile făcând o mişcare asupra lor,
lăsară a se vedea fundul dulapului deschis… şi prin urmare o
trecere secretă…
— Oh! oh! strigă prinţul, trăgându-se înapoi de mirare.
— Seniorul meu, răspunse domnul de Pibrac, acesta este
unul dintre cele mai mici mistere ale Luvrului. Şi cum tânărul
prinţ părea din ce în ce mai mirat: Dacă Doamna Catherina de
Médicis, urmă căpitanul gărzilor, ar şti că eu cunosc această
trecere secretă, ar putea bine să comande lui René Florentinul,
parfumerul ei, să mă ucidă la colţul unei străzi sau de a-mi
arunca în alimentele prânzului meu, puţin praf de acela
misterios, care m-ar trimite pe lumea cealaltă sub pretext de
colică.
— Hm! murmură Henric, are un frumos caracter Doamna
Catherina, şi dacă fiica semăna mamei…
— Cred chiar, urmă domnul de Pibrac, că Doamna Catherina
care cu toate acestea a încercat toate zidurile din Luvru, nu
cunoaşte această trecere secretă.
— Dar, cum o cunoşti, dumneata? întrebă Noë.
— Am descoperit-o din întâmplare. Doamna Diana de Poitiers
a realizat-o. Regele Henric al II-lea dormea în acesta cameră,
doamna Diana locuia în apartamentul Doamnei Margareta;
noaptea ea venea să vadă pe rege.
— Şi Doamna Catherina nu o cunoaşte?
— Nu.
— Dar de unde ştii?
— Ah! zise, domnul de Pibrac, care se duse să închidă cu
zăvorul uşa prin care cei doi tineri fură introduşi, într-o seară
căutam nişte volume ce se află în acest dulap. Mâna mea atinse
resortul, el îşi făcu mişcarea, dulapul se deschise, şi văzui, spre
marea mea mirare, apărând trecerea întunecoasă ce vedeţi.
Unsprezece ore din noapte sunau la Saint-Germain-l’Auxerrois,
toată lumea părea că doarme la Luvru, afară de sentinele. Luai
un felinar şi mă încercai în trecerea misterioasă. După câteva
momente simţii că nu mai avea o altă ieşire, sau mai bine că
uşa ce se afla înaintea mea, era închisă. Pusei urechea şi auzii
un zgomot de voci. Un hohot de râs… fraged şi sonor.
Recunoscui râsul Doamnei Margareta. Atunci mă întorsei fără

- 59 -
— Ponson du Terrail —

zgomot, închisei dulapul, suflai în luminare şi mă pusei în pat.


A doua zi luai un manuscris latin ce trata vânătoarea şi mă
dusei la Doamna Margareta. Doamna Margareta ştie latineşte
tot atât de bine ca şi călugărul de Brantome. «Doamnă, îi zisei,
eu am fost întotdeauna servitorul dumitale, dar ştiu că vă voi
deveni sclav, dacă veţi binevoi să daţi citire acestei scrieri care
pentru mine nu e decât cartea fermecată a satanei.» Prinţesa luă
cartea, şi pe când ea citea, inspectam camera cu privirea. Zării
într-un colţ, la căpătâiul patului de mahon, pe jumătate pierdut
în penumbra perdelelor, o cruce de ivoriu. «Oh! iată, îmi zisei
eu.» Mă apropiai de cruce, o examinai cu luare aminte şi
trecând degetul pe partea ce reprezintă cuiul ce străbătea
piciorul lui Crist, simţii acea parte mişcându-se. Doamna
Margareta citea încă şi nu îşi ridicase însă capul. Scosei cuiul şi
văzui o mică deschizătură neagră pe unde simţii un curent de
aer rece. Atunci pusei cuiul în buzunar. Apoi, când Doamna
Margareta îşi sfârşi citirea, eu plecai.
— He! dar zise Amaury de Noë, sunteţi plini de imaginaţie,
domnule de Pibrac.
— Domnule, răspunse căpitanul gascon, cu această calitate,
în ţara noastră, înlocuim banii ce nouă ne lipsesc.
Henric de Navarra râdea.
Domnul de Pibrac urmă:
— Seara, îmi redeschisei dulapul, mă strecurai în săliţa
misterioasă şi fui îndreptat îndată printr-o slabă coloană de
lumină. Acea coloană de lumină provenea din camera
Margaretei şi trecea prin deschizătura practicată pentru cuiul ce
trebuia să străbată piciorul Christului. Mă apropiai, ţinându-mi
răsuflarea, năbuşind zgomotul paşilor mei; pusei ochiul la aşa-
zisa deschizătură şi văzui pe fiica Franţei înconjurată de
cameristele ei ce o găteau pentru a merge la bal. Atunci de
teamă ca într-o seară sau alta, Doamna Margareta să nu simtă
slabul curent de aer, îmi procurai o bucăţică de stejar şi tăind-
o, astupai deschizătura. O deschid, dar, numai când am
trebuinţă de a vedea…
— Şi ai câteodată această trebuinţă?
— Foarte adesea… Când Doamna Catherina îşi propune ceva
rău, vine de consultă pe fiica sa.
— Şi ce zice fiica sa?
— Prinţesa e bună, dar Doamna Catherina e încăpăţânată.

- 60 -
— Juneţea regelui Henric —

Intr-una din seri văzui pe regină intrând la fiica ei. Ea era prost
dispusă, mă privi cam rău trecând pe lângă mine. Mă îndreptai
spre observatorul secret. Ceva îmi zicea că era necesar să
ascult.
— Şi ce se petrecu la prinţesă?
— Regina intră zicându-i: «Margot, scumpa mea, regele leagă
amiciţie cu prinţul Louis de Condé, acel înrăutăţit hughenot, şi
dacă nu vom face ceva, înainte de trei luni, nu se va mai ţine
slujbă la Luvru, ci vom merge la predică. Şi ştii, adăugă regina,
de unde provine marea amiciţie a regelui?» «Nu, zise prinţesa.»
«Ea provine din aceea că prinţul de Condé a dat regelui doi
câini.» «Ei bine! ce e de făcut? întrebă Doamna Margareta.» «Hei!
eu o ştiu? zise regina. Câinii regelui sunt sub îngrijirea
gasconului de Pibrac. Dacă Pibrac era un om de înţeles… dar e
un zăpăcit care e devotat lui Condé mai tot atât cât şi regelui…
şi cel dintâi a declarat că aceşti câini sunt de necomparat. Într-
adevăr, adăugă regina, acest Pibrac mi-este neplăcut. Ar trebui
ca René să îi trimită ceva parfumuri.» Înţelegeţi bine, seniorul
meu, că mă repusei în pat destul de neliniştit. A doua zi regele
făcea o vânătoare la Meudon. M-am coborât la câinărie foarte de
dimineaţă, mai înainte ca picherii să se fi trezit, şi mă apropiai
de cei doi câini ai principelui de Condé. Unul se numea Cyrus,
celălalt Xerxes. Cugetasem întreaga noapte la mijlocul de a le
extermina mirosul.
— Şi, în fine, l-ai aflat?
— Am aflat mijlocul coborându-mă la câinărie. Aveam în
buzunar un fitil cu sulf, i-am dat foc, şi luând pe Cyrus de gât,
îl făcui să soarbă fumul. Apoi urmai tot astfel cu Xerxes, şi mă
reîntorsei pentru a mă pregăti de vânătoare. La vânătoare cei
doi câini făcură greşeli, peste greşeli, cauzate din lipsa
mirosului. Regele avu un acces de furie. Ucise pe Cyrus şi zise
cu răutate prinţului de Code: «În viitor, vărul meu, te vei putea
dispensa de a-mi mai face asemenea prezentări.» Prinţul părăsi
vânătoarea şi seara nu apăru la Luvru. A doua zi regina mamă
îmi făcu un salut încântător. Vedeţi dar, seniorul meu, că
trecerea secretă mi-a servit la ceva. Veniţi…
Căpitanul gărzilor luând pe Henric de Navarra de mână îl
duse în săliţa întunecoasă.
— Umblaţi încet, îi zise el la ureche. La Luvru zidurile au
urechi.

- 61 -
— Ponson du Terrail —

— Fii liniştit.
Domnul de Pibrac adăugă:
— Doamna Margareta e acum la toaletă, cameristele o gătesc,
şi o veţi vedea în splendoarea frumuseţii sale.
Cu toată amintirea frumoasei argintărese şi puţina simpatie
ce simţea pentru hotărârea căsătoriei, Henric de Navarra nu îşi
putu opri o uşoară bătaie de inimă. Femeia pe care cineva
trebuie să o ia de soţie produce în totdeauna acest efect, fie ea
chiar bătrână şi urâtă. Când inima nu bate de speranţă, atunci
bate de teamă.
Domnul de Pibrac ridică încetinel lemnul şi Henric văzu
străbătând o rază de lumină.
— Priveşte! îi şopti gasconul.
El cedă locul lui Henric, care îşi puse ochiul la deschizătura
practicată în zid, şi rămase mirat.
Margareta se afla în acest moment în faţa unei mari oglinzi
de oţel, cu faţa îndreptată spre cruce, astfel că prinţul putu să o
privească cum nu putea mai bine.
Două frumoase cameriste o găteau.
Margareta era într-adevăr cea mai frumoasă femeie din tot
regatul.
Prinţul o găsi atât de frumoasă încât se gândi imediat la
domnul de Guise şi la bearnezul Malican, şi simţi două dorinţe:
cea dintâi, de a se găsi faţă în faţă cu ducele cu spada în
mână… cu pumnalul în dinţi; şi cea de-a doua, de a putea
sugruma pe Malican ce îşi permisese cuvinte atât de atacatoare
unei asemenea frumuseţi.
Din nenorocire, contemplaţia prinţului fu de scurtă durată,
căci o uşă se deschise în camera doamnei Margareta şi un nou
personaj intră.
Acest personaj era o femeie… o femeie deja în vârstă şi care,
cu toate acestea, păstra încă urmele unei frumuseţi suverane, ai
cărei ochi negri scânteiau de focul tinereţii, şi a cărei talie
majestoasă şi umblet mândru, anunţa obiceiul dominaţiei.
Această femeie se numea Catherina de Médicis, cu dispoziţie
obscură şi straşnică, înaintea căreia Franţa se înclina
tremurândă.
Această apariţie făcu pe tânărul prinţ să simtă o impresie
stranie.
El încetă să mai contemple pe Margareta şi începu a privi cu

- 62 -
— Juneţea regelui Henric —

groază pe Catherina.

Poza pag. 80 - Dumneata doamnă! striga prinţul, dumneata eşti


prietena doamnei de Gramont.

— Regina! îi şopti Pibrac la ureche.


— Ghicisem că este ea, răspunse el.
Doamna Catherina era rău dispusă: şi cu sprâncenele
încruntate se adresă fiicei sale, zicând:
— Mica mea, ce fiinţă fericită eşti, pe lângă încântătoarea-ţi
frumuseţe te mai şi împodobeşti de dimineaţa până seara, nu e
aşa?
Margareta salutând pe mama ei cu un surâs încântător, zise:
— Când voi fi regină, mă voi amesteca în lucrurile politice,
Doamnă.
— Vei fi regină foarte curând, fiica mea.
Tânăra prinţesă tresări şi făcu o mişcare pe scaun.
— Ah! zise ea, aceasta nu este încă hotărâtă, îmi închipuiesc.
— Este hotărât, replică cu răceală Catherina, politica o
voieşte.
Prinţesa deveni palidă şi murmură cu totul mişcată:
— Aşadar trebuie să mă căsătoresc cu prinţul de Navarra?
— Trebuie.
— Trebuie să fie un urs rău crescut, fără îndoială, urmă
Margareta cu un ton batjocoritor; sau un muntean, un prinţ ce
miroase a ceapă şi usturoi.
— Guralivo! murmură Henric de Navarra cu dispreţ.
— Şi să mă duc a vieţui la Pau sau la Nérac, în vreun palat
ruinat pe sub uşile căruia şuieră vântul, şi prin a cărui
învelitoare străbate ploaia…
— Mica mea, zise cu gravitate regina, cu frumoşii scuzi de
aur pe care regele Carol al IX-lea, fratele tău îţi va da de zestre,
prinţul, soţul tău, îşi va rezidi castelul de la Nérac.
Dar Margareta puţin simţitoare acestei făgăduieli, urmă:
— Să vieţuiesc la Nérac, în mijlocul femeilor şi bărbaţilor ce
merg la predică!
— Ţi se va zidi o capelă catolică.
Şi regina însoţi aceste cuvinte de un surâs, şi făcu pe Henric
de Navarra să cugete mult.
— Oh! oh! îşi zise el, oare Doamna Catherina ar voi să îmi

- 63 -
— Ponson du Terrail —

dea pe fiica sa cu scopul de a mă converti la catolicism?


Margareta reluă:
— Atât oamenii săraci cât şi cei de nimic să însoţesc şi ei
după gust…
— Nu este tot astfel cu prinţii, fiica mea.
— Şi eu sunt convinsă că acest prinţ de Navarra îmi displace
cu totul.
— Nu cred, fiica mea, dacă seamănă tatălui său.
— Ei bine?
— Îl vei găsi încântător.
— Drace! murmură Henric de Navarra, voi demonstra
Doamnei Margareta că valorez ca şi un altul. Nu trebuie să fie
mai rău preţuit ca… domnul duce de Guise.
Cugetând la ducele de Guise, prinţul simţi cuprinzându-l o
adevărată slăbiciune, şi el privi pe Margareta.
— Hei! hei! îşi zise el, Malican e un mare mincinos, într-
adevăr!
Şi întorcându-se către domnul de Pibrac, el îi zise dintr-o
dată:
— Ai văzut pe Domnul de Guise?
Domnul de Pibrac nu se aşteptase la această întrebare, şi îl
făcu să tresare cum face sunetul unei trâmbiţe ce tresare pe un
vechi soldat.
— Pentru ce mă întreabă, Alteţa Voastră, acesta?
— Pentru că… se zice…
— St! seniorul meu, zise căpitanul, vom vorbi despre aceasta
altă-dată…
Doamna Catherina urmă:
— Primii o scrisoare de la regina de Navarra.
— Ah!
— Regina mă anunţă că va sosi la Paris în cinci sau şase
săptămâni.
— Foarte iute…
— Şi că va fi însoţită de fiul ei…
— Doamnă, zise Margareta, mă voi căsători fiindcă cere
trebuinţa politică; dar… de acum până atunci…
Prinţesa se opri.
— Sfârşeşte, fiica mea, zise regina.
— De acum şi până atunci, urmă Margareta, v-aş fi foarte
recunoscătoare de a nu îmi mai vorbi de regina de Navarra, nici

- 64 -
— Juneţea regelui Henric —

de fiul ei îmbrăcat în haine groase de aba…


Henric făcu o mişcare de nerăbdare.
— Voi purta de mătase, mica mea, îşi zise el, şi… vom
vedea…
Margareta avea fără îndoială să mai discute despre prinţul de
Navarra, pe care nu îl ştia aşa aproape de dânsa, când uşa se
deschise din nou. Un paj intră. Pe acest paj, Henric îl
recunoscu. Era acel frumos Raoul ce îl introdusese cu o oră mai
înainte.
— Ce voieşti, micul meu? întrebă regina.
— Doamnă, răspunse Raoul, messire René Florentinul
doreşte a fi introdus la Majestatea Voastră.
— René! strigă regina a cărei faţă posomorâtă se lumină.
— Da, Doamnă.
— A sosit dar?
— A sosit, Doamnă.
— Zii să intre, Raoul, zii să intre!
Pajul deschise uşa, şi René Florentinul intră, René era plin de
praf; gulerul ghemuit, haina murdară, cizmele… în fine, totul
era în dezordine…
El avea înfăţişarea tristă şi demnă de milă a omului bătut.
— Drace! strigă regina Catherina, în ce hal eşti, René! de
unde ai ieşit?
— Am ieşit din temniţă, Doamnă.
— Din temniţă! strigă regina.
— Da, Doamnă, şi este de necrezut că în Franţa, la patruzeci
de leghe de Paris, un om ce Majestatea Voastră onorează cu
protecţia sa, să cadă în mâinile a doi gentilomi de provincie şi a
unui cârciumar… să fie tăvălit prin ţărână, legat şi închis într-o
pivniţă, unde trebuia să moară de foame şi sete.
— Tu visezi, René.
— Nu visez, Doamnă.
— Dar aceşti gentilomi, îţi ştiu numele?
— L-am spus, chiar i-am ameninţat…
— Şi ei nu au căzut la picioarele tale?
— Ei m-au năbuşit de lovituri.
Catherina părea agitată.
— Ei bine, zise ea, dacă este astfel, René poţi fi liniştit, vei fi
răzbunat!
— Hei! murmură prinţul de Navarra, din locul său de

- 65 -
— Ponson du Terrail —

observaţie.
— Şi aceşti gentilomi vor fi spânzuraţi! adăugă Catherina.
Prinţul era brav şi cu toate acestea simţi un slab tremur şi
părul său se zbârli…

X.

Domnul de Pibrac era departe de a se gândi că gentilomii pe


care regina Catherina voia a-i spânzura erau în acel moment,
unul lângă dânsul şi celălalt în camera sa.
— Vino, seniorul meu, îi zise el, vom vorbi mai în linişte în
camera mea.
Doamna Margareta îşi schimbase locul, prinţul nu o mai
vedea. Aceasta poate fu cauza de a se fi lăsat dus.
Ieşiră dar din trecerea secretă şi reintrară în camera
domnului de Pibrac.
Noë se aşezase lângă foc şi cu o carte în mână, aştepta
reîntoarcerea prinţului şi însoţitorului său.
Văzându-i reapărând, el se ridică.
— Oare, întrebă el, n-aş putea vedea şi eu puţin pe Doamna
Margareta?
— Dacă voieşti, răspunse Pibrac.
El îi arătă trecerea secretă şi îi zise:
— Umblă în vârful degetelor. O rază de lumină te va conduce
şi vei pune ochiul la deschizătură. Numai, ai grijă… căci la cel
mai mic zgomot vei atrage atenţia…
Henric începu a râde:
— Şi vei vedea un personaj, zise el, ce nu te aşteptai a-l găsi
la Luvru, cred.
Noë păru mirat, şi domnul de Pibrac îşi îndreptă privirile
asupra prinţului ca pentru a afla explicaţia acestor cuvinte.
— Pe când Noë va privi pe aceea ce îmi este destinată de
consoartă, replică prinţul, vă voi istorisi o aventură ce ni s-a
întâmplat…
— Când?
— Sunt trei zile.
— Unde aceasta.
— Între Blois şi Orléans.
Noë se îndreptă spre trecerea secretă în care şi dispăru.

- 66 -
— Juneţea regelui Henric —

— Am avut o afacere comedioasă cu René Florentinul, zise el.


Domnul de Pibrac făcând o mişcare lăsă să îi cadă cleştele cu
care se pregătea să aţâţe focul.
Henric urmă cu indiferenţă:
— Noë şi eu suntem gentilomii, de care vorbeşte René şi pe
care Doamna Catherina voieşte a-i spânzura.
Aceste din urmă cuvinte mişcară atât de tare pe domnul de
Pibrac, încât uită să-şi mai aţâţe focul.
— Cum! seniorul meu, strigă el, sunteţi Dumneavoastră?
— Noi suntem.
— Ah! cerule! dar sunteţi pierduţi!…
— Aidea-de! zise prinţul râzând.
— Seniorul meu, zise cu gravitate domnul de Pibrac, permite
de a-mi esprima cu francheţe părerea; mai bine aţi avea ca
inamic pe împăratul Germaniei, regele Angliei şi regele Spaniei
aliaţi, decât pe René Florentinul singur.
Şi domnul de Pibrac pronunţă aceste cuvinte cu un accent
atât de convins, încât însuşi prinţul fu mişcat.
— Ba! zise el, Doamna Catherina n-are puterea de a
spânzura pe un prinţ de Navarra.
— Este adevărat…
— Hei! te asigur că ea mai întâi va lua seama, va cugeta la
ceea ce face… Înainte de a da călăului pe viitorul soţ al fiicei
sale…
— Ceea ce zici, seniorul meu, este plin de sens…
— Nu este aşa?
— Numai aceasta nu dovedeşte nimic, seniorul meu.
— Crezi?
— Oh! sunt sigur.
Noë apăru în acest moment:
— Ah! drace! zise el, am văzut pe Doamna Margareta, dar am
mai văzut un chip neplăcut…
— Pe René?
— Şi aveai dreptate, Henric, nu mă aşteptam să-l găsim la
Luvru.
— Ei bine! zise de Pibrac, sunt mai încurcat de prezenta
Dumneavoastră aici, decât de a lui.
— Ah! ce spui!…
— Seniorul meu, reluă căpitanul, când ai pe René ca inamic,
trebuie să te aştepţi la orice. Dacă René vă va întâlni, vă va

- 67 -
— Ponson du Terrail —

închide. Atunci veţi fi neapărat silit să vă trădaţi incognitoul


pentru scăparea Voastră.
— Drace! nu m-am gândit la acesta.
— Şi când va şti că are de-a face cu regele de Navarra, ura îi
va creşte în loc să descrească.
— Pentru ce oare?
— Pentru că sunteţi hughenoţi şi pentru că regina Catherina
urăşte pe hughenoţi. Afară de asta, René şi regina, este tot una.
Pentru a place reginei, René ar pune foc palatului papei, şi
pentru a place lui René regina ar da foc Luvrului.
— Scuză-mă, domnule, întrerupse Noë, dar sunt un sărman
gentilom de ţară şi nu înţeleg lucrurile ce vă închipuiţi.
Domnul de Pibrac surâse cu ironie.
— Regina, zici dumneata, urăşte pe hughenoţi?
— Ea îi persecută.
— Şi cu toate acestea voieşte să căsătorească pe fiica sa cu
un prinţ ce merge la predică.
— Domnule, replică domnul de Pibrac, permite-mi a deschide
o paranteză.
— Da…
Doamna Jeanna d’Albret, regina de Navarra, a negociat
căsătoria prinţului fiul său cu Doamna Margareta, şi regina
Catherina, în politica el întortocheată, a găsit că această
căsătorie ar putea duce la un bun sfârşit îngrozitoarele ei
planuri.
— Bun! apoi?
— Doamna Jeanna d’Albret şi-a reamintit de mine şi a avut
dreptul. Mi-a trimis pe Monseniorul, însărcinându-mă la a vă
servi de călăuză la curtea Franţei. Regina de Navarra e suverana
ţării mele; sunt bearnez în fundul inimii şi voi face ceea ce
regina a voit. Dar…
La acest dar, Henric ridică capul.
— Dar, urmă domnul de Pibrac, regina nu mi-a făcut onoarea
de a-mi cere părerea în legătură cu această căsătorie.
— Ei bine! zise prinţul ce ascultase cu luare aminte, dacă ţi-
aş cere-o, eu?…
— Aş răspunde franc, Alteţei Voastre.
— Vorbeşte, în acest caz.
— Seniorul meu, zise domnul de Pibrac, un prinţ de sângele
vostru trebuie să ia seama şi să-şi ia cizmele potrivite… Iartă-mi

- 68 -
— Juneţea regelui Henric —

comparaţia, te rog.
— Oh! oh! Domnule de Pibrac.

— Alteţa Voastră mi-a cerut părerea, iat-o. Când cineva


trebuie să fie rege al Navarrei…
— Hm! făcu prinţul care se apropie de fereastră şi aruncă o
privire melancolică Senei, cine ştie? Şi, ca şi cum ar fi avut o
presimţire a zilelor ce vor urma într-un viitor nu prea
îndepărtat, el repetă: Cine ştie? Apoi, privindu-l pe domnul de
Pibrac: Ei bine, ce trebuie să facă cineva care va fi rege al
Navarrei?
— Şi care este hughenot, adăugă Pibrac… Ar trebui să-şi ia o
nevastă de aceeaşi religie cu el, să-şi restaureze castelul din
Coarasse şi palatul din Nérac, şi să nu se mai gândească să
vină să locuiască la Luvru, care este o casă cam nesănătoasă,
pe unde, la tot pasul, un om poate aluneca printr-o trapă în
cine ştie ce temniţă ascunsă şi să nu mai vadă niciodată lumina
soarelui.
Un moment, Henri rămase gânditor, păstrând tăcerea.
— Seniorul meu, reluă căpitanul, v-am spus părerea mea,
doriţi acum şi un sfat?
— Spune, domnule de Pibrac.
— Înfăşuraţi-vă în manta; este noapte şi noaptea toate
pisicile sunt negre şi toţi oamenii înfăşuraţi în mantale se
aseamănă.
— Ai dreptate.
— Mergeţi la hanul la care aţi tras, înşeuaţi-vă caii şi, până
mâine, lăsaţi treizeci de leghe între dumneavoastră şi Paris!
— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra?
— Da, Seniorul meu.
— Şi regina ?… mama?
— Îi veţi spune că aţi văzut-o pe doamna Margareta, ceea ce
este adevărat, dar că are o aluniţă pe nas, ceea ce nu este
adevărat, dar scopul scuză mijloacele, în paranteză fie spus, şi
că de aceea nu vă place!
— Deci mă sfătuieşti să mă întorc în Navarra şi să renunţ la
planul de căsătorie…
— Pe onoarea mea, spuse Noë – care avea destul bun simţ, –

- 69 -
— Ponson du Terrail —

vorbele domnului de Pibrac valorează aur!


Henric rămase tăcut şi-şi plecă fruntea. Deodată el deschise
fereastra de sticla căreia îşi lipise fruntea şi-şi scoase capul
înfierbântat în răcoarea serii.
Luvrul era cufundat în întuneric şi apele Senei curgeau
noroioase; dar ici-colo, în împrejurimi, străluceau lumini în
ferestrele caselor vecine şi un murmur confuz se ridica din
oraşul cel mare, deasupra căruia apăsa un cer negru şi
prevestitor de furtună. Timp de câteva minute, prinţul rămase
uitându-se spre fluviu, apoi ridică privirea spre cer. O stea
scânteia printre nori şi strălucirea ei atrase atenţia tânărului
prinţ.
Deodată, se întoarse şi spuse:
— Domnule de Pibrac, eşti al doilea bearnez care, astăzi, mi-a
vorbit la fel; şi respectând ordinea obişnuită a lucrurilor, ceea ce
spuneţi ar însemna însăşi înţelepciunea, dar…
La rândul său, Henric se opri la acest dar şi privi steaua.
— Dar, reluă el după o clipă de tăcere, vedeţi această stea
care străluceşte pe cer! eu cred că este steaua mea!
— A apărut dinspre sud-vest, seniore, dinspre Navarra.
— Va urca şi va stăpâni cerul deasupra Parisului… Şi,
văzând că nici Noë, nici domnul de Pibrac nu par a-l înţelege,
adăugă: O voce misterioasă s-a făcut auzită în adâncul
sufletului meu şi ea mi-a şoptit: Trebuie să te însori cu prinţesa
Margareta a Franţei nu pentru că este frumoasă, nu pentru că o
vei iubi şi ea te va iubi, ci pentru că numai trecând peste mari
greutăţi vei putea să-ţi atingi soarta care-ţi este destinată.
Spunând acestea, Henric îşi îndreptă capul cu mândrie, îl
trase înapoi şi avu o asemenea expresie majestuoasă, încât
domnul de Pibrac şi Noë fură fascinaţi de-a dreptul. Tăcerea
solemnă domni din nou în camera lui de Pibrac.
În sfârşit, acesta spuse:

— Seniorul meu zise el, cuvintele Alteţei Voastre mă fac a


păstra tăcerea. Nu ştiu care va fi destinul dumitale, dar vă
citesc în ochi că veţi fi un mare rege. Acea stea ce licăre pe cer
este a Voastră zici dumneata? Ei bine! priveşte-o… urmeaz-o, n-
asculta alte poveţe decât pe ale sale… omenii ce cred în stelele

- 70 -
— Juneţea regelui Henric —

lor sunt oameni tari!


— Ai dreptate, Pibrac, răspunse prinţul. E o oră de când
eram copil şi nu cugetam decât la plăceri, acum strania
divinitate ce prezidează politica îmi apare şi cartea viitorului se
deschide pentru mine. Ura lui René, furia Doamnei Catherina,
nimic din toate acestea nu mă vor atinge. Pumnalul ce trebuie
să mă ucidă nu este încă fabricat…
După acestea, prinţul veni să se repună pe scaun şi cum
domnul de Pibrac părea îngândurat, zise:
— La ce cugeţi?
— Caut în mintea mea, seniore, un mijloc de a zdrobi mânia
lui René. Dacă muşcătura unei vipere nu e totdeauna mortală,
cel puţin produce o rană dureroasă. Eşti în Paris incognito.
Dacă nu voieşti a te trăda, trebuie să linişteşti ura lui René.
— Cu aur?
— Nu.
Prinţul privi pe tânărul său însoţitor.
— Trebuie ca Noë să îi ceară scuze?
— Nu, de loc…
— El bine! atunci?…
— Teama stinge furia laşilor, zise domnul de Pibrac. René
este favoritul Doamnei Catherina, dar dacă erai sub protecţia
regelui…
— Drace! murmură Noë, aceasta ar fi destul de ingenios. Dar
cum ar lua regele deodată sub protecţia sa pe nişte oameni ce
nu-i cunoaşte?
— Seniorul meu, ştii că în ţara noastră ideile sunt mai
comune de cât monedele?
— Este adevărat, domnule de Pibrac.
— Am o idee.
— Este ea bună?
— Cred.
— Şi… acesta idee?
— Vei ieşi din Luvru spre a vă reîntoarce la hotel.
— Prea bine.
— Într-o oră vei primi vizita pajului Raoul, ce este amicul
meu.
— De minune.
— Raoul va fi însoţit de un valet ce vă va aduce haine de gală.
Henric privi cu mirare pe căpitanul gărzilor.

- 71 -
— Ponson du Terrail —

— Este astă-seară la Luvru bal. Vor dansa toată noaptea.


Alteţa Voastră cunoaşte un joc de la Touraine ce se numeşte
Umbra?
— Foarte bine.
— Şi prinţul e un jucător excelent, adăugă Noë.
— Atunci toate ne sunt favorabile. Vă voi spune mai pe larg
în astă-seară. Acum reîntoarceţi-vă la locuinţă, aşteptaţi şi
urmaţi pe Raoul orbeşte.
Prinţul şi Noë se înveliră în mantalele lor şi domnul de Pibrac
îi duse printr-o mică scară ce ducea la o portiţă ce da în malul
râului.
— Aşadar, în astă-seară, le zise el.
Henric şi Noë merseră în lungul râului, şi când fură la
oarecare depărtare de Luvru, cel dintâi zise cu încet:
— Îmi pare că într-adevăr Malican avea bune desluşiri
asupra Doamnei Margareta.
— Pentru ce dar, întrebă Noë, voieşti a o lua de soţie, Henric?
— Pentru că prinţii nu se însoară ca omenii săraci, pentru
scopul de a avea copii… Am mai spus-o adineauri, încep a
muşca din politică.
— Acesta e un fruct verde, Henric. Mărul amorului e mai
dulce.
— Nu renunţ la acela.
— Ah! mai cugeţi încă la frumoasa argintăreasă?

Poza pag. 92 – Regelui îi se ura cu regina pe care o găsea foarte


tristă.

— Da.
— Şi prin urmare uiţi scrisoarea Corisandrei.
— Noë, amicul meu, frumoasa argintăreasă mă va iubi în
ciuda Corisandrei.
— Crezi asta?
— Şi mi-a trecut, chiar acum, o stranie idee prin cap.
— Care?
— Aceea de a face să fiu iubit de Doamna Margareta, ce
pretinde că sunt un urs rău crescut.
Noë râzând pronunţă un singur cuvânt:
— Nu vei fi cel dintâi.
— Noë, amicul meu, zise prinţul, când voi fi rege te voi

- 72 -
— Juneţea regelui Henric —

spânzura.
— Pentru ce, seniorul meu?
— Pentru că vorbeşti rău pe regina de Navarra.
Noë tăcu, dar urmă pe sub mustaţa sa blondă să râdă şi cei
doi tineri ajunseră pe podul Saint-Michel.
— Ah! drace! zise Noë, noaptea e întunecoasă şi apoi acel
bandit de René trebuie să fie încă la Luvru.
— Şi ce e cu asta?
— Mă duc să arunc o privire prin fereastra prăvăliei sale.
— Pentru ce?
— Pentru a o revedea pe frumoasa Paola.
— Dar Noë, amicul meu, zise prinţul, voieşti să fim
spânzuraţi? După ce am depus pe acel cutezător Florentin în
fundul unei pivniţe, voieşti acum ai seduce fiica?
— Aceasta e tocmai pentru a nu ne spânzura, răspunse Noë.
Şi fără a aştepta o nouă întrebare din partea prinţului, el se
apropie de prăvălie.
Întunecimea domnea pe pod. Prăvălia însă era luminată.
Frumoasa Paola se afla la comptoar; şi înaintea ei Godolphin,
acea fiinţă debilă, cu privirea nehotărâtă, pe care maestrul René
îl avea ca păzitor al fiicei sale.
Godolphin ţinea în mână mantaua şi pălăria; el vorbea cu
Paola, ce părea a-l asculta cu mare nepăsare.
Noë se trase înapoi cu iuţeală.
— Să ne retragem, zise el, el iese.
Şi, într-adevăr, abia se depărtară câţiva paşi cei doi tineri,
când uşa prăvăliei se deschise. Era Godolphin ce ieşea.
— Vei închide uşa, Paola? zise el.
— Da, răspunse tânăra fată.
— Mă duc la croitor care mi-a promis pentru astă-seară
haina de gală a tatălui dumitale.
— Tatăl meu nu va veni astă-seară, zise Paola. Dacă n-a venit
până acum… v-a sosi desigur mâine…
— Prea bine, murmură Noë ce auzi aceste cuvinte.
— Cu toate acestea, adaogă Godolphin, nu voi şedea mult.
— Cum vei voi, zise tânăra fată cu un ton batjocoritor. Nu
oftez după tine, frumosule Godolphin.
Tânărul suspină şi se depărtă cu un pas grăbit.
— Iată, zise Noë încet, un rival ce nu îmi face tocmai mare
onoare.

- 73 -
— Ponson du Terrail —

El urmări cu ochii pe Godolphin, ce dispăru la capătul


podului şi strângând mâna prinţului:
— Henric, îi zise el, să facem înţelegerea.
— Este făcută.
— Te voi servi în chestiunea frumoasei argintărese.
— Mă aştept.
— Şi mă vei lăsa singur cu frumoasa parfumereasă.
Reîntoarce-te la hotel, te voi găsi.
— Dar nenorocitule, zise Henric de Navarra, René va veni.
— Nu mai suntem într-un hotel de provincie. Sena curge pe
sub punţi şi apoi îl voi îneca în Sena.
Şi Noë părăsind pe prinţ, se apropie de prăvălie. Paola tocmai
deschidea uşa pentru a respira puţin aer.
La vederea unei persoane care înainta spre dânsa, tânăra
fată făcu o mişcare ca şi cum ar fi voit să se retragă; Noë profită
de ocazie şi se apropie de uşă.
Paola recunoscu pe frumosul gentilom care pretindea că-l
cunoaşte pe tatăl său şi începu să se roşească.
— Scuză-mă, domnişoară, zise el, că vin aşa de târziu dar
sunt un gentilom de provincie, şi nu cunosc obiceiurile… Brr!
nu găseşti că e cam frig? Şi Noë împinse uşa prăvăliei.
— Dar, domnule… zise tânăra fată.
— Iartă-mă, am uitat adineauri, ceva aici.
— Ai… uitat… şi ce… messir?
— Oh! zise Noë, aruncându-i o privire, un lucru pe care poţi
să mi-l redai… Şi el împinse zăvorul uşii pe care tânăra fată, o
închisese deja.
— Mi-am uitat inima, adăugă el.
— Domnule! zise Paola care încercă să ia un ton mai sever
roşindu-se în acelaşi timp şi mai tare…
— Domnişoară, zise cu repeziciune tânărul, îmi pare că n-o
să te găsesc niciodată singură şi trebuie cu orice preţ să profit
de câteva momente de întreţinere… sunt gentilom şi nu trebuie
să te temi de nimic, apoi să îţi mărturisesc sincer, te iubesc.
Tânăra fată aruncă o privire neliniştită prin geamurile
prăvăliei care nu erau încă închise cu oblonul, şi zise:
—Oh! pleacă domnule, căci dacă va veni Godolphin… sau
tatăl meu…
În loc să plece, Noë căzu în genunchi, şi o privi:
— Oh! cât eşti de frumoasă, murmură el.

- 74 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! zise sărmana fată cu o


voce tremurândă, dacă tatăl meu va veni… Şi ridicând pe tânăr
zise: cel puţin nu sta acolo, te va vedea cineva după pod, vin-o
aici…
Ea deschise uşa de la camera din fundul prăvălie; unde
şedea de obicei şi care era o frumoasă odaie mobilată cu
oratoriul doamnei Margareta de Franţa. Apoi luând-ul de mână,
îl trase binişor înăuntru şi lăsă să cadă o draperie ce îi separa
de prăvălie. Noë îi căzu la genunchi. Paola tremura puţin dar
inima îi bătea de o dulce bucurie şi văzând un gentilom la
picioarele ei, ambiţioasa fiică, termină prin a-şi uita de temerea
ce avea de tatăl său.
Cu toate acestea cum ea era femeie şi cum în incidente,
femeile vor să pară totdeauna victorioase, ea îi zise, încercând
să dea vocii, o intonaţie mai aspră:
— Ştii, domnule, că îndrăzneala dumitale este de necrezut…
— Te iubesc… repetă Noë.
El îi luă mâna pe care îşi lipi buzele.
— Dar fugi! zise ea, pe când îşi lăsa mâna în acea a lui Noë,
fugi…
Dar Noë nu avu timpul să răspundă. O lovitură viguroasă se
auzi în uşa prăvăliei.
— Dumnezeul meu! zise Paola tresărind.
— Paola? Godolphin! strigă vocea de afară.
— Tatăl meu! exclamă Paola pierdută. Dacă te găseşte aici
eşti mort!
Şi cu privirea căuta un loc pentru a ascunde pe frumosul
gentilom.
— Aici… aici… zise ea deodată, intră aici.
Ea arăta uşa unei mici camere ce îi servea de toaletă. Si cum
Noë nu se prea grăbea, ea îl împinse şi închise uşa zicându-i:
— Nu te mişca! căci tatăl meu te va omorî.
Apoi ea se duse să deschidă îngrozitorului favorit al reginei-
mame.

XI

Paola cu totul tremurândă încă, trase zăvorul închis de Noë.


Ea era foarte palidă şi dacă René s-ar fi bucurat de liniştea

- 75 -
— Ponson du Terrail —

obişnuită, poate ar fi observat în ea acea paloare şi timiditate.


Dar René era rău dispus şi el se mulţumi numai de a zice cu
îndestulă mojicie fiicei sale:
— Dormeai dar, de te grăbeai atât de puţin să-mi deschizi?
— Nu dormeam, răspunse Paola, ce privi halul în care se afla
tatăl ei.
— Atunci de ce te-ai închis?
— Pentru că Godolphin a ieşit din casă.
— Şi unde s-a dus acel vagabond, acel cerşetor? strigă
Florentinul.
— La croitor, pentru a aduce haina dumitale de gală.
René lepădându-şi mantaua şi pălăria pe un scaun, intră în
frumoasa cameră a fiicei sale.
Paola simţi o mare bătaie de inimă; dar în curând reuşi să se
stăpânească, şi cum tatăl ei se pusese pe un scaun ea se puse
în faţa lui şi trase, ca din trebuinţă, fotoliul înaintea uşii
camerei în care Noë era ascuns. René gângăvi câteva cuvinte,
apoi privind pe fiica sa zise:
— Drace! eşti totdeauna gătită ca o prinţesă, fiica mea.
— Tatăl meu, răspunse Paola, doreai mai bine să fiu
îmbrăcată ca o cerşetoare?
— Ca o cerşetoare, nu; dar după condiţia ta. Eu nu sunt
decât un parfumer, iată totul
— Tot Parisul ştie că eşti favoritul reginei.
René făcând o mişcare, zise:
— Ce dovedeşte acesta?
— Că străbaţi la dânsa la orice oră, urmă Paola.
— Întru la regină ca parfumerul ei.
— Şi tot deodată confidentul ei. Ai voi dar ca locuitorii din
Paris şi gentilomii ce trec…
Acest cuvânt de gentilomi făcu pe Florentinul să tresară.
— Ce vorbeşti oare de gentilomi? Zise el; gentilomii n-au nici
o afacere cu dumneata.
— Cu toate acestea eşti de calitatea acesta, observă Paola cu
un ton hotărât.
— Şi! ce îmi pasă?!
— Şi ştiu bine că eşti bogat, tată, foarte bogat, aproape tot
atât cât şi regele.
— Taci, nenorocito!
— În loc de a mai ţine prăvălia, ca omeni ce trebuiesc a lucra

- 76 -
— Juneţea regelui Henric —

pentru a se hrăni, pentru ce nu cumpărăm un hotel, şi să avem


lachei? De ce nu mă căsătoresc cu vreun senior?…
— Pe sângele domnului! exclamă René, voieşti dar să omori
pe tatăl tău, nenorocită copilă?
Aceste cuvinte pronunţate de René confundară pe tânăra fată
într-o cugetare adâncă. Ea privi pe Florentin, încercă a înţelege
dar nu putu să înţeleagă. Fără îndoială că René înţelesese că
înaintase prea departe şi că chipurile lui de brutalitate n-ar
triumfa. El îşi schimbă tonul tot deodată.
— Iartă-mă, zise el luându-i mâna. Am înfăţişarea unui tată
barbar ce îşi sacrifică copilul… şi cu toate acestea…
Acest om ce avea o inimă de tigru, simţi un moment de
emoţie; el privi pe Paola şi lacrimi îi alunecară din ochi.
— Şi cu toate acestea, reluă el, Dumnezeu mi-e martor că aş
voi să te văd în braţele unui senior ce ţi-ar aduce un vechi
nume nobil în schimbul aurului ce-ţi voi da; şi că în loc de a te
vedea la comptoarul acestei prăvălii… aş voi să te văd într-o
scumpă locuinţă, în mijlocul unei legiuni de valeţi, îmbrăcaţi în
mătase împodobită de dantele. Căci eşti frumoasă, scumpa mea
Paola, eu sunt bogat, şi nu iubesc decât pe tine în această
lume… Dar…
— Ei bine! zise Paola, pentru ce nu o voieşti, tată?
— Pentru că în ziua când s-ar face aceasta, reluă René, cu un
aer misterios, voi muri.
— Cerule! ce zici?
Florentinul luă pe Paola pe genunchi şi adăugă:
— Ascultă-mă, Paola, tu nu crezi poate în influenţa stelelor?
— Oh! nu, răspunse ea.
— În prezicerile ţiganilor?
— Cu atât mai puţin încă. Sunt creştină, zise Paola.
— Şi eu, răspunse René, dar pentru că e…
Era un accent de convingere atât de tare în cele ce zicea
Florentinul, încât tânăra fată suspină, dar nu mai îndrăzni a-l
contrazice. René urmă:
— În tinereţea mea, eram un copil din popor, un mic cerşetor
ce făceam comisioane şi duceam pachete şi lăzi ale călătorilor în
Florenţa pentru doi poli. Într-una din zile, o bătrână ţigancă, ce
prezicea cele viitoare în colţul unei străzi şi căreia îi întinsei
mâna, îmi examină liniile, o văzui deodată tresărind, apoi
examinând cerul, ce se afla în acel moment încărcat de nori, şi

- 77 -
— Ponson du Terrail —

de la cer, privirile i se îndreptară spre faţa-mi.


„Ce îmi vei prezice, bătrână fermecătoare?‖ o întrebai eu
râzând, căci atunci eram ca tine, necrezător, fiica mea. Ea mă
luă de-o parte şi îmi zise: „Vei face o avere mare, vei avea mai
mult aur decât un prinţ, vei fi nobil şi vei deveni favoritul unei
suverane, dintre cele mai puternice ale lumii. Toţi vor tremura
înaintea ta, căci vei avea o putere nemărginită.‖ „Şi… fi-voi
fericit?‖ întrebai eu. Ea închizând ochii ca pentru a citi în sine:
„Te văd peste câţiva ani, într-un mare oraş spre Nord. Acolo vei
fi puternic, îmi zise ea; eşti totodată neguţător şi senior.‖ „Şi
sunt fericit?‖ „Până aici, da.‖ „Cine trebuie să fie cauza
nenorocirii mele?‖ „O femeie. Acea femeie va fi fiica ta şi ea îţi va
cauza moartea în ziua acea când vei înceta de a mai fi neguţător
şi când ea se va mărita cu un gentilom.‖ Vezi, urmă René cu un
aer misterios, ţin la această prăvălie… şi tu nu te vei mărita cu
un gentilom, pentru că nu voiesc a muri.
— Dar, tată, zise Paola, ţiganca s-a înşelat, poate.
— Nu, căci toate ce le-a prezis s-au împlinit.
Paola îşi aplecă capul şi o lacrimă i se strecură din ochi.
— Înţeleg, acum, urmă parfumerul, pentru ce voiesc să stai
aici, pentru ce am pus pe Godolphin să te păzească?…
— Oh! Godolphin, zise Paola, îl urăsc.
— Şi eu, murmură René, dar am citit în stele că dacă
Godolphin moare, eu îmi voi pierde puterea.
— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! strigă Paola cu
disperare, căci înţelese că superstiţia tatălui ei era o piedică de
neînvins.
— Aidea! zise parfumerul ce redeveni brutal şi cercetător, în
loc de a plânge, mică nebună, du-te de-ţi fă rugăciunea şi te
culcă. Eu voi îmbrăca haina de gală şi mă voi duce la Luvru.
René se ridică şi urcă la primul etaj, pentru a se îmbrăca.
Paola cu repeziciunea unul fulger, se îndreptă spre uşa
cabinetului de toaletă. Ea voia fără îndoială să o deschidă spre a
libera pe Noë, când o bătaie se auzi la uşa prăvăliei şi vocea lui
Godolphin ce striga:
—Eu sunt, Paola!
— Dumnezeul meu! murmură tânăra fată, sunt pierdută.
Ea deschise lui Godolphin.
— Tatăl meu e sus, zise Paola; du-i haina.
Dar, cum toate ar fi conspirat pentru a ţine pe Noë prizonier,

- 78 -
— Juneţea regelui Henric —

René se coborî.
— Dă-mi-l, zise el. Închide obloanele prăvăliei şi culcă-te.
Zece ore sunau la Saint-Germain-l’Auxerrois.
René îmbrăcă haina sa cea nouă, încinse spada, luă pălăria
şi mantaua şi ieşi după ce sărută fruntea fiicei sale. Godolphin
execută ordinele stăpânului său, închise prăvălia întorcând
toate cheile.
— Oh! cerule! îşi zise Paola, acel gentilom îşi va petrece
noaptea aici?
Godolphin trase de sub comptoar o saltea şi plăpumi ce le
întinse pe scânduri.
— Bună seara, Paola, zise el, aruncând o privire lâncedă
asupra tinerei fete.
— Bună seara… zise ea cu un ton de dispreţ.
Ea reintră în frumoasa cameră, închise uşa cu zăvorul, lăsă
să cadă perdeaua şi alergă spre a deschide lui Noë.
— Uf! murmură încet tânărul, mă înăbuşisem aici!…
— Ah! Domnule! îi zise Paola, cum vei ieşi de aici?
—Drace! zise Noë, aceasta îmi pare foarte greu.
— Şi mâine tatăl meu va veni… poate se reîntoarce în astă
noapte chiar…
— Ba! zise Noë, nu te nelinişti, voi sări pe fereastră.
— Fereastra e deasupra Senei.
— Ştiu a înota… ai o frânghie? întrebă cutezătorul însoţitor al
regelui de Navarra.
Paola scoase un strigăt de bucurie.
—Da, zise ea, acolo sus, în laborator.
Şi, cu uşurinţa unei căprioare, ea sui scara şi o coborî cu
câteva minute mai în urmă cu o frânghie nouă-nouţă de
grosimea unui deget.
— E cam subţire, zise Noë, dar cred că e tare.
Paola deschise fereastra şi tânărul legă capătul frânghiei de
fierul ferestrei.
— Acum, când toate sunt gata pentru fuga mea, îmi pare că
avem timp pentru a discuta.
— Nu! nu! zise ea speriată, fugi… îmi e teamă… n-ai auzit pe
tatăl meu?
— Da.
— Ai văzut dar ce idei stranii îl conduc. El e superstiţios.
— Şi dumneata?

- 79 -
— Ponson du Terrail —

— Eu nu cred în proastele-i preziceri.


— Ei bine! zise Noë, ce îndrăzni de a da un sărut tinerei fete,
să ne iubim în umbră… misterios. Vei vedea că tatăl dumitale
va urma de a fi sănătos…
— Dar, domnule…
— Ah! zise Noë, dacă nu îmi promiţi că ne vom revedea, voi
sări de pe fereastră în Sena fără ajutorul frânghiei, sfărâmându-
mi capul de unul din picioarele podului.
— Dar acesta e o nebunie!… nu o voiesc…
— Permite-mi dar, de a veni mâine.
— Aici?… Crezi?… Dar Godolphin nu va ieşi din casă.
— Asta mi-e totuna… Vei vedea. Mâine seară, când
Godolphin va fi culcat sau adormit, mă voi coborî la marginea
apei, voi dezlega o luntre. Cu luntrea, voi trece sub pod. În
momentul când voi trece, îmi vei întinde frânghia. Mă voi agăţa,
după ce-mi voi fi legat luntrea de piciorul podului.
— Dar nu se suie aşa lesne cineva pe o frânghie, cum se
coboară.
— M-am gândit la acesta.
Vorbind astfel, Noë luând mâinile Paolei, le acoperea de
sărutări.
— Aide! isprăveşte, ameţitule! zise ea surâzând.
— Voi avea o scară de mătase, o voi lega-o la capătul
frânghiei; vei ridica frânghia, şi prin urmare vei lega bine scara
de fereastră. Atunci mă voi sui tot cu aceeaşi uşurinţă, cum m-
aş afla pe scara Luvrului.
Paola părea că se îndoieşte încă.
— Să vedem, ne-am înţeles? zise Noë. Una, două… Dacă mă
laşi a număra până la trei, împlinesc ameninţarea.
— Opreşte-te, îi zise ea, plină de groază… Pe mâine.
El luând-o în braţe, îi dădu un lung sărut.
— Pe mâine, repetă el.
Şi, apucând cu amândouă mâinile frânghia pe care o
cuprinsese cu picioarele-i încrucişate, el se lăsă a aluneca în
spaţiu. Paola simţi o mare bătaie de inimă în timp de câteva
secunde. Ea văzu pe Noë alunecând cu repeziciune în lungul
frânghiei, atingând apa şi în fine dispărând. Atunci ea avu frică.
— Dacă el se va îneca! îşi zicea ea. Dar groaza-i fu pentru
scurt timp. După dispariţie, Noë reapăru la vreo zece paşi
depărtare şi se puse a înota cu linişte spre ţărm. După cinci

- 80 -
— Juneţea regelui Henric —

minute el se afla pe strada Saint-Jacques, alergând spre


hotelul, unde era aşteptat de Henric de Navarra.
Prinţul se întreba dacă Noë nu fusese omorât de René, ce
poate îl găsise în genunchi la picioarele tinerei fete. Văzându-l
că vine, el dădu un strigăt de bucurie, ce fu urmat de un strigăt
de mirare şi un hohot de râs. Noë muiat până la oase, era într-
un hal neplăcut; dar fiindcă râdea prea tare, prinţul crezu că îl
poate imita.
— De unde ai ieşit? şi ce ţi s-a întâmplat?
— Am făcut o baie în Sena. Apa e cam rece…
— Te-a aruncat în apă?
— Cine?
— René.
— Drace! nu. Eu m-am aruncat singur, sau mai bine zis m-
am coborât cu o frânghie.
— Cum?
— Ah! cum! Seniorul meu, ai răbdare să-mi schimb hainele.
Vă voi istorisi totul, aşa cum s-au petrecut.
Henric, în aşteptare, ordonă spre a se servi prânzul.
Noë se dezbrăcă de hainele cele muiate, luă o plapumă, se
înveli cu dânsa şi veni în acest costum pitoresc spre a se pune
la masă. Atunci îşi istorisi prinţului aventura, ce se mira de
atâta îndrăzneală şi mai mirat încă de ideile superstiţioase ale
lui René Florentinul.
— Drace! zise Henric ce îşi lovi deodată fruntea, nu ştiu ce
mijloc a găsit domnul de Pibrac pentru a vă apăra de muşcătura
veninoasă a acestui straniu parfumer dar eu am aflat unul,
acum chiar. Am un proiect.
— Pot să-l cunosc?

Poza pag. 104

— Nu. Mai târziu, nu e îndestul de copt. Tu zici că René e la


balul de la Luvru?
— A plecat.
O lovitură se auzi la uşă.
— Este pajul Raoul, fără îndoială, zise tânărul prinţ.
— Intră! strigă Noë.
Un om intră. Nu era Raoul. Era un fel de băiat de prăvălie, cu
înfăţişarea neinteligentă, pe care cei doi tineri îl recunoscură

- 81 -
— Ponson du Terrail —

îndată în acela ce îi introdusese la frumoasa argintăreasă. La


vederea sa, Henric de Navarra tresări şi simţi o bătaie de inimă.
Băiatul salută, deschise haina şi scoase o scrisoare ce întinse
prinţului.
Apoi salută din nou şi se retrase mai înainte ca cei doi tineri
să fi cugetat a-l opri.
— Drace! zise Noë, oare amorurile Alteţei Voastre merg tot
atât de bine ca şi ale mele?
Henric deschise scrisoarea şi citi:

„Seniorul meu,
Omul ce-ţi va aduce această scrisoare îmi e devotat până la
moarte. Mă încred în înţelepciunea dumitale de a arde scrisoarea
îndată după citire.
Trebuie să fie o mare cauză ca să îndrăznesc a scrie Alteţei
Voastre, fiind în pericol de a fi surprinsă de bărbatul meu dintr-
un moment într-altul.
Seniorul meu, doamna contesă de Gramont, încredinţându-vă
o scrisoare pentru mine, nu ştia ce viaţă ticăloasă duc. Am un
bărbat gelos, nedrept în această privinţă, tăcut şi rău. Prizonieră
în casa mea, înconjurată de spioni mai mult decât de servitori, nu
pot chiar primi pe prietenele mele din copilărie. Ne-aţi scăpat
dintr-un pericol mai rău decât moartea; sunt trei zile. Ei bine!
când ne-am despărţit, bărbatul meu m-a încărcat de observaţii,
de bănuieli scârboase.
El era deja gelos pe dumneata.
Cerul a fost pentru mine, făcând astfel de a fi absent când v-
aţi prezentat. Bătrânul Job v-a descris cum a putut, pe dumneata
şi amicul dumitale, dar după această descriere nu şi-a putut
închipui cine era.
Consider acest eveniment, seniorul meu, ca prea fericit şi vă
rog de a nu mai veni în strada Urşilor.
V-o cer în numele liniştii mele.
Cu toate acestea, am un secret a vă încredinţa. Unde şi cum aş
putea?
Ecă ce nu vă pot încă zice, dar lăsaţi-mă a spera că dacă
reuşesc de a vă comunica un loc de întâlnire, fie de ziuă fie de
noapte, vei veni.
Acea ce se crede
Alteţei Voastre

- 82 -
— Juneţea regelui Henric —

de cea mai umilă servitoare,


SARAH.”

Henric citi cu voce tare această scrisoare şi privi îndată pe


însoţitorul său.
— Ce crezi? îl întrebă el.
— Eu cred, răspunse Noë, că scrisoarea Corisandrei îşi
produce primul efect.
— Bah! şi crezi?
— Iacă, Henric, am vorbit tot franc cu dumneata…
— Poţi să continui.
— Dacă-mi ceri părerea, eu vă voi spune…
— Aştept.
— Samuel Loriot nu este gelos. Şi femeia sa e un îndemânatic
păianjen ce începe a urzi pânza în care trebuie să fii prins.
— Este cu neputinţă.
— Corisandra e amică cu Sarah şi Sarah e devotată
Corisandrei.
— Dar cu toate acestea…
— Pe credinţa mea! zi ce vei voi. Eu sunt ca şi Caton: censeo
delendam esse Carthaginem; ceea ce înseamnă în traducere
liberă îmi pare că frumoasa argintăreasă îşi râde de prinţul de
Navarra.
Henric era gata să se ducă ca să se mai recreeze, dar nu avu
timpul, căci cineva bătu în uşă.
— Intră, zise Noë.
De astă-dată era pajul Raoul. El salută pe cei doi tineri şi
intră, urmat de un valet care ţinea în braţe un pachet prea bine
învelit.
Valetul depuse pachetul pe o mobilă şi după un semn al
pajului plecă.
Atunci pajul se aşeză şi zise:
— Îmbrăcaţi-vă repede, domnilor, domnul de Pibrac ne
aşteaptă.
Henric şi Noë erau de aceeaşi talie şi amândoi erau de aceea
a pajului. Acesta din urmă deschise pachetul şi întinse pe unul
din paturi, două haine de curte complete pe care le adusese din
propriul său garderob. Henric şi Noë se îmbrăcară într-o
secundă şi Raoul văzu bine şi se încredinţă că aceşti tineri erau
obişnuiţi a purta spenţere de mătase şi catifea şi gulere de

- 83 -
— Ponson du Terrail —

dantelă fină.
Când ei fură gata, Raoul le zise:
— Veniţi, domnilor, am o litieră care ne aşteaptă.
Ei descinseră, luară loc în litieră şi pajul strigă purtătorilor:
— La Luvru!
Litiera coborî strada Saint-Jacques, traversă cetatea şi
puntea Saint-Michel şi după un sfert de oră mai târziu se opri la
poarta palatului regilor Franţei.
Atunci dându-se jos pentru a urmări pe paj, Henric se aplecă
la urechea lui Amaury de Noë şi îi zise:
— Regele Franţei nici că se gândeşte că are să joace o partidă
cu vărul său de Navarra.
— Şi lui René Florentinul nici nu-i trece prin minte,
murmură Noë, că are să facă cunoştinţă cu noi şi că astă-seară
am asistat la toaleta lui de gală.
— Veniţi, domnilor, repetă Raoul, făcând loc printre soldaţii
elveţieni care făceau santinelă la Luvru.

XII

Domnul de Pibrac după ce părăsi pe prinţul de Navarra şi pe


Noë, care aceşti din urmă se întoarseră în strada Saint-Jacques,
unde pajul Raoul le adusese haine de gală, şi după ce i-a însoţit
până la poarta cea mică a Luvrului, se sui sus şi se duse la
rege.
Regele Carol al IX-lea era singur, aşezat în marele său fotoliu,
picior peste picior, cu coatele aplecate pe o masă, bărbia
susţinută în cele două mâini şi cu ochii fixaţi pe un manuscris
al hoţiilor.
Sala unde se găsea monarhul, se numea Cabinetul regelui.
Această vastă cameră a cărei dispoziţie, mobilier şi obiecte
diverse ce conţinea, arăta îndestul gustul, obiceiurile şi
caracterul suveranului, în care sta întotdeauna, şi nu o părăsea
decât numai când se ducea la vânătoare sau când se plimba în
litieră. Această cameră mai avea şi nişte lungi şi înalte etajere
de lemn de abanos, care susţineau numai cărţi şi manuscrise.
Carol al IX-lea era poet; el iubea pe scriitori, şi se bucura de
amiciţia lui Ronsard. În fundul sălii se vedea un mic cuptor şi

- 84 -
— Juneţea regelui Henric —

aparate de covacerie6. Regele era şi turnător de metale, în zilele


lui şi nimeni mai bine ca el, nu oţelea un pumnal sau să
sculpteze o cască sau o cuirasă.
Pe zid atârna ici şi colo, carabine, coarne de vânătoare şi
arme de tot felul. Doi copoi care nu îl părăseau niciodată, Nisus
şi Acteon dormeau pe o piele de lup, pe care şi regele avea
piciorul pe ea. Regele citea un prea curios tratat de dresaj pe
care regele Poloniei, fratele său, traducându-l din limba slavă, i-
l trimisese de trei zile, printr-un gentilom din casa sa, care se
înapoia din Varşovia în Torino, de unde era.
O lampă acoperită cu un abajur din aramă poleită, aşezată
înaintea lui, proiecta lumina sa pe manuscrisul acela care părea
foarte interesant.
Domnul de Pibrac intră în vârful picioarelor, dar oricât de
uşurel umblă, zgomotul paşilor săi făcură să întoarcă capul lui
Carol al IX-lea.
— Ah! tu eşti Pibrac? zise el.
— Eu sunt, Sire, răspunse Pibrac înclinându-se.
— Ar trebui să citeşti şi tu aceasta Pibrac, continuă regele.
Acest manuscris conţine nişte foarte frumoase aprecieri asupra
modului de a dresa păsările din nordul Europei şi mai cu seamă
din Ungaria şi din frontierele Moscovite.
— O voi citi, Sire, îndată ce Majestatea Voastră îmi va face
onoarea de a mi-o împrumuta. Dar, văd că găseşti multă plăcere
în această lectură şi mă retrag…
— Rămâi Pibrac, din contră, zise regele.
El îndoi manuscrisului pagina unde se oprise, se reaşeză şi
se răsturnă pe spate în fotoliul său şi zise:
— Ai ceva nou a-mi spune?
— Poate, Sire, răspunse gasconul.
Figura regelui se schimbă îndată şi ochiul său cel posomorât
avu o strălucire de lumină.
— Ah! ah! zise el frecându-şi mâinile, arătând un scaun
căpitanului său de gardă.
— Şezi jos, acolo Pibrac, amicul meu, şi istoriseşte-mi ce ai…
Pibrac să aşeză şi lăsă să îi alunece pe buze un surâs
preparator, care aţâţă şi mai mult curiozitatea monarhului.
— Majestatea Voastră, zise gasconul cu jumătate de voce,

6 covacerie – atelier de fierărie

- 85 -
— Ponson du Terrail —

iubeşte ea mult pe René?


— Acel ticălos de Florentin, parfumerul mamei mele?
— Da, Sire.
— Nicidecum, zise regele, şi dacă nu ar fi fost protejat de
doamna Catherina, l-aş fi spânzurat de mult. Dar regina-mamă
ţine la el mai mult ca la mine, care sunt rege, şi dacă l-aş
dispreţui, ea ar fi capabilă să dea foc Luvrului.
Domnul de Pibrac păstră o tăcere diplomatică în privinţa
reginei-mame, căci ştia cât de mult se temea de ea, şi cât de
mult suferea în influenţa ei.
— Şi despre el, voieşti să-mi vorbeşti Pibrac?
— Da, Sire.
— Aidea de! zise regele care deveni cu dispoziţie, dacă m-ai
încunoştiinţa că el e mort, mi-ai face multă plăcere, amicul
meu.
— Nu e mort, Sire.
— Cu atât mai rău.
— Dar i s-a întâmplat o catastrofă.
— Bah! ce i s-a întâmplat?
— A fost legat ţeapăn.
— Noaptea fără îndoială, prin vreo stradelă şi de niscaiva
pungaşi?
— Nu, Sire, în provincie şi de către nişte gentilomi.
— Asta-mi place mai bine, zise regele.
— Într-un hotel unde se găsea o femeie pe care el voia s-o
ridice.
— Ah! înţeleg, acela trebuie să fi fost bărbatul ei.
— Nicidecum, Sire, bărbatul ei era un burghez gras pe care
René voia să-l omoare.
— Cine era atunci?
— Doi gentilomi din ţara mea, Sire, care protejând pe
frumoasa burgheză, a legat pe René al meu şi l-a închis într-o
pivniţă. Cum a ieşit? acest lucru nu ştiu, dar a sosit astă-seară
într-un hal fără de hal.
Regele începu să râdă cu zgomot şi zise:
— Într-adevăr, aceşti gentilomi sunt cutezători.
— Ei sunt gasconi, Sire.
— St! urmă Carol al IX-lea, ce părea că înţelege dorinţele
secrete ale domnul de Pibrac, aş voi să-i văd…
— Pe credinţa mea, sire, voiam tocmai să cer Majestăţii

- 86 -
— Juneţea regelui Henric —

Voastre voia de a-i prezenta. Unul se numeşte domnul de Noë şi


celălalt sir de Coarasse. Acesta din urmă e un frumos tânăr ce
seamănă mult defunctului rege Antoine de Bourbon.
— Bah! exclamă regele.
— Acesta e un secret ce-l încredinţez Majestăţii Voastre, sire.
— Îl voi păstra, Pibrac.
— Sir de Coarasse, urmă căpitanul, e un bun jucător, sire.
— Ah!
— El joacă minunat jocul l’hombre, şi dacă Majestatea
Voastră ar voi să-l admită în partida sa, în astă-seară…
— Fără îndoială! da! zise regele. Toţi gentilomii mei nu
cunosc acest joc. Numai dumneata şi eu ştim să-l jucăm.
Prinţul de Condé, el însuşi nu se pricepe.
Şi cum Pibrac păstra o tăcere respectuoasă, Carol al IX-lea
adăugă:
— Adu-mi dar pe gasconii aceia în astă-seară. Balul, lumina,
muzica, toate acestea mă obosesc, Pibrac, amicul meu.
— Ei bine! sire, vă promit o frumoasă partidă de l’hombre… şi
apoi, Sire, adăugă gasconul cu un surâs batjocoritor,
Majestatea Voastră poate face ca René să-şi petreacă cam rău
orele aici.
— Cum acesta?
— Jucând cu doi gentilomi pe care trebuie să îi urască
groaznic.
— Hei! hei! murmură Carol al IX-lea frecându-şi mâinile, am
dreptul, cred, de a proteja oamenii ce sunt în partida mea.
Mama mea cum protejează pe acel afurisit parfumer?!…
Domnul de Pibrac părea gânditor.
— La ce cugeţi, Pibrac? zise regele cu veselia produsă, de
ştirea că René fusese bine bătut.
— Aş voi să combin seara aceasta, să fie ca un mister, sire.
— Să vedem! zise regele.
— Majestatea Voastră obişnuieşte de a se arăta târziu
damelor curţii.
— Foarte târziu, Pibrac.
— Şi adesea chiar, îmi reamintesc, aici se pune masa de joc a
Majestăţii Voastre.
— Tot aici şi astă-seară.
— Atunci, spre miezul nopţii, se deschid uşile din fund şi
curtenii şi damele pot vedea pe Majestatea Voastră jucând.

- 87 -
— Ponson du Terrail —

— Voieşti ca să fie astfel în astă-seară?


— Da, sire.
— Aşa va fi, Pibrac, amicul meu.
Regele sună; un şambelan apăru.
— Voiesc prânzul, îi zise regele.
Şi întorcându-se spre domnul de Pibrac:
— Voieşti a prânzi cu mine?
— Dacă Majestatea Voastră o voieşte…
— Ah! Pibrac prietene, mi se urăşte mult a prânzi singur.
— Majestatea Voastră dacă ar voi, ar putea prânzi cu regina.
— Femeia mea este tristă.
— Cu Doamna Catherina…
— Mama mea mă oboseşte cu politica. Îmi sparge capul cu
hughenoţii şi catolicii. Ea se ocupă de religii mai mult decât papii
şi de politică mai mult ca mine, care sunt rege.
— Cu prinţesa Margareta şi domnul duce d’Alençon…
— Mai merge cu Margot, zise regele. E mai liniştită în unele
ore, mai cu seamă când vărul meu de Guise se află aici… dar în
acest moment e la Nancy şi Margareta a devenit nesuferită.
— Dar… ducele d’Alençon?
— Ah! cu el nu! murmură regele cu veselie. Nu ştii Pibrac,
amicul meu, că de când fratele meu d’Anjou a devenit rege al
Poloniei, d’Alençon şi-a pus în cap că este succesorul meu…
— Din norocire, Majestatea Voastră e bine…
— Ah! nu ştie cineva nici când moare, nici cât trăieşte Pibrac,
şi fratele meu d’Alençon speră necontenit de a mă vedea bolnav.
De câte ori mă salută, îmi pare că citesc în privirile sale aceste
cuvinte: „Regele e prea sănătos.‖ Dacă îl invit la prânz, el e în
stare a dori să am o indigestie. Prânzeşte dar cu mine, Pibrac,
toate aceste persoane îmi sunt urâte…
— Majestatea Voastră, îmi permite două minute?
— Du-te, zise regele.
Domnul de Pibrac alergă spre a găsi pe Raoul pajul şi îi dădu
ordine privind pe prinţul de Navarra şi Noë, apoi se întoarse
lângă rege, înaintea căruia se aşezase o mescioară cu două
tacâmuri, pe lângă care erau mâncărurile favorite ale regelui;
mai era şi într-o carafă mare de cristal, vin din cel mai bun din
Guyana.
Domnul de Pibrac era un gascon deştept, adică avea acel
spirit pătrunzător, batjocoritor fără rea voinţă, vesel, ce încânta

- 88 -
— Juneţea regelui Henric —

recile imaginaţii ale Nordului.


El văzuse, lucru rar, pe Carol al IX-lea bine dispus; el se
hotărî a-l menţine în bune dispoziţii şi începu a nara invenţiuni,
istorioare, anecdote şi cuvinte de spirit.
Domnul de Pibrac istorisea de minune; el ştia o mulţime de
istorii de vânătoare, de pescuit, din războaie.
Cu toate că avea patruzeci şi cinci de ani, era galant şi se
găsea la curent cu toate micile scandaluri ale curţii şi oraşului.
În scurt timp, el înflori atât de bine repertoriul său, încât de
mai multe ori regele râse cu lacrimi.
Regele bău şi mâncă ca un soldat şi sfârşi prin a zice
gentilomului gascon:
— Ah! pe cuvântul meu de rege, Pibrac, amicul meu, eşti un
încântător comesean.
— Majestatea Voastră e prea bună…
— Eşti într-adevăr încântător.
Pibrac se înclină. Regele privi orologiul.
— Iacă! zise el, deja zece ore. Aud un mare zgomot în Luvru.
— Îmi pare că soseşte Domnul ambasador al Spaniei, Sire.
— Sora mea, Margot trebuie să fie acoperită de dantele şi
toate damele curţii, mă prind, au venit în litiere.
— Îmi pare, Sire, zise Pibrac, că aud muzica.
— Şi eu, zise regele, balul începe. Pe cuvânt de rege!
sărmanul meu Pibrac, mama mea comandă la Luvru, ca şi cum
eu n-aş exista. Fără dumneata, aş fi prânzit singur… ei bine!
ascultă, vom face o partidă a noastră proprie, trimite să aducă
pe cei doi gentilomi.
— Îi aştept, sire.
— Vom face o partidă de l’hombre, numai noi câte-şi patru,
fără a ne amesteca în cele ce zic toţi cei ce-mi sunt urâţi…
— Dar, sire, zise Pibrac, Majestatea Voastră nu se poate
scăpa de a nu se arăta în bal.
— Mă voi arăta. Voi ordona de a deschide uşile. Nu mă voi
deranja, balul va veni la mine. Cred că ne-am înţeles?
— Da, sire.
— Şi dacă Domnul ambasador al Spaniei voieşte să mă
salute, să se apropie de jocul meu.
Domnul de Pibrac se ridică.
— Trimite-mi pajii, îi zise Carol al IX-lea, voiesc să mă
îmbrac. Şi apoi revin-o aducând pe cei doi gasconi.

- 89 -
— Ponson du Terrail —

— Voi zbura pentru a mă reîntoarce cât de curând, sire.


Şi domnul de Pibrac, ce dăduse instrucţiuni minuţioase lui
Raoul se duse în apartamentul său şi aşteaptă.
Era aproape unsprezece ore când pajul şi cei doi gentilomi
sosiră la Luvru. Curtea edificiului regal era plină de litiere, de
paji, de valeţi şi de cai. Se vedeau şi câteva trăsuri, mijloc cu
totul nou de transport inventat de regina Catherina. Invitaţii
regelui soseau în mulţime. Scările erau acoperite cu un val de
catifele, dantele şi mătăsuri. Se aştepta ambasadorul Spaniei,
ce era găzduit la Châtelet şi care nu trebuia să întârzie a sosi.
Raoul strecură pe cei doi tineri prin mulţime; apoi în loc de a-i
duce pe scara cea mare, îi îndreptă spre scara cea mică, pe care
domnul de Pibrac îi condusese la poarta Luvrului, cu două ore
mai înainte. Henric şi Noë intrară aşadar la căpitanul gascon.
— Raoul, prietene, zise domnul de Pibrac ce se ridică,
îndreptându-se spre ei, ar trebui să-mi faci un serviciu.
— Care, domnule?
— Te vei strecura îndată în bal şi vei vedea dacă René
Florentinul e acolo.
— Bun!
— Dacă e acolo vei veni a-mi spune.
— Fiţi sigur.
— Mă vei găsi la rege.
— Prea bine!
Raoul ieşi. Atunci, domnul de Pibrac privind pe prinţ, zise:
— Într-adevăr! seniorul meu, eşti încântător şi această haină
vă şade de minune. Dacă Doamna Margareta era chemată
pentru a judeca, şi ştiind numele dumitale adevărat, şi-ar
schimba ideea ce şi-a făcut despre acel urs rău crescut ce se
numeşte prinţul de Navarra.
Henric surâse.
— N-o să pot dansa cu ea, în astă-seară?
— Seniorul meu, cred că veţi putea face tot ce doriţi, căci veţi
fi în mare favoare pe lângă rege.
— Adevărat?
— Majestatea sa a râs cu lacrimi când i-am spus întâmplarea
lui René.
— Cum? întrebă Noë, aţi îndrăznit a-i istorisi totul?
— Totul, seniorul meu.
— Şi regele nu şi-a încruntat sprâncenele?

- 90 -
— Juneţea regelui Henric —

— A fost încântat: el îl urăşte pe René.

Poza pag. 116

— Este minunat, zise Henric de Navarra, dar am găsit, cred,


şi eu, un mijloc de a-l batjocori.
— Pe cine, pe rege?
— Nu, pe René. Am o idee ce ţi-o voi spune, domnule de
Pibrac.
— Vin-o, seniorul meu, regele vă aşteaptă.
— De-acum?
— Cu nerăbdare. Vă-m dat ca unul din cei mai tari la jocul
l’hombre.
— Ai zis adevărul, zise Noë.
Domnul de Pibrac deschise o mică uşă ce răspundea pe o
sală. Acea sală ducea la cabinetul regelui. Un singur soldat se
afla la uşa Majestăţii Sale.
Soldatul lovi de două ori în uşă, un şambelan ieşi.
— Anunţă pe domnul de Pibrac şi cei doi veri ai săi, zise
gasconul.
Şambelanul deschise uşa şi pronunţă numele domnului de
Pibrac.
Regele reîncepuse citirea manuscrisului tradus din limba
slavă, dar îl aruncă cu iuţeală şi întoarse capul cu o vie
curiozitate.
Domnul de Pibrac intră dând mâna lui Henric; Noë îi urma.
— Şedeţi jos, domnilor, zise Carol al IX-lea, aici nu sunt rege.
Pibrac şi eu suntem vechi amici şi amicii lui Pibrac sunt şi ai
mei.
El privi din nou pe Henric.
— Cum vă numiţi, domnule? îl întrebă el.
— Henric de Coarasse, sire.
Regele făcu un semn cu ochiul şi privi pe domnul de Pibrac
cu un aer ce însemna:
— Hei! dar ai dreptate, el seamănă defunctului rege de
Navarra… şi ar putea foarte bine a fi fiul lui.
Apoi zise tare:
— Vii să-ţi faci carieră la Paris, domnule?
— Sire, răspunse prinţul, Majestatea Voastră ştie că munţii
noştri produc mult pietriş dar puţine monede. Un cadet de

- 91 -
— Ponson du Terrail —

Gasconia, trebuie să vadă ţări.


— Monedele sunt rari pretutindeni, domnule, zise regele.
Doamna Catherina, demna mea mamă, pretinde că sunt cel mai
sărac gentilom din Franţa.
— Dacă Majestatea Voastră ar voi să îşi împartă sărăcia cu
mine? murmură Henric surâzând.
— Aceşti gasconi sunt plini de spirit, zise regele.
— Şi uşuri de bani, adăugă Pibrac.
— Cu toate acestea, urmă Carol al IX-lea, ai vreo douăzeci de
pistoli în buzunarul dumitale îmi închipui, Pibrac amicul meu.
Vă previn că joc pe bani… pe bani mulţi în astă-seară.
Apoi îndreptându-se spre camera unde se aflau pajii strigă.
— Ei! Gauthier, amicul meu, întinde-ne o masă şi adu-ne
cărţile.
Pajul se supuse. Regele se puse jos, scoase punga şi o puse
pe masă. Apoi amestecă cărţile.
— Domnule de Coarasse, te iau de tovarăşul meu.
— Majestatea Voastră, răspunse Henric, mă încarcă de
onoare.
Şi se puse în dreapta regelui.
Domnul de Pibrac se puse în faţa lui Carol al IX-lea şi invită
pe Noë să se aşeze la stânga lui. Apoi aplecându-se la urechea
acestuia:
— Să avem grija de a ne lăsa să fim bătuţi, îi zise el. Dacă
regele câştigă, va fi toată noaptea bine dispus, şi René
Florentinul se va simţi greu…
— Taie, Pibrac, zise regele, cu totul dat plăcerilor de a-şi juca
favoritul joc.
În acel moment în marile apartamente ale Luvrului balul
începu, şi regele ce fusese atins de zgomot, zise împărţind
cărţile:
— Pe când toţi aceia vor dansa, regele Franţei se va sili de a
petrece ca un soldat ce joacă pietre sau arşice pe o masă din
cârciumă. Am fost născut pentru a fi soldat, domnilor.
— Sire, replică domnul de Pibrac, Majestatea Voastră va face
bine de a-şi petrece orele cum va voi.
—Dar îmi pare că Dumnezeu nu o voieşte! zise Carol al IX-
lea, întorcând un rigă pe care puse unul din degetele sale.

- 92 -
— Juneţea regelui Henric —

XIII

Cu puţin mai înainte ca regele să înceapă să joace şi pe când


se dansa cel dintâi vals, joc recent, introdus de curând la curtea
Franţei, doamna Margareta de Valois îşi pregătea toaleta sa. O
singură cameristă o ajuta. Această cameristă era o încântătoare
fată de optsprezece ani, blondă ca o madonă, frumoasă ca un
tablou şi spirituală ca un demon. Ea se numea Nancy şi se
găsea la curent cu intrigile de la Luvru şi îşi întrebuinţa toate
mijloacele pentru a distra pe prinţesă. Dar prinţesa avea un voal
de melancolie adâncă, pe fragezii şi frumoşii ei obraji.
Ochii ei cei mari de un albastru închis, erau tulburi, buzele
cele roşii, erau palide şi în toată persoana ei nu se vedea decât o
mare tristeţe.
Cu toate acestea doamna Margareta era în aparenţă cea mai
fericită dintre prinţese, regele, fratele său o trata ca pe un copil
răsfăţat, curtezanii7 o adorau, Parisul întreg o admira când
trecea călare pe străzi. Şi apoi doamna Margareta nu trebuia,
sau cel puţin nu părea că se plictisea, după cum se molipsesc
mai toţi din rasa sa. Ea era artistă, pictoriţă şi se distingea mult
şi în sculptură, se ocupa cu literatură şi avea dese conferinţe
poetice cu maestrul Pierre de Ronsard şi abatele de Bourdeille,
sir de Brantôme pe care îl consulta adesea când scria Viaţa
damelor galante.
Doamna Margareta se găsea în farmecele cele mai plăcute ce
ar fi putut avea o prinţesă a Franţei.
Stofele orientului, bogăţiile fără preţ ale muzeelor italiene,
arta severă a Renaşterii, şcoala spaniolă cu tablourile ei cele
întunecoase, şcoala florentină cu picturi în culori vii, toate
acestea erau reprezentate ca probe.
În mijlocul sălii era o statuie frumoasă şi lângă statuie, un
ciocan de lemn şi o pereche de foarfeci.
Într-un colţ, era o masă care suporta o frumoasă ediţie a lui
Homer, text elen, condeie şi hârtie, mai departe florete şi o
mască aruncată pe parchet şi mai încolo, un şevalet cu un
peisaj început.
Toate acestea arătau precis că stăpâna acelei locuinţe, era în
acelaşi timp, pictoriţă, sculptoriţă, poetă, savantă în limbile

7 curtenii

- 93 -
— Ponson du Terrail —

antice, şi îndemânatică în a mânui spada ca şi cel dintâi


maestru al său de scrimă, ducele Henric d’Anjou, regele
Poloniei. Însă cu toate aceste distracţii, cu toate aceste plăceri,
ce avea doamna Margareta? ce capriciu subit putea să îi
întunece figura? Nancy încerca în zadar să facă zâmbitoare faţa
doamnei Margareta.
În fine după mai multe anecdote şi jocuri de cuvinte,
camerista termină prin a pronunţa un nume care produse atâta
efect încât făcu să tresară pe doamna Margareta de la cap până
la picioare.
— Dacă monseniorul de Guise ar fi fost aici, zise ea, ar fi
găsit pe Alteţa Voastră, mai frumoasă ca totdeauna.
— Taci, Nancy, murmură Margareta încet, taci.
— Bah! făcu Nancy, ce, este oprit de a vorbi despre duce?
Margareta aruncă împrejur o privire plină de frică.
— Taci repetă ea, nu pronunţa acest nume, zidurile au urechi
la Luvru.
— Acum nu, căci regina mamă este la bal.
— De-acum?
— Fără îndoială. Nu este ea oare obligată de a primi pe
ambasador?
— Este adevărat.
— Şi dacă regina este la bal, putem foarte bine să vorbim
despre duce.
Un adânc suspin ieşi din pieptul tinerei prinţese.
— Ducele a plecat… zise ea.
— El e la Nancy, un oraş care poartă numele meu, zise
subreta râzând.
— Nancy e foarte departe, suspină Margareta.
— Va veni în trei zile.
— Ah! ducele nu va mai reveni.
— Aidea de!
— Nu ştii tu, murmură prinţesa, că viaţa ducelui nu e în
siguranţă la Luvru?
— Bah! făcu Nancy cu un aer incredul.
— Intr-o seară, reluă prinţesa, ducele ieşea de aici, şi se
îndreptase spre coridorul secret şi spre scara cea mică.
— Ei bine? zise Nancy.
— Când el trecu portiţa şi se găsea pe marginea râului, un
om mascat îl întâmpină.

- 94 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi ce i-a zis acest om? doamnă.


— Aceasta:
„— Monseniore, iubeşti pe prinţesa Margareta şi ea te
iubeşte.‖ Şi cum el tresări, omul adăugă:
„— Eu îţi sunt un amic şi vin să-ţi dau un bun sfat.‖
„— Vorbeşte‖ zise ducele.
„— Dacă ţii să trăieşti, monseniore, urcă-te pe cal, mâine
decât mai târziu, şi chiar astă-seară mai bine decât mâine.‖
„— Şi unde trebuie să mă duc?‖
„— La Nancy.‖
„— Ce să fac acolo?‖
„— Să aştepţi acolo, până când prinţesa Margareta se va
căsători cu prinţul de Navarra.‖
„— Cum! zise ducele, oare vărul meu, Henric de Navarra, ar
putea fi omul care m-ar asasina?‖
„— Nu el, monseniore.‖
„— Cine e atunci?‖
„— Sunt unele nume, care aduc nenorociri când le pronunţi,‖
răspunse omul mascat. Şi el dispăru în întunericul nopţii.
— Şi pentru asta a plecat ducele?
— Da, răspunse Margareta. A doua zi seara. L-am întâlnit şi
mi-a istorisit şi mie întâlnirea sa misterioasă.
„— Nu voi pleca, îmi zise el, căci te iubesc şi nu mă tem de
nimic.‖ Dar eu am insistat, l-am rugat, am plâns şi a plecat…
O lacrimă curse de-a lungul obrazului prinţesei. Apoi o mare
tăcere urmă.
— Şi cu toate acestea trebuie să mă duc la bal, murmură
ea… trebuie să am aerul surâzător, să dansez, să par a fi
fericită, când am moartea în sufletul meu.
— Oh! acel urâcios prinţ de Navarra! îngână Nancy, lovind cu
micul său picior, parchetul.
— Eu îl urăsc mai înainte de a-l cunoaşte, zise Margareta.
— Dar, reluă Nancy, ducele de Guise nu este şi el un prinţ
mai bogat şi mai puternic decât acel sucit de Navarra?
— Este adevărat, da, copila mea.
— Ei bine! pentru ce dar, doamna Catherina nu vrea să vă
căsătorească cu ducele de Guise?
— Sărmană Nancy, murmură Margareta, tu nu înţelegi nimic
din ale politicii.
— Se poate.

- 95 -
— Ponson du Terrail —

— Sunt forţată să iau în căsătorie pe prinţul de Navarra,


când eu îl iubesc pe ducele de Guise.
— Nici acum nu înţeleg.
— Ducele de Guise e mai departe de tronul Franţei cu un
singur grad de rudenie ca prinţul de Navarra, continuă
Margareta, dar e mult mai aproape prin valoarea, situaţia
politică, influenţa şi popularitatea sa. Nu ştii tu că regele se
înfioară când se gândeşte că Valoisii pot să se întindă şi că
ducele îi va succeda, dacă îi va da cel mai mic avânt spre tronul
Franţei?
— Fie, zise Nancy, dar ar fi mai bine să aibă de succesor pe
ducele de Guise, catolic şi cu popularitate în Franţa, decât pe
un rege de Navarra hughenot.
— Nu, căci fratele meu are frică de Henric de Guise, şi nu se
teme de regele de Navarra. Dacă cel dintâi, mă va lua de soţie,
Carol îşi va închipui că va muri otrăvit sau asasinat.
— Dar, doamna Catherina?…
— Ah! zise Margareta, mama mea, se gândeşte ca şi regele
sau mai bine zis, este regele care se gândeşte ca ea.
Margareta ajunsese până aici cu explicaţiile, când o bătaie în
uşă se auzi. Nancy alergă să deschidă. Un om intră: era René,
dar nu mai era René acela, murdar, plin de noroi şi în haine de
voiaj, ci René îmbrăcat ca un mare senior, cu un aer mândru şi
cu insolenţa unul favorit.
— Doamnă, zise el, Majestatea Sa, regina-mamă, face
rugăciunea sa Alteţei Voastre, de a veni la bal unde prezenţa sa
este aşteptată cu o vie nerăbdare.
— Ah!… zise Margareta cu indiferenţă.
— Alteţa Voastră, n-a uitat că trebuie să danseze cu Domnul
ambasador al Spaniei?
— Da, este adevărat.
— Sunt unsprezece ore trecute doamnă.
— Grăbeşte-te Nancy, zise prinţesa.
— Sunteţi deja gata, răspunse Nancy, înfigând cel din urmă
ac de aur, în bogata găteală a Margaretei de Valois.
— Ei bine, René, zise prinţesa, pe când Nancy îi punea
mânuşile, mânia dumitale s-a mai liniştit?
— Puţin, doamnă.
— Dar cu acei gentilomi cum a rămas?
— Oh! am să-i găsesc, doamnă.

- 96 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi ce ai să le faci?
— Regina mi-a promis că vor fi spânzuraţi.
— Şi mama, se cam ţine de cuvânt.
— Şi eu sunt servitorul său fidel, doamnă, şi am fost în
călătoria aceasta pentru însăşi serviciul său.
— Apropo, dar de unde veneai atunci.
— De la Tours. Regina mă trimisese.
— Cu ce scop.
— Acesta este secretul Majestăţii Sale, doamnă.
— Destul, zise Margareta, nu ţin mult ca să ştiu aceasta. Dă-
mi o batistă Nancy, apoi adresându-se iarăşi la René îi zise: Ştii
că eşti îmbrăcat ca un prinţ, René?
— Alteţa Voastră, mă onorează prea mult…
— Nu, foarte serios vorbesc, ai aerul unui adevărat gentilom,
şi pentru că ai un bun aer, adăugă Margareta cu un surâs
ironic, am să-ţi fac o onoare René. Am să-ţi iau braţul pentru a
intra în bal.
René se înclină cu respect. Nancy aduse o batistă brodată şi
armoriată. Prinţesa o luă, aruncă ochii pe arme şi tresări.
— Doamnă, zise încet René, eu sunt de idee ca să nu luaţi
acea batistă. Ea este cu armele casei de Lorraine, pe care regina
mamă nu o mai suferă de când domnul duce de Guise a plecat
fără a-i face reverenţa cuvenită.
Dar Margareta măsură cu privirea pe René, de la cap până la
picioare.
— Această batistă mi-a dat-o ducele de Guise şi ţin mult la
dânsa, zise ea cu severitate.
René tăcu.
Margareta apoi dădu braţul lui René şi Florentinul introduse
în sălile de bal ale Luvrului pe prinţesa Franţei.
Ambasadorul Spaniei, un bărbat frumos de figură şi care
avea aerul unui rege, veni să se încline înaintea Margaretei, se
uită cu dispreţ la René şi oferi mâna sa prinţesei.
René venea să caute în bal pe regina-mamă şi se duse s-o
întâlnească. Regina îl trase lângă o fereastră retrasă şi vorbi mai
mult timp în tăcere. În acel moment, pajul Raoul trecu pe acolo,
îi aruncă o privire semnificativă şi dispăru. Curtezanii aşteptau
cu o vie nerăbdare apariţia regelui. Dar el întârzia, şi de mai
multe ori, regina-mamă a zis:
— Dar pentru ce regele nu vine?

- 97 -
— Ponson du Terrail —

Un gentilom însă bine informat i-a răspuns:


— Regele a prânzit cu domnul de Pibrac şi a jucat cu el o
partidă de l’hombre.
— Nu se joacă l’hombre numai între doi, zise regina, cine au
fost ceilalţi tovarăşi?
— Doi gentilomi pe care i-a prezentat Pibrac.
— Numele lor?
— Nu îi cunosc.
— Acest gascon, murmură regina cu ură, se bucură de mare
influenţă pe lângă rege. Din fericire însă, nu prea e periculos, el
nu se amestecă în lucrurile politice.
Apoi ea urmă a convorbi cu parfumerul.
Tot în acel moment se auziră trei lovituri de suliţe pe parchet.
Era semnul obişnuit pentru a anunţa prezenţa regelui. Toate
privirile se îndreptară spre uşa care se găsea în fundul marii
săli, unde două mii de persoane aşteptau. Această uşă se dădu
de perete, şi scena se petrecu întocmai după cum o dorise
domnul de Pibrac, căci cabinetul regelui se deschise, unde o
masă era aranjată în mijloc, şi regele cu căpitanul său de gardă
şi cei doi gentilomi foarte elegant îmbrăcaţi, pe care nimeni nu îi
cunoscuse, începură să joace cărţi.
— Du-te de vezi, René, zise regina, cine sunt acei doi
gentilomi.
René se apropie de masa de joc, privi pe tovarăşii regelui şi se
retrase înspăimântat. El recunoscuse pe Henric.
În acel moment regele zicea:
— Am câştigat. Maestre de Coarasse, ştii că joci de minune!
şi pe cuvânt de rege am să te reţin ca să facem în toate serile
câte o partidă de joc.
Henric ridică capul şi văzu figura cea palidă şi ameninţătoare
a lui René şi îl salută cu un surâs. În acelaşi timp, René fu zărit
şi de rege.
— Hei! zise el cu un ton batjocoritor, cunoşti tu pe aceşti
gentilomi, René?
René salută şi îngână câteva cuvinte pe care regele nu le
auzi. Dar parfumerul înţelese surâsul lui Carol al IX-lea care
arăta că el cunoaşte istoria sa şi se bucură.
Domnul de Pibrac conta marca sa de joc şi părea că nu
observase nimic. El avea încă un aer, atât de naiv, încât
parfumerul îşi zise:

- 98 -
— Juneţea regelui Henric —

— Acest nesimţitor pare a nu şti nimic. Dar fie, gentilomii


mei, căci deşi v-aţi refugiat sub protecţiunea regelui, şi credeţi
că o să-mi scăpaţi, dar vă înşelaţi… voi fi învins deocamdată,
însă o să vă pierd.
— Eu cunosc, sire, pe domnul René, zise Henric de Navarra,
care urmă de a surâde cu graţiozitate.
— Da! zise regele.
— Ne-am întâlnit în provincie, adăugă Henric, şi sunt chiar
însărcinat cu un mesaj pentru el.
Regele în acest timp se sculă, făcu trei paşi înainte, şi primi
reverenţele ambasadorului spaniol care valsa cu Margareta.
— Bună ziua, Margot, zise regele, cum merge?
— Mulţumesc Majestăţii Voastre, sunt bine.
— Iubeşti, tu, încă dansul, Margot?
— Da, sire.
— Ei bine, messir8 Henric de Coarasse, un gentilom gascon,
pe care îl iubesc foarte mult şi pe care ţi-l recomand, doreşte să
te valseze… Apropie-te domnule de Coarasse.
Henric înaintă şi salută pe Margareta. Margareta îl privi la
rându-i şi încercă îndată o senzaţie bizară şi inexplicabilă. Ea
avu îndată un presentiment că acest necunoscut va juca un rol
oarecare, în durata existenţei sale.
— Domnule, îi zise ea, am să dansez întâi cu domnul de
Pardaillan, şi apoi veţi veni să-mi oferiţi mâna, pentru a vă
primi ca şi cavaler.
René se depărtase şi se apropiase de regină.
— Ei bine! îl întrebă Catherina de Médicis, cine sunt aceşti
gentilomi?
— Se zice că sunt doi simpli gasconi, veri ai lui Pibrac.
— A început să plouă cu gasconi, zise regina cu dezgust. Ştii
tu numele lor?
— Da, doamnă. Cel dintâi, acela care are un spenţer albastru
şi care era la dreapta regelui, se numeşte Coarasse.
— Coarasse? curios nume… dar celălalt?
— Celălalt se numeşte Noë.
— Ah! cunosc acest nume, zise regina, este o un nume nobil
din Bearn. Du-te de vorbeşte cu el; căci o să afli poate pentru ce
au venit la Paris.

8 Messir – sinonim diminutiv pentru Monsenior

- 99 -
— Ponson du Terrail —

René s-apropie şi găsi pe Henric ce era rezemat de un stâlp şi


privea pe Margareta care dansa cu bătrânul baron de
Pardaillan, care avea o soţie foarte tânără, de care era gelos, şi
cu care regele începuse să converseze.
Henric văzând că René venea la el, făcu câţiva paşi şi merse
a-l întâmpina.
Florentinul îl salută cu un surâs ipocrit şi zise:
— Aşa e, domnule de Coarasse că nu vă aşteptaţi să mă
vedeţi aici?

Poza pag. 158 – Scara de mătase

— Acesta o mărturisesc, căci te credeam în fundul unei


pivniţe.
— Cu toate acestea am ieşit.
— Ah! pe credinţa mea, zise prinţul, aş fi foarte curios de a şti
cum?
— Ei bine! răspunse René, am să-ţi istorisesc. Acel nenorocit
de hangiu care m-a legat bine, fără voia lui, şi m-a transportat
în pivniţă nu a aşteptat decât ca să vă vadă plecaţi.
— Şi a venit să vă dezlege?
— Neapărat. Apoi s-a aruncat la genunchii mei şi şi-a cerut
iertare pentru conduita lui, care a avut-o vis-à-vis de mine.
— Eu pariez că l-ai iertat, zise prinţul cu un aer batjocoritor.
— Fără îndoială.
— Dar pe mine, zise Henric cu un ton dispreţuitor, o să mă
ierţi?
— Un om care stă în bune relaţii cu regele, nu are trebuinţă
niciodată de iertarea unui biet parfumer ca mine, răspunse
Florentinul.
—Ah! zise prinţul, mărturisesc că amiciţia regelui este un
lucru preţios pentru mine, dar…
El se opri şi privi cu atenţie pe René.
— Dar, urmă el, când are cineva de inamic, un om ca
dumneata domnule René, cel mai sigur lucru e, de a găsi chiar
în sineşi un mijloc de apărare.
— Ah! ah!…
— Şi acest mijloc l-am găsit.
— Adevărat?
— Întocmai după cum am onoarea de a v-o zice.

- 100 -
— Juneţea regelui Henric —

— Pe credinţa mea, scumpul meu domn de Coarasse, zise


parfumerul cu ironie, sunt curios de a-l cunoaşte.
— Ţii cu stăruinţă?
— Prea mult.
Henric luă pe Florentin de braţ şi îi zise:
— Aide colo, la fereastra aceea, unde vom putea vorbi mai în
linişte.
— Fie, zise René, şi el îl urmă.
Atunci Henric privi pe Florentin cu atenţie şi îl zise:
— Consulţi dumneata totdeauna astrele?
— Pentru ce, această întrebare?
— Pentru că, atunci când ne-am întâlnit în provincie, unde
am devenit inamici, veneam expre9 la Paris pentru a convorbi
despre necromanţie, căci eu m-am ocupat prea mult cu ştiinţele
oculte.
— Glumeşti? zise Florentinul.
— De loc. Sunt gata de a vă da o dovadă de cele ce spun.
Dumneata nu eşti singurul fermecător din tot regatul, messir
René. Sunt născut la picioarele munţilor Pirinei şi am fost,
crescut de un bătrân cioban spaniol ce m-a iniţiat în această
ştiinţă misterioasă a viitorului.
Henric vorbea cu atâta seriozitate, cu un accent atât de
convingător, încât Florentinul fu mirat.
— Iacă, urmă el, dă-mi mâna dumitale, voi citi ca-ntr-o carte.
— Poftim, zise René întinzându-i mâna sa dreaptă. Henric o
luă cu gravitate, o examină cu grijă, cugetă mult şi sfârşi prin a
zice:
— Ai teamă că vei muri.
Florentinul tresări.
— Fii franc, domnule René.
— Toţi oamenii, mai mult sau mai puţin, simt această teamă.
— Da, dar ea vă consumă, ea vă roade, vă…
— Apoi, domnule?
— O femeie v-a prezis că vei muri prin faptele unei alte femei.
René se trase cu un pas înapoi şi privi pe tânărul prinţ cu
spaimă.
— Cum ştiţi asta? zise el.
— Cu câteva minute mai înainte nu ştiam nimic; am

9 Intenţionat, în mod special

- 101 -
— Ponson du Terrail —

presimţit-o acuma…
Şi prinţul urmă examinarea mâinii Florentinului cu gravitate.
Apoi urmă:
— Prezicerea e aproape de a se realiza. Prezicătoarea era
ţigancă. Sunt aproape treizeci de ani de atunci. La Florenţa, pe
o stradă, nu departe de o biserică.
— Şi… cealaltă? întrebă René mişcat.
— Cine, cealaltă?
— Femeia ce îmi va cauza moartea.
— Ea vă datorează zilele: e fiica dumitale.
René păli. El nu destăinuise nimănui secretul prezicerii. Fiica
sa era singura ce îl ştia numai de o oră şi nu se arăta în mintea
lui posibilitatea unei întrevederi foarte recente între Henric şi
ea.
Henric urmă:
— Moartea dumitale e sigură prin acest fapt! dar se va putea
înlătura, acesta linie transversală îmi zice că influenţa unui om
poate să zdrobească influenţa nefastă a acestei femei.
— Şi… acel om? Henric continuă a-i examina mâna.
Tot deodată el făcu o mişcare de mirare:
— Ah!… zise el, acesta e foarte straniu… acest om, sunt eu!…
Florentinul îl privea cu o spaimă crescândă şi simţi câteva
picături de sudoare rece alunecându-i pe frunte.
— Da acela sunt EU, repetă prinţul.

XIV

René era superstiţios ca mulţi din compatrioţii săi, în acea


epocă mai cu seamă când studiul ştiinţelor prezicerii era foarte
răspândit în Franţa şi Italia.
Văzând un om ce spunea una din particularităţile cele mai
misterioase ale vieţii sale, Florentinul simţi cuprinzându-l o
spaimă şi nu se mai îndoi un moment măcar că prinţul de
Navarra n-avea calitatea de a-i ridica unul din colţurile vălului
misterios ce acopere viitorul.
— Ei bine! reluă acesta din urmă după un moment de tăcere,
v-am spus adevărul, domnule René?
— Da, aţi atins prezicerea, dar…
— Dar, cât despre viitor, nu credeţi?…

- 102 -
— Juneţea regelui Henric —

— Nu ştiu.
— Pe credinţa mea! zise prinţul, ascultă, vă voi da un bun
sfat.
— Spune.
— Nu ştiu ce rol trebuie să joc în viaţa dumitale; dar mi se
arată că voi fi amestecat, pentru că liniile mânii dumitale îmi
spun că influenţa mea va putea neutraliza mult timp influenţa
nefastă ce vă ameninţă; dar în sfârşit este de crezut că această
influenţă, nu o voi putea exercita decât trăind.
Si prinţul privi pe René surâzând. Apoi adăugă:
— Întâia privire ce ai aruncat asupra mea mai adineauri,
când mă aflam lângă rege, mi-a dovedit un lucru.
— Ce lucru? zise René.
— Că erai inamicul meu mortal şi că mi-ai jurat moartea.
René păstră tăcerea.
— Să vedem, fii sincer cel puţin o dată în viaţa dumitale.
— Fie! răspunse Florentinul. Vă urăsc. Vă urăsc pentru că
m-aţi umilit, şi am jurat a mă răzbuna mai curând sau mai
târziu.
— Acesta e dreptul dumitale, zise prinţul cu nepăsare; dar
permite-mi a vă face o observaţie, pentru că sunt convins de
adevărul prezicerilor mele, sunt foarte liniştit, dacă reuşiţi de a
mă ucide, nu voi muri sigur, căci voi fi răzbunat foarte iute.
Moartea dumitale va urma pe a mea.
Această cugetare era foarte convingătoare, şi René fu convins.
În acel moment orchestra făcu se răsune introducerea unui
dans spaniol, şi Henric tresări:
— Mă iartă! zise el lui René, vom continua această convorbire
îndată. Dansez cu prinţesa Margareta.
Şi el salută pe Florentin cu un aer măreţ, străbătu prin
mulţime şi veni de a face o reverenţă prinţesei Margareta, ce
convorbea atunci cu domnul de Pardaillan.
Prinţesa se ridică şi luă, fără a zice un cuvânt, mâna lui
Henric.
Henric şi Margareta dansau de minune. Dansând, ei
schimbară câteva cuvinte.
— Domnule, zise prinţesa, de când sunteţi la Paris?
— De ieri, Doamnă.
— Credeţi că veţi şedea mult?
— Am venit să îmi fac avere, Doamnă…

- 103 -
— Ponson du Terrail —

— Ei bine! zise Margareta râzând, îmi pare că averea


dumitale, începe îndestul de bine.
— La acel punct, încă eu cred că visez, Doamnă.
— Visurile se realizează.
— Sunt unele, care nu se pot realiza, murmură prinţul.
Şi el aruncă asupra prinţesei o privire ce o făcu să tresară.
— Acest gascon e dibaci, îşi zise ea.
Şi cum dansul se sfârşi, ea îl privi din nou şi se rezemă pe
braţul lui.
Henric era încântător. Aceasta era fără îndoială părerea
Margaretei, căci ea nu încruntă sprâncenele şi nu păru a
înţelege dorinţa lui îndrăzneaţă.
— Domnule de Coarasse, îi zise ea, îmi plac prea mult
gentilomii din ţara dumitale.
— Alteţa Voastră e prea bună.
— Ei sunt uşori de bani10, dar au mult spirit. Nu găseşti că
aerul aici e înăbuşitor? adăugă Margareta. Vin-o în cabinetul
regelui; e mai puţină lume, vom putea vorbi.
Henric străbătu saloanele prin mijlocul privirilor de invidie a
gentilomilor ce găseau că micul provincial avea un noroc
insolent, devenind în acelaşi timp, favoritul regelui şi cavalerul
prinţesei.
Margareta conduse pe Henric în cabinetul regelui şi
arătându-i un loc lângă ea îi zise:
— Domnule de Coarasse, iartă-mă, dar sunt curioasă, şi
scopul de a afla ceva, m-a făcut a vă aduce aici.
— Sunt la ordinele Alteţei Voastre.
— Sunteţi din Bearn?
— Da, Doamnă.
— Din Pau său din Nérac?
— Din Pau.
— Mă prind că-mi vei putea da preţioase desluşiri.
Henric păstră tăcerea şi privi pe Margareta.
Aceasta urmă:
— Ştiţi că e vorbă de căsătoria mea cu prinţul de Navarra?
La aerul de mirare ce-şi lua, ar fi jurat oricine că prinţul
auzea un lucru de care el era departe de a se aştepta.
— Sărmana mea patrie, zise el, fi va ea atât de fericită ca să

10 uşori de bani – cu bani puţini

- 104 -
— Juneţea regelui Henric —

aibă o regină aşa tânără şi frumoasă?


— Sunteţi un linguşitor, domnule de Coarasse, zise
Margareta surâzând.
— Îmi este cu neputinţă de a-mi stăpâni limba, Doamnă,
când ea e împinsă de inimă.
Şi el privi din nou pe prinţesă. O femeie e în totdeauna
simţitoare admiraţiei ce provoacă.
— Domnule de Coarasse, zise ea cu un ton puţin batjocoritor,
aş voi să am desluşiri asupra curţii de Nérac.
— Vi se urăşte acolo, Doamnă.
— Bun! ca şi la Luvru. Şi prinţul?
— Prinţul Henric, ca să zic astfel, este un urs rău lins,
Doamnă.
Margareta tresări:
—Aşadar ghicisem?
— El îşi petrece viaţa la vânătoare, însoţit de oameni de rând,
cu păstori şi pescari.
— Puah! exclamă Margareta.
— El merge la predică, urmă Henric.
— De obişnuit, cum e îmbrăcat?
— Ca un mic gentilom muntean, cu o haină de aba, cizme de
piele de vacă…
— Ah! oroare! zise Margareta.
— Cămaşa de obişnuit ghemuită, urmă Henric, barba
neîngrijită, şi părul după obiceiul hughenoţilor puritani, ras pe
vârful capului.
— E de spirit?
— Un spirit de mojic, de rând…
— Are ceva intrigi, la Nérac sau Pau?
— Da! zise Henric, cu o cameristă-servitoare, fiica unui
păzitor de vaci.
— Cu toate acestea, zise Margareta, ai uitat de a vorbi de
contesa Gramont.
— Ah! Doamnă, răspunse prinţul, cunosc această istorie în
fond, ea e foarte glumeaţă.
— Spune-mi-o.
— Cu plăcere.
Dibaciul prinţ era să continue, când Doamna Catherina de
Médicis intră în cabinetul regelui.
— Mama! – zise prinţesa cu o mişcare de spaimă. Să lăsăm

- 105 -
— Ponson du Terrail —

pentru mal târziu istorisirea contesei Gramont… Lasă-mă…


Regina e misterioasă.
Şi Margareta ridicându-se merse spre Catherina de Médicis.
Dar, în drum, ea se întoarse şi aruncă o ultimă privire tânărului
prinţ. Această privire îl făcu să tresară.
— Drace, murmură el, nu cumva am atins inima Doamnei
Margareta în detrimentul meu? Aceasta ar fi plăcut, un
pretendent înşelat de el însuşi.
Pe când prinţesa se depărta, Noë care convorbise mult timp
cu mai mulţi gentilomi pe care nu-i cunoştea, se îndreptă spre
Henric de Navarra.
— Ei bine? îl întrebă el.
— Am făcut prinţesei portretul viitorului ei soţ.
— Adevărat?! exclamă Noë.
— Şi i l-am descris ca o fiinţă puţin plăcută. În acest moment
e neconsolabilă şi în cea mai mare disperare.
— Ce glume-mi spui Henric?
— Nu glumesc.
Şi prinţul îi povesti convorbirea ce avusese cu Margareta.
— Dar ai făcut o nebunie periculoasă!
— Crezi?
— Drace! ea deja nu avea bune informări despre dumneata,
şi acum îşi va pune toate silinţele…
— Pentru a nu o lua eu de soţie?
— Întocmai.
— Ah! cauza e, zise prinţul, că mi-a intrat în cap o stranie
idee.
— Şi, care e această idee?
— De a înşela pe prinţul de Navarra.
— Enigmă! zise Noë, nu înţeleg.
— Prinţul de Navarra e la Nérac; sir de Coarasse e la Paris.
Sir de Coarasse ce a fost plăcut de prinţesă, soseşte într-un
moment favorabil. Ducele de Guise a plecat, prinţesa caută
distracţie. Prinţul de Coarasse face curte Doamnei Margareta, şi
pentru a-i fi plăcut, el vorbeşte rău pe acel soţ, pe care ea îl
urăşte atât de mult.
— Planul de conducere e straniu.
— Dar voi izbuti.
— Atunci, zise Noë, Alteţa Voastră voieşte a fi iubit de
prinţesă?

- 106 -
— Juneţea regelui Henric —

— Fără îndoială.
— Dar… Sarah?
— Ah! drace! murmură Henric, nu mai cugetam la ea.
— Cu toate acestea…
— Oh! fii liniştit, amice Noë, replică prinţul râzând, fiul
tatălui meu e în stare de a înfrunta două intrigi deodată.
— Acum, aş putea şti, Henric, ceea ce v-a spus René?
— Nu, mai târziu.
Henric se uită la orologiu.
— Vin-o, zise el, îmi pare că e ora patru de dimineaţă.. Şi aş
fi de părere să mergem să ne culcăm.
— Acesta e şi părerea mea.
— Ne vom strecura prin mulţime şi vom dispărea.
Şi cum cei doi tineri puneau planul lor în execuţie, ei se
găsiră din nou în faţa lui René. Florentinul surâdea cu un aer
amabil.
— Oare, îi întrebă Henric, ai dori a-mi reda mâna dumitale
spre a o studia?
— Poate, zise René.
— Ce voiţi a şti
— Cât timp mai am să trăiesc admiţând că mă voi scăpa de
Dumneata, zise Florentinul cu siguranţă… Iată mâna mea.
Henric începu a o examina cu o tăcere mărinimoasă.
— Vei muri opt zile după mine, zise el.
— Orice s-ar întâmpla…
— Aşteaptă dar, zise prinţul, iată o linie ce observasem şi
care luminează pentru mine restul enigmei.
— Ah! zise René. Să vedem…
— Este scris în cartea viitorului, reluă cu gravitate Henric de
Navarra, că voi muri cu opt zile înaintea morţii dumitale.
Aceasta e influenţa ce exercit asupra dumitale. Sunt de
douăzeci de ani, sunt bine, sănătos, foarte; dacă nu fac vreo
imprudenţă vei putea trăi foarte mult. Bună seara.
Şi prinţul lăsă pe René cu totul gânditor şi se depărtă. Era
deja moda, la acea epocă de a părăsi balul fără a-şi lua adio.
La uşă, ei găsiră pe pajul Raoul.
— Bună seara, micul meu, zise prinţul.
Raoul salută, dar nu se dădu la o parte pentru a face loc
prinţului de Navarra.
— Mergem să ne culcăm, zise Noë, bună-seara, domnule

- 107 -
— Ponson du Terrail —

Raoul.
— Mă iartă! zise pajul, am un comision pentru domnul de
Coarasse.
— Pentru mine? zise Henric mirat.
— Pentru dumneata. Domnişoara Nancy doreşte a vă vedea,
domnule.
— Cine e domnişoara Nancy?
— O fată într-adevăr frumoasă, zise pajul ce suspină… Este
camerista Doamnei Margareta.
Prinţul tresări. Apoi se întoarse, şi cu privirea el căută pe
prinţesă prin saloane. Prinţesa dispăruse.
— Ei bine! zise el întorcându-se spre Raoul, unde e dar
domnişoara Nancy?
— Veniţi cu mine, zise pajul.
— Să mergem!
Prinţul şi Noë urmară pe Raoul care în loc de a coborî scara
cea mare, se îndreptă spre un coridor din stânga, înaintă cu
vreo treizeci de paşi şi se opri.
Nancy aştepta, învăluită în mantaua ei. Ea aruncă o privire
cercetătoare prinţului.
— Sunteţi domnul de Coarasse? zise ea înaintând spre el.
— Drace! frumoasă fată! murmură Henric îndestul de tare
pentru a fi auzit de cameristă.
— Domnule, răspunse Nancy, fiecare ştie ce e şi ce
preţuieşte, şi nu caută complimente. Sunteţi domnul de
Coarasse?
— Da, frumoasa mea copilă.
— Ei bine! poftim pe aici. Am a vă spune o vorbă.
Nancy întinse mâna sa mică şi albă, îl lua de braţ şi se
depărtă puţin.
— Te ascult, frumoasa mea, zise junele prinţ.
— Domnule, zise Nancy, Doamna Margareta m-a însărcinat
de a vă reaminti că îi datoraţi istorisirea doamnei contese
Gramont şi prinţului de Navarra.
— Sunt gata a i-o povesti, frumoasa mea amică, răspunse
prinţul. Dar unde trebuie să găsesc pe Alteţa Sa?
Nancy râse cu frăgezime.
— Ah! zise ea, sunteţi prea grăbit, frumosul meu gentilom.
Nu astăzi, mâine.
— Unde?

- 108 -
— Juneţea regelui Henric —

— Spre nouă ore seara faceţi o plimbare pe marginea apei şi


aşteptaţi, zise Nancy. Bună seara, domnule de Coarasse, noapte
bună!…
Şi Nancy dispăru în întunecosul coridor.
Raoul şi Noë nu erau departe, cel dintâi se îndreptă spre
Henric:
— Domnule de Coarasse, zise el cu o voce înceată, mai am
ceva de a vă spune.
— Aidea de! şi din partea cui, micul meu?
— Din partea mea.
Vocea lui Raoul era tremurândă.
— Ei bine, zise prinţul, dă-mi braţul, amice Raoul, şi
însoţeşte-mă puţin.
— Cu toată plăcerea, domnule.
Henric şi Raoul ţinându-se de braţ, şi Noë urmându-i
descinseră scara cea mare, trecură prin curtea Luvrului şi ieşiră
prin portiţa ce răspundea spre apă.
— Domnule de Coarasse, zise atunci Raoul, găsiţi pe Nancy
frumoasă?
— Încântătoare!
— Ah!
— Drace! amicul meu… oftezi?
Raoul suspină din nou.
— Pe credinţa mea! murmură prinţul, ghicesc ceea ce voieşti
să-mi spui. Iubeşti pe Nancy…
Raoul suspină pentru a treia oară.
— Şi cum o găseam frumoasă şi… fiindcă voia să-mi
vorbească…
— Sunt gelos, zise cu francheţe11 Raoul.
— Nu fi gelos. Din moment ce am aflat că o iubeşti…
— Oh! da.
— Eu, zise prinţul, nu o voi iubi.

Poza pag. 140 - Atunci Guillaume nară istoria boltei.

Raoul îi luă cu vioiciune mâinile şi le strânse cu mulţumire.


— Îţi mulţumesc! Domnule, zise el.
— Să vedem, zise Henric, vorbeşte…

11 Sinceritate, faptul de a-şi spune deschis gândurile.

- 109 -
— Ponson du Terrail —

— Da, răspunse pajul.


— Ea te iubeşte?
— Nu ştiu.
— Asta se ştie… întotdeauna…
— Sunt zile în care cred că… da… sunt altele în care… îmi
vine desperarea.
— Am văzut-o numai trei minute, micul meu, dar mi-am
făcut idee.
— De ea?
— Drace, da. Nancy e cochetă, e glumeaţă, dar trebuie să
aibă o inimă de aur…
— Şi… Dumneata… crezi?
— Este că, Raoul, micul meu, eşti un încântător băiat, dar
nu cunoşti femeile, ai încredere în mine.
— Da, desigur.
— Ei bine! te voi servi, şi mai înainte de două zile, îţi voi
spune dacă Nancy te iubeşte sau nu…
— Îmi promiteţi?
— Îţi promit. Bună seara, Raoul!
— Bună seara, domnule de Coarasse!
Henric strânse mâna pajului, ce se întoarse, şi apoi luă
braţul lui Noë.
Prinţul şi însoţitorul lui treceau prin faţa căsuţelor ce
înconjurau Luvrul, când văzură o uşă deschisă, în interior
lumină, şi pe prag, un om cu mânecile sumese, ce mătura.
— Iată! zise prinţul, acesta e compatriotul nostru Malican ce-
şi deschide cârciuma la ora când noi mergem să ne culcăm.
Bună seara, Malican.
Bearnezul îl recunoscu şi dădu un strigăt de bucurie.
— Ah! seniorul meu, zise el, cerul vă trimite!
— Ce spui! zise prinţul.
— Intraţi, seniorul meu, zise Malican, trebuie să vă vorbesc.
— Ce voieşti oare să-mi spui?
— Veniţi… Intraţi.
După intrarea celor doi tineri în cârciumă, Malican închise
uşa.
— Seniorul mea, zise el încet lui Henric, nu v-am vorbit eu de
ducele de Guise?
— Hein! zise Henric tresărind. Ştii ceva nou despre el?
— Da, seniorul meu.

- 110 -
— Juneţea regelui Henric —

Henric făcu o mişcare.


— Şi ce? cum?
— Unul din gentilomii lui e aici.
— Şi cu ce scop a venit el?
— El a sosit astă-noapte, a cerut o cameră şi mi-a zis:
„Trebuie să stau ascuns, căci nu sunt cunoscut de nimeni la
Luvru: dar vei afla un mijloc ca în astă-noapte sau mâine
dimineaţă să înaintezi acest bilet domnişoarei Nancy, camerista
prinţesei Margareta.‖ Şi el îmi dădu un bilet.
— Şi ce l-ai făcut?
— Iată-l.
Malican scoase o hârtie din buzunarul său şi o înaintă
prinţului.
— Drace! zise el privindu-l.
Apoi se întoarse spre Noë.
— Ce zici tu? întrebă el. Dacă aş despecetlui-o?…
— Acesta e şi părerea mea.
— Pentru ce?
— Pentru că, zise încet Noë, Doamna Margareta va fi soţia
Alteţei Voastre, Alteţa Voastră are dreptul de a şti ceea ce i se
scrie
— Ai dreptate, răspunse prinţul.
Şi fără a mai aştepta, el despecetlui biletul.

XV

Scrisoarea pe care gentilomul domnului de Guise


încredinţase lui Malican era neiscălită şi cu o scriere, desigur
prefăcută.
Ea nu conţinea decât aceste trei rânduri:

„Compatriotul domnişoarei Nancy o înştiinţează că cugetă


nesfârşit la ea şi că va veni cât mai curând s-o vadă.”

Henric citi şi reciti această scrisoare, şi îşi zise neîncetând de


a o examina:
— Aici e ceva misterios ce nu pot afla.
Prinţul citise scrisoarea lângă o masă pe care se afla o
lumânare.

- 111 -
— Ponson du Terrail —

În timp ce o examina, întâmplarea aduse ca hârtia să se afle


în dreptul lumânării şi în chipul acela, deveni transparentă.
Şi atunci Henric crezu că zăreşte unele părţi ale hârtiei mai
albe decât celelalte, părând ale unei scrisori şterse.
Ar fi zis cineva că este o scriere cu condeiul muiat în apă.
— Oh! oh! zise Noë ce se afla la spatele lui Henric, ocupat de
asemenea cu examinarea acestei scrisori. Ce e oare acesta?
Şi el se apropia de cotlon unde doi cărbuni erau înăbuşiţi de
cenuşă.
El îi descoperi şi îi arătă lui Malican:
— Acopere cu un mănunchi de lemne uscate.
Cârciumarul se supuse.
Noë luă scrisoarea din mâinile prinţului şi o apropie de foc.
— Ce faci? strigă prinţul, ce nu înţelegea încă.
— Îmi satisfac bănuielile. Fii liniştit nu o voi arde.
El expuse scrisoarea la o depărtare de trei degete de flacăra
lemnelor, şi după mai puţin de un minut, scrierea ştearsă se
înnegri şi apăru foarte citibil, pe când cele trei linii dintâi
dispăreau.
— Drace! asta e straniu, zise prinţul mirat.
— Aceasta dovedeşte, răspunse Noë, că domnul duce de
Guise cunoaşte întrebuinţarea cernelii simpatice. Iată, Henric,
pune-te aici şi citeşte…

„Scumpe înger.
Ai voit plecarea mea: am plecat. Dar depărtarea îmi pare cu
neputinţă de a o mai prelungi: sufăr… Aştept un singur cuvânt, şi
mă voi întoarce în secret la Paris.
Acest cuvânt îl cer în genunchi. Îl aştept şi sper.
Al dumitale,
Henric.”

— Hei! zise prinţul, domnul de Guise chemându-se Henric ca


şi mine, Doamna Margareta va simţi mai puţin schimbarea. Şi
eu mă numesc Henric.
Apoi în loc de a arde scrisoarea, el o strânse, făcând-o să
dispară în buzunar.
Apoi, el se întoarse spre Malican:
— Aşadar, gentilomul ţi-a încredinţat această scrisoare?
— Da, seniorul meu.

- 112 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi trebuie să o înmânezi domnişoarei Nancy?


— Acesta îmi este foarte uşor, pentru că, răspunse Malican,
nepoata mea se duce din când în când, a duce vin soldaţilor de
gardă, şi i se întâmplă de a întâlni pe un pajul ce e bine cu
domnişoara Nancy.
— Cum se numeşte el?
— Raoul.
— Îl cunosc.
— Acum ce voi zice gentilomului loren când se va deştepta?
— Tu nu vei aştepta ca să se deştepte.
— Ah!
— Te vei duce a-l deştepta. Sunt patru ore de dimineaţă. Un
soldat n-are trebuinţă de a dormi atât de mult.
— Prea bine. Mă duc…
— Aşteaptă! Lorenului deşteptat, îi vei zice: „Curând!
îmbracă-te, gentilomul meu. Voi pune şeaua pe cal pentru ca să
părăseşti Parisul mai înainte de ivirea zilei.‖ Lorenul va părea
foarte uimit. Tu vei adăuga: „Biletul a ajuns la adresă, şi
răspunsul a venit de la Luvru. Vei zice compatriotului
domnişoarei Nancy că e aşteptat în zece zile, nu mai curând. E
vorba de viaţa cuiva şi eşti rugat de a pleca îndată.‖
Malican nu mai ceru alte explicaţii. El sui scara şi se duse de
a bate la uşa gentilomului.
După zece minute se reîntoarse:
— Am reuşit, zise el, omul nostru s-a deşteptat. El nu s-a
îndoit de adevărul răspunsului, şi mi-a comunicat să-i îngrijesc
bine calul.
— La revedere, Malican, zise prinţul strângând mâna
bearnezului, îţi mulţumesc!
Şi el se depărtă, urmat de Noë.
Se făcuse ziua când cei doi tineri ajunseră în strada Saint-
Jacques.
Un om şedea pe banca din faţa hotelului. Acest om
recunoscând pe Henric, se ridică.
Prinţul fu foarte mirat la vederea acestui personagiu, ce i se
arătase pentru a treia oară, în mai puţin de douăzeci şi patru
ore. Era Guillaume Verconsin, ajutorul argintarului Loriot, acela
ce adusese în ajun scrisoarea frumoasei Sarah.
— Ce faci aici, amice Guillaume.
— Vă aşteptam, domnul meu.

- 113 -
— Ponson du Terrail —

— De aseară?
— Oh! nu, numai de o oră.
— Ai să îmi mai dai vreo scrisoare!?
— Nu, domnule, dar vin a vă ruga să mă urmaţi…
— Şi unde, amicul meu?
— Nu vă pot spune, gentilomul meu.
— Oh! drace, zise prinţul râzând, acesta a ajuns prea
misterios.
El privi pe Guillaume, dar băiatul nu păru dispus a
răspunde.
Apoi se întoarse spre Noë. Noë surâdea.
— Ce crezi tu? întrebă prinţul.
— Cred că, dacă aşi fi în locul dumitale, Henric, aş urma pe
acest băiat, chiar de ar fi la sfârşitul lumii.
— Aceasta voi face-o şi eu, răspunse Henric de Navarra. Apoi,
strângând mâna lui Noë: Aşteaptă-mă, îi zise el, cred că nu voi
întârzia de a mă reîntoarce.
Şi prinţul adăugă:
— Aide! amice gentilom, să mergem! te urmez.
— Vin-o, messir, zise băiatul.
Noë îi privi depărtându-se, apoi când cotiră colţul străzii
Saint-Jacques, el intră în hotel, luă cheia ce era atârnată într-
un cui în bucătărie, intră în odaia ce locuia în comun cu
prinţul, se aruncă pe pat şi adormi.
El se deşteptă pe la ora douăsprezece. Prinţul nu era întors.
I se aduse dejunul; el mâncă cu nelinişte şi aşteptă.
Ziua trecu… Henric nu se reîntoarse.
— Pe onoarea mea! îşi zise Noë, aceasta e foarte straniu! Ca
Alteţa Sa să fie fericit lângă frumoasa Sarah, nimic mai natural,
dar ca să fie în punctul de a uita timpul şi de a mă lăsa singur
în prada neliniştilor celor mai stranii, aceasta e puţin cam
curios!…
Într-adevăr, Henric părăsise strada Saint-Jacques înainte de
ivirea zilei şi încă bruma de seară acoperea Parisul…
Noë simţea aceeaşi nelinişte ca şi prinţul în ajun.
Henric îşi zisese, nevăzându-l revenind:
— Mi-e teamă ca acel bandit de René să îl fi găsit la fiica sa în
genunchi, şi să-l fi ucis.
Noë nu putu a îşi opri această cugetare:
— Gelosul de Samuel Loriot l-o fi prins în genunchi la femeia

- 114 -
— Juneţea regelui Henric —

sa, şi… cu o lovitură…


Din două una: sau că Sarah se conforma perfidelor încercări
ale geloziei Corisandrei de Gramont, ceea ce era foarte uşor de
admis, prin grăbirea cu care dorinţele galante ale prinţului
păreau a se îndeplini; sau că se supunea unei afecţiuni cu
adevărat neînvinse, iubind deja pe prinţ.
Acest al doilea caz, pe care spiritul sceptic al lui Noë îl
respingea cu energie, era singurul ce îl putea face a se teme de
pericolul ce-l ameninţa din partea bărbatului pe Henric de
Navarra.
În cel dintâi, din contra, şi dacă era adevărat că argintarul
era cu totul devotat Corisandrei, Sarah n-avea a se teme de
nimic.
Noë, în acele cugetări, se afla la fereastră privind pe deasupra
învelitorilor înfumurate ale vechiului Paris.
Un uşor zgomot ce se auzi la uşă îl deşteptă din adâncimea
acelor cugetări.
Un om intră. Era Guillaume Verconsin, băiatul de prăvălie al
lui Loriot.
— Ah! îi zise el, îmi aduci ştire despre gentilomul, amicul
meu!
— Da, messir.
— Unde e el?
Guillaume, în loc de a răspunde, scoase un mic bilet din
buzunar şi-l întinse lui Noë.
Noë îl deschise şi citi:

„Nu te nelinişti, scumpe amice, sunt prizonier până la noapte,


şi cum am afaceri la Luvru, tu ştii, nu-ţi pot hotărî ora la care ne
vom revedea.
„Poţi deci, şi tu, să te ocupi de afacerile tale.
La revedere…
Henric.”

— Prizonier! murmură Noë privind pe Guillaume.


Guillaume făcu din cap un semn afirmativ.
— Îmi vei putea explica cum?
Băiatul păru încurcat.
— Nu te teme de nimic, îi zise Noë, amicul meu şi eu n-avem
secrete unul faţă de altul.

- 115 -
— Ponson du Terrail —

Şi cu o mişcare arătă un loc lui Guillaume.


— Gentilomul meu, zise atunci acesta, tatăl meu era în
serviciu la seniorul d’Andouins.
— Ah!
— Ştiţi, tatăl doamnei contese de Gramont.
„Bun! îşi zise Noë, Henric e prins în plasa Corisandrei până la
gât.‖
Apoi tare:
— Ceea ce înseamnă, voieşti tu să zici, că eşti cu totul
devotat stăpânei tale, care e amica doamnei de Gramont.
— Da, domnule.
— Ei bine!
— Ceea ce voieşte doamna Loriot, o voiesc şi eu. Dacă ea mi-
ar face un semn, eu m-aş arunca după podul Saint-Michel în
Sena.
— Brrr! zise Noë, care se cutremură la reamintirea băii din
ajun, păzeşte-te! apa e rece…
— Hm!
— Apoi?
— Doamna Sarah, urmă băiatul, e foarte nefericită.
— Ce spui?
— Domnul Loriot e gelos. Tatăl Job, un bătrân evreu, ca şi el,
veghează asupra doamnei ca un dragon asupra comorii. Ea nu
iese niciodată… sau dacă iese, Job o întovărăşeşte.
— Cu toate acestea… pentru a vedea pe amicul meu…
— Aşteaptă, domnule. Vei vedea. Casa din strada Urşilor are
două ieşiri. Cea dintâi…
— Bun! cea dintâi e în strada Urşilor. Şi cea de-a doua?…
— În strada Saint-Denis. Aceasta a doua ieşire e o pivniţă
sau mai bine spus, un şir de pivniţe ce trec pe sub casele
vecine. Toate aceste case sunt ale lui Samuel Loriot.
— El e dar foarte bogat?
— E mai bogat ca regele. Dar nu voiam să vă vorbesc de
avuţiile lui… ci de a doua ieşire.
— Să vedem! zise Noë.
— Această trecere subterană duce până la prăvălia unui
pânzar, în strada Saint-Denis. Domnul Loriot trece de bogat, şi
pânzarul de foarte sărac. Anul trecut fabricanţii ce-i
încredinţaseră vânzarea mărfii lor au fost nevoiţi să aştepte mai
mult fiindcă nu a fost în stare să-i plătească. Cu toate acestea,

- 116 -
— Juneţea regelui Henric —

nu sunt adevărate, adăugă Guillaume, neguţătorul pânzar nu e


decât un om de paie al domnului Loriot.
— Ce spui? zise Noë uimit.
— Din timp în timp, urmă băiatul, pânzarul primeşte cutii
mari cu lână şi pânză. Acestea toate sunt introduse în prăvălie,
şi noaptea, stăpânul Loriot aduce cutiile în pivniţa sa. Apoi le
deschide şi scoate din ele saci de piele plini de monede şi
cutiuţe pline cu diamante brute. Niciodată tâlharii nu-şi puteau
închipui că prin prăvălia pânzarului, stăpânul Loriot îşi
introduce bogăţiile.
— He! he! zise Amaury de Noë, acesta e foarte ingenios. Cu
toate acestea casa argintarului e prevăzută cu solizi drugi de
fier…
Guillaume Verconsin surâse.
— Ah! zise el, aceasta e o frumoasă înşelătorie. Seara sosită,
lucrătorii plecaţi, stăpânul Loriot n-are nici două mii de scuzi în
acea casă atât de bine întărită şi zăvorită.
— La ce bun atâtea îngrijiri, întrebă Noë.
— Mai întâi că e o bună cursă pentru hoţi.
— Bun!
— Apoi, zăvoarele sunt necesare pentru pândirea doamnei
Sarah.
— Drace! ce gelozie!…
— Ah! murmură Guillaume, când cineva e bătrân şi urât ca
Loriot…
— Şi când are o femeie tânără şi frumoasă ca doamna Sarah.
— Tocmai pentru aceea, gentilomul meu, trebuie să ia
precauţiile cele mai straşnice.
— Dar, zise Noë, doamna Sarah trebuie să fie puţin veselă.
— Ea nu ştie nimic, sau mai bine se face că nu ştie nimic; şi
într-adevăr fără mine…
— Ah! zise Noë râzând, eşti în misterul stăpânului tău?
— Da domnule, Job şi eu; noi în fiece seară, când doamna e
culcată, cărăm bijuteriile, diamantele şi toate ce sunt de aur şi
argint în pivniţă, printr-o ieşire secretă, şi atât de bine ascunsă
încât niciodată hoţii nu o vor descoperi.
— Şi tu o trădezi? adăugă Noë.
— Oh! zise Guillaume, nenorocire aceluia ce se va atinge de
avuţiile stăpânului meu, ar trebui să treacă mai înainte peste
cadavrul meu; dar în ceea ce priveşte doamna Sarah, ceea ce ea

- 117 -
— Ponson du Terrail —

voieşte, o voiesc şi eu.


— Toate acestea, întrerupse Noë, nu mă luminează cum
amicul meu e prizonier…
— Ah! Iată. Pânzarul nu doarme în prăvălie, şi vine de
deschide obloanele la ora şapte de dimineaţă în timp de iarnă, şi
la ora şase vara. Am introdus dar pe amicul dumitale prin
prăvălie, astăzi dimineaţă, înainte de a veni pânzarul.
— Şi aştepţi să închidă prăvălia şi se plece… pentru a putea
libera pe amicul meu, nu e aşa?
— Da, domnule.
— Încep a înţelege. Dar… unde e amicul?
— În camera lui Loriot.
— Drace! Dar dacă-l găsea acolo?…
— Oh! zise Guillaume, nu e în pericol, domnule…
— Pentru-ce?
Guillaume făcu o mişcare.
— Pentru că, zise el, amicul dumneavoastră vă va esplica…
eu, nu ştiu nimic.
Şi Guillaume se ridică nevoind a mai continua.
— Aceasta, îşi zise Noë, e prea stranie, dar Henric îmi va
spune totul… să aştept.
Guillaume salută cu respect şi ieşi fără a mai zice un cuvânt.
— Hm! îşi zise Noë după plecarea lui Guillaume, toate aceste
mici detalii asupra modulul de vieţuire al lui Loriot cu femeia sa
mă fac a îndepărta de mine ideea că bărbatul e învoit cu soţia
sa de a prinde în laţ pe prinţul de Navarra, şi prin urmare de a
ajuta e Corisandra în planurile ei misterioase… Vom vedea…
Opt ore sunau la biserica Sainte-Geneviève.
— Oh! oh! cugetă Noë, pentru că mă văd asigurat asupra
sorţii lui Henric, să ne ocupăm puţin şi de afacerile noastre.
Paola mă aşteaptă astă-seară, nu trebuie dar a fi uitată.
Visând nesfârşit la Paola, Noë cugetă că ar fi dejunat cam nu
prea bine, şi pentru că acum Henric nu-i mai producea
nelinişte, el trebuie să se răsplătească singur, prânzind bine.
Noë era un băiat înţelept şi nici că cugeta la ideea poeţilor ce
zic că: înamoraţii nu mănâncă.
Noë se coborî în sala de mâncare a hotelului, unde birtaşul
Lestacade pregătea o bucată de bou friptă. El se puse la masă
vis-à-vis de un călugăr Genovefian şi alături cu un gentilom

- 118 -
— Juneţea regelui Henric —

Bourguignon12. Bourguignonul găsi că el mânca ca un Franc-


Comtois, şi Genovefianul, ce bea mai mult ca un soldat, nu
putu de se stăpâni de a-i comunica mirarea sa pentru felul cum
aducea paharul la gură.
După mâncare, Noë îşi luă mantaua, pălăria şi spada, părăsi
hotelul, descinse strada Saint-Jacques şi ajunse la podul Saint-
Michel.

Poza pag 125 – Budoarul Doamnei Margareta.

Noaptea era atât de întunecoasă încât el nu putea vedea la


trei paşi. Gentilomul nostru găsi dar de cuviinţă de a trece prin
faţa prăvăliei lui René Florentinul şi a arunca o repede privire în
interiorul ei.
Paola nu era în prăvălie, şi nici René. Dar Noë zări pe
Godolphin care pregătea un pat şi-l punea în dreptul uşii, ce era
întredeschisă.
— Bine! zise tânărul surâzând în barba sa care abia se ivea,
balaurul este la postul său; dar bolta unde zace comoara are
două ieşiri, şi trebuie doi balauri de pază!
Noë apucă pe ţărmul drept al râului şi merse până ce putu să
zărească faţada acestor construcţii curioase ridicate pe podul
Saint-Michel; construcţii a căror nivel de jos era o prăvălie, şi
cel de sus, o singură cameră.
Aceea pe care o ocupa Florentinul era a treia când intrai prin
cetate, şi ea se ridica deasupra unei alte construcţii tot aşa de
bizare. Noë se coborî dar, vreo sută de paşi pentru a vedea dacă
fereastra Paolei era luminată. Intr-adevăr o lumină îi apăru
lucind întocmai ca o stea pe un cer întunecos.
— Ea mă aşteaptă! se gândi tânărul, care avu o uşoară bătaie
de inimă.
Şi el tăie drumul numaidecât, trecu din nou pe dinaintea
podului; dar în loc de a o trece, urcă malul până la înălţimea
străzii Saint-Paul.
În această parte, erau un mare număr de bărci mici, care
păreau că se leagănă. Intr-una din ele, un marinar se întinsese
de-a lungul, şi dormea profund.

12 Locuitor din Burgundia (Bourgogne), regiune franceză, cu


capitala la Dijon.

- 119 -
— Ponson du Terrail —

Noë puse piciorul în barcă şi deşteptă pe marinar.


— Cine e acolo, şi ce vrea? întrebă acesta, care se sculă în
picioare.
— St! zise Noë punându-şi un deget pe buze. Eu nu sunt
inimic, sunt un gentilom.
Cu toată obscuritatea ce domina, marinarul zări spada lui
Noë şi nu se mai îndoi de calitatea sa.
— Ce voieşte Senioria Voastră? zise el.
— Să închiriez barca ta.
— La această oră?
— Da.
— Unde trebuie să vă conduc?
— Nicăieri. Nu am trebuinţă de tine. Iată doi pistoli. Mâine în
revărsatul zorilor, tu îţi vei găsi barca la loc.
Zicând acestea, Noë apucă lopeţile, şi se aşeză înăuntru ca
un om care ştie a manevra o luntre.
— Taie frânghiile şi pleacă, îi zise el.
Marinarul luă cei doi pistoli, salută până la pământ şi sări
din barcă pe mal, unde o desfăcu de legături.
Noë dădu o puternică lovitură de lopeţi şi o luă în lungul
apei. Barca ajunsă în mijlocul curentului, pieri ca o săgetă prin
conducerea lui cea iscusită. În zece minute ea atinse podul
Saint-Michel.
Podul Saint-Michel, nu era după cum se credea zidit în
piatră. El sta pe pari şi boltele lui erau formate din grinzi mari,
foarte adânc bătute în apă şi separate unele de altele printr-un
spaţiu de aproape un picior lungime. Noë, care în dimineaţa
precedentă examinase pe când se întorcea de la Luvru, cu foarte
multă atenţie construcţia sa, nu uitase nicidecum aceste detalii.
Astfel dar când atinse a doua boltă, adică aceea care suporta
prăvălia Florentinului, el ridică atunci una din lopeţi şi printr-o
mişcare repede şi bine calculată, se strecură între doi pari care
formau grinzile podului.
Această manevră opri repede barca pe care curentul o
atrăgea cu iuţeală. Atunci cu o mână, Noë se agăţă de o bârnă,
şi cu cealaltă înfăşură funia ce servea de oprirea bărcii, şi o
înnodă bine.
După această operaţiune, tânărul, căută în întuneric, o altă
funie care trebuia să atârne de la fereastra Paolei. Funia atârna
într-adevăr.

- 120 -
— Juneţea regelui Henric —

Noë o scutură puţin pentru a înştiinţa prezenţa sa, apoi


scoase din buzunar o frumoasă scară de mătase pe care o
desfăcu şi o înnodă la extremitatea acelei funii.
Îndată funia se ridică, şi cu dânsa şi scara a cărei extremitate
inferioară rămase în mâna eroului nostru. Noë aşteptă câteva
minute, apoi trăgând la sine scara pentru a se asigura că ea era
bine fixată la fereastra Paolei, puse piciorul pe cea dintâi treaptă
şi se urcă cu repeziciune.

XVI

Să revenim puţin, şi la Henric de Navarra pe care l-am lăsat


urmând pe Guillaume Verconsin, omul maestrului argintar
Samuel Loriot.
Ajunse în strada Saint-Denis, unde Guillaume, conducea pe
tânărul prinţ.
— Nu cumva, îşi zise acesta din urmă, că mă va conduce în
strada Urşilor?
Dar în loc de a intra în strada Urşilor, Guillaume se popri
înaintea prăvăliei unui postăvar, ce era încă închisă; introduse o
cheie în broască, după ce mai întâi aruncă o privire împrejurul
lui pentru a se asigura că strada era pustie, apoi deschise şi
împinse pe prinţul în prăvălie, a cărei uşă se grăbi de a o
închide după ei.
— Unde dracu mă duci tu, amice? întrebă prinţul.
— St! Veniţi!…
Acest local era pe jumătate în întuneric şi permise prinţului
de a arunca o privire cercetătoare împrejurul lui.
El se găsea în mijlocul unei odăi pline cu postavuri, cu
baloturi de lână, şi cu un mare număr de depănători13 de aţă de
mătase.
Prăvălia părea a fi compusă dintr-o singură cameră îndestul
de mare, dar fără dependinţe.
Guillaume Verconsin se îndreptă spre unul din colţurile
prăvăliei unde se găseau grămădite teancuri de lână; el rostogoli
unul din ele, şi prinţul zări un oblon deschis.
Băiatul aprinse o lumânare, luă pe prinţul de mână, şi îi zise:

13 Bobine, mosoare.

- 121 -
— Ponson du Terrail —

— Urmaţi-mă!
— Pe viaţa mea! murmură Henric de Navarra, dar într-o
pivniţă îmi dă frumoasa argintăreasă întâlnire?…
Prinţul şi Guillaume descinseră vreo treizeci de trepte
— Acum, zise băiatul, suntem siguri de mişcările noastre.
Daţi-mi mâna, şi lăsaţi-vă în grija mea.
Şi cum ar fi avut teamă ca lumina să nu atragă atenţia cuiva,
el stinse pe dată lumânarea.
Prinţul se găsi într-o adâncă întunecime; dar, condus de
Guillaume, el continuă a înainta. Ei umblau pe un pământ
neted, puţin umed şi noroios, dar pe care piciorul se afla în
siguranţă.
Călătoria misterioasă prin întuneric ţinu aproape zece
minute. În acest timp Guillaume nu pronunţă niciun cuvânt, şi
nici prinţul nu cugetă de a-l întreba. Întunericul are
proprietatea de a face pe oameni tăcuţi.
Deodată băiatul se opri:
— Gentilomul meu, îi zise el, lângă dumneata se află o piatră
mare; întrebuinţeaz-o ca scaun, şi aşteaptă-mă…
Şi fără a da timp lui Henric să răspundă, Guillaume îşi trase
mâna şi la zgomotul paşilor săi, Henric înţelese că el se depărta.
Prinţul era în vârstă de douăzeci de ani, el era de felul
aventurierilor şi nu tremurase niciodată încă. Cu toate acestea
văzându-se singur în acea subterană, fără a şti bine unde era
dus, el simţi o slabă nelinişte.
— Hei! hei! îşi zise el, cine ştie dacă acest Guillaume nu e un
trădător şi dacă după ce a fost mesagerul femeii, să nu
servească geloasei răzbunări a bărbatului?
Henric se înşela. După câteva minute, paşii lui Guillaume se
auziră în întunecime. Băiatul venea drept spre prinţ, ca un om
ce cunoaşte bine locurile pe care se află, şi reluă mâna
prinţului, zicând:
— Vino… Samuel Loriot şi bătrânul Job dorm încă…
— Ah! zise prinţul.
— Şi doamna vă aşteptă.
O slabă rază de lumină ce atinse faţa lui Henric îl făcu a
înţelege că subterana făcea o cotitură.
Într-adevăr, la o oarecare depărtare, el văzu o uşă
întredeschisă la înălţimea a vreo treizeci de trepte. Şi când sui
aceste treizeci de trepte, prinţul recunoscu cu plăcere că se afla

- 122 -
— Juneţea regelui Henric —

în atelierul lui Samuel Loriot. El făcu trei paşi înainte, auzi un


zgomot surd şi se întoarse. Mirarea sa fu mare, căci ar fi putut
examina mult fără a mai putea găsi uşa pe care intrase. Acea
uşă era închisă şi numai rămânea nici o urmă de recunoaştere.
Guillaume Verconsin surâdea.
— Pe unde dracu am intrat noi? îl întrebă Henric.
— Ah! cum? răspunse Guillaume, stăpânul Samuel Loriot nu
e avut, fără a fi prudent.
— Ce zici întrebă prinţul.
— Şi, adăugă băiatul, ştie să ia măsuri…
Atunci Guillaume, istorisi misterele pivniţei, apoi îşi puse
mâna pe zidul acoperit de sculpturi în lemn şi apăsă asupra
unul resort foarte bine ascuns.
O parte din lemnărie se deschise, şi apoi se reînchise, şi
prinţul înţelese tot.
— Când pune cineva piciorul pe acesta piatră, zise
Guillaume, intrarea pivniţelor se deschide. Stăpânul Loriot a
practicat acesta deschizătură, este mai bine de douăzeci de ani
când începu el a face avere; şi de douăzeci de ani numai patru
persoane îi cunosc existenţa: Samuel Loriot, pânzarul, bătrânul
Job şi eu. Ah! adică se întrerupse băiatul, trebuie să mai adaug
şi pe doamna Sarah, dar stăpânul nu ştie nimic…
— Adevărat, zise prinţul.
— Da, răspunse Guillaume, dacă stăpânul ar şti că femeia sa
are cunoştinţă de un asemenea secret, poate că n-ai fi aici,
gentilomul meu.
— Şi acest secret de la cine l-a aflat ea?
— De la mine.
Guillaume punând un deget pe buze, adăugă:
— St! tăcere! stăpânul doarme sus, vino iute… el nu va
întârzia de a se deştepta.
— Haidem! zise prinţul.
Guillaume trecu prin atelier, deschise acea uşă pe care o
deschisese în ajun bătrânul Job, şi prinţul se găsi pe pragul
încântătoarei camere, unde mai fusese deja primit de frumoasa
argintăreasă.
Tânăra femeie numai surâse… ea nu mai roşi la vederea lui
Henric.
Palidă, tristă, ea îl salută cu mâna şi îi zise:
— Ia loc, seniorul meu, şi să vorbim încet, te rog.

- 123 -
— Ponson du Terrail —

Guillaume dispăruse închizând uşa după el.


— Oh! oh! îşi zise prinţul puţin mirat de înfăţişarea de tristeţe
a frumoasei argintărese, această întâlnire de amor îmi pare
stranie.
El îi luă mâna şi o duse la buze.
— Seniorul meu, zise Sarah trăgându-şi mâna, conduita mea
trebuie să-ţi pară cam stranie, şi dacă nu aş avea conştiinţa de
a fi femeie onestă aş roşi, într-adevăr, mult de îndrăzneala mea.
Sarah îi arătă un scaun. El se puse jos şi zise:
— Vorbeşte Doamnă, vă ascult.
— Seniorul meu, reluă tânăra femeie, m-ai scăpat din pericol,
fără a mă cunoaşte, şi acum fiindcă ştiţi cine sunt, sunt
convinsă că veţi continua a mă proteja.
— Oh! desigur! zise prinţul.
Sarah urmă:
— Doamna contesă de Gramont, amica mea din copilărie,
dându-vă o scrisoare pentru mine, era departe a se gândi că
eram cea mai nenorocită dintre femei.
— Nenorocită! dumneata? zise Henric cu grăbire.
— Ea v-a vorbit de bărbatul meu, nu e aşa?
— Da, zise prinţul.
— Ea vi l-a descris fără îndoială ca cel mai bun dintre
oameni?
— Dar…
— Samuel Loriot e un mizerabil asasin, zise frumoasa
argintăreasă cu o voce misterioasă.
— Ce zici, Doamnă? strigă prinţul mirat.
— Adevărul, seniorul meu.
Şi cum uimirea sa creştea, adăugă:
— Ah! seniorul meu, când m-am căsătorit cu Samuel Loriot,
Corisandra era deja contesă de Gramont, şi ea n-a ştiut nimic
de durerile şi nefericirile mele.
— Dacă aveţi trebuinţă de un protector, mă ofer! zise prinţul
cu grăbire.
— Seniorul meu, urmă frumoasa argintăreasă, Corisandra pe
care o iubiţi este astăzi, singura fiinţă ce se interesează de mine;
şi când am primit scrisoarea, am crezut că cerul îmi trimetea în
fine un protector pe care-l căutam. În zadar.
— Îţi voi fi, Doamnă.
— Seniorul meu, trebuie să ştiţi întreaga mea istorie.

- 124 -
— Juneţea regelui Henric —

— Vă ascult, Doamnă.
Se auzi un zgomot de paşi în odăile de sus.
— Nu vă temeţi de nimic, zise Sarah, răspunzând gestului de
nelinişte al prinţului. E bărbatul meu, dar nu intră niciodată
aici. El n-ar îndrăzni… Este destul că sunt prizonieră, şi pentru
aceasta am ştiut a face închisoarea mea inviolabilă.
Sarah, după o scurtă tăcere, reluă:
— Samuel Loriot e fiul unui bătrân servitor a lui sir
d’Andouins, naşul şi binefăcătorul meu. Eram de cincisprezece
ani când îl văzui pentru prima oară. El era deja bătrân şi urât,
şi el îmi inspiră o adâncă respingere, pe când pentru
nenorocirea mea mă arătai lui cu un sentiment cu totul
contrariu.
— Aceasta se întâmplă câteodată, zise prinţul.
Sarah urmă:
— Acest om ce nu iubise decât aurul, începu a mă iubi cu un
amor arzător, sălbatec… dar eu îmi dădusem inima. Un
ecuyer14 al lui sir d’Andouins, numit Gontran, găsise adevărata
cale. Gontran era de optsprezece ani, Gontran aparţinea
seniorului d’Andouins, şi acesta din urmă nu i-ar fi permis de a
se însura decât după ce ar fi atins vârsta de douăzeci de ani,
căci tatăl lui, un mare gentilom, îl dăduse la castel, zicându-i:
„Îl veţi păstra şi vă veţi servi de el până la vârsta de douăzeci de
ani.‖ Gontran şi eu n-avurăm destulă credinţă în nobila inimă a
lui sir d’Andouins; el iubea pe Gontran, ca şi pe mine, el ne
considera ca pe copii săi. Dacă ne-am fi aruncat la picioarele lui
pentru a-i mărturisi amorul nostru, nici o îndoială că ne-ar fi
însoţit pe data. Gontran însă nu îndrăzni. Noi ne iubeam de
aproape şase luni, şi ora trebuia să sosească când nu mi-aş fi
mai putut ascunde slăbiciunea. În acea epocă Samuel Loriot
veni la Touraine şi mă văzu. Într-o zi Gontran plecă la
vânătoare, singur cu doi câini. Gontran era un vânător
îndemânatic. Seara nu se întoarse. Noaptea se trecu, şi el nu se
arătă.
Atunci sir d’Andouins, neliniştit, trimise pe toţi servitorii
castelului în căutarea lui, şi îndată aflară pe sărmanul Gontran
întins fără viaţă în fundul unei prăpăstii. El se azvârlise din
vârful unei stânci, aceasta fu cel puţin părerea generală atunci,

14 Scutier, cu sens de titlu de nobleţe, inferior celui de cavaler.

- 125 -
— Ponson du Terrail —

şi nimeni nu se gândi că ecuyerul putea fi victima unui


asasinat. Vă închipuiţi disperarea mea, seniorul meu. Iubeam
pe Gontran din toată inima, şi mă apropiam de a fi mamă… şi
dezonoarea mea era de neîndreptat. Atunci Samuel Loriot seara
în grădină îmi zise: „Copilul meu, întâmplarea a adus ca să îţi
aflu secretul, şi ştiu nenorocirea ce te apasă. Iubeai pe Gontran,
şi nenorocitul băiat s-a ucis înainte de a lăsa un nume copilului
Ei bine! ascultă-mă, sunt bătrân, n-am pe nimeni a iubi, voieşti
să-mi fii soţie? Copilul tău va fi al meu.‖ Acest om păru un
salvator, şi îi primii propunerea cu un strigăt de recunoştinţă…
El vorbi lui sir d’Andouins, şi după şase săptămâni mă
cununam. Nimeni altul nu-mi cunoştea greşeala.
Sarah se întrerupse şi îşi şterse două lacrimi fierbinţi ce
alunecau pe obrajii săi.
— Continuă, zise prinţul mişcat şi strângându-i cu respect
mâna.
— Samuel m-aduse aici, urmă frumoasa argintăreasă. El se
îngriji de a-mi ascunde secretul de toţi; bătrânul Job, şi
Guillaume fură singurii ce îl cunoşteau. Când cele dintâi
simptome se arătară, Samuel aduse un medic căruia îi legă
ochii. Chiar eu eram mascată. Când copilul veni pe lume,
medicul pretinse că eram prea slabă pentru a-l hrăni eu însumi.
„Mă duc să-l încredinţez unei doici cu care am vorbit, zise
Samuel. Şi el înveli pe inocenta creatură în mantaua lui, şi nu
presimţii, vai! ceea ce voia să facă cu el!…

………………………………………………………

— Ah! înţeleg! murmură Henric de Navarra.


— Din acea zi nu mai auzii vorbindu-se de copilul meu. Când
întrebam ceva de el, Samuel îmi răspundea că se afla într-un
loc bun şi n-avea trebuinţă de nimic; şi când îi ceream de a
vedea copilul, sau de a mă duce la el, îmi răspundea într-un
mod ce nu lăsa loc de răspuns. Într-o seară, – oh! nu o voi uita
în viaţa mea, – într-o seară, Samuel se întoarse de la un
banchet unde fusese chemat. Nenorocitul era beat şi umbla
clătinându-se. Îi cerui copilul şi prin influenţa beţiei, el se
întărâtă. „Copilul dumitale? îmi zise el cu un râs ironic, voieşti
să vezi copilul?‖ „Oh! da!…‖ murmurai eu. „Ei bine, este cu
neputinţă…‖ „Pentru ce?‖ strigai eu pierdută… „Pentru că e

- 126 -
— Juneţea regelui Henric —

mort, îmi zise el; pentru că l-am omorât, cum am omorât şi pe


tatăl său!‖ şi sceleratul, într-un acces de furie şi beţie, îmi
istorisi crima, adăugând: „Te iubeam, Sarah, te iubeam… şi îmi
jurasem că-mi vei aparţine.‖
— Infamul! strigă prinţul!
Frumoasa argintăreasă păstră pentru un moment tăcerea.
Henric o privea şi nu îndrăznea de a-i adresa consolaţii ce aţâţă
durerea în loc de a o linişti.
— Mă iartă, seniorul meu, reluă în fine Sarah, mă iartă de ţi-
am încredinţat, acest groaznic secret, dar, de atâta timp de când
sunt constrânsă a trăi cu acest monstru căruia mă legă un
jurământ măreţ, dumneata eşti primul amic ce am întâlnit.
— Şi voi fi până la moarte, zise prinţul cu o mişcare vie.
Dispune de mine Doamnă; ceea ce veţi voi, eu voi face.
— Vai! zise ea, ce să fac nu ştiu încă. Acest om e stăpânul
meu, îi aparţin, şi legile omeneşti sunt în favoarea lui. Dar n-am
terminat, seniorul meu, nararea istoriei mele, şi trebuie să ştii
tot.
— Vorbeşte, Doamnă.
— M-aţi văzut pentru prima oară, într-o noapte furtunoasă,
călare fugind de un om ce mă urmărea, şi neizbutind de a mă
scăpa decât omorându-i calul cu o lovitură de pistol.
— Este adevărat, zise prinţul, şi pe acel om îl cunoşti,
doamnă?
— Da, René Florentinul, parfumerul şi favoritul reginei
— Ah! îi ştii numele?
— De o oră, seniorul meu.
— Dar, zise prinţul, cum bărbatul dumitale ce e atât de gelos,
v-a putut lăsa singură atâta timp?…
— Pentru ca să întâlnesc pe René, voieşti să zici?
— Întocmai.
— Acesta, zise frumoasa argintăreasă, e încă una din acele
circumstanţe ce se află în viaţa acelora pe care nenorocirea îi
urmăreşte. Samuel Loriot face de obicei două călătorii la
Touraine. Aceste călătorii au un îndoit scop: el vinde aurării, şi,
primeşte veniturile câtorva proprietăţi pe care sir d’Andouins mi
le-a dat de zestre… Samuel mă ia întotdeauna cu dânsul; el nu
s-ar încrede de a mă lăsa la Paris atât e de gelos. În ziua când în
cea din urmă oară, părăsirăm Parisul, cum treceam podul
Michel călări, însoţiţi de un singur valet, acelaşi ce aţi văzut la

- 127 -
— Ponson du Terrail —

hanul unde m-aţi scăpat, o aventură mi se întâmplă care


trebuia să fie punctul de plecare a aceluia ce aţi fost martor.
Iată cum: pe la mijlocul podului, calul meu, fu speriat de o
bucată de cârpă albă fâlfâind la uşa unei prăvălii. Samuel cerea
ca eu să port mască, atunci când ieşeam afară din casă. El voia
să îmi ascundă faţa la tot ochiul.
În timpul luptei ce avui cu calul ce sărea şi azvârlea la marea
groază a trecătorilor, masca mi se desfăcu, şi un cavaler
îmbrăcat cu eleganţă ce şedea pe pragul unei prăvălii mă privi şi
exclamă: «Frumoasă creatură!» zise el. Samuel n-auzi; el era
înainte; el nu văzu de asemenea pe acel cavaler alergând,
luându-mi masca şi prezentându-mi-o. Îmi potolisem calul, îmi
reluai masca şi salutând pe cavaler cu mâna îmi reluai drumul.
După patrusprezece zile, într-o dimineaţă, noi ieşeam din Tours
pe calea ce duce la Paris, când furăm întâmpinaţi de un cavaler
ce intra în oraş. Era acelaşi care, pe podul Saint-Michel îmi
dăduse masca. El mă salută trecând, dar astfel încât nici nu
luai seama. După două ore un om călare, alergând în galop, ne
ajunse. Acesta era un valet al episcopului de Saumur.
Episcopul aflase de sosirea lui Samuel Loriot în Tours şi avu
plăcerea, căci îl credea un aurar foarte îndemânatic, de a-i
comanda un potir şi alte obiecte de biserică pentru capela
particulară a palatului episcopal. Episcopul trimisese pe valetul
său la Tours. Valetul alergă după noi şi el ne ajunse, rugând în
numele stăpânului său, pe Samuel, de a se reîntoarce la
Saumur. Fără cea mai mică teamă, bărbatul meu îmi spuse de
a urma drumul însoţit de valetul nostru, şi el se îndreptă spre
Saumur. Gelosul bătrân ştia că între Tours şi Blois nu se aflau
decât mici sate în care nu puteam afla nici un pericol. El mă
sfătui de a mă opri la Blois, unde voi sosi foarte târziu, la
Licorno-Blanche, un han ce se afla afară din oraş, pe care nu-l
frecventa nici un gentilom. «Mai cu seamă, îmi zise el, nu îţi
scote masca şi aşteaptă-mă: voi sosi la Blois două sau trei ore
după sosirea dumitale.»

Poza pag. 164

Îmi urmam drumul însoţită de valetul nostru. După o


jumătate oră, auzim zgomotul ce făcea un cal în urma noastră,
îmi aruncai privirea şi cât de mare îmi fu mirarea recunoscând

- 128 -
— Juneţea regelui Henric —

pe cavalerul după podul Saint-Michel, acelaşi care de dimineaţă


intra în Tours, pe când noi ieşeam!
Ajunsă la acea parte a naraţiunii sale, frumoasa Sarah păstră
pentru un moment tăcerea.

XVII

Mişcarea ce simţea femeia argintarului Loriot, era atât de


adevărată, atât de pătrunzătoare, încât în acel moment Noë nu
şi-ar fi găsit locul pe lângă prinţul de Navarra, cu glumele sale,
şi părerea lui, că Sarah juca rolul ce i-l recomandase prietena
sa din copilărie, contesa de Gramont. Dacă vreun om ar fi fost
vreodată convins de nenorocirile şi sinceritatea frumoasei
argintărese, acela ar fi fost desigur Henric.
Sarah reluă, după un moment de tăcere.
— Cavalerul ce sosea în galop se opri, şi mă salută din nou,
nu ca dimineaţă, pe furiş şi mai mult cu privirea decât cu
mişcarea, dar scoţându-şi pălăria.
„— Frumoasă amazoană, îmi zise el, apropiindu-se de mine,
cu toată masca, eu vă cunosc.‖
Mă înclinai şi crezui mai întâi că-şi va urma drumul. Dar
potrivi calul pe lângă al meu şi îmi zise:
„— Vă cunosc foarte bine. Dumneata erai pe un cal alb, sunt
câteva zile, acesta era, ce sărea speriat fiind, pe podul Saint-
Michel.‖
„— Într-adevăr, gentilomul meu, îi răspunsei eu, şi v-am
rămas din acea zi foarte datoare.‖
„— Sunteţi încântătoare, de frumoasă… urmă el, şi de când
v-am văzut, sărmana mea inimă e cam ameţită.‖
Roşii sub mască şi murmurai încet:
„— Domnule, te înşeli, fără îndoială.‖
„— De frumuseţea dumitale?‖
„— Nu, de mine. Eu sunt o femeie onestă şi nu vă voi
asculta.‖
„— Aşi! îmi zise el cu siguranţa unui om căruia nimic nu i se
împotriveşte, nu ştiţi cine sunt eu, frumoasa mea copilă.‖
„— Ce-mi pasă?‖
„— Ştii că sunt un om cu influenţă?‖
„— Messire, îi zisei eu cu grăbire, urmează-ţi calea, te rog.

- 129 -
— Ponson du Terrail —

Sunt destule femei tinere şi frumoase ce sunt libere de orice


cuvânt, pentru a nu căuta de a mă turbura.‖
El îmi răspunse printr-un hohot de râs.
„— Nu ştii, adăugă el, că am făcut această călătorie la
Touraine într-adins pentru dumneata?‖
Tresării.
„— Când aţi trecut podul Saint-Michel, auzii pe un om ce
murmura în mulţime: «Iată! iată Samuel Loriot, argintarul, şi
frumoasa sa femeie, ce merg la Tours». Atunci luai un cal şi mă
îndreptai spre Tours ca şi dumneata. La Tours, mă informai că
argintarul Loriot era la castelul defunctului d’Andouins cu
dumneata. Când sosii la Andouins, eraţi plecaţi pentru a vă
reîntoarce la Tours. Ne-am întâlnit azi dimineaţă la porţile
oraşului.‖
Pe când cavalerul vorbea, observai cu oarecare groază că
noaptea se apropia şi că orizontul era încărcat de nori negri ce
anunţau o furtună apropiată. Drumul era pustiu, şi nu aveam
lângă mine decât un valet, un onest tourangean15 care, cu totul
mirat de a mă vedea vorbind cu un aşa elegant gentilom, îl
salută până la pământ şi se ţinu cu respect la treizeci de paşi în
urma noastră. Cavalerul urmă:
„— Frumoasa mea copilă, sunt unul din oamenii cei mai
puternici ai curţii Franţei şi pot mult pentru dumneata. Prin
urmare îţi voi da un sfat.‖
„— Dar, domnule, strigai eu, nu am trebuinţă de sfatul şi nici
de amorul dumitale.‖
El începu a râde.
„— Şi eu, zise el, mi-am jurat a vă duce la Paris, astă-seară.‖
„— Domnule!‖
„— Eraţi să fiţi însoţită de bătrânul dumitale bărbat; ei bine,
acum vă voi însoţi eu.‖
Încercai a-mi stăpâni groaza şi răspunsei cu un râs
batjocoritor:
„— Dar bărbatul meu?…‖
„— Nu, frumoasa mea copilă. Bărbatul dumitale e la Saumur
unde episcopul îi va face o frumoasă comandă…‖
El zâmbea.
„— Bărbatul meu mă va găsi îndată la Blois,‖ reluai îndată.

15 Locuitor din regiunea Touraine

- 130 -
— Juneţea regelui Henric —

„— Greşeală; veţi fi plecată din Blois înainte ca dânsul să


sosească.‖
„— Oh! cum?‖
„— Iacă! îmi zise el cu un surâs batjocoritor şi plin de
siguranţă, nu ştii frumoasa mea, că mă numesc René
Florentinul, şi că?…‖
Nu-l lăsai să termine. Acest nume atât de neplăcut Franţei
întregi mă făcu să dau un ţipăt de groază.
„— Aici! aici!‖ strigai eu întorcându-mă pe şa pentru a chema
pe valet în ajutor, căci deja René voise a-şi strecura mâna pe
după talia mea.
Valetul alergă. Dar René se întoarse cu răceală, luă un pistol
şi trase un foc… Văzui pe valet şi cal unul peste altul
rostogolindu-se prin ţărâna drumului, şi pe jumătate moartă de
frică, auzii pe René ce zicea:
„— Acum, frumoasa mea, cred că vom călători într-adevăr
împreună.‖
Dar, împinsă de tema pericolului, biciuii calul. Calul mirat
sări şi porni în galop. René mă urmărea.
Mai întâi calul meu, mai repede decât al lui, încercă a-i lua
înainte; dar al lui René era mai sigur decât al meu, şi după o
cursă furioasă, pe când noapte se făcu şi ploaia începu însoţită
de fulgere şi de tunete, simţii că sărmanul animal îşi micşora
iuţeala.
Auzeam în urma mea galopul forţat al Florentinului ce
sângera pântecele calului său.
Tunetul, fulgerele, ploaia toate acestea unite cu sentimentul
pericolului la care eram expusă contribuiră la a deveni nebună.
Un moment mă întorsei, şi un fulger îmi arătă pe René ce era
aproape de a mă ajunge. Atunci avui o inspiraţie fulgerătoare ce
nu vine decât la momente supreme. René răsturnase pe valetul
meu printr-un glonţ de pistol. Îmi reamintii, că aveam şi eu
asemenea arme la şaua mea, şi luând unul, mă întorsei din
nou, aşteptai un nou fulger, şi trăsei un foc.
René şi calul său se rostogoliră pe pământul drumului ca şi
sărmanul meu valet şi calul, cu o oră mai înainte.
Din acel moment, nu îmi mai reamintesc decât foarte puţin
despre cele ce se petrecură în mine şi cele ce mai făcui.
Continuam a-mi biciui calul ce-şi urma drumul în galop, şi nu
îmi regăsii puţină linişte decât când văzui albindu-se în

- 131 -
— Ponson du Terrail —

întuneric cele dintâi case din Blois. Din întâmplare, hanul


Licorne unde trebuia se mă opresc se găsea pe drumul meu, şi
calul meu, – căci am găzduit de multe ori acolo, – se opri
înaintea porţii.
Bătui, strigai: veni am deschide, şi fără a voi să istorisesc cele
întâmplate îmi atribuiră ameţeala în care mă găseam, groazei ce
simţisem din cauza furtunii. Mă culcai în prada unor friguri
arzătoare.
După câteva ore, adică spre dimineaţă, se auzi un zgomot la
poarta hanului, şi o voce ce striga. Era vocea bărbatului meu.
Samuel Loriot sosise înjurând, şi când hangiul veni să-i
deschidă, el se grăbi de a întreba dacă femeia şi valetul său
erau sosiţi.
„— Femeia dumitale, da, zise hangiul; dar n-am văzut pe
valet, şi n-am decât un cal la grajd.‖
Samuel se sui în camera mea şi strigă văzându-mă:
„— Dumnezeul meu! ce ţi s-a întâmplat?‖
Îi istorisii cele petrecute, şi el mă ascultă, cu părul zbârlit şi
cu buzele spumegânde de mânie.
Cu toate acestea îi ascundeam numele lui René Florentinul.
„— Aşadar, valetul e mort? strigă el.
„— Mort său rănit, nu ştiu, răspunsei eu. Nu-mi aduc aminte
de nimic.‖
„— Ei bine! eu, zise Samuel, încep a-mi esplica cele ce mi s-
au întâmplat.‖
Şi la rândul său, Samuel îmi istorisi cele ce i se întâmplase.
Însoţit de pretinsul valet al episcopului, el sosise la Saumur.
Dar în loc de a-l duce la episcopat, valetul îl opri la un han,
zicându-i:
„— Mă duc să previn pe Monseniorul de sosirea dumitale şi
mă voi reîntoarce pentru a vă lua îndată.‖
Valetul plecase, o oră trecuse, apoi două, trei; în fine se
făcuse noapte şi valetul nu se mai arătă.
Atunci Samuel neliniştindu-se, el sfârşi prin a întreba pe
hangiu decă cunoştea pe omul ce-l adusese aici, pretinzând a fi
valetul episcopului.
„— Nu, îi a răspuns hangiul. Mă duc cu toate acestea adesea
pe la episcopat. Episcopul acum nu e la Saumur.‖
„— Cum? strigă bărbatul meu.‖
„— Monseniorul e la Angers de mai mult de o lună.‖

- 132 -
— Juneţea regelui Henric —

„— Eşti sigur?‖
„— Foarte sigur.‖
Samuel alergă la episcopat. Acolo de asemenea îi se repetă că
episcopul era absent de mai mult de o lună şi nimenea nu ştia
de el. Samuel înţelese că un singur lucru era sigur, acea că
episcopul nu putuse cugeta de a-i da întâlnire la Saumur,
deoarece el nu se afla acolo.
O bănuială îngrozitoare străbătu mintea lui Samuel, şi el îşi
închipui că, fără îndoială, eu eram răpită şi că el căzuse în
cursă. Atunci ei se sui pe cal şi alergă până la Blois fără a se
opri.
El sfârşi abia de a-mi istorisi acestea, când un nou zgomot se
auzi la poartă. Era nenorocitul nostru valet ce se reîntorcea pe
deplin sănătos. Glonţul lui René răsturnase calul fără a-i face
lui nimic. Dar acesta, ameţit de căzătură, rămăsese leşinat mult
timp pe pământ. Când el se dezmetici, René şi eu eram deja
departe.
Ştiţi celelalte, seniorul meu, adăugă Sarah.

Henric ascultase cu luare aminte, cele zise de frumoasa


argintăreasă.
Când ea sfârşi el îi zise cu emoţie:
— Doamnă, v-aţi îndreptat la mine ca la un protector, şi
aceasta nu va fi în zadar. Pe Dumnezeul meu! vă voi scăpa, o
jur, de tirania acestui ticălos Samuel.
— Ah! seniorul meu, răspunse Sarah, dumneata înţelegi că
nu-i sunt nevastă decât de nume şi că niciodată, de când îi
cunosc mârşăvia, el n-a îndrăznit a trece pragul acestei camere;
dar acest nume ce mi-a dat şi ce port, nu e un lanţ pentru
eternitate?
— Oh! nu, zise Henric, vă voi scăpa prin fugă, dacă este
trebuinţă, de mârşăviile acestui om.
— Să fug! zise ea, dar unde? cum?
— Fii liniştită, răspunse Henric, vă voi duce într-un loc aşa
de bine ascuns, încât nici el nici René nu vă va putea afla.

………………………………………………………
Henric, astfel după cum Guillaume Verconsin comunicase lui
Noë, îşi petrecu toată ziua ascuns la frumoasa argintăreasă, şi
nu ieşi decât seara, la ora când lucrătorii lui Samuel Loriot

- 133 -
— Ponson du Terrail —

fuseseră plecaţi, când acesta din urmă, supunându-se unui


obicei zilnic, ieşi pentru a merge de a convorbi cu un neguţător
vecin, şi când în fine pânzarul îşi închisese prăvălia.
Era deci, aproape ora nouă când Henric de Navarra se
strecură afară din casa argintarului.
Numai atunci prinţul îşi reaminti de întâlnirea pe care Nancy,
blonda cameristă a Doamnei Margareta de Valois, îi dăduse la
ora nouă pe marginea apei, pe lângă Luvru.
Ploua puţin şi noaptea era întunecoasă.
— Drace! îşi zise prinţul, îndreptându-se spre locul de
întâlnire, n-aş voi să lipsesc la întâlnirea domnişoarei Nancy;
dar, oricât de frumoşi să fie marii şi albaştrii ei ochi, ei nu vor
izbuti niciodată a-i lumina faţa îndestul, pentru a o recunoaşte
în această ceaţă!
Ţărmul apei era pustiu.
Henric se înfăşură cu mantaua pentru a se împotrivi asprelor
mângâieri ale vântului şi începu a se preumbla, tuşind
câteodată după obiceiul oamenilor ce merg la întâlniri în
întunecime şi voiesc a înştiinţa de prezenţa lor pe aceia ce îi
aşteaptă.
După un sfert de oră, în care timp nu văzu şi nu auzi nimic,
Henric, ce-şi urma preumblarea, cugetând mai mult la
frumoasa argintăreasă decât la doamna Margareta, Henric,
ziserăm, zări deodată ceva alb alunecând pe lângă zidul
Luvrului şi îndreptându-se spre partea în care se afla el.
— Hei! hei! îşi zis el, aceasta ar putea fi rochia domnişoarei
Nancy.
Un pas uşor se auzi, acea formă albă se apropia. Henric tuşi
din nou.

Pagina 172-173

Umbra ce se oprise, începu din nou a merge şi, împotriva


obiceiului umbrelor, ce trebuie a rămâne tăcute, tuşi la rândul
ei.
Henric străbătu jumătate din drum şi umbra apăru deodată
lângă el.
— Ce oră să fie, domnul meu? întrebă o voce proaspătă şi
uşor batjocoritoare.

- 134 -
— Juneţea regelui Henric —

— Ora nouă, domnişoară.


— Ei bine, spuse umbra, cred că recunosc această voce.
— Şi eu, răspunse Henric.
— Este a seniorului de Coarasse, nu-i aşa?
— Aceea pe care o ascult ar putea fi, aceea a frumoasei
domnişoare, Nancy.
— Sst!
Acest cuvânt fu însoţit de o mână drăgălaşă, albă şi
parfumată care apăsă gura prinţului.
Apoi Nancy, pentru că într-adevăr ea era, se aplecă la
urechea lui:
— Veniţi, spuse, apoi îl luă de mână, adăugând: Sper că
puteţi merge pe întuneric…
— Zău că da!
— Şi că nu aveţi ghete de acelea grosolane cum poartă
prinţul de Navarra şi care, se spune, fac un zgomot îngrozitor pe
scările şi pe parchetul castelului de la Nérac.
— Prinţul este un necioplit, răspunse Henric, zâmbind în
tăcere.
Nancy nu-l duse pe Henri pe intrarea cea mare a palatului.
Din contră, îl conduse pe malul râului, până la o portiţă ce era
păzită de un elveţian, dacă se poate numi pază modul în care
acesta părea a-şi face datoria. Rezemat de perete, cu cele două
mâini pe halebardă, el părea a dormi din greu, la lumina unei
lămpi ce era suspendată de bolta unui coridor.
— Ia te uită! zise prinţul, un soldat care-l păzeşte într-un
mod foarte plăcut pe rege…
— Ascundeţi-vă bine faţa în mantie, îl sfătui Nancy.
— De ce?
— Pentru că acest elveţian are ochii deschişi şi atunci când
doarme.
— Aha! Bine, înţeleg, spuse Henric, râzând.
— Oare?
— Adică închide ochii când ieşi?
— Din contră, atunci când mă întorc, şi râse adăugând: Când
nu mă întorc singură, desigur…
„Aha ! se gândi prinţul, care avu un uşor surâs pe care Nancy
nu putea a-l zări, se pare că vărul meu de Guise a trecut de
multe ori pe drumul ăsta…‖
Şi, adunându-şi bine mantia în jurul său şi ascunzându-şi

- 135 -
— Ponson du Terrail —

chipul cu grijă, trecu pe lângă elveţianul care se prefăcea a fi


adormit.
Nancy îl conduse până la capătul coridorului şi îi şopti la
ureche:
— Acum, iată o scară, ridicaţi piciorul.
— Sunt aici, spuse Henric, punându-şi piciorul pe prima
treaptă.
— Urcaţi încetişor şi lăsaţi-vă condus, răspunse Nancy încet.
Lampa de la capătul coridorului nu-şi întindea lumina până
la cealaltă extremitate, unde se găseau cei doi călători nocturni.
Nancy trecu prima, ţinând tot timpul mâna prinţului în mânuţa
ei albă şi parfumată. Era un întuneric înfiorător pe scara asta
pe care prinţul nu o mai termina de urcat. La un moment dat
făcu un pas greşit.
— Sst! zidurile au urechi la Luvru, zise Nancy.
Henri îşi dublă precauţiunile, apoi, pentru că urcuşul părea
să mai dureze, se aplecă la urechea lui Nancy:
— Crezi că am talia ducelui de Guise? o întrebă pe drăguţa
cameristă.
Aceasta tresări, apoi răspunse cu vocea ei batjocoritoare:
— Domnule de Coarasse, sunteţi puţin cam nerod…
— Crezi?
— Şi vă invit să consultaţi o altă persoană, despre asemenea
lucruri, nu pe mine.
— Şi totuşi, poţi da sfaturi bune, murmură Henric, urcând în
continuare.
— Câteodată.
— Atunci?
— Sst! Vă voi răspunde îndată.

Henri ridică din nou piciorul dar nu mai găsi nici o treaptă,
probă că ajunsese la capătul scării.
Nancy îi zise:
— Acum îndreaptă-te spre dreapta. Urmează-mă fără zgomot.
După trei minute Nancy se opri
— Acum, zise ea, vă voi da o povaţă.
— Ah! să vedem, zise prinţul.
— Ducele de Guise era mai înalt decât dumneata.

- 136 -
— Juneţea regelui Henric —

— Cu atât mai rău.


— Dar spiritul nu se măsoară cu piciorul, şi dumneata ai
chiar prea mult, domnule de Coarasse.
Zicând acestea, răutăcioasa cameristă deschise o uşă şi o
rază de lumină izbi ochii lui Henric.
În acelaşi timp Nancy îl împinse încet de umeri, şi Henric se
găsi în oratoriul Doamnei Margareta, pe care-l cunoştea deja,
examinându-l în ajun prin piciorul Christului de ivoriu, prin
mijlocirea deschizăturii misterioase a domnului de Pibrac.
Nancy dispăruse.

XVIII

Pe când Henric de Navarra era introdus de Nancy la doamna


Margareta de Franţa, Noë cu ajutorul scării de mătase se
introducea prin fereastră, în casa Florentinului René.
Podul era înalt, scara lungă, şi suirea nu era lipsită de
oarecare pericole.
Dar Noë avea piciorul sigur şi dibăcia îndrăgostiţilor. Noaptea
era întunecoasă…
Lumina ce el zărise de pe ţărm la fereastra camerei unde se
afla Paola se stinsese, şi Noë ridicând capul nu vedea decât o
deschizătură neagră de unde ieşea capătul scării sale.
Când ajunse sus, în momentul când atingea fereastra de care
se agăţă, două braţe parfumate şi goale îl cuprinse şi-l traseră
încet înăuntru.
„Iacă! îşi zise Noë aceasta seamănă întocmai lui Henric
introducându-se la Corisandra.‖
Această cugetare sfârşită, el puse piciorul pe fereastră şi sări
încet în cameră, unde domnea o întunecime completă. Cele
două braţe încântătoare îl ţineau strâns, şi i se păru că aude
bătăile grăbite ale inimii Paolei.
Fiica lui René trase pe Noë încetinel spre sofaua ce garnisea
oratoriul ei, îl făcu să se aşeze, apoi se duse la fereastră, fără a
pronunţa un cuvânt, atât era de mişcată.
Atunci ea ridică scara.
Apoi, ea se întoarse lângă Noë.
— Ah! Dumnezeul meu! zise ea, în sfârşit, cu o voce ce
tremura tare, Dumnezeul meu, mi-a fost frică.

- 137 -
— Ponson du Terrail —

— Frică! zise Noë, şi de ce?


— Mi-a fost frică când te-am văzut urcând treptele acestei
scări. O legasem destul de bine, şi cu toate acestea o mai
ţineam şi cu mâinile…
— Scumpă Paola!…
— Şi când te-am văzut în aer, pentru un moment îmi veni
ameţeală, şi îmi păru că acea scară încerca a se rupe.
— Nebunatico!
Şi cum era întuneric, Noë îndrăzni a-i da un sărut.
Dar Paola se desfăcu în dibăcie, apoi se ridică, îndreptându-
se spre perdeaua ce ascundea uşa prăvăliei; apoi luând
amnarul făcu să apară o scânteie.
— Ce faci? zise Noë.
— Aprind o lampă.
— Pentru ce?
— Dar… pentru a avea lumină..
— Iubita mea, murmură Noë, cuvintele n-au culoare…
— Da, dar…
— La ce bun lumină? zise el cu o voce rugătoare.

Poza pag. 176 - Margareta de Valois.

— Ei bine! zise Paola încetând de a mai întrebuinţa amnarul,


promite-mi atunci că vei fi rezonabil.
— Oh! sunt.
— Şi de a nu… mă îmbrăţişa…
— Dar… te iubesc.
— Acesta nu face nimic.
— Drace! zise Noë, eu cred, din contră, că aceasta face mult.
— Atunci aprind lumânarea.
— Nu, nu… voi fi înţelept…
— Bun, zise Paola.
— Cu toate acestea îţi jur că te iubesc, zise tânărul înamorat.
— Dacă nu o credeam, ai fi aici?
— Da?…
Paola suspină, păstră pentru un moment tăcerea, apoi în loc
de a răspunde la întrebarea lui Noë:
— Ştii dumneata, zise ea, că am mai mult de douăzeci de
ani?
— Dar… nu… nu cred, răspunse Noë; abia ai şaisprezece; te

- 138 -
— Juneţea regelui Henric —

înşeli…
— Şi nu te gândeşti, linguşitorule, că sunt foarte
nenorocită?…
— În care sens?
— În aceea că tatăl meu nu voieşte a mă mărita…
„Drace! îşi zise Noë, această frumoasă fată e o femeie
serioasă. Îi vorbeşti de amor, ea-ţi răspunde de măritiş.‖
— Ştii, urmă Paola, că tatăl meu e bogat ca un evreu?
— Da!
— Şi că dacă el ar voi, ar putea a-mi da o zestre princiară?
„Ce frumoasă ocazie, îşi zise Noë!…‖
Apoi tare:
— O zestre! la ce! scumpă copilă… eşti prea frumoasă pentru
a avea trebuinţă de bani pentru a găsi un bărbat.
— Crezi?
Şi Paola făcu acesta întrebare cu o voce atât de tremurândă
încât mişcă pe Noë.
„Sunt iubit!… îşi zise el.‖
Apoi îi dădu un nou sărut.
— Da, cred! zise el, dar…
Urma fără îndoială să îi explice mai lămurit, când se auzi un
zgomot de voci în camera vecină, adică în prăvălie. Paola se
ridică cu grăbire şi se duse de puse urechea la uşă pentru a
auzi mai bine.
— Nu este nimic, zise ea, Godolphin visează.
— Ei! el visează… astfel?
— El visează şi se preumblă, zise Paola.
— Ah! drace, iată ceva ce nu înţeleg, scumpă Paola.
— Dar, cu toate acestea e astfel.
— Când cineva visează, este o probă că doarme, nu e aşa?
— Şi el doarme.
— Şi când dormi, poţi câteodată vorbi tare şi pronunţa
cuvinte fără rost.. dar…
— Dar nu se preumblă cineva, voieşti să zici?
— Drace!
— Ei bine! doarme, vorbeşte şi se preumblă, şi adesea
încearcă de a deschide această uşă.
— Aud?
— Dar asigură-te, uşa e totdeauna închisă cu zăvorul.
— Iată un semn straniu! zise Noë uimit.

- 139 -
— Ponson du Terrail —

— Godolphin e somnambul.
— Un cuvânt curios!
— Ah! zise Paola, dacă nu era astfel, tatăl meu nu l-ar fi
ţinut, şi n-ar fi făcut din el călăul meu.
Noë luă cele două mâni ale frumoasei italience şi îi zise,
strângându-le cu afecţiune:
— Să vedem, scumpă Paola, explică-te puţin mai lămurit…
— Nu ştii ce e un somnambul?
— Acesta trebuie să fie un cuvânt latin, zise Noë, şi în familia
mea nu se învaţă această limbă.
— Aceasta înseamnă „a umbla dormind‖.
— Bine! prea bine!
— În Italia, sunt mulţi de aceştia.
— Aceasta e dar foarte plăcut tatălui dumitale, un om, ce se
preumblă, sforăind…
— Acesta îi e trebuincios.
— Ah! adevărat?
— Godolphin vorbeşte dormind, şi în somnul lui el vede şi
vorbeşte, pretinde tatăl meu, lucruri neauzite.
— Tatăl dumitale e nebun…
— Se poate, suspină italianca; acum trei ani, Godolphin a
simţit un complot al hughenoţilor în contra reginei-mame.
— Iată ceea ce nu pot crede, murmură Noë.
Cu toate acestea tatăl meu a fost atât de uimit de proorocirile
sale, încât a vorbit reginei-mame şi aceasta din urmă a arestat
şi spânzurat pe conspiratori.
— Şi exista complotul?
— Da.
— Aceasta e straniu.
Şi tatăl meu a zis reginei, că nu Godolphin aflase complotul,
ci că el citise în astre. Căci, adăugă Paola, ştii că tatăl meu
pretinde că el poate citi viitorul în stele.
— Ştiu asta.
— Dar adevărul e că Godolphin e cel care, în somnul său, îi
face descoperiri. Adesea, graţie lui, tatăl mei a regăsit obiecte
pierdute.
— Ce spui?!…
— Şi prezice lucruri pe care evenimentele le adeveresc.
— Şi Godolphin nu se înşeală niciodată?
— Oh! da, zise Paola, şi chiar adesea. Dar câteodată ghiceşte.

- 140 -
— Juneţea regelui Henric —

— Ah cum! întrebă Noë, unde a găsit oare tatăl dumitale pe


acesta stranie fiinţă, iubita mea?
Paola, la această întrebare tresări.
Într-un moment ea se îndoi de a răspunde.
— Godolphin, zise ea, nu îşi cunoaşte originea, şi tatăl meu l-
a încredinţat că a fost găsit pe treptele unei biserici.
— Şi aceasta nu e adevărat?
— Aşa cred.
— Tatăl dumitale l-a răpit familiei, fără îndoială?…
— Ah! nu ştiu. Eram copilă atunci şi niciodată mama mea,
care a ştiut toată istoria, n-a voit să-mi spună nimic; dar îmi
reamintesc de cele ce am văzut.
— Şi… ce ai văzut?
— Sunt optsprezece ani de atunci, nu eram bogaţi şi tatăl
meu nu avea încrederea ducelui Laurent de Médicis. Locuiam la
Veneţia într-o căsuţă pe marginea lacurilor, într-o noapte tatăl
meu veni acasă, cu mâinile sângerânde şi purtând un copil în
braţe. Era Godolphin. La vederea tatălui meu şi copilului, mama
scoase un ţipăt de spaimă: „Ţine, îi zise tatăl meu, mi-a fost
milă de acest copil. Vei îngriji de el.‖ Ei vorbiră mult timp încet,
la extremitatea opusă a camerei în care se afla patul meu, şi nu
putui auzi cuvintele lor. A doua zi noi plecarăm din Veneţia şi
ne reîntoarserăm la Florenţa unde tatăl meu era născut. Mama
mea căreia îi murise cel din urmă copil, alăpta pe Godolphin. La
Veneţia eram sărmani; sosind la Florenţa, în loc de a ne găzdui
la vreun han ordinar, tatăl meu cumpără un hotel, şi haine
luxoase; el luă lachei, şi mama nu mai ieşi decât în litieră. Acolo
îşi luă naştere averea misterioasă a lui René Florentinul.
„Drace! îşi zise Noë, această tânără fată, ce-mi propunea mai
adineauri mâna şi zestrea ei, îmi povesteşte acum o istorie ce ar
putea prea bine fi aceea a avuţiilor cu care ea voia a mă
îmbogăţi.‖
Fiica Florentinului continuă:
— Mama mea, ce era tânără şi frumoasă şi care cânta de
dimineaţă până sera înaintea plecării noastre la Veneţia, mama
mea, ce surâdea nesfârşit, căzu tot deodată într-o întristare
mortală, frumuseţea ei dispăru în mai puţin de un an, părul
său albi, faţa i se încreţi, privirea îi deveni tăcută şi sălbatică.
Ea muri nu după mult timp, şi preotul căruia i se spovedi plecă
palid şi tremurând. Doi ani după moartea mamei mele, venirăm

- 141 -
— Ponson du Terrail —

la Paris, tatăl meu, Godolphin şi eu.


Cum Paola sfârşi această stranie istorisire, un zgomot foarte
violent ca acela al paşilor lui Godolphin, ce se preumbla prin
prăvălie în întuneric, se auzi.
— Este tatăl meu, ce vine acasă, zise Paola.
— N-o mai fi trebuinţă să mă ascund în fundul acestei
camere?
— Nu, la acesta oră tatăl meu nu intră niciodată aici. E chiar
foarte rar, să doarmă acasă.
— El doarme dar, la Luvru?
— De obicei. Când vine aici, este că voieşte a consulta pe
Godolphin asupra unor evenimente ce îl interesează.
Zgomotul unei chei întorcându-se în broasca prăvăliei, făcu
pe Paola de a-şi pune ochiul la perdea, şi ea auzi paşii tatălui ei.
Ea întinse mâna spre Noë.
— Vino de ascultă, zise ea încet.
Noë se apropie. O deschizătură mică înlesni ca privirea lui
Noë se poată străbate în prăvălia parfumerului. Florentinul
scăpără cu amnarul pentru a-şi procura lumină, o rază
străbătu prin deschizătură. Noë puse ochiul.
René învelit în manta, închise cu grijă uşa şi împinse
zăvoarele.
Apoi privi pe Godolphin. Godolphin în cămaşă, se preumbla
necontenit, cu ochii închişi, dar vorbind tare şi cu oarece
însufleţire.
Noë ce cunoştea caracterul cel violent al Florentinului, îşi
închipui mai întâi că René avea să deştepte pe adormit printr-o
lovitură de picior. Dar nu fu astfel. Din contră, Florentinul puse
cu mare delicateţă mâinile pe umerii tânărului şi îl făcu să şadă
pe un scaun de lângă pat.
Godolphin se supuse, dar nu se deşteptă.
Atunci una din mâinile lui René apăsă pe fruntea lui
Godolphin:
— Continuă a dormi, îi zise René cu o voce poruncitoare, îţi
ordon!
— Dorm, răspunse Godolphin, cu supunere.
— Ah! iacă! murmură Noë, aceasta e foarte nostim! Dacă
Godolphin nu părea atât de serios, aş crede că îşi râde de mine.
Dar cum e departe de a bănui că sunt aici…
René ţinu mâna pe fruntea lui Godolphin încă ceva timp, apoi

- 142 -
— Juneţea regelui Henric —

îi zise:
— Iubesc o femeie.
Noë tresări şi îşi zise: „Se vede că somnambulii sunt
întrebuinţaţi în afacerile inimii. Voi întreba pe Godolphin, dacă
e trebuinţă.
— Iubesc o femeie, repetă René.
Godolphin se îndoi pentru un moment de a răspunde, apoi
cu o voce tremurândă:
— Ştiu, zise el.
— Ah! tu… ştii?
— Da, o văd.
— Pe femeia ce iubesc?
— Da…
— Unde e ea!
— Ea trece pe un pod, zise somnambulul, care, nefiind destul
de lămurit, amesteca puţin prezentul cu trecutul şi se raporta la
momentul acela într-adevăr, dar era mai mult de cincisprezece
zile de atunci, când frumoasa argintăreasă, plecând la Touraine,
trecuse pe podul Saint-Michel.
— E ea pe jos? murmură René.
— Nu, pe un cal.
Florentinul era fără îndoială obişnuit la aceste încercări ale
somnambulului, căci îi zise:
— Urmez-o…
Godolphin se trase înapoi, visă mult timp şi reluă:
— O văd acum pe un drum. E noapte, plouă, tună, fulgeră.
Ea e călare, un cavaler o urmează.
— Cine e acel cavaler?
— Dumneata.
— Apoi? apoi? zise René cu nerăbdare, urmez-o!
— Un om merge lângă ea… ei fug mereu…
— Cine e acel om? Eu?
— Nu.
— Urmez-o.
El făcu o mişcare.
— Ea e aproape de aici, zise el în fine, într-o stradă strâmtă.
Într-o casă misterioasă.. ea plânge.
— Ah! zise René. Şi acel om ce fugea cu ea… cum e el?
Caută-l.
— El e gros… e bătrân.

- 143 -
— Ponson du Terrail —

— Unde e el?
— Îl văd mergând într-o stradă ce se coboară spre râu.
— E bărbatul ei! murmură René.
— Da, zise Godolphin.
— Mai vezi încă, ordonă Florentinul: acel om se cobora ieri
spre râu?
— Da.
— Şi mâine?
— Mâine, se va coborî iarăşi, îl văd trecând pe pod.
— Pe care?
— Pe cel care suntem.
— Unde se duce?
— Nu ştiu… îl văd dispărând de cealaltă parte a râului.
— Bine… reîntoarce-te spre femeie.
Godolphin întoarse capul ca şi cum, într-adevăr, ar fi putut
vedea prin ziduri.
— Priveşte… peste trei zile.
Godolphin rămase mult timp tăcut.
— Ce vezi? întrebă într-un mod poruncitor Florentinul.
— Oameni înarmaţi… Ei au străbătut cu forţa în casă.,
— Şi… ea?
— Nu o văd.
— Şi… el?
— Bărbatul?
— Da, zise René.
Godolphin păru că sufere.
— Nu mai văd, zise el obosit… nu.. mai… văd…
— Să vezi! o voiesc!
Vocea lui René era răsunătoare, groaznică.
Noë ce urma cu privirea, prin deschizătură, acea şedinţă
stranie, Noë, văzu pe somnambul mişcându-se pe scaun,
tremurând şi în fine căzând jos, murmurând un ultim cuvânt, –
un cuvânt înăbuşit: – sânge!
Atunci Florentinul ridică pe Godolphin şi îl puse pe pat.
Apoi ochiul Florentinului aruncă o privire stranie, şi
murmură:
— Acum văd că voi reuşi… voi avea pe frumoasa
argintăreasă… Godolphin a ghicit planul meu… da… planul
meu va reuşi.
Şi René se înveli cu mantaua, deschise uşa, stinse lampa şi

- 144 -
— Juneţea regelui Henric —

ieşi din prăvălie murmurând:


— Să mă întorc la Luvru, regina mă aşteaptă.
— Toate acestea sunt stranii, nu e aşa? zise atunci Paola lui
Noë.
— Stranii.. Într-adevăr, repetă junele înamorat, cu totul
gânditor.
………………………………………………………

Cei doi tineri îşi petrecură o oră încă în a schimba cele mai
dulci jurăminte; apoi Noë puse scara de mătase la fereastră,
dădu o ultimă sărutare Paolei, şi ieşi pe unde venise, zicându-şi:
— Cred că e timpul de a revedea pe Henric, căci noul său idol
îmi pare că se află în pericol.
………………………………………………………

Cu puţin mai înainte ca prinţul Henric de Navarra să fie


introdus la doamna Margareta, tânăra prinţesă era singură cu
Nancy în oratoriul ei.
Şezând înaintea unei mese, pe care se afla o carte, Margareta
îşi rezema capul pe frumoasele ei mâini şi părea a fi în prada
unei adânci tristeţi.
Nancy la oarecare depărtare, aşeza diferite obiecte de toaletă
în oratoriu, şi arunca din timp în timp o privire de răutate
asupra Margaretei.
— Sărmană prinţesă! murmură Nancy, ea are o aşa mare
trebuinţă de a iubi încât ar făcea unul de ceară dacă nu ar
găsi…
Margareta cu ochii aţintiţi asupra cărţii, citea maşinaliceşce,
şi înţelesul cuvintelor păreau că îi scăpau. Gândirea sa era
aiurea. Deodată, ea îşi ridică capul.
— Nancy, zise ea, ştii tu că e mult timp de când el a plecat?
Şi de atunci nu am mai avut nici o ştiinţă de dânsul…
— Omenii sunt uituci, zise Nancy.
Margareta suspină.
— Şi în locul dumitale, urmă subreta, aş răsplăti în acelaşi
chip… aş uita.
— Ah! sărmană Nancy! murmură Margareta, se vede bine că
nu ai iubit niciodată.
Nancy se roşi puţin.
— Cine ştie? zise ea.

- 145 -
— Ponson du Terrail —

Margareta îşi ridică ochii asupra frumoasei cameriste, şi


servindu-se de mână, pentru a se feri de razele lămpii, ea privi
cu luare aminte pe tânăra fată.
— Tu eşti foarte tânără, Nancy, zise doamna Margareta.
— Sunt de şaptesprezece ani…
— Şi… iubeşti?
— Oh! nu am zis asta, dar… la cea dintâi zi… aş putea…
— Cum! domnişoară, zise prinţesa cu un ton jumătate
certător, jumătate batjocoritor, ai secrete dumneata faţă de
mine acum?
— Ah! Alteţa Voastră mă va scuza, replică Nancy, dar, ieri
încă, nu credem… amorul vine nu se ştie cum, mai întâi cineva
râde, batjocoreşte, apoi râsul se stinge şi nu mai batjocoreşte.
— Ei! mica mea, întrerupse Margareta, mă prind că ghicesc.
Nancy se roşi mai tare.
— Se află la regele un frumos paj, cu părul brun, cu ochiul
negru, cu buza rumenă ce se roşeşte când te întâmpină… Nu
este numit Raoul?
— Doamnă, zise Nancy, ştiu bine că Raoul mă iubeşte, dar
nu sunt…
— Ce?
— Dar nu sunt prea sigură, de a zice aceasta.
— Fii sigură, mica mea. Iată că te roşeşti tot atât de tare ca şi
dânsul.
— Ah! bun, în acest caz, zise Nancy cu un aer puţin liber, vă
pot promite, Doamnă, că mă va iubi mult timp…
— Răutăcioaso.
— Acesta e un bun mijloc. Şi dacă Alteţa Voastră îl va
întrebuinţa cu domnul de Guise…
— Taci!
— Domnul de Guise l-ar mai comunica cum se află…
— Şi care e acest mijloc, mica mea?
— Acela de a iubi fără a zice şi a arăta: cu cât un galant e
mai rău privit, cu atât el ne iubeşte mai mult.
Margareta suspină.
— Ai, poate, dreptate, zise ea.
— Dar, vai! când răul e făcut, e fără vindecare…
— Ce voieşti să zici?
— Domnul de Guise.
— Taci! nu pronunţa acest nume!…

- 146 -
— Juneţea regelui Henric —

— Atunci să-l numesc el. El v-a văzut plângând, el a auzit


bătăile inimii dumitale. El se ştie iubit! s-a sfârşit, omul ce se
ştie iubit, devine crud.
— Nancy, întrerupse doamna Margareta, ştii tu că, pentru o
fată de şaptesprezece ani, eşti foarte experimentată?…
— Nu, Doamnă, ghicesc.
— Şi tu conchizi zicându-mi că răul de care vorbeşti e fără
vindecare?…
— Ah! permite-mi. Dacă Alteţa Voastră m-ar lăsa a-mi
descoperi gândirea într-o metaforă, poate…
— Fie. Să văd metafora.
— Închipuieşte-ţi, Doamnă, că îţi aduc pe o tavă, mâine la
ora dejunului, unele din acele scoici ce se pescuiesc în Marea
Ţărilor de Jos, pe lângă oraşul Ostanda.
— Unde voieşti să ajungi? întrebă prinţesa, puţin mirată.
— Aşteaptă, Doamnă. Acele scoici sunt delicioase când le
despici binişor şi luând bine seama de a nu plesni o mică pieliţă
umplută de o licoare amară ca fierea.
— Bun. Apoi?
— Mai presupune-ţi că, luând cuţitul şi despicând rău cea
dintâi scoică, o duci la gură şi deodată faci o mişcare de
neplăcere.
— Fie, să presupunem, zise prinţesa foarte intrigată de
metafora lui Nancy.
— Ar fi o raţiune oare de a respinge tava şi de a nu gusta o a
doua scoică?

Poza pag. 188 – În curte, un paj ce îi zări, veni către ei.

— Desigur nu, zise Margareta.


— Ei bine! reluă Nancy, voi compara pe omul ce se simte
iubit, şi pentru care nu se mai află vindecare, cu cea dintâi
scoică.
— Adică, întrerupse Margareta râzând, că tu compari pe
oameni cu scoicile de la Ostanda.
Margareta începu a râde.
Nancy continuă:
— Îmi continui metafora. Alteţa Voastră ar face bine de a
renunţa la cea dintâi scoică, şi de a nu-şi mai reaminti de ea;
dar ar face şi mai bine gustând o a doua.

- 147 -
— Ponson du Terrail —

— Nancy, mica mea, murmură prinţesa cu mai multă


tristeţe, decât mânie, eşti foarte obraznică.
— Dumnezeul meu! răspunse camerista, sunt disperată că
am fost neplăcută prin francheţa mea, Majestăţii Voastre dar…
— Vorbeşte, zise Margareta îmblânzită.
— Acel gentilom bearnez…
Prinţesa tresări şi o uşoare roşeaţă se zări pe faţa-i.
— E încântător şi plin de spirit! urmă camerista.
— Tu eşti nebună, Nancy.
— Alteţa Voastră, nu va uita că trebuie să mă duc a-l aduce
la ora nouă, căci Alteţa Voastră e curioasă de a şti ceva desluşiri
asupra curţii de Navarra.
— Ei bine! zise Margareta, m-am gândit: tu nu te vei duce.
— Adevărat?! strigă Nancy.
— Îl găsesc prea îndrăzneţ.
— Dar, Doamnă, ai prefera să fie greoi şi rău crescut, ca
prinţul de Navarra?
— Desigur, nu.
— Şi apoi, i-am dat întâlnire.
— Ei bine! Du-te… în socoteala ta.
— Oh! nu! murmură camerista, căci atunci Raoul!…
— Atunci, nu te duce.
— Ah! Doamnă, zise Nancy cu un ton milos, acel sărman
tânăr… a-l amesteca astfel… a-i face să aştepte degeaba… E
frig… brrr! murmură subreta.
Cuvântarea lui Nancy în favoarea aceluia ce era departe a-l
crede a fi prinţul de Navarra. mişcă pe Margareta.
— Ei bine! zise ea, du-te de-l adu, sunt tocmai nouă ore. Aş
voi să ştiu sigur cum o fiică a Franţei şi-ar putea petrece timpul
în acel orăşel ce se numeşte Nérac.
— Istoria mea cu scoicile. Îmi pare că a înaintat afacerile
cadetului de Gasconia, îşi zise Nancy depărtându-se.
………………………………………………………

Pe când camerista se cobora la întâlnirea ce dăduse lui


Henric, Margareta rămase singură…
Ea se ridică, suspină din nou şi îşi aruncă o privire în marea
oglindă de oţel.
— Sunt urâtă, că aş provoca frică cuiva! îşi zise ea
suspinând. Am plâns prea mult de câtva timp.

- 148 -
— Juneţea regelui Henric —

Ea îşi potrivi puţin părul, apoi cum obrajii îi erau palizi,


acoperi lampa cu un abajur de alabastru.
Dacă Nancy ar fi surprins aceste din urmă pregătiri, ea şi-ar
fi zis că ducelui de Guise îi mergea rău, pe când tânărului sir de
Coarasse afacerile-i începeau de minune.
Aceste pregătiri sfârşite, prinţesa veni a-şi relua locul de
lângă masă aşa încât, când uşa se deschise şi Henric intră, ea
păru cu totul adâncită în citirea ei. Prinţul ca tot omul ce trece
deodată din întuneric în lumină, fu pentru un moment uimit şi
se opri.
Apoi făcu doi paşi înainte, cu pălăria în mână.
Atunci Margareta îşi întoarse capul.
— Ah! mii de iertări, domnule, zise ea, nu vă auzisem
intrând.
Henric se înclină. Margareta cu un semn îi arătă un scaun de
lângă ea.
Cu toate că prinţul nu era timid, el simţi cu toate acestea o
uşoară încurcătură ce încântă pe Margareta.
— Domnule, îi zise ea, am luat curajul de a vă chema la mine
pentru că voiesc a avea cele mai sigure desluşiri asupra curţii
de Navarra.
— Sunt la ordinele Alteţei Voastre, răspunse Henric.
— Şi apoi, urmă Margareta, pentru că mi-aţi părut a poseda
un spirit foarte întins…
Henric se înclină.
— Ah! zise el, oamenii de spirit nu sunt rari la curtea Franţei.
— De asta vă înşelaţi, domnule. Afară de Pibrac şi bătrânul
sir de Brantôme.
— Sir de Brantôme autorul scrierii Damele Galante?
— Întocmai.
— Alteţa Voastră îl primeşte câteodată?…
— L-am primit adesea şi comerţul său îmi plăcea mult. Dar…
Ea păru ameţită şi privi pe pretinsul sir de Coarasse ce şedea
cu mult respect pe scaun şi părea a arunca asupra ei o privire,
totodată timidă şi supusă, ca a unui şcolar.
— Dar, urmă ea, ştii că e prea bătrân?
— Ah!
— Şi urât.
— Alteţa Voastră are respingere pentru urâciune şi
bătrâneţe?

- 149 -
— Ponson du Terrail —

— Nu, când se preţuiesc ele însăşi şi ştie a se menţine în


rolul lor.
— Domnul de Brantôme voia dar să iasă?
Margareta surâse.
— Închipueşte-ţi, zise ea, că el veni într-o seară aici, în
timpul când şi scria cartea, şi-mi citi un capitol!
— Care? întrebă Henric.
— Acela unde autorul pretinde că gentilomii din timpul
moşului meu Francisc I, aveau obiceiul de a trimite o pereche
de ciorapi de mătase damei cugetării lor.
— Ah! prea bine, zise Henric, şi după ce dama îi purta vreo
opt, zece zile, îi reluau înapoi şi îi purtau la rându-le.
— Întocmai.
— Ei! dar reluă prinţul, din acel timp e că… Alteţa Voastră?…
— Întocmai.
— Acel capitol va displăcut oare?
— Capitolul, nu, dar urmarea capitolului, o urmare ce nu se
află în carte, adăugă Margareta, râzând.
Prinţul o privi şi murmură în sinea sa:
„Dumnezeul meu! ce frumoasă e! şi cum e de supărăcios că
acel domn de Guise…‖
Apoi tare:
— Scuză-mi curiozitatea Doamnă, curiozitatea unui
provincial… dar nu pot ghici ce poate fi acea urmare.
— Ei bine! închipuieşte-ţi, domnule, sfârşi prinţesa, că
amicul se îmbătă de ajunse în acel punct încât căzu la
genunchii mei. Şi că a doua zi primii un pachet ce conţinea…
ghiceşte ce?
— Un exemplar din Damele Galante?
— Nu, o pereche ciorapi de mătase.
— Ah! murmură Henric, ce simţi o vie indignare, domnul de
Brantôme era foarte îndrăzneţ.
— Sau mai bine zis, foarte nebun, zise Margareta.
În acel moment, Henric o privea cu mai puţin respect decât
acela aşteptat de la un mic gentilom gascon. Prinţesa se roşi
puţin, dar ea se lăsă a fi admirată.
— Doamnă, zise prinţul după o tăcere, acest domn de
Brantôme, într-adevăr a fost foarte neruşinat; dar s-a supus
unui moment de nebunie, şi crede că, dacă frumuseţea Alteţei
Voastre ameţeşte astfel capul unui om experimentat şi învârstat

- 150 -
— Juneţea regelui Henric —

ca el…
— Domnule de Coarasse, eşti un linguşitor.
— Scuză-mă Doamnă, sunt un provincial plin de francheţă.
— Şi-mi închipuiesc că nu îmi vei trimete, ca domnul de
Brantôme, mâine…
— Ah! Doamnă, murmură Henric cu emoţie, fericirea de a
vedea uneori pe Alteţa Voastră ar fi singura mea ambiţie.
Margareta nu răspunse, şi găsind că domnul de Coarasse
înainta puţin cam repede, zise:
— Ştii domnule de Coarasse, că regele, fratele meu, a prins o
mare afecţiune faţă de dumneata?
— Regele m-a onorat, Doamnă.
— Eşti vărul domnului Pibrac?
— Da, Doamnă.
— E de spirit, Pibrac.
— Mult Doamnă. Dar, zise Henric, care găsea că Margareta
se depărtase mult de primul lor subiect al convorbirii, oare sir
de Brantôme nu şi-a cerut scuze?
— Nu, el s-a retras, pentru a se vindeca în mănăstirea lui.
— Sărmanul om!
— Ce, zise Margareta râzând, îl plângi domnule?… Şi pentru
ce, Dumnezeul meu!
— Pentru că înţeleg că a trebuit să sufere.
De astă dată încercarea era foarte simţitoare.
— Ah! domnule de Coarasse, zise Margareta, eşti de
adevărata isteţime a unui gascon.
— Scuză-mă, Doamnă, dar… sunt şi eu atât de ameţit…
încât…
Şi, într-adevăr Henric se prefăcu atât de bine că se afla în
încurcătură, încât Margareta fu mişcată.
— De ce vârstă eşti? zise ea.
— De douăzeci de ani.
— Atunci, te iert.
Şi ea îi întinse mâna.
Henric luă acea mână. Îndrăzni a o duce la buzele sale, şi
fără îndoială avea să alunece de pe scaun la genunchii
Margaretei, când o lovitură se auzi la uşă.
Margareta tresări.
— Cine e acolo? zise ea.
— Doamnă, răspunse o voce de copil, regina-mamă mă

- 151 -
— Ponson du Terrail —

trimite a vă chema.
Henric recunoscu vocea pajului Raoul.
— Micul meu, răspunse Margareta, spune Doamnei
Catherina că mă pregăteam de a mă pune în pat. Mă voi
reîmbrăca dar, şi voi veni îndată.

Ea nu deschise uşa lui Raoul, şi el se depărtă. Dar ea alergă


la mica uşă ascunsă pe unde intrase Henric:
— Nancy! strigă ea.
După două secunde, fâşiitul rochiei lui Nancy se auzi în
coridor şi camerista intră.
Atunci prinţesa privind pe bearnez, îi zise surâzând:
— Vezi, sunt nevoită de a vă concedia.
— Vai! suspină Henric.
— Ah! Dumnezeul meu! strigă Margareta, şi eu voiam a avea
desluşiri asupra curţii de Navarra.
— Sunt totdeauna la ordinele Alteţei Voastre.
— Ei bine! vino mâine. Voiesc să ştiu bine ce poate fi acel
prinţ de Navarra ce ei voiesc cu orice chip de a mi-l da de
bărbat.
Ea îi întinse mâna spre a i-o săruta, şi zise prinţului:
— Urmează pe Nancy.
— Vino, zise subreta, ce-l luă de braţ şi îl scoase în coridorul
întunecat şi misterios al scării pe unde venise.
………………………………………………………

După câteva momente, Henric părăsi pe frumoasa cameristă


la pragul portiţei, unde acelaşi soldat se prefăcea că doarme, şi
se îndreptă spre hotel, când cu toată ora înaintată, el văzu
cârciuma lui Malican încă deschisă şi împins de un instinct de
curiozitate, el intră. Un om se încălzea foarte liniştit la foc, pe
când Malican, şezând la tejgheaua sa, începuse de a se lăsa a fi
furat de somn; acel om era Noë.
Văzându-l, Henric scoase un strigăt de bucurie.
— Ah! îi zise Noë, m-am gândit că vei intra aici dacă zăreşti
uşa deschisă.
— Într-adevăr, iată-mă.
Henric privi pe Noë. Noë avea un aer misterios, amestecat cu
puţină nelinişte.
— Drace! îi zise prinţul aplecându-se la urechea lui, oare din

- 152 -
— Juneţea regelui Henric —

întâmplare, ai avut oarece întâmplări nefericite, pe la podul


Saint-Michel? Tu eşti bănuitor, neliniştit!.
— Pentru tine Henric.
— Ce spui! şi pentru ce?
— Ţi-ai petrecut ziua toată închis la frumoasa argintăreasă.
— Ah! drace! zise Henric, începusem a o uita. Afară de
acesta, este foarte curios; la Sarah uitasem că doamna
Margareta m-aştepta la ora nouă…
— Şi la doamna Margareta?
— Nu mi-am reamintit de Sarah.
— Bun! zise Noë, se vede că ai memoria inimii…
— Ah! şi aceasta pentru că prinţesa e foarte frumoasă,
murmură Henric cu vioiciune.
— Atunci pe dânsa o iubeşti?
— Ah! nu ştiu, dar şi ea e foarte frumoasă… şi nenorocită!
Acel Loriot, ştii, acel onest locuitor, căruia ne am fi încrezut
atât…
— Ei bine!
— Acesta e un mizerabil, un bandit, un asasin! zise Henric cu
jumătate de voce.
— Bun! zise Noë, şi eu care îmi făgăduisem adineauri de a-l
scăpa dintr-un mare pericol.
— Cum?
— Oh! cred că nu va întârzia de a fi ucis. Dar nu mă voi
amesteca… numai…
— Explică dar, zise prinţul.
— Numai, sfârşi Noë, vom face bine de a scăpa de femeia sa.
— Oh! oh! strigă prinţul puţin mişcat, în ce pericol se află ei,
şi ce îmi spui tu aici, Noë amicul meu?

XIX

Pe când Henric se afla încă la prinţesa Margareta, René


Florentinul, tot sub imperiul descoperirilor somnambulice a lui
Godolphin, se îndreptă spre Luvru şi pătrunse la doamna
Catherina de Médicis.
René intra la orice oră la regina-mamă.
Catherina nu îşi ar fi putut petrece o singură zi fără a vedea
pe parfumerul ei, şi René ştia mai multe secrete ale statului ca

- 153 -
— Ponson du Terrail —

însuşi regele. Când el intră, regina citea o voluminoasă


scrisoare a fiului ei, domnul duce d’Alençon, ce îi scria de la
Angers al cărui guvernor era, şi îi dădea diferite desluşiri asupra
mişcărilor insurecţionale a hughenoţilor din centrul Franţei.
— Oh! oh! murmură ea cu furie, voi rezolva eu toate
acestea…
René apăru.
— Ah! iată-te, zise regina, vii tocmai la timp.
— Majestatea Voastră are trebuinţă de mine?
— Da, îmi vei servi de secretar.
— Cui trebuie a-i scrie?
— Fiului meu, ducele d’Alençon.
— Prea bine, zise René.
El aruncă pe un scaun mantaua şi pălăria, şi se puse lângă
regină.
Catherina reluă:
— Va trebui cu toate acestea să sfârşesc cu hughenoţii.
— Sunt de părerea Majestăţii Voastre.
— Dumnezeul meu! nu ştiu… sfătuieşte-mă, René…
René cu un aer grav:
— Am citit în stele, zise el, că hughenoţii vor pierde
monarhia.
Regina păli.
— Dacă se face ordine, urmă René… Astrele nu se prea
explică lămurit. Numai ca să le credem, o femeie va apăra
această monarhie.
— Şi… acea femeie?
— Acea femeie eşti dumneata, zise René.
— Izbuti-va ea?
— Da.
— Cu ce preţ?
— Cu preţul vărsării a mult sânge. Dar, acel sânge va face
viitorul ferice.
Catherina, femeia superstiţioasă asculta pe René,
predicatorul ei obişnuit.
— Ah! zise ea, în fine tu singur poate vei cunoaşte secretul
politicii mele, şi iată un singur om ce nu mă va acuza pe
nedrept.
— Eşti o mare regină, zise Florentinul cu vioiciune.
Catherina se ridică măreaţă şi liniştită. Regina-mamă era de

- 154 -
— Juneţea regelui Henric —

cincizeci de ani, abia. Ea era încă foarte frumoasă.


— René, reluă ea, am venit în Franţa în vârstă de şaisprezece
ani, abia. Copilă, mă găsii în mijlocul unei curţi corupte şi
bătrâne. Francisc I, era pe isprăvit; Henric al II-lea, bărbatul
meu şi-ar fi jucat coroana într-o partidă de joc; Franţa era
ruinată. Spaniolii, Lorrainii, Germanii, Italienii, îşi disputau
acest frumos regat. L-am scăpat prin consiliile mele.
Văduvă la vârsta de treizeci de ani, mamă de şase ani, şi cel
din urmă fiind în leagăn, avusei a duce greutatea coroanei, şi
acea coroană era grea, jur! Pe dinafară străinul, pe dinăuntru
războiul civil… Ca regină, am mânuit tot! Se zice că sunt crudă;
mă împovărau de pamflete şi injurii, dar toţi tremură înaintea
mea… şi coroana Franţei, pe care fiul meu ar fi lăsat-o să cadă,
e destul de înţepenită pe capul lui. Înţelegi?
— Oh! da, Doamnă, zise René.
— Şi crezi tu, urmă Catherina cu vioiciune, că fiica de
Médicis, o prinţesă crescută la Florenţa, patria artelor şi ideilor
strălucite şi mari, să fie orbită de fanatismul religios pentru a
jura pierderea nenorociţilor ce merg la predică, în loc de slujbă,
dacă pentru religie acei oameni nu conspirau?
René privi cu uimire pe Catherina.
Regina urmă:
— Hughenoţii, vezi tu, sunt inamicii tronului şi monarhiei.
Preoţii sub pretext de a predica sărăcimii, prezic ruina regelui,
împărţirea averilor, jefuirea mânăstirilor şi răsturnarea
întregului vechi ordin al lucrurilor care, în timp de atâtea
secole, a făcut pe Franţa cea mai mare din naţiuni.
— Ai dreptate, Doamnă, murmură René atins de dreptatea
cuvintelor Catherinei de Médicis.
— Şi dacă, urmă Catherina, într-o zi, nemaiputând opri acest
torent revoluţionar decât printr-o stavilă sângerândă, dacă fac
la Luvru un parapet de cadavre, dacă trimet la Montfaucon pe
amiralul de Coligny şi Condé de Navarra, istoria va zice poate că
am fost o regină crudă şi doritoare de sânge, dar, ce-mi pasă?
voi scăpa monarhia!
Niciodată Catherina nu expuse mai lămurit, în câteva
cuvinte, acea politică stranie şi mare totodată.
— Doamnă, zise René, un singur lucru mă miră, cu toate
acestea…
— Ce?

- 155 -
— Ponson du Terrail —

— Aceea că ştiind prea bine ceea ce hughenoţii voiesc să


facă…
— Ghicesc, zise regina. Tu nu înţelegi, că cunoscând scopul
hughenoţilor, cuget de a da pe fiica mea prinţului de Navarra,
Henric de Bourbon, unul din copii acestei partide?
— Într-adevăr, zise René.
— El bine! ascultă… Henric de Bourbon e hughenot, pentru
că regatul său e îndestul de mic pentru ca el să îl poată acoperi
cu mantia sa; pentru că plouă prin învelitoarea castelului de
Nérac, şi se îmbracă cu astfel de haine pentru a avea cu ce se
îmbrăca în mătase şi catifele…
— Aceasta e foarte cu putinţă, zise René.
— Cei ce n-au nimic nu se tem de a împărţi cu ce-i ce au.
Pentru aceasta prinţul de Navarra e hughenot. Dar dacă
fatalitatea voia ca cel din urmă dintre fii mei să se stingă fără
descendent, ah! tu ai vedea, acel rege muntean, acel monarh al
văilor neroditoare… mergând la slujbă pentru a revendica tronul
Franţei.
— Spuneţi adevărul, Doamnă, dar aveţi trei fii, dintre care cel
mai mare, regele, n-are douăzeci şi patru de ani încă, şi Valoisii
au un lung viitor.
Un nor trecu pe fruntea Catherinei.
— Cine ştie? zise ea.
Apoi rămase mult timp gânditoare, ca şi cum un colţ al
vălului ce acoperea viitorul se ridicase pentru ea.
— Dar atunci, zise René, pentru că prinţul Henric de
Bourbon e mai apropiat de tron ca ducele de Guise…
— Ah! zise Catherina, dacă ducele de Guise care e mai
depărtat cu un grad de rudenie, se căsătorea cu fiica mea
Margot, va fi mai aproape în curând decât însuşi regele Franţei.
Şi Catherina făcu lui René, tabloul acelei măreţe şi potente
case de Lorraine ce dorea din Meuthe şi din fundul palatului
său de la Nancy, râpele Senei şi vechile tavane ale Luvrului.
— Înţelegi acum, sfârşi Catherina, pentru ce prefer de ginere
pe prinţul de Navarra, hughenot, ducelui de Guise, catolic. Dar,
zise regina, mai am alte planuri asupra acestui prinţ ce va sosi,
escortând pe doamna d’Albret, mama sa, şi vom vorbi de acesta
altă dată. Acum ia condeiul. Tu vei scrie după cum îţi voi dicta,
fiului meu d’Alençon.
René se puse înaintea mesei şi aşteaptă.

- 156 -
— Juneţea regelui Henric —

— Scrie, zise Catherina.


Şi ea dictă:

Poza pag. 200 - Horoscopul

„Scumpul meu fiu,


Regele găsindu-se într-o stare a sănătăţii adevărat de plâns şi
fără putinţă de a se putea ocupa de lucrurile politicii, m-am
însărcinat eu de a-ţi răspunde relativ la turburările ce fac
hughenoţii.
Părerea mea e că în virtutea puterilor nemărginite ce regele
ţi-a acordat, să întrebuinţezi orice străşnicie către tulburători şi
să spânzuri la trebuinţă de va fi, pe capii lor.
Asupra acestora domnule, şi scumpul meu fiu, rog pe
Dumnezeu să te aibă sub paza sa.‖

— Doamnă, zise René înaintând scrisoarea reginei pentru a o


iscăli, Majestatea Voastră dă ordine salutare atingătoare asupra
hughenoţilor din provincie, dar… acei din Paris.
— Mai târziu, zise regina.
— Ah! pentru că, eu cunosc pe unul ce e într-adevăr foarte
bogat, şi ai cărui bani sunt de mare ajutor tulburătorilor. Mai
mult încă, e un om scârbos, un monstru al ipocriziei ce se
preface a merge la slujbă, cu toate că e hughenot în fundul
inimii.
— Ei bine! zise Catherina, în ziua când voi rezolva oarecare
socoteli cu hughenoţii din Paris, tu îmi vei reaminti numele lui.
René îşi muşcă buzele.
— Ar fi de dorit, zise el, ca el să fie ucis în colţul unei străzi
de vreun soldat beat.
— Aide! zise regina, ce acoperi pe René cu privirea aţintită,
cât de zelos să fii pentru binele monarhiei… René, amicul meu,
tu te vei îndoi de a cere viaţa unui om fără importanţă.
— Ah! Doamnă!…
— Acest om e inamicul tău, sau e bogat, şi tu voieşti a-l
despuia.
René nu răspunse.
— Ţi-am iertat multe mici păcate, urmă Catherina, dar în
sfârşit nu te pot lăsa a otrăvi sau a asasina tot regatul…
— Doamnă, zise cu gravitate René, am citit în stele, că

- 157 -
— Ponson du Terrail —

moartea acelui om ar fi foarte folositoare monarhiei.


— René, René, zisa regina, se află prea multe secrete între noi
pentru ca să-ţi vând viaţa unui om. Fă ceea ce voieşti, nu voiesc
chiar a cunoaşte numele acestei noi victime a cupidităţii tale…
Dar ia seama! într-o zi regele fiind rău dispus şi cum tu vii a-mi
cere viaţa vreunuia, asemenea şi lui i se va cere pe a ta…
René se cutremură.
— Şi el va primi, adăugă Catherina.
Apoi ea iscăli scrisoarea, o plicui şi punând sigiliul, ea zise lui
René:
— Du-te şi trimete-mi femeile.
René ieşi ca un tigru ce-şi duce cu sine prada.
Regina îi dăruise viaţa lui Samuel Loriot!
………………………………………………………

René, o ştim, avea o locuinţă la Luvru, în etajul ce era ocupat


de gentilomii şi pajii regelui.
În loc de a se sui, din contră, el se coborî în curtea Luvrului
şi intră în corpul gărzilor. Cea mai mare parte dormeau pe
paturile lor de câmp.
Unul din ei, cu toate acestea, se încălzea la un foc din
mijlocul camerei.
„Iacă, tocmai ce căutam, îşi zise René.‖
Şi el strigă:
— Hei! Théobald?
Soldatul se întoarse, văzu pe René, şi fără a mai cere nicio
esplicaţie ieşi.
— Tu eşti gros şi ai îmbătrânit, zise Florentinul. La vârsta ta
trebuie să te temi de apoplexie, şi faci rău de a te încălzi astfel.
Vin-o dar cu mine să ne preumblăm puţin pe ţărmul apei.
— E foarte frig, zise Théobald, ce făcu cu ochiul.
— Frigul îţi va face bine.
— Dar pungii?
— Poate.
René îl luă de braţ şi se îndreptă cu el spre marginea apei.
— Théobald, amicul meu, zise atunci René, tu eşti un vechi
prieten al meu, şi am dat mai multe lovituri împreună.
— Da, răspunse soldatul, dar totdeauna lovitura ce-am dat-o
a fost cam rău răsplătită din partea dumitale, şi cel puţin mi se
va mări preţul.

- 158 -
— Juneţea regelui Henric —

— Îl voi mări.
— Cincizeci pistoli pentru a omorî un gentilom! murmură
soldatul, acesta e de plâns!…
— Timpurile sunt aspre, zise René; şi apoi nu este vorba de
un gentilom.
— Ah! şi de cine?
— De un orăşean.
— E el bogat?
— Eh! nu se ştie.
— Şi apoi, reluă Théobald, ordinele sunt aspre, păzitorii îşi
depun un zel îndoit.
— Oh! zise René, aceasta să nu te neliniştească, regina mi-a
acordat.
— Bun!
— Şi apoi afacerea e bună, şi…
— Hei! hei! murmură soldatul, un orăşean ce regina permite
de a-l ucide, trebuie să aibă oarecare valoare.
— El are o femeie.
— Frumoasă?
— Da, şi o iubesc…
— Ce spui? zise Théobald uimit, ai iubit vreodată pe cineva?
— Nu, aceasta e pentru prima oară.
— Poţi prea bine să iei femeia fără a omorî pe bărbat.
— Nu, căci voiesc să mă căsătoresc cu ea.
— Cu femeia?…
— Da.
— Ah! drace! strigă Théobald; cum acesta domnule René?
adevărat? voieşti să te căsătoreşti cu fiica unui orăşean?…
— Sunt văduv de cincisprezece ani.
— Ştiu, dar ce ştiu mai bine, domnule René, este că trădaşi
valoarea lucrului.
— Al cărui lucru?
— Voiesc să zic de bărbat.
— Hei!
— Dacă bărbatul prin moarte nu ar îmbogăţi pe femeia sa, n-
ai cugeta de a te căsători cu ea…
René îşi muşcă buzele.
— Ei bine! zise el, îţi voi da o sută de pistoli.
— Bun! mai adaugă încă cincizeci, şi tocmeala e făcută.
— Fie.

- 159 -
— Ponson du Terrail —

— Unde-l pot găsi pe sărmanul om?


— Oh! zise René, te voia ajuta. Fii pe podul Saint-Michel,
mâine, la ora nouă.
— Voi fi. Bună seara.
Soldatul se depărtă…
— Drace! îşi zise René, am poate greşeala de a mă grăbi
astfel. Godolphin în somnul său, mi-a zis că acesta va fi în trei
zile. Pe credinţa mea! mă voi reîntoarce spre a-l consulta pentru
a şti dacă trebuie să aştept trei zile… şi René, depărtându-se de
Luvru, se îndreptă spre podul Saint-Michel.
În momentul când era s-ajungă, el auzi în urma lui un
zgomot de paşi, nu pasul furişat al orăşeanului întârziat, ci
pasul gentilomului al cărui pinteni sună pe pavagiu.
El se întoarse.
Noaptea, prea întunecoasă, cu puţin mai înainte, se
luminase; luna sfârşi prin a străbate ceaţa, şi ea permise lui
René de a putea distinge pe cei doi gentilomi ce îl urmau la
oarecare depărtare.
El se opri, şi când nu fură decât la câţiva paşi:
— Cine e acolo? zise el.
Un hohot de râs îi răspunse:
— Hei! zise o voce batjocoritoare, este amicul nostru domnul
René Florentinul!
Şi zicând acestea, cei doi gentilomi se apropiară, şi
parfumerul recunoscu pe Henric şi Noë.
René tresări.
— Pe cuvântul meu de onoare! zise Henric, n-ai noroc
domnule René; noi suntem doi şi dumneata unul singur… ne
găsim într-un loc singuratic, Sena e adâncă şi…
René puse mâna pe spadă.
— Şi, îi zise Noë la rândul său, amicul meu domnul de
Coarasse doreşte a vă omorî şi a vă arunca în apă: ce zici?
— Îndărăt! strigă René ce scoase spada.
Dar Henric urmă a râde.
— Aş! zise el, în loc de a te omorî, mi-ar părea mai bine de a-
ţi prezice viitorul. Ştii că citesc în stele, domnule René.
— Ah! zise parfumerul, iertaţi domnule primei mele mişcări…
oameni ca dumneavoastră nu asasinează…
— Aşa e! zise Noë.
— Afară de acesta, adăugă Henric, cred că-ţi voi face atâtea

- 160 -
— Juneţea regelui Henric —

servicii încât mă vei iubi… mai întâi îţi reamintesc de prezicerea


mea, atingătoare de moartea dumitale?
— Da, zise René, ce tresări.
— Ei bine! reluă junele prinţ, voieşti o nouă prezicere?…
— Cu plăcere.
— Repuneţi dar, spada în teacă.
René se supuse.
— Acum dă-mi mâna.
— Iat-o.
— Drace! zise Henric, e prea întuneric aici, pentru ca să pot
studia liniile. Vin-o dar acolo, sub acel felinar la intrarea
podului.
— Fie, zise René.
Şi el urmă pe Henric şi Noë.
Cei doi tineri deşteptară superstiţiosului italian o mulţime de
amintiri.
René îşi reaminti prea bine profeţia ţigăncii de la Florenţa,
profeţie ce Henric i-o repetase cuvânt cu cuvânt.
— Ah! domnule de Coarasse, zise el, mi-ai făcut o frumoasă
prezicere ieri, şi sunt curios de a şti dacă astăzi vei străbate
gândul meu.
— Nu mă prind, zise Henric, dar voi încerca.
— Astrele au dar secrete pentru dumneata? zise parfumerul
râzând.
— Pe onoarea mea! replică prinţul surâzând, timpul e destul
de posomorât astăzi pentru a putea cel puţin zări stelele.
Vorbind astfel, Henric atrase pe parfumer sub felinar, şi îi
examină mâna cu multă luare aminte.
— Domnule René, zise el în fine, ai plănuit ceva…
René tresări.
— Un plan ce trebuie să satisfacă totodată pasiunea dumitale
pentru o femeie şi amorul de avuţii.
René îşi înăbuşi un strigăt.
— Cum… cum ştii acesta?… zise el cu spaimă.
— Cum! pentru că citesc în stele… zise Henric, dacă mă crezi
vei aştepta pentru a-l pune în execuţie.
— Ah! zise René uimit. Cât timp?…
— Trei zile, replică Henric.
René, palid şi tremurând, privi pe prinţ:
— Dar eşti chiar dracul în persoană!

- 161 -
— Ponson du Terrail —

— Poate, respinse Henric.


Şi cei doi tineri văzură pe René cel crud şi îngrozitor,
începând a tremura ca o femeie.
………………………………………………………

XX

Henric şi Noë, se înţelege, ieşiseră de la Malican. Noë


istorisise pe larg tânărului prinţ lucrurile extraordinare ce
văzuse şi auzise la René Florentinul. Henric îl ascultase cu
sudoarea pe frunte.
— Ah! zise el, când Noë îşi sfârşi istorisirea, şi dacă ar trebui
să omor pe René, numai Sarah să nu fie răpită.
— Este de crezut, cu toate acestea, că el nu va încerca
lovitura singur şi că vom avea a face cu vreo duzină de servitori.
— Vor fi zdrobiţi! strigă curajosul prinţ de Navarra.
Dar Noë mişcă capul râzând.
— Ar fi mai bine altceva de făcut, zise el.
— Să văd, zise prinţul.
— Nu ţii de a-l scăpa pe el.
— Pe cine? pe Loriot?…
— Da.
— Desigur, nu; e un mizerabil, căci nu va avea, dacă va
cădea sub gheara lui René, decât dreapta răsplată a crimelor
sale.
— Bun! zise Noë; atunci să răpim pe frumoasa argintăreasă.
— Iată! zise Henric, acesta e o frumoasă idee; dar… unde s-o
ascund?!
— Aceasta e mai greu decât a o răpi; dar vom vedea…
Pe când cei doi tineri discutau încet în cârciuma pustie,
Malican dormea la tejghea.
Cârciumarul nu se deşteptase când prinţul intră. Noë
împinse uşa cârciumii şi o închise cu cheia. Apoi deşteptă pe
Malican. Acesta zări pe prinţ şi se sculă cu grăbire.
— Sst! îi zise Henric, avem trebuinţă de tine…
— Vorbeşte, seniorul meu.
— Tu trebuie să fii un om bun de sfătuit.
— Hei! hei! zise Malican cu mândrie.
— Să vedem, urmă Henric, Noë, amicul meu, istoriseşte lui

- 162 -
— Juneţea regelui Henric —

Malican fapta.
— Fie, zise Noë.
Şi privind pe cârciumar:
— Tu cunoşti pe René Florentinul, nu e aşa?
Malican făcu o mişcare de spaimă.
— Dumnezeul meu! zise el, are el a face cu dumneavoastră,
seniorul meu?
— Nu, zise Henric, noi vom avea a face cu el.
— Este acelaşi lucru, murmură Malican, şi dacă aveam să
aleg între Jean Caboche, călăul din Paris, şi messire René…
— Ei bine! pe cine ai alege?
— Pe Jean Caboche. Cu călăul, mori prin fier, foc sau
frânghie, suplicii cunoscute. Cu René mori…
— Prin stranii şi îngrozitoare otrăvuri, voieşti tu să zici?
— Întocmai, seniorul meu, şi în locul dumneavoastră, eu nu
m-aş încolţi, cu asemenea fiară veninoasă.
— Ei bine! cu toate acestea, sărmanul meu Malican zise
prinţul, lupta este începută şi noi ne bizuim pe tine.
— Pe mine? zise Malican.
El se cutremura din nou de spaimă.
— Cu toate acestea, zise el, nu moare cineva decât o dată; şi
ştii seniorul meu, că viaţa mea e a dumneavoastră, şi că veţi
putea dispune de ea cumva vă va plăcea.
— Bine, amicul meu, dar asigură-te, viaţa nu se află în
niciun pericol.
Noë urmă:
— E o femeie de care Alteţa Sa şi eu ne interesăm mult,
Malican.
Malican surâse.
— Din nenorocire René se interesează asemenea de ea, şi el
voieşte a-i ucide bărbatul…
— Ah! ea are un bărbat!
— Întocmai. Bărbatul e un mizerabil, urmă Noë, un fel de
evreu asasin, ce face pe sărmana cu totul nefericită.
— Pe credinţa mea! zise Malican, în locul dumneavoastră în
acest caz, aş lăsa pe René Florentinul…
— Da, dacă se gândea numai la bărbat; dar bărbatul odată
mort, el va răpi pe femeie.
— Ei bine, zise Malican, trebuie s-o previi şi să o răpeşti mai
înaintea lui.

- 163 -
— Ponson du Terrail —

— Suntem de aceeaşi părere.


— Dar unde s-o ascund, unde s-o duc? întrebă Henric.
— Hm! murmură Malican, aceasta cere timp de cugetare.
— Întocmai pentru asta ne-am adresat noi ţie.
Malican cugetă câteva momente, apoi zise:
— Parisul e întins, şi o femeie poate bine a se ascunde; dar
Florentinul dispune de sute de ochi şi urechi, ca şi giganţii de
altă-dată. Dacă s-ar găsi un mijloc de a o trimite în Navarra.
Dar Malican nu se opri decât un moment la această idee.
— Să vedem, reluă el, cum e ea!
— Femeia?
— Da.
— Ea e frumoasă, desigur, dar nu e aceea ce cer.
— Ea e brună sau blondă?
— Ea are părul negru.
— Înaltă?
— Ca nepoată-ta.
— Dacă ea ar avea, astfel ca unele femei brune, o mică
aluniţă pe buza superioară…
— Întocmai, zise prinţul.
— Atunci, reluă Malican, îmi vine o frumoasă idee.
— Să vedem!
— Am în ţara mea un nepot de cincisprezece ani şi care
trebuie să sosească de azi într-o lună sau două. Vom îmbrăca
pe femeia în chestiune în bearnez şi o voi trece drept nepotul
meu. Şi dacă René vine a o căuta aici, mă poate da
spânzurătorii!
— Bravo! strigă Noë.
— Dar, zise Henric, acum că prima greutate e învinsă, se
prezintă o a doua, şi aceasta e mai serioasă, desigur.
Şi vorbind astfel, prinţul privea pe amicul său Noë.
— Care?
— Cum să răpeşti pe frumoasa argintăreasă?
— Hei! zise Noë, nu eşti bine cu ea, scumpul meu senior?
— Nu pun buna sa voinţă la îndoială. Dar nu ştiu când va
primi pe Guillaume, şi dacă am putea-o preveni la timp. Ea e
păzită de către Loriot ca într-o cetate.
Atunci Henric istorisi pe larg lui Malican cum Sarah era
observată totodată şi de gelosul ei bărbat şi de bătrânul Job,
inima damnată a lui Samuel. Apoi, cum i-ar fi dat oarecare

- 164 -
— Juneţea regelui Henric —

detalii, el pronunţă numele contesei de Gramont. Acest nume fu


o rază de lumină pentru Malican.
— Ah! zise el, dacă nu vezi pe mesagerul special al doamnei
Loriot mâine, Myette, nepoata mea, va merge la ea.
— Dar cum, sub ce pretext?
— Ea va merge cu rochia sa roşie şi cu găteală bearneză şi va
zice că vine din partea contesei de Gramont.
— Malican, zise prinţul, eşti foarte inteligent.
Malican salută.
— Caraghiosul, murmură Noë, vorbind în contul lui René, e
în stare de a se grăbi şi de a nu aştepta cele trei zile.
Henric se cutremură, şi neliniştea i se arătă pe obraz.
— Malican, zise Henric, bună seara!… Mergem să ne culcăm,
dar ne vei trimite mâine pe mica ta Myette la hotelul unde
suntem găzduiţi, strada Saint-Jacques.
— Da, seniorul meu.
— Bună seara, Malican.
………………………………………………………

Cei doi tineri ieşiră, şi după câteva minute, întâlniră pe René


Florentinul. Când acesta din urmă auzi ultimele cuvinte ale
prinţului, parfumerul reginei îl privi cu spaimă şi începu să
tremure atât de tare, încât Henric îi zise râzând:
— Vezi bine, scumpe domnule René, că ai avea greşeală de a-
mi păstra ura pentru gluma noastră de la han şi locuirea câteva
zile într-o pivniţa umedă… ai mai multă trebuinţă dumneata de
mine, ca eu de dumneata.
René încă înspăimântat nu răspunse.
— Pe legea mea! Domnule, urmă prinţul, trebuie să-ţi spun
că, pentru un om ce s-a ocupat astfel ca dumneata de
astrologie, ştiinţa astrelor, vă miră prea mult! Cum, oare nu-ţi
cunoşti meşteşugul, încât prezicerile unui confrate să te mire
atât de mult…
— Domnule, gângăvi René, sunt constrâns de a declara că
eşti prea prevăzător.
— Aşadar am spus adevărul atingând proiectele dumitale?
— Poate…
— Şi vei aştepta trei zile?
— Voi aştepta.
— Voieşti să ştii ceva mai mult? urmă prinţul.

- 165 -
— Ponson du Terrail —

René făcu o mişcare de spaimă.


Henric îi luă cu vioiciune mâna.
— Ah! pe credinţa mea! zise el, cu atât mai rău pentru
dumneata, scumpe domnule René, dar vei mai auzi ceva încă.
Voiesc să fii convins că fermecătorul bearnez, ar putea la
trebuinţă, da idei astrologului de Florenţa şi Veneţia.

Poza pag. 212 – Trecerea secretă

Henric vorbind astfel, examina cu mare atenţie mâna


Florentinului.
— Dumnezeul meu! ce văd? zise el cu un aer de nelinişte.
— Ce vezi? întrebă parfumerul cu o îndoită spaimă.
După examinarea mâinii, Henric privi cerul.
— Stelele sunt acoperite de ceaţă, zise el. Nu-ţi pot răspunde
astăzi, dar văd nişte lucruri foarte supărăcioase pentru
dumneata în viitor.
— Şi… acele lucruri?
René tremura privind pe Henric, ce ştiuse a-şi da înfăţişarea
măreaţă a unui fermecător.
— Acele lucruri ameninţă puterea dumitale, scumpe domnule
René.
Florentinul deveni palid.
— De puterea mea supranaturală voieşti a-mi vorbi?
— Da.
— Şi cealaltă?
— Influenţa dumitale asupra reginei?…
— Da, gângăvi René.
— Ea va descreşte în ziua acea când puterea supranaturală
se va slăbi. Dar, adăugă Henric, privind mereu stelele, dacă
voieşti să mă explic mai lămurit, aşteaptă până mâine.
— Fie, zise René.
— Voi veni a vă vedea la Luvru.
— La ce oră?
— Pe la miezul zilei.
— Vă voi aştepta.
Şi parfumerul, găsind a fi inutil a mai consulta din nou pe
somnambulul Godolphin, salută pe cei doi tineri, şi se îndreptă
spre Luvru.

- 166 -
— Juneţea regelui Henric —

XXI

Când Henric de Navarra şi Noë părăsiră pe parfumer, ei se


priviră şi începură a râde.
— Noë, amicul meu, zise prinţul, crezi că René să cugete
acum a se răzbuna?
— Acum nu, răspunse Noë, dar mai târziu… René nu iartă.
— Fie, dar el se teme de noi.
— Ei bine! el va aştepta ziua când va crede că nu mai are a se
teme de noi… În acea zi, zise Noë cu un accent de convingere, el
va fi mai crud decât un tigru… Şi nu crede, Henric, că ura sa a
luat naştere mai cu seamă din ziua când l-am legat şi aruncat
într-un şanţ. Acea ură a crescut şi s-a dezvoltat într-un mod
straniu aseară, când ne-a văzut la masa de joc a regelui. L-ai
speriat cu acele ce el ia drept profeţii: dar, dacă m-ar găsi în
camera Paolei, recunoscând că a fost victima unei înţelegeri, el
ar fi fără milă…
— Dar, bunul meu amic, zise prinţul, tu ai deci mai mare
teamă de acel şarlatan?
— Eu de loc; numai că eu îl cunosc bine şi cred că e în stare
de a face asemenea fapte. Acum binevoieşte a-mi explica,
scumpul meu senior, care îţi era scopul când pretindeai că
puterea sa supranaturală era ameninţată?
— Aşteaptă, răspunse Henric; mai întâi, crezi tu în acea
putere?
— Pe credinţa mea, replică Noë, după cele ce am văzut astă-
seară, sunt convins că Godolphin, în somnul său, spune lucruri
surprinzătoare, şi că din aceste lucruri, parfumerul foloseşte
mult lângă regina-mamă.
— Dar tu nu crezi în aceea că citeşte în stele?
— Desigur că nu.
— De unde urmează că dacă ne-am scăpa de Godolphin…
— Eh! eh! murmură Noë, acesta este o frumoasă idee. Dar…
Paola?…
— Iacă, zise Henric, pentru ce n-am răpi noi pe Paola?…
— Drace! pentru că mititica are oarecare idei…
— De ce?
— De măritiş.
— Drace! strigă prinţul râzând, acesta e cu totul altfel, Noë,

- 167 -
— Ponson du Terrail —

amicul meu. Nu trebuie se răpeşti femei ce voiesc a se mărita.


Aceasta e periculos… Dar, reluă Henric după o tăcere, ne-am
putea bine a ne scăpa de Godolphin.
— Aş! la ce bun?
— Cum! zise prinţul, dar, dacă acel băiat are un dar atât de
minunat, când vom răpi pe Sarah şi după ce-am ascuns-o bine,
el va găsi mijlocul de a-l descoperi lui René.
— Pe Dumnezeul meu! ai dreptate Henric; dar atunci… ce e
de făcut?
— Noaptea aduce sfaturi. Haidem să ne culcăm, îmi e somn.
Henric pronunţă aceste cuvinte la poarta hotelului lor.. Cei
doi tineri sunară şi veni spre a le deschide. După o oră ei
dormeau adânc.
………………………………………………………

Razele soarelui străbăteau în camera, ocupată de prinţul de


Navarra şi Noë, când amândoi dormeau încă. Opt ore sunau la
orologiul de Sainte-Geneviève, când un zgomot se auzi la uşă.
— Cine e acolo? întrebă prinţul deşteptându-se.
O voce fragedă răspunse în limba bearneză:
— Este compatrioata ce vine a vedea pe compatrioţii ei.
— Este Myette, zise Noë.
Noë şi prinţul se îmbrăcară în grabă şi merseră a deschide
frumoasei nepoate a lui Malican. Myette se gătise după moda
ţării sale în hainele de duminică. O frumoasă cruce ele aur era
agăţată de gâtul ei. O rochie de catifea şi părul după obiceiul
bearnez.
— Ştii mica mea, îi zise Noë, că eşti într-adevăr frumoasă?…
Myette se roşi tare, privi pe Noë şi suspină; apoi răspunse
arătând tânărului cu mustaţa blondă dinţii săi albi şi frumoşi:
— Nu se cuvine dumitale, domnule, a-mi zice aceasta.
— Dar cui atunci, mica mea?
— Unui om de condiţia mea, seniorul meu.
— Myette are dreptate, zise Henric cu un ton grav. Dacă ai fi
orăşean şi prin urmare de a te căsători cu dânsa, da, dar
fiindcă!…
— Seniorul meu, zise Myette, ce dorea a se depărta de acea
convorbire periculoasă, unchiul meu mi-a zis ceea ce trebuie să
fac.
— Ah! ah! tu ştii?…

- 168 -
— Juneţea regelui Henric —

— Da! zise ea, mă voi prezenta la doamna Loriot,


argintăreasa, în strada Urşilor, şi îi voi spune că sosesc de la
ţară. Că contesa de Gramont, compatrioata noastră, m-a
îndreptat la doamna Loriot, şi că dacă ar voi să mă ia de
servitoare, sau cel puţin să mă găzduiască pentru câteva zile…
— Foarte bine, copila mea!
— Mai îi voi adăuga, că mai am un unchi care e cârciumar…
— Ceea ce este adevărat…
— Dar că nu pot găzdui la dânsul, pentru că la el, casa e
plină de soldaţi…
— Eşti prea de spirit, frumoasa mea Myette, zise prinţul
depunând un sărut frăţesc pe fruntea tinerei fete.
— Dar, urmă Myette, după ce îi voi zice toate acestea, ce va
trebui să îi mai zic încă?
— Ah! ai dreptate, uitasem.
Henric avea două inele la degetul său: unul era acela prin
care fusese recunoscut de către Malican; celălalt, puţin mai mic
şi cu iniţialele Corisandrei. Acest din urmă inel fusese observat
în ajun de Sarah.
Prinţul îl scoase din deget.
— Iată, zise el, tu vei arăta acest inel doamnei Loriot, şi-i vei
zice că contesa de Gramont ţi l-a dat drept probă că vii din
partea ei. În acest chip, Sarah va înţelege, dacă nu va fi singură,
că eu te trimit.
— Şi când voi fi singură cu ea?
— Îi vei zice: «Doamnă, amicul Corisandrei, omul ce veghează
asupra dumitale, vă roagă să vă încredeţi pe deplin mie, şi de a
face ceea ce eu vă voi spune.» Şi dacă ea se îndoieşte, tu vei
adăuga: «Te afli, doamnă, într-un pericol mai mare decât
moartea: el voieşte a te scăpa din mâinile lui René.» Du-te,
copila mea!
— Dar, seniorul meu, întrebă Myette, dacă doamna Sarah
Loriot consimte la toate, ce trebuie să fac?
— Tu-i vei cere voie de a merge spre a-ţi aduce hainele şi ne
vei aştepta spre ora douăsprezece, la unchiul tău.
— Ne-am înţeles, seniorul meu.
— Du-te dară, copila mea.
Myette luă inelul, se închină celor doi tineri, şi dispăru în
întunecoasa sală a hotelului.
Henric şi Noë se puseră la fereastră şi o priviră depărtându-

- 169 -
— Ponson du Terrail —

se prin strada Saint-Jacques cu un pas uşor.


— Frumoasă fată! murmură Noë.
— Ah! prietene, zise prinţul, acesta este un fruct oprit.
— Adevărat?
— Eh! dar, pentru că, dacă nu intrai la ea, ar fi multe lucruri
ce tu nu ştii… În aşteptare, haidem să dejunăm, şi apoi vom
merge la Luvru.
Prinţul şi însoţitorul său, se coborâră în sala de mâncare a
hotelului, dejunară bine, apoi, spre ora zece, ei se îndreptară
spre Luvru.
În curte un paj ce îi zări veni către ei.
Era Raoul, micul şi frumosul brun ce ştiuse a găsi calea
inimii frumoasei Nancy.

XXII

Raoul salută pe Henric surâzând:


—Vă aşteptam, zise el.
— Ce spui? zise Henric.
— Pentru că am a vă înmâna un mic bilet, domnule de
Coarasse.
— Şi din partea cui?
— Din partea lui Nancy.
Raoul se roşi pronunţând numele frumoasei cameriste.
— Dă-mi-l, domnule Raoul, dă-mi-l!… zise Henric.
— Nancy pe care am întâlnit-o azi dimineaţă, urmă Raoul,
mi-a zis:
„— Ştii tu la ce hotel locuieşte domnul de Coarasse?‖
„— Da‖ răspunsei eu.
„— Ştii tu dacă trebuie să vie azi pentru a-l vedea pe domnul
de Pibrac?‖
„— Aşa cred. Domnul de Pibrac i-a zis alaltăieri la bal:
«Regele face mâine o vânătoare şi îl însoţesc; aşadar vino, vărul
meu, a mă vizita poimâine dimineaţă».
„— Ah! îmi zise Nancy, eşti sigur de acesta, Raoul?‖
„— Da, domnişoară.‖
„— Ei bine! ţine un mic bilet pentru dânsul…‖
„— Trebuie să fie dus la hotel?‖
„— Nu. Aşteaptă să vie la Luvru.‖

- 170 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi, zise Raoul, am luat biletul.


— Micul meu, răspunse prinţul, ai o memorie excelentă, este
prea adevărat că vărul meu, domnul de Pibrac, ne aşteaptă…
Zicând acestea, Henric deschise scrisoarea, din care ieşi un
parfum discret şi încântător.
Apoi citi:

„Domnule de Coarasse,
Nu mă vei putea găsi în astă-seară la întâlnirea dată,
persoana căreia i-ai promis o istorisire, neputând a vă primi, dar
voi fi mâine la aceeaşi oră. Ai profitat, îmi pare de sfaturile
mele… ea vorbeşte de dumneata şi am auzit un suspin… văd că
spiritul adesea întrece talia.”

Pe când Henric citea, Raoul îi studia faţa, şi cum ochiul


prinţului scânteia de veselie, sărmanul mic paj în prada geloziei,
deveni palid.
Dar Noë, ce văzu acea paloare, se aplecă la urechea lui şi îi
zise:
— N-avea teamă Raoul, amicul meu, nu e vorba în această
scrisoare de inima lui Nancy. E vorba de politică…
Noë însoţi aceste cuvinte cu un surâs. Raoul înţelese şi se
linişti.
— Ce afacere poate avea în astă-seară doamna Margareta? îşi
zicea Henric recitind biletul lui Nancy. Ea nu mă poate primi,
dar în sfârşit îmi pare că nu-i displac de tot… cu toate că nu
sunt de talia majestoasă a vărului meu, domnul de Guise.
El strânse biletul şi îl puse în buzunar, apoi zise lui Raoul:
— Scuză-mă, micul meu, sunt un adevărat gentilom de
provincie şi foarte în stare de a mă pierde în Luvru, dacă nu-mi
serveşti de conductor.
— Unde voieşti să mergi domnule?
— La Pibrac.
— Bun! vom trece prin scara cea mică şi prin uşa
apartamentelor mici.
— Vii şi tu Noë? zise prinţul.
— Fără îndoială, răspunse Noë.
Raoul conduse pe pretinsul văr al domnul de Pibrac prin
scara cea mică, ceea ce nu îl împiedică de a întâlni mai mulţi
gentilomi ce îi salutară în modul cel mai plăcut.

- 171 -
— Ponson du Terrail —

De când fuseseră văzuţi pe lângă rege, Henric şi Noë


deveniseră personaje importante, şi, în ajun, nu era altă vorbă
la Luvru decât de favoarea lor.
Raoul îi introduse la domnul de Pibrac şi se retrase.
Gentilomul gascon aşteaptă ca Raoul să dispară pentru a saluta
pe Henric cu respect.
— Eh! vărul meu, zise prinţul, te rog nu face ceremonii. Viu
a-ţi face o mică vizită amicală, şi asta-i tot! căci într-adevăr, n-
am nimic a-ţi spune.
— Ah! zise domnul de Pibrac.
— Dar dumneata, domnule de Pibrac, ai se înţelege multe a-
mi comunica.
— Poate, seniorul meu.
— Ceva în legătură cu regele?
— Îi placi mult.
— El v-a spus-o?
— Ieri la vânătoare. Şi a mai adăugat că placi mult doamnei
Margareta.
— Într-adevăr?!
Henric păru atât de surprins, încât domnul de Pibrac nu îşi
putu opri un surâs.
— Alteţa Voastră are o rea memorie, zise el.
— Hei!
Domnul de Pibrac întinse în tăcere mâna spre marele dulap
plin cu cărţi de vânătoare.
— Ei bine! zise prinţul.
— Alteţa Voastră a uitat cum a văzut pentru prima oară pe
doamna Margareta.
— Ah! drace! strigă prinţul; fac prinsoare!…
— Care, seniorul meu?
— Te-ai uitat prin deschizătura secretă?…
— Când?
— Ieri.
— La ce oră?
— Între nouă şi zece ore seara..
— Întocmai, seniorul meu, şi mi-a părut a vă vedea ducând la
gură…
— St, zise prinţul. Apoi adăugă: Pibrac, amicul meu, dacă nu
îmi promiţi de a respecta puţin orele, va trebui ca să-mi dai
cheia acelui dulap.

- 172 -
— Juneţea regelui Henric —

— Seniorul meu, răspunse căpitanul gărzilor, dacă ai voi să-


mi spui care sunt acele ore, mă voi conforma.
— Ei bine! mâine… de la nouă ore în sus… şi, adăugă Henric,
pentru că eşti atât de bine în curentul lucrurilor curţii şi
afacerile Doamnei Margareta, îmi vei face plăcerea de a-mi
spune ceea ce prinţesa crede a face în astă-seară.
— Nimic ce aş putea şti eu, domnule.
— Aceasta e straniu! îşi zise Henric.
Domnul de Pibrac reluă:
— Regele, seniorul meu, cunoaşte atât de bine pe sora sa
încât mi-a zis:
„— Ştii, Pibrac că acel domn de Coarasse a ameţit capul lui
Margot?‖
„— Într-adevăr! Sire?‖ întrebai eu cu naivitate.
„— Da, îmi răspunse regele, îmi place de o sută de ori, mai
bine acest băiat decât vărul meu de Guise, ce-mi displace mult.
Cu atât mai rău pentru celălalt văr al meu, Henric de Navarra!‖
— Îţi mulţumesc! zise Henric surâzând.
— Dar, urmă domnul de Pibrac, dacă regele vă iubeşte deja
seniorul meu, regina-mamă vă va urî mai înainte de opt zile.
— Şi pentru ce aceasta?
— Mai întâi, pentru că urăşte pe oricine e iubit de rege.
— Bun! apoi?
— Apoi, pentru că şi-a pus în cap de a păstra ca pe anafură
pe Doamna Margareta prinţului de Navarra, viitorul ei bărbat, şi
pentru că nu eşti, şi nu vei fi mult timp pentru dânsa decât sir
de Coarasse, un mic cadet de Gasconia.
— Acesta e foarte adevărat, dar ce e de făcut?
— A fi prudent, seniorul meu.
— Voi fi.
— Ah! uitasem, zise Pibrac, regele face mâine o vânătoare în
pădurea de la Saint-Germain şi sunt însărcinat de a vă aduce
cu mine.
— Prea bine, voi veni.
— Acum, lasă-mă să îţi spun că nu înţeleg deloc, afecţiunea
cu care v-a vorbit ieri René.
— Acesta, răspunse Henric, e un secret ce nu ţi-l pot spune
astăzi, dar de astăzi în două zile vei avea dezlegarea enigmei.
— Ia seama! seniorul meu, René ucide cu surâsul său…
— Ei bine! îl voi face să plângă, răspunse Henric.

- 173 -
— Ponson du Terrail —

………………………………………………………

Cei doi tineri mai discutară câteva momente cu domnul de


Pibrac, apoi îl părăsiră, căci miezul zilei suna la orologiul cel
mare din Luvru.
— Am întâlnire la ora douăsprezece cu René, zise prinţul; dar
mai înainte de a mă urca la el, sunt de părere de a intra puţin la
Malican. Să mergem a vedea dacă Myette s-a reîntors.
Myette se afla tocmai pe pragul cârciumii şi părea că aştepta.
Văzând pe prinţ şi pe Noë, ea alergă către ei.
— Ei bine, mica mea? întrebă Henric.
— S-a făcut, zise ea. Ea a văzut inelul, şi s-a roşit şi am văzut
că vă iubeşte, zise Myette.
Henric simţi inima bătându-i.
— Apoi, urmă tânăra fată, pentru că se afla acolo un om cu
înfăţişarea răutăcioasă, ce este domnul Loriot, ea mi-a zis:
«Pentru că vii din partea Corisandrei, fii binevenită copila mea;
te iau în serviciul meu.»
— Şi ce a zis domnul Loriot?
— El a reintrat în prăvălie, bombănind.
Tânăra fată istorisi în continuare că, atunci când se găsi
singură cu Sarah, aceasta din urmă i-a dis: „Voi face tot ceea ce
amicul Corisandrei voieşte.‖
— Şi acum, întrebă Myette, ce trebuie să fac?
— Aşteaptă-mă, zise Henric, vei şti îndată.
Şi el lăsă pe Noë în cârciumă cu Malican, şi frumoasa
bearneză; apoi intră în Luvru, şi tocmai era să întrebe pe vreun
soldat, unde era locuinţa lui René, când zări pe Florentin.
Favoritul Catherinei trecea prin curte.
El venea la Luvru, întorcându-se de la nişte afaceri
particulare, într-adins pentru a primi pe sir de Coarasse, ale
cărui preziceri îl mişcaseră atât în ajun.
— Pe Dumnezeul meu! messire, îi strigă Henric, alergând
după el, sunt vesel de a vă găsi.
Florentinul salută pe Henric, şi se prefăcu a surâde.
— Veneam tocmai pentru a vă aştepta, zise el.
— Şi eu întrebam de locuinţa dumitale.
— Ei, bine, dacă voieşti să vii sus…
— Nu, replică Henric, este de prisos. Curtea e pustie, şi
putem vorbi aici.

- 174 -
— Juneţea regelui Henric —

René privea pe prinţ cu nelinişte.


— Domnule René, zise Henric, ne-am părăsit astă-noapte pe
un timp rău… Ploua şi cerul era acoperit…
— Şi ai pretins că stelele erau prea acoperite de ceaţă.
— Este adevărat. Dar, spre ora trei de dimineaţă ploaia a
încetat… Şi cerul s-a înseninat cu totul, ceea ce a făcut, zise
Henric cu sânge rece, că am putut citi în stele ca într-o carte. Şi
le-am consultat asupra dumitale.
René încercă de a surâde:
— Ce ţi-au spus? întrebă el.
— Oh! lucruri stranii!
— Dar… încă?
— Mai întâi îmi pare că eu m-am înşelat. Ceaţa a fost de vină.
— Cum aceasta?
— Stelele îmi păruse a pretinde că era de trebuinţă să aştepţi
cel puţin trei zile, pentru a pune în execuţie proiectul ce trebuie
să satisfacă pasiunea dumitale pentru o femeie şi amorul de
bani.
— Astrele se înşelau dar?
— Cu totul, nu! Eu înţelesesem rău…
— Ah! Ei bine, ce trebuie să fac?
— De teama de a nu izbuti în proiectul dumitale, astrele zic
că trebuie să te grăbeşti… astăzi mai bine ca mâine…
— Mă voi grăbi, zise René.
— O zi fără soţ va ajuta, astăzi e tocmai 3 ale lunii şi e
sâmbătă.

Poza pag. 224 – Fuga.

— Ei bine! astă-seară, murmură Florentinul. Dar acel pericol


de care-mi vorbeai… ce ameninţa puterea mea?…
— Ah! iacă, zise Henric; acel pericol, zis stelele, se leagă cu
un eveniment misterios şi straniu al destinului dumitale.
René tresări.
Henric urmă:
— Ai locuit vreodată la Veneţia?…
René păli.
— Cu femeia dumitale…
— Da, gângăvi Florentinul.
— Şi cu fiica dumitale, ce era atunci de patru sau cinci ani…

- 175 -
— Ponson du Terrail —

— Dar de unde ştii asta? strigă Florentinul ce deveni palid.


— Scumpul meu René, răspunse Henric, ştii tot atât ca mine
că stelele prezic multe lucruri. Ai voit, şi eu le-am consultat
asupra dumitale…
René îşi aplecă capul. Mai mult ca oricând el era convins de
darul ce poseda tânărul bearnez de a afla trecutul şi viitorul.
— A venit un moment, adăugă Henric, când cerul s-a
acoperit din nou şi când cartea firmamentului s-a închis pentru
mine. Dar îmi voi petrece noaptea asta la fereastră şi-ţi promit
că mă voi gândi la dumneata.
— Aşadar, acesta e tot ce ai aflat?
— Tot! numai, că mi-a părut în momentul când stelele
dispăreau în ceaţă, că auzeam o barcarolă din lacurile Veneţiei.
— Ah!… zise René, şi?…
— În acelaşi timp ochii mi se închiseră şi te-am văzut mai
tânăr cu douăzeci de ani; treceai pe marginea unui canal, şi
ieşeai dintr-o casă… mâinile-ţi erau pline de sânge, şi ţineai un
copil în braţe.
René scoase un ţipăt şi se rezemă aproape leşinând de un
zid.
— Mâine îţi voi spune mai mult, adăugă Henric. Bună seara
domnule René, la revedere!
Tânărul prinţ ieşi din Luvru, şi René ameţit, murmură:
— Acesta e straniu! iacă şase ani de când, graţie prezicerilor
somnambulice ale lui Godolphin, mi-am căpătat un renume de
fermecător, şi Franţa întreagă crede că am darul de a citi în
stele, cu toate acestea, până astăzi, mi-am râs de acea mulţime
ignorantă şi încrezătoare şi de acea ştiinţă ce credeam că nu
există… Ei bine! iată un om ce vine a-mi dovedi că aceasta e
adevărată… O misterul!
René reintră cu totul tremurând în locuinţa sa.
………………………………………………………

În seara acelei zile, spre ora nouă, parfumerul reginei-mame,


René Florentinul, se afla în prăvălia sa de pe podul Saint-
Michel.
După ce René sărută pe frunte pe fiica sa, tânăra se retrase
în camera ei, zicând:
— Bună seara, tată… simt violente dureri de cap, şi voi
încerca a dormi.

- 176 -
— Juneţea regelui Henric —

— Bună seara, răspunse Florentinul, ocupat mult de lucruri


străine pentru a se mai îngriji de durerile de cap ale fiicei sale.
Godolphin, şezând la comptoar, aruncă o privire de amor
tinerei fete, ce-l privi cu dispreţ şi intră apoi, în camera ei.
— Godolphin! zise atunci René.
— Stăpâne, răspunse tânărul, ce veni a şedea cu respect şi
tremurând înaintea groaznicului său magnetizor.
— Te vei duce a te plimba timp de o oră pe marginea apei.
Godolphin privi pe stăpânul său cu mirare.
— Vor veni aici oameni ce tu nu trebuie să vezi.
Godolphin îşi luă pălăria.
— Închide prăvălia, cu cheia: eu o am pe a mea. Când zece
ore vor suna la Saint-Germain-l’Auxerrois, te vei întoarce a te
culca.
— Da stăpâne.
— Godolphin puse obloanele la prăvălie şi luă cu sine una
din cele două chei.
Când acestea fură sfârşite, el îşi luă mantaua şi se depărtă.
După câteva minute, un zgomot se auzi la uşă. René, care, cu
capul între mâni, era adâncit în cugetări, se ridică şi merse de a
deschide. Era soldatul Théobald. René nu-l cunoscu decât după
mişcări, căci era mascat.
— Eşti gata? întrebă parfumerul cu jumătate vocea.
— Da, desigur.
— Haidem dar.
— Mă iartă! zise soldatul, dar aş voi a face socoteala.
— Care?
— Mi-ai promis o sută cincizeci de pistoli, nu e aşa?
— Da, îi vei avea.
— Ei bine! m-am gândit. Îmi trebuie două sute.
— Evreule!
— Dacă, nu… bună seara.
— Fie zise René. Fie şi două sute.
— A cărui jumătate, îndată.
Florentinul n-avea, fără îndoială, vreme de pierdut. El scoase
punga din buzunar şi o dădu lui îl Théobald. Acesta o luă şi o
făcu să dispară în buzunar.
— Acum, zise el, sunt la ordinele dumitale, messire.
René se îndreptă spre uşă, o întredeschise şi aruncă o privire
furişă spre pod.

- 177 -
— Ponson du Terrail —

Ca şi în ajun, Parisul era acoperit de ceaţă.


O ploaie fină şi îngheţată făcea pe trecători a fi rari.
Podul era pustiu.
— Vino, zise încet René lui Théobald. Parfumerul îşi puse ca
şi soldatul o mască; şi apoi acesta ieşi cel dintâi, René închise
cu grijă uşa prăvăliei unde dormea scumpa sa Paola.
În fine, el luă braţul soldatului şi amândoi, trecând podul se
îndreptară spre malul stâng a Senei.
………………………………………………………

Pe când René şi cu soldatul se depărtau cu nişte scopuri


misterioase, Godolphin somnambulul în acel moment foarte
bine deştept se preumbla murmurând pe malul drept.
Nenorocitul tânăr, acea fiinţă stranie, pe care Paola îl împovăra
cu dispreţul ei, cugeta la tânăra fată şi murmura:
— În van ea mă respinge, tot o iubesc… şi dacă o oră mă
depărtez de dânsa, îmi pare că sufăr mii de chinuri.
Orologiul de la Saint-Germain-l’Auxerrois sună zece ore.
Godolphin respiră, şi sclav ordinului său, el se îndreptă cu paşi
repezi spre pod zicându-şi:
— Ah! nu o voi vedea, dar cel puţin voi fi lângă ea.
Godolphin îşi urma drumul, mângâindu-şi visul de amor
când zdruncinătoarea realitate îl sili a se opri. Doi oameni se
iviră înaintea lui.
Unul îi aruncă batista în obraz şi îl strânse de gât…
Celălalt îi apăsă un cuţit pe pieptul său zicându-i:
— Dacă strigi, dacă scoţi un cuvânt, eşti mort!…
Godolphin voi a se apăra, dar batista îi opri răsuflarea.
În acel timp unul din cei doi oameni, ridicându-l de la
pământ, îl azvârli pe umărul său, pe când celălalt zicea:
— Iute! să ne grăbim! n-avem timp de pierdut.
Cel ce purta pe Godolphin pe umăr, adăugă râzând:
— Aşi voi să ştiu acum, cum va face maestru René pentru a
mai citi în stele, viitorul!

XXIII

La Samuel Loriot, prânzul se făcea la ora opt seara într-o


vastă cameră cu aspectul trist şi misterios, şi căreia ferestrele

- 178 -
— Juneţea regelui Henric —

prevăzute cu drugi de fier îi dădeau înfăţişarea unei temniţe.


Ca la gentilomii de provincie, capătul inferior al mesei era
ocupat de servitorii casei, prezidaţi de bătrânul Job.
Capătul superior era ocupat de stăpânul şi femeia sa,
frumoasa Sarah ce strălucea în acea tristeţe, ca o stea ce s-ar fi
dezlipit de pe bolta cerească căzând în fundul unui puţ, a cărui
întunecime i-ar fi fost cu neputinţă de a-i stinge razele. În acea
seară, Samuel avea o întâlnire de afaceri cu un neguţător de
mărgăritare, de origine poloneză, ce locuia la răspântia Busi,
dincolo de Sena.
De astă dată, prânzul era mai devreme ca de obicei.
La opt ore precis, prânzul fuse sfârşit.
Samuel făcu un semn, şi lucrătorii părăsiră masa, salutară şi
ieşiră urmaţi de doi servitori.
Argintarul prin măsuri de prudenţă, fără îndoială, nu primea
de a dormi în casa sa, decât pe o bătrână servitoare şi Job, acel
om de încredere ce îndeplinea pe lângă Sarah îndoitul rol de
spion şi gardian.
Cu toate acestea numărul servitorilor casei în acea seară
crescuse printr-un nou oaspete.
Era Myette, frumoasa bearneză.
Sarah, care, în schimbul captivităţii eterne reuşise cel puţin
de a fi stăpână cu totul pe voinţa ei, în fundul temniţei sale,
declarase lui Loriot că voia să ţină pe tânăra fată şi s-o culce pe
lângă dânsa.
Servitorii şi lucrătorii plecaţi, Samuel zise bătrânei servitoare
ce ocupa în timpul nopţii, o cameră la extremitatea casei:
— Du-te de te culcă Marto, dormi pe scaun.
Sarah nu aştepta un asemenea ordin, ea se ridică fără a
adresa aceluia ce-i era stăpân, iar nu bărbat, alt adio decât un
rece salut, şi făcând un semn lui Myette, ea se retrase în
apartamentul ei, unde Samuel nu mai intrase de când îşi
mărturisise crima.
Îndată ce uşa apartamentului lui Sarah se închise, Samuel
trase un zăvor ce se afla pe dinafară.
Nu fusese îndestul că argintarul făcuse din casa sa o
adevărată cetate, trebuia ca Sarah să fie chiar în odaia ei
închisă.
Acestea sfârşite, Samuel, ajutat de bătrânul Job şi Guillaume
Verconsin, deschise uşa secretă ce conducea la acele pivniţe, în

- 179 -
— Ponson du Terrail —

care erau ascunse avuţiile argintarului, şi care comunica cu


prăvălia pânzarului; şi câte-şi trei transportară bijuterii şi
aurării ce se aflau în prăvălie, lucru nesfârşit al lucrătorilor şi
monede de aur şi de argint, provenind din vânzarea zilnică.
Când acestea fură sfârşite, Guillaume merse de se culca în
prăvălia pânzarului; uşa secretă fu închisă, şi pe când Job îşi
pregătea patul în coridorul casei, la doi paşi de uşă, Samuel
Loriot ieşi.
Argintarul făcuse, pentru casa sa, o broască de uşă care
întrecea în tărie şi complicaţii pe aceea a maestrului René.
Acea broască era foarte mare, dar cheia era foarte mică şi
Loriot o punea în buzunar. Job poseda, de asemenea, o cheie.
— Mă voi întoarce târziu, zise argintarul bătrânului evreu.
Voiesc a sfârşi astă-seară o cumpărare de mărgăritare. Este o
afacere frumoasă.
Şi el ieşi.
Job închise cu îngrijire uşa, sfârşi de a-şi pregăti patul în
coridor, se culcă şi nu întârzie de a adormi.
Atunci uşa misterioasă a pivniţelor se deschise şi Guillaume
Verconsin apăru.
El se îndreptă pe vârful picioarelor spre coridor, deschise fără
zgomot uşa atelierului, apoi dădu două lovituri discrete la aceea
a apartamentului lui Sarah, al cărui zăvor îl şi trase.
Mai îndată acea uşă se deschise.
Guillaume văzu mai întâi pe Myette, apoi în dosul ei, un băiat
tânăr purtând pe părul său bonetul de lână al ţăranilor
bearnezi.
— Ah! murmură Guillaume uimit, nici chiar domnul Loriot
nu te-ar recunoaşte, doamnă.
— Crezi? zise frumoasa argintăreasă surâzând.
— Oh! da!
— Vino, doamnă, zise Myette. Domnul Loriot poate să se
întoarcă dintr-un moment într-altul.
Guillaume le luă de mână; câte-şi trei dispărură în subterană
şi uşa pivniţelor se închise fără zgomot.
Sarah era scăpată!
………………………………………………………

Samuel trecuse podul Saint-Michel şi se îndrepta spre Cité.


Dar în momentul când ajunse la piaţa Saint-Chapelle doi

- 180 -
— Juneţea regelui Henric —

oameni, ce se ţinuseră ascunşi după vechiul edificiu, veniră


spre el.
Noaptea era întunecoasă, piaţa pustie.
— Cine e acolo? întrebă Loriot, puţin mişcat, văzând pe cei
doi necunoscuţi venind către el.
— Amici! răspunse o voce.
Acea voce era necunoscută argintarului.
— Nu vă cunosc, zise el, cătaţi-vă de drum!
El luă un pistol de sub braţ şi-l încărcă.
Dar această mişcare şi zgomotul ridicării cocoşului, nu
intimidară deloc pe necunoscuţi.
— Domnule Loriot!… zise unul din el.
Samuel se trase înapoi cu mirare.
— Ah! zise el, mă cunoaşteţi?
— Da, fără îndoială, maestre Samuel, şi trebuie bine să vedeţi
după înfăţişarea noastră, că suntem gentilomi, iar nu înşelători
său pungaşi.
— Scuzaţi-mă, seniorii mei, zise argintarul puţin liniştit,
dar… nu ştiam cui vă adresaţi, mă rog?
— Dumitale, maestre Loriot, şi venim ca amici.
— Dar… cine sunteţi?… murmură argintarul, pe care îl
recuprinse spaima când zări că cei doi gentilomi erau mascaţi.
— Amici necunoscuţi pe care ţi-i trimete Providenţa.
— Am dar trebuinţă de amici?
— Te afli într-un pericol de o sută de ori mai rău ca moartea.
— Ce ziceţi? strigă argintarul ce deodată se gândi la Sarah.
— Femeia îţi va fi răpită…
— Oare… glumiţi?…
— Lasă dar arma la o parte, şi ascultă-ne!…
Samuel, care de la ultimele cuvinte ale convorbitorului său,
nu mai cugeta de a-şi apăra viaţa, Samuel lăsă să cadă binişor
cocoşul şi puse pistolul în buzunar.
— Bun! zise omul mascat. Şi acum, pentru că voi pronunţa
nume îngrozitoare, nume ce aduc nenorocire când nu sunt
pronunţate într-un loc depărtat, departe de orice casă, vin-o
până la marginea apei.
Omul mascat vorbind astfel, luă pe Samuel de braţ şi-i zise la
ureche:
— Noi suntem oameni de la curte, şi cu toate acestea omul ce
voieşte a-ţi răpi femeia e atât de puternic, încât am pus măşti,

- 181 -
— Ponson du Terrail —

astfel că niciodată nu vei şti cu cine ai avut a face.


Aceste cuvinte impresionară atât de mult pe argintar, încât
uită cu totul negoţul de mărgăritare, şi se lăsă a fi dus până la
marginea apei. Acolo acela din oamenii mascaţi ce îi vorbise, îl
făcu se stea pe o piatră şi îi zise încet:
— Ascultă!… N-ai fost acum câteva zile la Tours?
— Da, zise Samuel.
— Ieşind din Tours, ai fost întâmpinat de un pretins valet al
episcopului de Saumur?
— Întocmai. Dar… cum… ştii?
— Aşteaptă! când ai găsit pe femeia dumitale la Blois, ea v-a
istorisit fără îndoială că un cavaler o urmărise şi că nu-i putuse
scăpa…
— Decât trântindu-l printr-un glonţ de pistol, zise Samuel.
— Glontele a omorât calul, dar nu pe călăreţ, zise omul
mascat. Cavalerul e plin de viaţă şi a jurat…
— Dar numele său! întrebă Samuel.
— Ah! femeia dumitale nu ţi l-a spus?
— Ea nu-l ştia…
— Ea îl ştia… dar avea teamă să nu te înspăimânte.
— Acel om e dar, foarte puternic?…
Pe când Samuel Loriot tremurând făcea această întrebare,
cea de-a doua persoană mascată făcu doi paşi înapoi şi se puse
în dosul argintarului, ce nu luă seama.
Samuel cu părul zbârlit aştepta acel nume groaznic…
— Acest om ce voieşte a-ţi răpi femeia, se numeşte René
Florentinul.
Samuel tresări şi se ridică cu grăbire.
Dar, în acel moment el primi o lovitură de pumnal în spate,
între umeri, şi căzu scoţând un ţipăt năbuşit.
— Iată o frumoasă lovitură, Théobald, zise atunci René cu un
surâs sinistru.. caraghiosul a căzut ca trăsnit.
René avea dreptate: argintarul Samuel Loriot era mort!…
— Caută-l, zise parfumerul. El era prea prudent pentru a
avea prea mulţi bani în pungă, dar dacă are câţiva pistoli, ei
sunt ai tăi. Mie îmi vei da numai o mică cheie ce trebuie să aibă
asupra lui.
— Iată cheia, răspunse soldatul, ce puse în buzunar punga
defunctului burghez.
— Acum, sfârşi René, rostogoleşte namila în apă şi urmează-

- 182 -
— Juneţea regelui Henric —

mă.
Soldatul luă cadavrul în braţe şi îl aruncă în Sena.
Apoi urmă pe René care se îndreptă spre pod.
Dar Florentinul nu intră în prăvălia sa.
El trecu podul, piaţa Châtelet, şi prin strada Saint-Denis, se
îndreptă spre strada Urşilor.
Ajuns înaintea porţii casei argintarului, René luă cheia şi o
făcu să dispară în broască.
Cheia se întoarse…
René omorâse pe Loriot, şi prin urmare nu se mai temea de
el, dar nu avu mai puţin o bătaie de inimă deschizând uşa
acelei case, ce trecea în Paris drept cetate.
Cine ştie ce misterioase şi groaznice mijloace de apărare avea
acel bătrân avar, ce poseda totodată o tânără femeie şi imense
avuţii, grămădite în interiorul acelei case?
Când simţi poarta deschizându-se, René supunându-se unui
sentiment de teamă, se dădu la o parte şi zise soldatului:
— Intră cel dintâi.
— Fie, răspunse acesta, dar voi căpăta cincizeci de pistoli mai
mult.
Teama stăpânea pe René, el fu silit de a primi.
— Fie, zise el.
Soldatul intră.
Coridorul era adâncit în întunecime, şi soldatul înainta cu
mâinile înainte şi înarmat cu pumnalul.
René auzindu-l umblând, intră la rându-i şi închise uşa. Dar
în acelaşi timp o voce se auzi zicând:
— Eşti dumneata, stăpâne?
Soldatul nu răspunse.
Îndată se făcu o lumină trecătoare, şi se auzi zgomotul
amnarului.
Era bătrânul Job care, deşteptat de un zgomot de paşi, nu
recunoştea umbletul stăpânului său. Evreul scăpară amnarul,
şi zări la acea lumină de câteva secunde, pe doi oameni în loc de
unul, şi scoase un ţipăt:
— Ajutor stăpâne! ajutor! strigă el.
Job avea pistoalele lângă dânsul, sub perină, dar nu avu
timpul de a le întrebuinţa.
Soldatul sări asupra lui, îl strânse cu o mână viguroasă şi cu
cealaltă îl lovi. Coridorul se afla din nou în întuneric.

- 183 -
— Ponson du Terrail —

René auzi un ţipăt înăbuşit, apoi zgomotul căderii unui


corp…
Dar el nu îndrăzni a mai înainta, până ce nu auzi pe soldat
zicându-i:
— Puteţi veni… Sunt sigur de lovitura mea. Bătrânul e mort.
Şi, căutând pe pipăite amnarul, soldatul scăpară şi aprinse o
lumânare. Atunci numai, René putu să vadă bine. Coridorul era
lung şi străbătut de uşi în dreapta şi în stânga.
La piciorul patului zăcea, în convulsiile agoniei, bătrânul Job.
— Messire René, zise soldatul, vom face o socoteală deosebită
pentru această a doua lovitură de pumnal, îmi închipuiesc?
— Înaintează mereu, ordonă René…
Şi soldatul mergând înainte, ei se suiră în etajul superior şi
străbătură prin toate camerele. Toate erau goale.
— Aide, îşi zise René, nu se află aici… Să ne coborâm.
Ei se coborâră, într-adevăr, şi trecând peste corpul lui Job
ce-şi dăduse sufletul, ei intrară în atelier, şi în fundul
atelierului, văzură o uşă întredeschisă.
De astă-dată René intră cel dintâi căci un instinct secret îi
spunea că aceea era camera lui Sarah.
Acea cameră, ca şi celelalte era goală. René cu toate acestea
văzu prin mobilele cele elegante şi mii de bucăţi de pânză
răspândite pe jos, că el nu se înşelase. În a doua cameră se afla
patul frumoasei argintărese.

Poza pag. 326 – Lada maestrului Loriot

Florentinul simţi o bătaie de inimă, merse drept spre acel pat,


înlătură perdelele şi rămase uimit… Nimeni… era gol.
Atunci Florentinul se aprinse de mânie; şi începu a se
preumbla prin casă.
Zgomotul paşilor săi şi ai soldatului sfârşi prin a deştepta pe
Martha, singura servitoare ce dormea în casă.
Martha se sculă, alergă în cămaşă, şi scoase un ţipăt de
spaimă.
Acel ţipăt îi fu sentinţa la moarte. Soldatul o apucă de gât şi
crezând ca despreţuitor de a face uz de pumnalul său, el
înăbuşi pe sărmana bătrână…
René, ameţit de mânie pentru că nu găsea pe frumoasa
argintăreasă, se preumbla prin casă… El vizită toate colţurile; el

- 184 -
— Juneţea regelui Henric —

căuta a afla toate misterele.


Sarah nu se afla!
Dar oricât de înamorat fu René, el nu fu omul care să uite că
moartea lui Samuel avea un îndoit scop.
Dacă cea dintâi partidă era pierdută, rămânea a doua.
— Cel puţin, murmură el, voi avea aurul şi diamantele
bătrânului avar.
În atelier el zări o ladă de fier.
Era desigur aceea ce închidea cel puţin o parte din avuţiile
maestrului Samuel Loriot.
Numai că acea ladă n-avea cheie.
René luă felinarul şi se întoarse la cadavru.
Job era în cămaşă, dar avea o cheie legată de gât, o mică
cheie, a cărei întrebuinţare René ghicind-o o luă pe dată.
Era cheia lăzii.
Dar în momentul când s-o introducă în broască, o idee
fulgerătoare trecu prin mintea lui René.
— Va trebui să împart! îşi zise el privind pe soldat ai cărui
ochi scânteiau de nerăbdare.
El se prefăcu că simte greutate pentru a o deschide.
— Ah! zise el, nu sunt aşa de tare în mâini. Încercă, tu…
Şi el făcu loc soldatului.
Soldatul fără nicio teamă, puse mâna pe cheie, şi René trecu
la spatele lui.
În acel moment Florentinul îşi scoase pumnalul, şi asemenea
cum soldatul lovise pe Samuel, el îl înfipse între umeri.
— Uf! strigă soldatul.
Şi el căzu cu faţa către pământ.
— Şi eu, zise surâzând Florentinul, sunt sigur de lovitură, şi
făcui o economie de mai mult de trei sute pistoli…
Apoi, înlăturând cu piciorul cadavrul, el întoarse cheia şi
deschise lada… dar abia deschise puţin capacul, când
Florentinul scoase un ţipăt şi se trase înapoi tremurând…
Lada era goală!!!

XXIV

René rămase mult timp uimit cu sprâncenele încruntate,


înaintea acelei lăzi ce nu conţinea alte avuţii decât un săculeţ

- 185 -
— Ponson du Terrail —

plin cu monede de aramă şi argint.


— Dacă Loriot nu pune aurul şi bijuteriile în acesta ladă,
murmură el, unde le pune el dar?
O sudoare rece alunecă pe fruntea Florentinului.
Nu era îndestul că frumoasa argintăreasă pierise, mai trebuia
ca şi lada să fie goală.
Deodată, o bănuială stranie străbătu prin mintea lui René.
— Cine ştie, îşi zise el, dacă ea fugind n-a jefuit pe bărbatul
ei…
Dar, cugetând mai bine, René respinse cu vioiciune această
idee.
El se aprecie că era mai puţin cu putinţă ca Sarah să fi fugit,
căci atunci când intrase în casă, Job dormea în coridor, şi că,
pentru a admite fuga tinerei femei, era de trebuinţă a crede că
Job trebuia se fie complice. Apoi, la gâtul său se găsise cheia
lăzii, şi dacă el înlesnea jaful, desigur că n-ar fi rămas în casă şi
că ar fi fugit cu Sarah.
— Nu! nu! îşi zise René, ce uitase deja pe frumoasa
argintăreasă pentru a nu cugeta decât la comoara victimei sale;
Loriot avea teamă de hoţi, fără îndoială, şi el îşi ascunde aurul
în altă parte… Lada acesta e, desigur numai o cursă… iacă tot.
Atunci parfumerul începu a vizita casa în toate colţurile,
cameră cu cameră, scotocind tot, rupând mobilele, şi astfel
aprins de setea aurului, încât nu cugeta nici la jandarmii, ce
puteau auzi zgomotul şi a se nelinişti de cele ce se petrec la
argintarul Loriot, nici la vecinii ce puteau simţi.
Căutările lui René durară mai multe ore; el trecu şi retrecu
peste cadavrele lui Job, soldatului Théobald şi servitoarei, fără a
lua seama de a nu le călca în picioare; el nu lasă un singur colţ
fără a nu-l verifica…
Dar el nu află arcul misterios ce mijlocea uşa secretă a
atelierului
Totodată, lumânarea ce ţinea în mână se stinse şi René uimit
zări o rază de lumină ce se strecura printre zăbrelele ferestrei.
Atunci numai, frica îl cuprinse.
Trebuia cu orice preţ, să iasă, şi să iasă cât mai iute.
Dacă René nu se temea decât puţin de jandarmi, el se temea
mult de lucrătorii argintarului, care l-ar fi omorât pe dată, fără
a-i mai cere desluşiri.
Afară de aceasta, dacă regina îi dăruise viaţa unui om, ea nu

- 186 -
— Juneţea regelui Henric —

garantase nepedepsirea pentru ceilalţi trei, şi fără a număra


corpul nenorocitului argintar, se aflau trei cadavre în casă.
René se înfioră dar, de această primă rază a zilei. El îşi luă
mantaua, se acoperi cu îngrijire, merse a deschide uşa şi
aruncă o privire furişă în stradă.
Strada era pustie.
Atunci Florentinul ieşi din casă fără chiar a cugeta de a
închide uşa, şi cu un pas repede el se îndreptă spre strada
Saint-Denis, pe piaţa Châtelet, el începu a alerga, şi ajunse la
podul Saint-Michel. Ajuns înaintea prăvăliei sale, el căută în
buzunarul său cheia, şi nu o găsi.
Deodată îşi reaminti că pusese acea cheie, cum şi pumnalul
lui pe un scaun în camera lui Sarah, pe când îşi făcea căutările.
Cheia şi pumnalul rămăsese în casa argintarului.
René, cu sudoarea pe frunte, cugetă un moment de a se
reîntoarce în strada Urşilor, căci aceste două obiecte găsite în
casa unde se făcuse un întreit omor, putea foarte mult să-l
compromită; dar era ziuă; deja câteva prăvălii erau deschise, şi
îndrăznind a intra în casa argintarului, era a-şi mărturisi singur
crima.
— Aidea-de! îşi zise René, Godolphin îmi va deschide.
Şi el bătu în uşă.
Godolphin avea spre dimineaţă somnul uşor, dar la mirarea
lui René, nimic nu se mişcă în prăvălie. René bătu din nou.
Aceeaşi tăcere urmă de a domni. Atunci René, mirat şi furios,
zgudui uşa, strigând:
— Hei! Godolphin!… Hei! Paola!…
La acest din urmă nume, o fereastră se deschise în etajul al
doilea, şi frumoasa Paola se arătă în haine de noapte.
— Dumneata eşti, tată? întrebă ea.
— Eu sunt, zise René. Dar Godolphin doarme aşa de adânc?
— N-ai la dumneata cheia?
— Am lăsat-o la Luvru.
— Aşteaptă… îţi voi deschide îndată.
Paola se îmbrăcă în grabă şi se coborî. Dar când fu în
prăvălie, René ce era afară, o auzi scoţând un ţipăt de mirare.
Apoi tânăra fată deschise uşa.
— De ce ai strigat? întrebă René.
— Tată… Godolphin nu e aici!…
René intrând, văzu, într-adevăr, că Godolphin lipsea.

- 187 -
— Ponson du Terrail —

Patul provizoriu ce se afla de obicei sub comptoar, nu era nici


atins, şi se găsea la locul lui.
Desigur, Godolphin nu se reîntorsese de când fuse trimes de
către René, spre a se preumbla pe marginea apei, în momentul
când aştepta pe soldatul Théobald.
Atunci René scoase un strigăt şi se lăsă să cadă pe un scaun
murmurând:
— Ah! dacă nu voi regăsi pe Godolphin ce ar deveni puterea
mea?
Şi René îşi reaminti de strania prezicere a gentilomului
bearnez.

XXV

În acea zi, regele Carol al IX-lea vânase la Saint-Germain.


Regele urmărise un lup, şi Majestate Sa, ce era într-adevăr
pasionat pentru vânătoare, aşteptându-l, printr-un glonte îl
făcu să se rostogolească.
Lupul omorât, regele văzu că nu era decât ora douăsprezece
din zi.
— Domnilor, zise el însoţitorilor săi, îmi pare că vom mai avea
timpul de a vâna un cerb. Ce zici dumneata, Pibrac?
— Sunt de părerea Majestăţii Voastre, Sire.
— Şi dumneata, domnule de Coarasse?
Henric şi Noë erau din însoţitorii regelui, ce îi invitase, ne
reamintim, prin intervenirea domnului de Pibrac.
— Dar, Sire, răspunse prinţul, dacă Majestatea Voastră
voieşte să vâneze o căprioară cu acei frumoşi câini pe care i-am
văzut azi dimineaţă în curtea castelului Saint-Germain, vom
simţi o plăcere fără seamăn.
— Credeţi?
— Sunt sigur.
— Ei bine, zise Carol al IX-lea, Pibrac, amicul meu, trimite să
aducă câinii…
Şi, pe când domnul de Pibrac se depărta spre a da ordine,
regele adăugă:
— Într-adevăr, sora mea Margot, care cu toate acestea, îi
place mult vânătoarea, a făcut rău de a nu ne însoţi astăzi. Ce
zici dumneata, domnule de Coarasse? Timpul e încântător…

- 188 -
— Juneţea regelui Henric —

— Da, Sire.
— Şi Margot şi-ar fi petrecut bine timpul, sfârşi regele ce
aruncă o privire răutăcioasă tânărului prinţ.
— Oare Alteţa Sa, o fi fost indispusă azi dimineaţă? întrebă
el.
— Margot avea durere de cap.…
— O răutăcioasă durere, Sire.
— Crezi, domnule de Coarasse?
— Cred a o zice, cel puţin.
Regele ridică din umeri.
— Femeile au totdeauna dureri de cap când nu voiesc să facă
cutare sau cutare lucru. Mă prind că dacă sora mea Margot,
ştia că vânaţi cu mine…
De astă dată, Henric nu se putu opri de a se roşi.
— Ar fi venit îndată.
— Ah! Sire, ce glumă!
Regele înţelese că înaintase puţin cam mult şi astfel punea pe
tânăr într-o mare încurcătură.
— Dumnezeul meu, zise el, nu glumesc deloc. De când
Margareta ştie că trebuie să se căsătorească cu prinţul de
Navarra, ea aleargă după toţi bearnezii ce îi întâlneşte tot
sperând că se va găsi unul ce îi va putea face portretul viitorului
ei bărbat.
Domnul de Pibrac se reîntoarse cu câinii şi începu mişcările.
Căprioara fu prinsă în mai puţin de trei ore, şi regele,
încântat strigă:
— Cred, pe onoarea mea, că voi mânca astă-seară cu mare
poftă.
— Cu atât mai bine, Sire, zise Pibrac, când regele mănâncă,
supuşii săi au foame.
Regele surâse:
— Ei bine, te invit la prânz, Pibrac.
— Asta e o mare onoare pentru mine, sire.
— Cum şi pe cei doi veri ai dumitale.
Henric şi Noë se înclinară, şi regele Carol al IX-lea dădu
semnalul de plecare şi se întoarse la Paris cu suita sa.
Majestatea Sa, intrând pe poarta Luvrului, zise domnului de
Pibrac:
— Du-te de vezi pe sora mea Margot, şi întreab-o de mai
suferă de cap. O vei invita la prânz din partea mea.

- 189 -
— Ponson du Terrail —

— Sire, zise căpitanul gărzilor după ce se întoarse, Alteţa Sa,


Doamna Margareta tot sufere mult şi s-a pus în pat.
„Drace! îşi zise Henric, şi întâlnirea ce mi-a dat?‖
Regele se puse la masă cu domnul de Pibrac, cei doi tineri ce
treceau de veri ai lui, domnul de Crillon, colonel de gărzi, şi doi
alţi gentilomi ce îi însoţise la vânătoare.
— Îmi e foame ca unui lup, zise el. Dacă viitorul meu
cumnat, prinţul de Navarra, are o asemenea poftă de mâncare
când se întoarce de la vânătoare, sora mea Margot nu prea va fi
de plâns… şi, adăugă Carol al IX-lea râzând, Burbonii nu se vor
stinge…
Regele abia îşi sfârşi supa, când unul din pajii săi, acela ce se
numea Gauthier, intră zicând:
— Sire, starostele comercianţilor, roagă în genunchi, pe
Majestatea Voastră da a-i da o audienţă cât de în grabă.
— Să se ducă dracului starostele, zise regele, ce poate el avea
cu mine? spune-i să vie mâine.
— Sire, el pretinde că vine să descopere Majestăţii Voastre o
crimă îngrozitoare.
— Ei bine! murmură Pibrac, asta priveşte pe oficialul poliţiei.
Dar regele făcuse o mişcare la acest cuvânt de crimă
îngrozitoare.
— Hei! hei, zise el, ce o mai fi şi asta? spune-i să intre,
Gauthier, micul meu.
Pajul ieşi; apoi, după două minute, el deschise uşa şi domnul
staroste al comercianţilor intră.
Acesta era un bătrân măreţ, purtând haina de magistrat cu
demnitate, şi care avea mişcările şi înfăţişarea mai mult a unui
gentilom, decât acela a unui orăşean.
Se numea Joseph Miron, şi era fratele medicului regelui.
— Domnule staroste, zise Carol al IX-lea, ce îi întinse, după
obicei, mâna spre a i-o săruta, s-a pus oare foc Parisului de
patru părţi?
— Nu, Sire.
— Podurile a fost luate de vreo furia neaşteptată a Senei?
— Nici aceasta, Sire.
— Atunci, ce s-a întâmplat oare aşa de îngrozitor, ca să fii
fără milă pentru un sărman rege, ce moare de foame,
tulburându-l astfel?
— Sire! răspunse starostele, viu să cer dreptate Majestăţii

- 190 -
— Juneţea regelui Henric —

Voastre.
— Dreptate! strigă regele.
— O crimă îngrozitoare s-a petrecut astă-noapte în casa unui
orăşean, şi murmurul public…
— A fost omorât? întrerupse el.
— Omorât şi jefuit.
— Şi ce zice murmurul public?
— El acuză oamenii din serviciul Majestăţii Voastre.
— Cum dracu?! Domnule, zise cu vioiciune regele lăsând să îi
cadă din mână cuţitul ce ţinea, n-am în serviciul meu decât
gentilomi şi oameni de cuviinţă.
— Sire, răspunse starostele cu siguranţă, nu acuz nimic. Dar
s-a găsit un soldat mort…
— Ah! să vedem, zise regele, esplică-te mai bine, domnule
staroste.
Henric şi Noë schimbară o privire furişe.
— Ei bine, sire, reluă Joseph Miron, trebuie să vă spun că se
afla în strada Urşilor un neguţător argintar, numit Samuel
Loriot.
— Un evreu!
— Un evreu botezat.
— Botezat sau nu, zise regele, puţin îmi pasă! era orăşean
din Paris?
— Da, sire.
— Bine… continuă.
— Samuel Loriot se bucura de o reputaţie a unui om prea
onest, dar el era bogat, chiar prea bogat… şi, cu toată grija ce
avu de a nu răspândi acest zgomot, toţi o ştiau. Mal mult încă,
Samuel Loriot avea o femeie tânără şi foarte frumoasă…
— Ah! ah! zise regele.
— Acea femeie a dispărut.
— Singură?
— Nu se ştie.
— Şi bărbatul?
— Azi dimineaţă, cei dintâi locuitori ce se deşteptară în acea
stradă, urmă starostele, fură foarte miraţi văzând uşa casei lui
Loriot întredeschisă, pe când după obicei, şedea totdeuna
închisă ca a unei cetăţi.
Ei împinseră acea uşă şi intrară, dar la cel dintâi pas ce
făcură în coridor, ei întâlniră un cadavru.

- 191 -
— Ponson du Terrail —

— Acela al bărbatului?
— Nu, sire.
— Şi al cui dar?
— Al unui bătrân servitor, numit Job.
— Bun! Apoi? zise regele.
— În prima cameră la dreapta coridorului, lângă lada
deschisă şi goală, s-a găsit un al doilea cadavru.
— Bărbatul, de astă dată?
— Nu, sire. Era cadavrul unui soldat, şi un orăşean l-a
recunoscut, amintindu-şi că l-a văzut, sunt trei zile, de gardă la
poarta Luvrului.
— Drace! zise regele încruntând sprâncenele.
— În sfârşit, la primul etaj, s-a găsit un cadavru, acela al
servitoarei.
— Dar… bărbatul?
— Bărbatul s-a găsit înecat şi lovit de un pumnal între umeri.
— În ce loc?
— La Nesle.
— Pe viaţa mea! domnule staroste, strigă regele, dar ştii că
acestea dau o sumă de patru omucideri?
— Patru, sire.
— Şi acel soldat mort?
— Sire, am făcut o anchetă ce mi-a dat rezultate foarte
stranii.
Regele îl privi cu curiozitate.
— Din această anchetă, urmă Joseph Miron, rezultă că
burghezul Samuel nu a fost omorât în casa lui, ci pe marginea
Senei, şi câteva picături de sânge au fost aflate pe o piatră de
sub podul Saint-Michel.
Carol al IX-lea tresări şi o presimţire îi spuse că în toate
acestea René Florentinul se afla amestecat.
Joseph Miron urmă:
— Burghezul Samuel a fost lovit între cei doi umeri, de un
pumnal. Un bărbier chirurg, pe care l-am adus, a declarat că
moartea trebuise să fi fost grabnică. Apoi cadavrul a fost
aruncat în apă. Dar, lucru straniu, rana apare a fi fost făcută
cu acelaşi pumnal ce a lovit pe bătrânul Job şi servitoarea…
— Şi pe soldat? zise regele.
— Oh! nu, sire.
— Ce spui! zise Carol al IX-lea cu totul interesat de această

- 192 -
— Juneţea regelui Henric —

istorisire.
— Bătrânul Job, burghezul Samuel şi servitoarea au fost
loviţi cu un pumnal triunghiular şi de fabricaţie franceză.
— Pe când soldatul?…
— Soldatul a fost lovit cu un stilet italian, de formă pătrată şi
ce n-a făcut decât o rană aproape nevăzută. Cu toate acestea,
adăugă el, tot între cei doi umeri, ca şi burghezul, a fost lovit, şi
rana a trebuit să aducă îndată moartea.
— Ecă, murmură, regele, ce nu înţelegea încă.
— Afară de acesta, reluă Joseph Miron, pumnalul ce se afla
atârnat la brâul soldatului, semăna cu totul după formă aceluia
ce a lovit pe burghez şi cei doi servitori ai săi.
— S-ar putea crede oare, că asasinul să fi schimbat arma?
— Nu, sire! au fost doi asasini, sunt mai mult ca sigur.
Amândoi au omorât pe burghez sub podul Saint-Michel.
— Bun.
— Şi, înainte de a-l arunca în apă, ei l-au jefuit, au luat cheia
casei ce o avea în buzunar, şi prin mijlocirea acelei chei au
intrat în casa lui.
— Ah! Încep a înţelege, zise regele. Dar soldatul?

Poza pag. 248 – La cuvântul „strada urşilor‖, micul bearnez se


apropie de masă.

— Soldatul era unul dintre asasini. Complicele său l-a


omorât pentru a nu împărţi cu dânsul ceea ce se afla în ladă.
— Ştii, domnule staroste, zise Carol al IX-lea, că este un
lucru grav de a aduce astfel o acuzaţie, în contra unui soldat!
— Sire, am a aduce o acuzaţie şi mai gravă.
— Ce spui!
— Atât de gravă, încât rog pe Majestatea Voastră de a mă
asculta numai între patru ochi.
Regele se ridică, puţin mişcat, făcu un semn şi duse pe
Joseph Miron în cealaltă parte a sălii.
— Să vedem! zise el, te ascult…
Şi el murmură cu veselie:
— Aceasta e un fapt înadins! îmi e foame numai o dată pe an,
şi tocmai în acea zi nu mă lasă să mănânc.

- 193 -
— Ponson du Terrail —

XXVI

Descoperirile lui Joseph Miron, staroste de comercianţi,


produsese o oarecare mişcare printre comesenii regelui Carol al
IX-lea; mişcare foarte neplăcută, căci deja, la acea epocă, se
presimţeau idei de independenţă şi tulburări viitoare ale
burghezilor din Paris.
Regele conduse pe Joseph Miron îndestul de departe de
masă, astfel că nu se putu auzi ceea ce vorbeau; dar comesenii
Majestăţii Sale nu îi părăseau cu privirea.
— Domnilor, zise încet domnul de Pibrac, se simte ceva rău:
regele încruntă sprâncenele, şi îmi pare că buzele îi pălesc:
acesta e un semn de furtună.
— Vai de René! murmură Noë la urechea prinţului.
— Aceşti neguţători au devenit de o îndrăzneală nepomenită!
gângăvi Crillon. Pentru un burghez omorât, dacă ei ar fi
ascultaţi, s-ar aduna parlamentele…
Pe când comesenii regelui vorbeau cu jumătate vocea, Joseph
Miron, falnicul staroste, zicea lui Carol al IX-lea:
— Sire, este timpul ca Majestatea Voastră, prin câteva ordine
straşnice, să facă dreptate faţă cu străinii.
— Ce voieşti să zici, domnule staroste?
— S-a găsit la nenorocitul argintar, un pumnal de formă
italiană, acel stilet cu care soldatul a fost omorât…
— Ah! zise regele, ai acel pumnal?
— Da Sire, iată-l.
Şi starostele scoase stiletul de sub mantia sa.
La vederea acelei arme, regele, ce-şi reaminti că l-a văzut la
brâul lui René şi că chiar a admirat lucrătura, căci mânerul era
de minune sculptat, regele tresări şi făcu o mişcare.
— Dă-mi acest stilet, zise el, şi sfârşeşte-ţi descoperirea,
domnule staroste.
— Cu pumnalul, urmă Joseph Miron, se mai afla o cheie…
asasinul a uitat toate acestea pe un scaun. Această cheie, Sire,
e de o lucrătură minunată şi nu se fabrică, sunt sigur,
asemenea chei în regat. Numai un italian…
— Dă-mi acea cheie, întrerupse cu vioiciune Carol al IX-lea.
Şi el luă cheia ce starostele i-o întinse.
— Domnule Joseph Miron, îi zise el atunci, este de
netrebuinţă de a mai pronunţia oarecare nume. Întoarce-te

- 194 -
— Juneţea regelui Henric —

acasă, te asigur, pe cuvântul meu, că se va face dreptate.


— Sper, Sire, răspunse el cu siguranţă.
El salută cu respect şi se retrase.
Atunci regele se repuse la masă, şi el nu spuse un cuvânt din
cele ce starostele îi descoperise; dar după ce păstră tăcere, timp
de câteva minute zise:
— Domnilor, va-ş fi foarte îndatorat, de a nu repeta cele ce s-
au zis aici. Voiesc să luminez această afacere mai înainte de a fi
împrăştiată.
Apoi, adăugă îndreptându-se către domnul de Pibrac:
— Vei preveni pe regina-mamă că-i voi face o vizită în astă-
seară.
Regele pronunţă aceste din urmă cuvinte cu un accent de
mânie, ce fu observat de comesenii săi.
Din acel moment, regele nu mâncă decât cu neplăcere şi
rămase tăcut şi gânditor.
Comesenii se priveau cu uimire.
Numai Henric şi Noë îşi schimbau câteodată priviri.
În fine, regele se ridică de la masă.
— Anunţă pe regina-mamă, zise el lui Pibrac.
Căpitanul gărzilor se ridică şi ieşi fără a zice un singur
cuvânt.
— Domnilor, vă salut! zise regele depărtându-se astfel de
gentilomii, cărora le făcuse onoarea de a-i invita la masă.
— Pe legea mea! murmură domnul de Crillon, dacă soldatul,
ce a stricat astfel pofta regelui, trăia, i-aş rupe eu însumi
junghietura.
Henric şi Noë ieşiră cei din urmă.
Dar în momentul când Henric trecea pragul, el zări pe Raoul
în anticameră, ce îl făcea un semn misterios.
Prinţul se apropie de paj:
— Domnule de Coarasse, îi zise Raoul, am o însărcinare
pentru dumneata.
— Ah! zise Henric, şi de la cine?
— De la Nancy…
— Adevărat, micul meu?
— Da, domnule.
— Şi ce voieşte cu mine Nancy?
— Ea m-a însărcinat de a vă spune că este durere de cap şi
durere de cap.

- 195 -
— Ponson du Terrail —

— Bun!
— Şi că aceasta ar fi una care s-ar potoli poate, dacă ai
merge să te preumbli pe marginea apei.
— La ce oră?
— La ora zece, zise pajul.
— Şi aceasta e tot, amice Raoul?
— Tot… Domnule.
— Ei bine! îţi mulţumesc… la revedere!
— Domnule de Coarasse, zise Raoul, mă iartă… am uitat…
— Ah!
— Am uitat de a vă reaminti că… mi-aţi făgăduit…
— Da, de a vorbi pentru dumneata lui Nancy, nu e aşa?
În loc de a răspunde, Raoul se mulţumi de a se roşi.
— Ei bine, fii liniştit, zise prinţul, mă voi ocupa de tine.
Vorbind astfel, Henric privea orologiul ce se găsea în
anticameră.
Era abia ora nouă.
— Ce voi face până la ora zece? îşi zise el.
Dar domnul de Pibrac, ce îşi împlinise însărcinarea ce îi
dăduse regele, se întorcea şi H zise trecând:
— Aşteaptă-mă, seniorul meu…
Henric şi Noë rămaseră în anticameră, de unde auziră pe
căpitanul gărzilor zicând regelui:
— Majestatea Sa, regina mamă se află în acest moment la
doamna Margareta.
Regele răspunse:
— Ei bine, voi merge a o găsi la Margot.
Domnul de Pibrac ieşi de la rege şi zise celor doi tineri.
— Veniţi cu mine…
— Hm! îşi zise prinţul, mă prind că domnul de Pibrac voieşte
să ne chestioneze şi că bănuieşte că noi ştim mai multe ca
dânsul asupra întâmplării din noaptea trecută.
Prinţul se înşela. Domnul de Pibrac nu bănuise un singur
moment, nici care fu adevăratul asasin a lui Samuel Loriot, nici
că Henric şi Noë se aflau într-un mod indirect amestecaţi în
această îngrozitoare afacere.
Căpitanul gărzilor duse pe cei doi tineri la dânsul şi închise
uşa cu zăvorul. Îndată ce ei fură intraţi, el zise surâzând:
— Seniorul meu, regele va merge la doamna Catherina, ce se
află în acest moment la prinţesa. Mă prind că, asemenea mie,

- 196 -
— Juneţea regelui Henric —

Alteţa Voastră e curioasă de a şti ce se va petrece. Starostele


comercianţilor a spus multe regelui.
Henric surâse:
— Nu ghiceşti!? zise el.
— Să ghicesc… ce?
— Cine e asasinul lui Loriot?
— Ah! Dumnezeul meu! zise Pibrac, unde-mi era dar capul?
Acest nume de Loriot care e pronunţat înainte de o oră nu mă
mişcase. Dar, e acel burghez a cărui femeie a-i scos-o din
ghearele lui René.
— Da, făcu prinţul, cu un semn din cap.
— Dar atunci?…
— Atunci… René a fost mai fericit a doua decât întâia oară.
— El a răpit femeia?
— Oh! nu, zise prinţul, dar a omorât pe bărbat. Cât despre
femeie, ea e într-un loc sigur.
Atunci Henric istorisi căpitanului gărzilor uimit, tot ce se
petrecuse de două zile.
— Ah! seniorul meu, zise în fine Pibrac, ştii că joci un joc
îngrozitor?…
— Aş? nu mă tem de René.
— Teme-te de el, din contră, seniorul meu. René e foarte
periculos. Jocul e început, nu te retrage… dar fii tot atât de
prudent ca şi curagios, căci, fără de aceasta, eşti pierdut.
Domnul de Pibrac deschise atunci dulapul cu cărţi de
vânătoare şi arătă trecerea secretă.
— Desigur, zise el, nu mă împinge curiozitatea, dar
presimţirea pericolului. Trebuie se ştim cu orice preţ ce se va
petrece între regina-mamă şi rege.
— Haidem! zise Henric.
Noë rămase în camera domnului de Pibrac, şi acesta din
urmă, ca şi Henric, se strecură cu paşi furişi în trecerea secretă.
Henric puse ochiul la deschizătura practicată prin piciorul
Christului.
Margareta şi regina se aflau singure.
Margareta zicea:
— Ce poate voi regele la acesta oră? să zice că de azi
dimineaţă e foarte bine dispus.
— E bine dispus pentru că nu i-am vorbit de afacerile
statului, răspunse regina-mamă cu amărăciune; regelui nu i se

- 197 -
— Ponson du Terrail —

urăşte decât când îi vorbeşti de binele regatului său.


— Pentru că, orişicui, i se cam urăşte cu politica, murmură
tânăra prinţesă.
Regina n-avu timp de a răspunde, căci nişte paşi se auziră şi
un şambelan deşchizând uşa, anunţă:
— Regele!
Carol al IX-lea intră.
Margareta şi regina-mamă se aşteptau a-l vedea surâzând,
dar rămaseră uimite văzându-l palid, tăcut, cu sprâncenele
încruntate.
— Bună seara Margot, zise el sărutând mâna surorii sale.
Apoi se înclină cu răceală înaintea mamei:
— Bună seara, Doamnă, zise el.
Regina mamă îl privea mai mult cu curiozitate decât cu
spaimă.
— Doamnă, zise regele, după un moment de tăcere, viu a vă
preveni că va fi mâine adunare de parlament.
Regina făcu o mişcare de mirare.
— Şi viu a te ruga să asişti, urmă regele, căci se va judeca un
mare vinovat.
Catherina nu înţelegea şi urma a privi pe rege cu uimire.
— Vinovatul, urmă Carol al IX-lea, va fi condamnat la
supliciul roţii, şi sentinţa va fi executată mai înainte de trei zile.
— Dar de ce vinovat vorbeşti, Sire? întrebă regina.
— D-un tâlhar, d-un mizerabil asasin.
Regina tresări.
— Dar, zise ea, pe hoţi şi pe asasini priveşte pe marele
staroste, Sire, iar nu pe mine.
— Te înşeli, Doamnă.
— Şi credeam că Majestatea Voastră avea să-mi vorbească de
vreun prinţ sau senior ce conspirase în binele statului sau
aceluia al coroanei…
— Conspiratorii, Doamnă, sunt aceia care prigonesc poporul,
adăpostindu-se sub protecţia regală pentru a sugruma burghezi
liniştiţi şi a-i jefui…
Catherina de Médicis înţelese tot; ea îşi reaminti că René în
ajun, îi ceruse viaţa unui om.
— Ai protejat dar niscai-va mizerabili, Sire? zise ea.
— Ea, Doamnă? Nu. Dar dumneata?
— Eu?

- 198 -
— Juneţea regelui Henric —

— Ascultă-mă dar, Doamnă, zise el cu răceală, ascultă-mă.


— Te ascult, Sire.
— S-a asasinat, în strada Urşilor, noaptea trecută, în îndoitul
scop de a-i răpi femeia şi de a-l jefui, un argintar numit Loriot…
— Un hughenot, cred, întrerupse regina.
— Un burghez din Paris, Doamnă.
— Ei bine? zise regina.
— Asasinul a uitat în casa victimei sale un pumnal şi o cheie.
— Oh! îşi zise Catherina, nemernicul!
— Acel pumnal şi acea cheie, iată-le, zise regele.
Şi el arătă cele două obiecte reginei ce nu-şi putu stăpâni o
mişcare.
— Nu recunoşti această armă? întrebă regele.
— Nu, Sire… Cum voieşti?…
— Aidea-de! Doamnă, priveşte bine… pe lamă se află o
iniţială… este aceea a favoritului dumitale… a lui René
Florentinul!
La rândul ei regina era palidă şi tăcută.
— Dacă René a făcut crima, îl voi pedepsi, zise ea.
— Oh! mă iartă, replică regele, aceasta nu te priveşte
Doamnă. Aceasta e afacerea parlamentului şi în urmă a
călăului…
— Sire, zise ea, René e un servitor devotat… el a făcut mari
servicii… el a scăpat coroana descoperind un complot.
— E un asasin, Doamnă.
— Dar Sire, pentru un burghez…
Regina abia pronunţase acest cuvânt cu dispreţ, când îşi
muşcă buzele şi înţelese că René era pierdut voind a-l scăpa.
— Un burghez! strigă Carol al IX-lea, cu mânie, un burghez!
dar burghezii, Doamnă, vor fi aceia ce vor răsturna într-una din
zile tronul meu, dacă nu voi lua seama! Mal înainte da opt zile,
René va fi dat de viu supliciului roatei pe Place de Grève!
Şi regele se ridică cu grăbire şi ieşi, fără ca regina să cugete
a-l opri.
Regele plecat, Catherina şi Margareta se priviră.
— Acest René, zise în fine regina, e un mizerabil ce va sfârşi
prin a face a mă certa cu totul cu regele.
Margareta tăcu.
— Dar, adăugă Catherina, îmi e trebuincios, îl voi scăpa.
Şi regina ieşi la rândul ei, fără îndoială pentru a căuta pe

- 199 -
— Ponson du Terrail —

rege.
Atunci Henric se aplecă la urechea domnul de Pibrac:
— Haidem! zise el.
— Vin-o! zise căpitanul gărzilor.
Ei părăsiră trecerea misterioasă, şi când dulapul fu reînchis,
Noë îi privi pe amândoi.
— Ei bine! dar, reluă Henric, cam miroase rău pentru René.
— Aş! făcu domnul de Pibrac.
— Şi, adăugă prinţul, va putea foarte bine fi dat supliciului
de viu.
Pibrac ridică din umeri:
— Regele e regele, zise el, dar regina e singura stăpână.
— Ce voieşti se zici?
— Că parlamentul va achita pe René.
— Va îndrăzni, oare?
— Dacă va ajunge până acolo, zise căpitanul gărzilor. Dar
parfumerul nici că va fi arestat.
Domnul de Pibrac se înşela, căci în acel moment se auzi o
bătaie la uşă:
— Cine e acolo?
— Eu, zise vocea lui Raoul.
— Ce voieşti cu noi?
— Regele vă cheamă.
— Drace! murmură căpitanul gascon, ce nu-şi putu stăpâni o
mişcare de groază.
Apoi zise prinţului:
— Aşteptaţi-mă aici… mă întorc…
Henric ce nu îşi uita întâlnirea, privi orologiul.
— Cu neputinţă, zise el, sunt zece ore… Domnul de Pibrac, v-
aşi fi recunoscător de a nu mai deschide dulapul în astă-
seară?…
Şi pe când domnul de Pibrac mergea la rege, ce fără îndoială
voia a-i ordona a aresta pe René Florentinul, – însărcinare de
care domnul de Pibrac se temea tare, Henric şi Noë ieşeau din
Luvru.
Domnul de Pibrac intră la rege.
— Majestatea Voastră m-a chemat? întrebă el.
— Da.
— Sunt la ordinele regelui!
— Pibrac, amicul meu, zise Carol al IX-lea, ce se preumbla cu

- 200 -
— Juneţea regelui Henric —

paşi mari prin cabinetul său, vei lua cu tine patru din gărzile
mele şi îmi vei căuta în Luvru sau în Paris, pe René Florentinul.
— Majestatea Voastră, întrebă Pibrac, doreşte a consulta
stelele?
— Voiesc să pedepsesc pe un asasin, zise regele.
Pibrac găsi de cuviinţă de a se arăta că nu înţelege, dar regele
urmă:
— René e acela ce a asasinat pe burghezul Samuel Loriot.
— Alteţa Voastră îmi ordonă de a-l aresta?
— Desigur.
— Unde să îl duc?
— La Châtelet, şi îl vei pune în fiare; apoi vei spune
guvernatorului temniţei că răspunde de dânsul cu capul lui…
Pibrac se înclină, făcu un pas spre uşă, apoi se întoarse.
— Ce e? întrebă regele.
— Sire, răspunse Pibrac, sunt un sărman gentilom, pe care
regina-mamă îl iubea deja foarte puţin şi care va fi un om
pierdut, mâine, după ce a arestat pe favoritul Doamnei
Catherina.
— Ce zici? zise regele cu mărime.
— Ah! suspină Pibrac, dacă Majestatea Voastră voia chiar să
mă trimită la război, aş merge cu mai bună inimă…
— Ori ţi-e teamă, Pibrac?
— Sire, răspunse căpitanul gărzilor, dacă domnul duce de
Crillon era însărcinat de această afacere, el ar izbuti mai bine ca
mine.
Carol al IX-lea privi pe favoritul şef, apoi cugetă că mama sa
era cea mai răzbunătoare dintre femei.
— Ai dreptate, sărmanul meu Pibrac, zise el, mama mea nu
va îndrăzni de a se atinge de Crillon, pe când pe tine…
— Oh! eu, zise Pibrac, sunt un om pierdut, dacă Majestatea
Voastră stăruie ca să arestez pa acel otrăvitor.
— Du-te de caută pe Crillon, zise regele.
După câteva momente, ducele de Crillon intră.
— Duce, îi zise regele, îl vei aresta pe René Florentinul,
parfumerul reginei!
— Pe viaţa mea! Sire, strigă Crillon, omul fără teamă,
niciodată Majestatea Voastră nu m-a însărcinat cu ceva mai
plăcut.
— Aş zice tot astfel, domnule duce, zise domnul de Pibrac,

- 201 -
— Ponson du Terrail —

dacă mă numeam însă Crillon.


— Du-te, zise regele, tot tăcut şi sălbatic.

XXVII

Pe când regele dădea ordinul de a aresta pe René Florentinul,


Henric şi Noë ieşeau din Luvru şi întâlniră la douăzeci de paşi
de poartă un om care, învelit în mantaua lui, înainta cu paşi
mari.
— René! exclamă Henric.
Florentinul, căci era el, se popri şi privi pe cei doi tineri…
— Unde te duci astfel, messire? întrebă Henric.
René era palid.
— Domnilor, zise René, scuzaţi-mă, mă duc la Luvru şi sunt
grăbit; trebuie să văd pe regina îndată.

Poza pag. 260

— Dumnezeul meu, cât eşti de palid, domnule René.


— Sunt palid? gângăvi parfumerul.
— Pe credinţa mea! messire, zise Henric, mergi cu o înfăţişare
înspăimântată, aerul ţi-e tăcut… Oare n-ai reuşit în marele
proiect ce trebuia să asigure averea şi amorul dumitale?
— Nu, messire.
— Ah! drace! Dacă mă lăsai mai mult să consult stelele,
alaltăieri-seară, ai fi putut sfârşi poate de a vedea lămurit acea
influenţă nefastă ce se opunea norocului dumitale.
Henric vorbea fără batjocorire, cu tonul unui om convins de
ştiinţa sa, şi care crede că nu ţine decât de mijloace
supranaturale lucrurile stranii ce a descoperit.
El îşi juca atât de bine rolul, încât René crezu.
— Domnule de Coarasse, îi zise el, mi s-a întâmplat o mare
nenorocire… dar vă voi cere sfatul mai târziu pentru aceasta,
poate mă vei ajuta… Acum trebuie să merg la Luvru.
— Dar ce ţi s-a întâmplat? Vorbeşte!…
— Mi s-a furat sau asasinat, – nu ştiu sigur – copilul meu.
— Fata dumitale?
— Oh! nu, zise René, dar pe un tânăr ce creşteam ca pe
copilul meu şi pe care-l iubeam.

- 202 -
— Juneţea regelui Henric —

— Este cu putinţă? zise Henric cu un ton atât de naiv, încât


de aici înainte, Florentinul putea bănui pe lumea întreagă de
dispariţia lui Godolphin, mai înainte de a cugeta la el.
— Pe onoarea mea! domnule René, urmă el, poate că sunt
nebun, căci ai reputaţia unul om rău, şi ştiu că eşti inamicul
meu de moarte…
— Eu? nu, zise René.
— Ai fost, cel puţin.
— V-am iertat.
— Adevărat?
— Dumnezeul meu! zise Florentinul cu oarecare francheţe,
mi-am promis de a mă face mai bun. Fatalitatea pare că mă
împovăra şi încep a mă căi.
— Ei bine! reluă Henric, te văd atât de trist, atât de tăcut,
încât îmi inspiri oarecare interes.
René privi pe Henric.
Prinţul ştiuse a-şi da fizionomiei o atâta înfăţişare de
sinceritate încât vicleanul René fu prins.
— Şi dacă Noë şi amicul meu, vă putem fi utili…
René păru că se îndoieşte:
— Iacă, zise el, mi-ai prezis atâtea lucruri stranii, ce s-au
îndeplinit pe jumătate, încât am sfârşit prin a crede în puterea
dumitale de a prezice.
— Trebuie dar, mai mult să crezi că…
— Oh! eu, zise René, cred că mi-am pierdut influenţa, stelele
de ieri nu-mi mai descopere nimic… dar ai putea să îmi
regăseşti copilul meu…
— Mă voi încerca.
Henric privi cerul:
— Iacă o frumoasă noapte, zise el. Dă-mi mâna!
René îi întinse mâna lui.
Henric o luă şi urmă de a privi stelele.
Totodată el scoase un ţipăt:
— Domnule René, îi zise el, mergi la Luvru?
— Da, domnule.
— Nu te duce!
— Pentru ce?
— Nu ştiu, dar ţi se va întâmpla o nenorocire…
— Dar regina m-aşteaptă…
— N-ai pierdut nimic astă-noapte?

- 203 -
— Ponson du Terrail —

René tresări.
— Nu ştiu ce sunt, dar văd două obiecte a căror formă exactă
nu o pot preciza…
René păli şi cugetă la pumnalul şi cheia sa.
— Nu merge la Luvru, repetă Henric, căci acele două obiecte
ce nu pot defini…
— Ei bine!
— Ei bine! îţi vor aduce nenorocire Nu te duce…
Henric vorbea cu un ton concis, ce mişcă mult pe Florentin.
Un moment René se îndoi şi era să se întoarcă.
Dar era ora când în fiecare seară regina îl aştepta, şi dacă
René făcea pe Franţa întreagă să tremure, o încruntare de
sprâncene a Catherinei îl făcea să tremure la rându-i.
— Trebuie, zise el. Dacă steaua va întuneca destinele să-şi
urmeze cursul lor, adăugă el cu tristeţe. Bună seara, domnilor.
Şi acel om, atât de măreţ în ajun se depărta eu capul plecat
şi cu tristeţea pe fată. Dispariţia lui Godolphin îl descurajase cu
totul.
Pe când Henric şi Noë păreau că se depărtează, René intră în
Luvru, nu prin poarta cea mare, ci prin acea portiţă păzită de
un soldat, prin care Nancy introdusese în ajun pe Henric.
René sui aceeaşi scară întunecoasă. Numai în loc de a lua
galeria la stânga, el se întoarse spre dreapta şi se îndreptă spre
apartamentele reginei-mame. René obişnuia de a intra printr-o
uşă ce comunica într-un cabinet de toaletă alăturat cu camera
de culcare a reginei.
Acea uşă nu era niciodată închisă decât cu clanţa. René o
deschise şi intră în cabinet.
Apoi îndreptat de o rază de lumină, el intră în cameră.
Camera era goală. Dar lampa aprinsă şi hârtiile răspândite pe
masă îl făcu să-şi spună că regina nu poate fi departe.
Şi, într-adevăr, nu după mult timp, paşii reginei-mame se
auziră în camera vecină.
Catherina ieşind de la fiica sa, alergase după rege. Dar deja
regele se închisese în cabinetul său, şi soldatul de la uşa sa se
puse înaintea uşii zicând:
— Regele nu primeşte.
— Nici chiar pe mine?
— Pentru Majestatea Voastră chiar a fost dat ordinul, zise
soldatul.

- 204 -
— Juneţea regelui Henric —

Catherina se întorcea deci la dânsa cu mânia în inimă, când


zări pe René.
— Doamnă, strigă René ce nu prevăzu cele ce erau să se
petreacă… viu a vă cere dreptate.
— Dreptate! zise regina dându-se înapoi cu un pas.
— Da, doamnă.
— Şi ce ţi-au făcut maestre René? strigă regina a cărei furie
René nu o înţelesese încă.
— Mi-au asasinat sau răpit un copil ce avem la mine.
— Ah! – zise Catherina, care privi cu sânge rece pe parfumer.
Apoi adăugă: Este straniu, sărmanul meu René, se petrec
lucruri stranii în Paris. Aşa pe când îţi răpeau copilul..
— Ei bine! zise René curios şi văzând în fine că regina era
palidă şi că ochiul ei scânteia de furie.
— În acel timp, urmă Catherina, se asasina un burghez, din
strada Urşilor, un bătrân, o femeie şi un soldat.
— Adevărat? zise René a cărui voce tremura.
— Şi asasinul a lăsat o cheie şi un pumnal în casă.
René deveni palid.
— Şi acel pumnal, exclamă Catherina a cărei mânie se arătă
deodată, era al tău, mizerabile!
Catherina vorbind astfel aruncă o privire fulgerătoare
Florentinului…
— Doamnă… gângăvi el… mi-ai permis… dumneata…
— Taci, infame!
René aplecă capul şi începu să tremure.
Catherina urmă:
— Dar de astă-dată, îmi trag înapoi protecţia ce a făcut să fiu
urâtă de întreaga curte…
— Doamnă…
— Starostele comercianţilor a mers de a cerut dreptate
regelui, vocea publică te acuză, şi regele a permis justiţiei să-şi
urmeze cursul.
René se cutremură.
— Tu vei fi arestat, judecat de parlament, condamnat şi dat
supliciului roatei de viu.
Pronunţând aceste cuvinte, regina privi pe René. René avea
înfăţişarea unui condamnat ce-şi aşteaptă ora supliciului. Dar
Catherina zisese ea însăşi cu două zile mai înainte, erau atâtea
secrete intre el şi René, încât mila îi cuprinse inima.

- 205 -
— Ponson du Terrail —

— Iacă, zise ea, nu pot altceva nimic, decât a-ţi da povaţa să


fugi.
René, ca pierdut, o privi.
— Fugi, zise ea, fugi cât de în grabă!
Şi ea îi arătă uşa, şi Florentinul înţelesese că nu mai
rămânea îndoială. René îşi luă mantaua şi voi să sărute haina
reginei.
Dar ea îl respinse:
— Îndărăt! asasine! zise ea.
René aplecă capul şi ieşi
Atunci Florentinul ieşi în sală, şi cu capul ameţit, alergă spre
portiţa prin care intrase. Cum voia să iasă soldatul se opuse cu
arma.
— Nemernicule! zise René cu un ton de siguranţă. Oare nu
mă cunoşti?
— Eşti messire René, zise soldatul.
— Atunci lasă-mă să trec.
— Nu, zise soldatul. Am ordin, domnule René…
— Dar cum mai lăsat să intru…
— Aşa mi-a fost ordinul.
— Şi de la cine?
— De la rege.
René, înspăimântat, fugi; reurcă scara cea întunecoasă şi
intră la regină:
— Doamnă, zise el cu disperare, portiţa e păzită.
— Ei bine! zise regina, deschizând uşa camerei sale ce
răspundea în apartamentele cele mari, iacă, ieşi pe aici! poate
că gărzile scării celei mari nu au primit încă acest ordin.
René străbătu prin apartamentele cele mari şi ajunse la
scară. Două sentinele se aflau pe întâia treaptă.
— Loc! strigă René.
Sentinelele se dădură la o parte. La capătul de jos al scării se
aflau alte două sentinele.
— Loc! repetă René.
Aceştia asemenea, îi făcură loc.
— Sunt scăpat! şi zise el.
El străbătu curtea Luvrului şi ajunse sub boltă.
La acea oră marea uşă a regescului edificiu era totdeauna
închisă, dar era îndestul să bată la ferăstruia corpului de gardă,
pentru ca ea să se deschidă.

- 206 -
— Juneţea regelui Henric —

René bătu.
— Deschideţi! zise el.
Un soldat ieşi.
— Cine e? întrebă el.
— Eu…
— Numele?
— René.
Parfumerul sperase că numele lui îi va deschide uşa. De abia
îl pronunţă, când un om ieşi din corpul gărzilor. Acel om era
Jean, ducele de Crillon.
— Hola! strigă el, la mine!
La acea voce toată garda ieşi.
— Domnule, zise René, poate că nu mă recunoaşteţi?
— Aud? zise el cu mărime.
— Sunt René.
— Arestaţi-mi pe acest caraghios! ordonă ducele, ce nu se
înjosi a-i răspunde, şi luaţi-i spada.
Florentinul înţelese că Crillon primise ordine.
Un soldat îi luă spada şi el nici nu cugetă de a o scoate
pentru a se apăra.
Atunci Crillon luă acea spadă, o scoase din teacă, pe care o
aruncă departe de el, şi ţinând-o cu o mână de mâner şi cu
cealaltă de vârf, el o frânse pe genunchiul lui.
— Iată, zise el, cum se tratează aventurierii ce imită pe
gentilomi şi acuză pe oamenii regelui… Aşa! acum puneţi
lanţuri acestui asasin, ordonă el.
Nu se aflau lanţuri prin corpul gărzilor, dar nu lipseau
frânghii. După un semn al lui Crillon ei legară mâinile
parfumerului la spate.
— Acum, urmă Crillon, deschide-ţi uşa…
Uşa se deschise.
Doi soldaţi se puseră la dreapta şi la stânga lui René.
Crillon îl împinse înainte:
— Umblă! nemernicule! îi zise el.
Era pentru prima oară ca un senior al curţii să trateze atât
de cavalereşte pe parfumer, acel om a cărui favoare fusese până
atunci atât de mare încât fiecare tremura de a nu-i displace.
— Pe credinţă de Crillon! murmură ducele, această afacere
cu care m-a însărcinat regele e cam neplăcută; dar, pentru că
nimeni nu voia a se însărcina, m-am văzut nevoit de a o lua

- 207 -
— Ponson du Terrail —

asupra mea.
Şi el duse pe René la Châtelet, ale cărui uşi se deschiseră
înaintea lui.
Spre nenorocire pentru René, guvernorul de la Châtelet era
un soi de Crillon cu picioarele scurte, un gentilom de necorupt
şi fără teamă, un vechi soldat ce se numea sir de Fouronne şi
care ura pe toţi acei curteni italieni veniţi în Franţa.
— Domnule, îi zise Crillon, vezi acest om?
— Da, desigur, acesta e René Florentinul, zise sir de
Fouronne.
— Ei bine! e un asasin care va fi dat supliciului roatei din
ordinul regelui.
Sir de Fouronne privi pe René.
— Asta trebuia de mult făcută…
— Ţi-l încredinţez, adăugă Crillon, şi răspunzi de el cu capul
dumitale.
— Răspund, zise cu simplitate guvernorul.
René înţelese, intrând înăuntru, unde-i puseră fiarele de
picioare, că nu avea de aşteptat milă. Ah! murmură el, dacă
ascultam pe acel sir de Coarasse, acel îndrăcit bearnez, ce
citeşte viitorul în stele…
………………………………………………………

Pe când uşile cele gigantice de la Châtelet se închideau


asupra lui René Florentinul, Henric şi Noë convorbeau la
lumina lunii, şezând pe marginea apei, aşteptând ca ora zece să
sune la biserica Saint-Germain-l’Auxerrois.
— Noë, amicul meu, zicea Henric, cum crezi tu că îmi
împlinesc rolul de astrolog?
— De minune!
— Ştii că a fost ceva greu, prietene?…
— Desigur, că da!
— A încredinţa pe un om, ce se bucură de numele de
fermecător că eşti mai fermecător ca el, acesta e frumos!
— Dar periculos…
— Aş! pentru un moment mi-a fost milă de el, atât era de
speriat; dar mila mea n-a influenţat întru nimic, el s-a dus să
cadă într-o cursă.
— Eu sunt de părerea lui Pibrac.
— Şi, ce zice Pibrac?

- 208 -
— Juneţea regelui Henric —

— Că va ieşi din Châtelet, şi că, dacă nu iese, parlamentul îl


va achita.
— Oh! zise Henric.
— Aş! vei vedea. Şi cum mai curând sau mai târziu va afla că
i-am făcut atâtea…
Dar Henric întrerupse pe însoţitorul său.
— Noë, amicul meu, zise el, am o idee, o idee minunată!
— Să vedem.
— Şi care ne va pune pentru totdeauna la adăpost de mâinile
şi răzbunările acestui afurisit Florentin.
— Ah! zise Noë, să vedem dar acea idee.
— Paola te iubeşte, nu e aşa?
— La nebunie.
— Ei bine, răpeşte-o.
— Drace! asta e un lucru grav.
— Aceasta va fi un amanet.
— Fie! Dar unde s-o ducem?
— Cu Godolphin. Godolphin iubeşte pe Paola. Dacă Paola
consimte a-ţi rămâne prizonieră, nu va mai fi trebuinţă de a
închide pe Godolphin.
— Ah! aşa e! zise Noë, ideea e bună, şi voi cugeta.
— Te sfătuiesc.
— Şi de astă-seară voi sonda pământul.
— Te duci dar?
— Vezi bine.
În acel moment, zece ore sunară.
— Şi eu, zise Henric, voi vorbi de rău pe prinţul de Navarra.
Cei doi tineri, după ce-şi dădură mâna se despărţiră. Noë se
îndreptă spre podul Saint-Michel, Henric începu a se preumbla
în susul şi josul apel aşteptând pe Nancy.
Nancy nu întârzie de a apare pe pragul porţii. Ea tuşi, Henric
se apropie.
Soldatul care cu puţin mai înainte se opusese cu atâta
vioiciune lui René Florentinul părea acum că doarme. Cu toate
acestea nu era acelaşi din sera trecută.
— Se vede, îşi zise Henric, că acesta e ordinul obişnuit.
Nancy îi luă mâna şi se îndreptă cu el spre scara
întunecoasă.
Prinţul se urcă, dus de Nancy.
Scara era mai întunecoasă ca niciodată, şi ea păru prinţului

- 209 -
— Ponson du Terrail —

că devenise mai lungă.


— Dar, zise el, urmând a se sui, îmi pare că nu era aşa de
sus.
— Este adevărat.
— Cum! Luvru! a crescut!?
— Nu, zise cameriera.
— Atunci, doamna Margareta…
— Sst.
— Ea s-a mai înălţat cu un etaj?
— De loc… Nu.
— Dar… atunci…
— Atunci îi zise Nancy la ureche, ai uitat că adesea prinţii se
căsătoresc prin procuraţiuni?
— Fără îndoială.
— Ei bine! astă-seară ea face ca ei…
— Ce spui? zise Henric.
— Pe mine mă vei găsi la întâlnire.
Şi zicând acestea, Nancy deschise o uşă şi tânărul prinţ intră
într-o mică cameră cochetă şi cu totul parfumată.
— Aceasta e locuinţa mea, zise Nancy. Poţi să cazi la
picioarele, mele tot ce îmi vei spune va fi fidel raportat…
Şi Nancy începu a râde ca o nebună, închise uşa şi trase
zăvorul:
— Haidem! zise ea, să vedem!… Dar, cazi dar la genunchii
mei!…
Henric o privi… Nancy era frumoasă… frumoasă să
ameţească capul unui sfânt!

XXVIII

Prinţul avea nouăsprezece ani, Nancy poate şaisprezece.


Părul blond şi ochii albaştri a lui Nancy în timp de cinci
minute îi ameţiră capul şi îl făcu să uite pe doamna Margareta
ca şi pe frumoasa argintăreasă.
— Pe legea mea! murmură el; da! da, mă voi pune în
genunchi.
Şi el se puse într-un genunchi înaintea lui Nancy; luă mâna
şi i-o sărută cu galanterie.
— Bun! prea bine!… zise Nancy; de minune, frumosul meu

- 210 -
— Juneţea regelui Henric —

cavaler… acum şezi jos…


Şi ea îşi trase mâna.
Henric se încercă de a o ţine, dar mâna lui Nancy era subţire
şi satinată, şi ea îi alunecă printre degete ca un ac.
— Eşti încântătoare, zise Henric, frumoasă ca un înger.
— Ce spui?
— Şi voiesc a ţi-o dovedi.
Prinţul îi luă talia, dar Nancy îi scăpă şi râse batjocoritor:
— Ah! zise ea, procura doamnei Margareta nu înaintează
atât…
Aceste cuvinte uimiră puţin pe prinţ.
— Cum zise el, privind pe Nancy, ce nu înceta de a râde.
— Ei… da!… ştii că reprezint aici pe doamna Margareta.
— Aş! zise Henric, gândul nu-mi e decât la tine; eşti
încântătoare…
— Mi s-a spus adesea.
— Şi dacă voiai să mă iubeşti!…
— Nu! frumosul meu cavaler… nu pot…
— Şi pentru ce?
Prinţul îşi pierduse cu totul capul; el sfârşise prin a lua mâna
lui Nancy şi se aşeză lângă ea.
— Pentru ce? zise ea, tot batjocoritoare, pentru că eu nu sunt
o damă mare seu o prinţesă.
— Aud? murmură prinţul uimit.
— Şi că o fată de o nobleţe mică ca mine, sfârşi Nancy, ce n-
are de zestre decât dinţii săi cei albi, părul său blond şi ochii săi
albaştri, caută un bărbat… iar nu altceva, domnule de
Coarasse.

Poza pag. 272 – Răpirea Paolei

— Şi! zise prinţul, cine ştie? poate că ne vom putea,


înţelege…
Nancy îl privi:
— Ai fi un frumos bărbat, zise ea, dar nu voiesc pentru trei
motive.
— Ce spui?
— Cel dintâi, este că o fată ce n-are decât frumuseţea ca
zestre, nu trebuie să se mărite cu un gentilom ce nu posedă
decât spada. Nu se poate scoate unt din două pietre.

- 211 -
— Ponson du Terrail —

— Poate să se întâmple să-mi vină vreo moştenire de undeva.


— Oh! zise cameriera, trebuie să fie vreun castel în Spania
său vreo vie pe marginea Garonnei.
Henric surâse.
— Să vedem al doilea caz, zise el.
— Nu vânez cu plăcere pe moşiile altora.
Henric îşi reaminti că în ajun el se afla la genunchii
Margaretei
— Vânătoarea pe proprietăţi străine e foarte încântătoare,
zise el.
— Se poate, dar îmi place mai mult sistemul de a fi stăpân pe
el.
— Bun, şi al treilea?
— Ah! al treilea, zise Nancy, e cel mai serios.
— Adevărat?
— Da. da… şi voiesc a-l păstra pentru mine.
— Cum… nu se poate… frumoasa mea copilă.
— Dacă voieşti ţi-l voi spune, domnule de Coarasse.
— Se vedem!
— Ei bine! pentru că… mi-am dat cuvântul.
Acest cuvânt pe care tânăra fată apăsă, făcu pe prinţ să
tresară.
— Ah! Dumnezeul meu! strigă el, şi eu promisesem lui
Raoul… sărmanul Raoul!
Nancy se roşi. Henric îi luă mâna:
— Iartă-mă, mica mea, zise el; înşeli cu bună-voinţă pe
femeia ce iubeşti şi mai bucuros pe aceea ce nu iubeşti…
— Drace! frumoasă morală…
— Dar nu calcă cineva cuvântul său, şi eşti atât de
încântătoare încât uitasem făgăduiala ce-am făcut lui Raoul…
— Dar, zise cu vioiciune Nancy, n-am spus că era Raoul…
— Nu, desigur; dar faţa ţi-a devenit atât de serioasă încât nu
m-aş putea îndoi.
Nancy aplecă puţin capul.
— Cel puţin, zise ea, nu-i spune…
— Oh! fii liniştită…
Henric privi pentru o ultimă oară pe Nancy.
— Ce păcat! îşi zise el; am făcut rău de am promis.
— Domnule de Coarasse. reluă cameriera ce începu iarăşi să
râdă, ştii că eşti cam ameţit?…

- 212 -
— Juneţea regelui Henric —

— Ce spui?
— Vezi bine! Sunt zece minute de când te afli aici şi nu m-ai
întrebat încă…
— Pentru ce-am venit, nu e aşa?
— Desigur. Ei bine, te afli în camera acesta pentru că
doamna Margareta nu a prevăzut acest eveniment ce pune tot
Luvrul în mişcare.
— Şi ce eveniment, mica mea?
— Mânia regelui din cauza omorului din strada Urşilor.
— Ah! da, zise Henric.
— Şi arestarea lui René.
— El e arestat?
— Este un sfert de oră. Domnul de Crillon s-a însărcinat cu
aceasta. Şi, urmă Nancy, regina-marnă e ca o nebună; se
preumblă necontenit între ea şi doamna Margareta. Înţelegi?
— Da, fără îndoială. Dar pentru ce, mica mea, ieri…
— Ah! eşti foarte curios…
— Cum să nu fiu! zise prinţul.
— Pentru că îmi cunoşti secretul, trebuie să devin amica
dumitale, zise ea.
— Eu sunt deja al dumitale.
— Adevărat?
— Drace! trebuie să mă mulţumesc cu atât, căci Raoul…
— Sst!
Nancy puse mica sa mână pe gura lui Henric:
— Dacă vei mai pronunţa încă acest nume, nu vei şti nimic.
— Bun! Vorbeşte!
— Ei bine, doamna Margareta nu suferea de cap ieri, şi nu
avea nici o afacere.
— Ea putea deci să mă primească?
— Vezi bine.
— Pentru ce dar?…
— Pentru că femeile sunt capricioase, Doamna Margareta s-a
temut…
— S-a temut? şi de cine?
— De dumneata.
Henric simţi o bătaie de inimă.
— Frumosul meu amic, urmă Nancy, inima femeilor va fi
totdeauna un mister. Acea a doamnei Margareta e plină de
lucruri stranii şi de slăbiciuni… ai văzut pe Alteţa Sa pentru

- 213 -
— Ponson du Terrail —

prima oară. Sunt trei zile. Desigur mersese la acel bal nu cu


voinţa ei… Sărmana prinţesă a plâns toată ziua aceea.
Henric avea obiceiul să înţeleagă lucrurile mai dinainte. El
surâse:
— Ea a plâns cu ochii îndreptaţi spre Lorraine… zise el.
— Se poate.
— Şi după bal?
— Ea nu mai plângea, dar era visătoare. I-aţi promis să-i
povestiţi multe asupra curţii de Navarra.
— M-am ţinut de cuvânt, îmi pare.
— Da, frumos… zise Nancy.
— Am ofensat-o oare?
— Dumnezeul meu! zise Nancy, dacă o ofensai n-ai fi fost
acum aici…
— Dar atunci pentru ce ieri?…
— Craca s-a rupt, zise Nancy.
Henric se roşi ca un şcolar şi fu rândul lui Nancy de a-şi râde
de dânsul.
— Vezi, zise ea, dacă credem mai adineauri în castelul
spaniol şi via gasconă, cum aş fi fost de păcălită! Iubeşti deja pe
Margareta… ea te iubeşte!…
— Nancy!…
— Nu te apăra, frumosul meu fluturaş. Când priveşti acea
frumuseţe strălucitoare, îţi arzi aripile şi inima.
— Mica mea Nancy, zise prinţul ce reluă mâna tinerei fete
într-ale sale, pentru că nu sunt decât amicul dumitale, spune-
mi dacă voi mai aştepta mult spre a o revedea.
— Eşti prizonier aici până ce doamna Catherina consimte a
pleca.
— Şi atunci mă vei duce?
— Fără îndoială, n-am intenţia de a te păstra aici pentru
totdeauna.
— Aş voi bucuros… murmură prinţul, ce nu putu a se opri de
a nu admira părul lui Nancy.
Nancy îl ameninţă cu degetul:
— Te voi spune lui Raoul, zise ea, şi el îţi va da o lovitură, de
spadă…
Deodată, Nancy se ridică şi păru că ascultă…
— Regina pleacă! Vino zise ea.
Ea luă pe prinţ de mână, îl făcu se iasă din frumoasa ei

- 214 -
— Juneţea regelui Henric —

cameră şi îl duse din nou prin scara cea întunecoasă.


Camera lui Nancy era la etajul al doilea; apartamentul
Margaretei în cel dintâi, sub acela al lui Nancy. Aveau dar, să
coboare un etaj.
Cum intră în sala misterioasă, Henric simţi că inima îi bătea.
„Iată ceva straniu, îşi zise el. Azi dimineaţă, privind pe Sarah,
simţeam întocmai aceiaşi mişcare. Oare… într-adevăr… voi iubi
două femei deodată?…‖
La uşa apartamentelor prinţesei, Nancy se opri.
— Un cuvânt, zise ea, punând mâna pe cheia uşii, şi
aplecându-se la urechea prinţului, sau mai bine zis o povaţă.
— Ascult.
— Fii timid şi nu mă trăda… te voi servi!
Nancy deschise uşa, şi prinţul se află în camera Margaretei
Prinţesa ridică capul şi zări pe Henric.
O uşoare roşeaţă trecu pe fruntea Margaretei.
Ea salută pe Henric cu mâna şi făcu un semn misterios lui
Nancy.
Nancy trase zăvoarele uşii ce răspundea în apartamentele
cele mari, şi ieşi prin aceea din sală.
Atunci Margareta privi pe acela ce lua drept un mic gentilom
gascon.
Henric rămase în picioare la oarecare distanţă, şi, fidel poate
recomandării lui Nancy, poate supunându-se unei adevărate
emoţii, el păstră atitudinea unui îndrăgostit, cel mai respectuos
şi cel mai timid din lume.
Această încurcătură încântă pe Margareta.
— Ah! domnule de Coarasse, zise ea întinzându-i mâna spre
a i-o săruta, cât eşti de fericit de a nu fi prinţ!
Henric surâse, apoi suspină.
— Aşi voi să fiu… murmură el.
— Să nu fii niciodată, reluă Margareta. De azi-dimineaţă
capul mi-e ameţit de politică; regina-mamă nu-mi lăsă un
moment de odihnă.
Henric se apropie cu sfiiciune.
— Şezi jos, domnule de Coarasse, urmă prinţesa. Sper că
pentru azi, nu voi mai fi neliniştită de mâniile regelui şi de
temerile reginei-mame pentru scumpul ei, René.
Henric luă un scaun şi îl puse lângă fotoliul Margaretei…
— Vezi, domnule de Coarasse, reluă Margareta, mi-ai promis

- 215 -
— Ponson du Terrail —

de a îmi istorisi amorurile contesei de Gramont cu prinţul de


Navarra, viitorul meu soţ?
Chestiunea Margaretei descurcă pe Henric, punându-l pe
tărâmul unei convorbiri galante şi vesele.
— Doamnă, răspunse el, contesa Corisandra trece drept o
femeie frumoasă în Navarra.
— Am auzit, zise Margareta.
— Mai cu deosebire când e însoţită de bărbatul ei.
— Este adevărat, zise prinţesa, că acel sărman conte e bătrân
şi groaznic de urât? Dar şi femeia lui a început, îmi pare a face
după voia ei.
— Ei! ei! făcu prinţul.
— Ea e nebună, mi-a zis, de acel mic prinţ…
— Nebună! nu… dar o iubea mult.
— Cum! nu o mai o iubeşte?
— Ea, poate… Dar prinţul a încetat de a o iubi.
— Ce îmi spui dumneata, domnule de Coarasse?
— Adevărul, doamnă.
— S-a întrerupt amorul?
— Da.
— Dar cel din urmă gentilom sosit din Navarra, domnul de
Miossens, pe care regina Jeanna d’Albret l-a însărcinat cu
complimentele sale pentru mama mea, nu i-a spus aceasta.
— Ce i-a zis dar, Doamnă?
— Am surprins o convorbire între el şi ea, zise Margareta.
Domnul de Miossens, zicea reginei-mame: «Majestatea Sa,
regina de Navarra, ţine mult la căsătoria prinţului, n-are decât o
teamă; aceea ca pasiunea lui pentru doamna de Gramont să nu
fie prea puternică şi de nerenunţat.
— Adevărat? zise Henric.
— Am conchis că, prinţul caută ca şi mine, de a înlătura
unirea ce ne ameninţă.
Henric îşi depuse toate silinţele de a-şi stăpâni o uşoară
mişcare.
— Dacă prinţul v-ar vedea, Doamnă, sunt sigur că nu ar
urma astfel.
— Domnule de Coarasse, ţi-am spus deja că nu îmi plac
linguşitorii.
Henric se roşi din nou şi atât de bine, încât Margareta îl găsi
încântător, şi reluă:

- 216 -
— Juneţea regelui Henric —

— Aşadar, prinţul nu mai iubeşte pe Corisandra?


— Nu, Doamnă…
— De când?
— Aproape de-o lună.
— Dar… cum ştii?
— Ah! zise Henric, din două cauze.
— Adevărat?
— Cea dintâi e că contesa de Gramont era de o gelozie de
nesuferit.
— Sărmană femeie!
— A doua e că… prinţul iubeşte aiurea…
— Ce spui?
— Şi, lucru straniu, Doamnă, iubeşte pe aceea ce trebuie să-i
fie soţie.
— Ce spui domnule? strigă Margareta, ce-şi înăbuşi un
strigăt adevărat de bucurie.
— Vă raportez, doamnă, murmurele şi şoaptele curţii de
Nérac.
— Aşadar… el… mă va iubi?
— De când a văzut portretul Dumitale.
— Ah! zise Margareta râzând. Îmi pare că s-aprinde iute…
— E de douăzeci de ani, Doamnă, şi în ţara noastră…
Henric se opri şi privi cu atâta ardoare pe Margareta, încât ea
simţi o violentă bătaie de inimă.
— Ei bine, eu, zise ea, aş putea foarte bine să văd portretul
acestui prinţ cu cizme şi haine ordinare, şi nu voi deveni
niciodată nebună…
— Pot să vă fac portretul lui, Doamnă.
— Nu, nu ţin la aceasta. Să revenim la contesă. Ea trebuie să
fie disperată.
Această întrebare încurcă puţin pe prinţ.
— Pe credinţa mea! răspunse el, este că îmi este cu neputinţă
a zice Majestăţii Voastre, căci am plecat de la Nérac tocmai în
timpul când prinţul a încetat de a mai iubi pe contesă.
— Ah! zise Margareta puţin nemulţumită.
— Astfel, sfârşi Henric, îmi e destul de greu…
— Domnule de Coarasse, zise Margareta privind orologiul, ştii
că e foarte târziu?
Henric se roşi şi se ridică.
— Dacă Alteţa Voastră doreşte, îi pot face mâine portretul

- 217 -
— Ponson du Terrail —

prinţului de Navarra.
— Mâine?
Şi Margareta roşi la rândul său.
Apoi privi pe tânăr, ai cărui ochi rugători erau plini de
elocinţă.
— Fie, zise ea, vino mâine.
El îi luă mâna, şi acea mână tremura în a sa.. El o duse la
buzele sale, şi acea mână tremura şi mai tare…
El se lăsă se cadă în genunchi.
— Dar pleacă! strigă Margareta, cu totul ameţită şi cu o voce
mişcată.
Ea îşi trase mâna şi strigă:
— Nancy! Nancy!
Prinţul se ridică, Nancy deschise o uşă, îl luă de braţ şi ieşi
cu el.
— Aidea! îşi zise prinţul, Nancy spusese adevărul… sunt
iubit. Aş voi bucuros acum a nu mai fi prinţul de Navarra.

XXIX

Pe când Henric de Navarra mergea spre a vedea pe


Margareta, Noë, după obiceiul ce luase de trei zile, nu uită
întâlnirea scumpei sale Paola.
Numai în acea seră, o curiozitate neînţeleasă împinse pe
tânărul de a intra la Malican înainte de a merge a întâlnirea lui
obişnuită.
Afară de acesta, Noë avea şi un motiv pentru a intra la
Malican, pe care îl vom vedea. Era ora când soldaţii de gardă la
Luvru se schimbau şi aveau libertatea de a reintra în cazarma
lor de la Saint-Germain-l’Auxerrois, în strada Arbre-Sec.
Unui soldat îi e totdeauna sete. Cel dintâi lucru ce făceau
aceia ce ieşeau din corpul de gardă ai Luvrului era de a se
răspândi prin cârciumile vecine.
Stabilimentul bearnezului Malican era unul din cel mai bine
asortat, şi gentilomii îl vizitau adesea. Se vedeau câteodată şi
ofiţeri cum şi oameni însemnaţi.
În momentul când Noë intră, sala era plină, fiecare masă era
înconjurată de consumatori. Unii jucau pietre, alţii convorbeau.
Malican şi frumoasa Myette alergau pentru a servi pe vizitatorii

- 218 -
— Juneţea regelui Henric —

lor.
Cu toate acestea mai aveau un ajutor încă.
Malican primise, zicea el, pe uni nepot, fiul unui frate al său,
ce sosise din patria lui, venind la Paris ca să facă ceva parale.
Acesta era un băiet îmbrăcat după portul pirinienilor16, cu un
bonet roşu până la urechi, frumos ca o domnişoară, puţin sfios,
puţin neîndemânatic şi neavând încă un fir de păr în barbă.
Malican îl prezentase consumatorilor lui, zicându-le:
— Myette nu era de ajuns pentru a face toate aici… iată
nepotul meu.
— Frumuşel băiat, răspunse un soldat. De ce vârstă, e?
— Cincisprezece ani.
— Numele lui?
— Nuno, acesta e un nume din munţii noştri.
Şi Nuno deveni îndată băiat de cârciumă. Noë intrând,
schimbă priviri înţelegătoare cu el.
Apoi merse de a aşeza la o masă liberă şi ceru vin.
Myette alergă pentru a-l servi.
— Ah! iată-te, domnule Noë? îi zise ea silindu-se de a surâde.
— Da, zise Noë.
— Şi amicul dumitale?
— Vin din partea lui.
— Ah! făcu Myette.
— Cum se găseşte ea aici?
— Oh! prea bine… vezi…
— Ceea ce este, zise Noë încet, în limba bearneză, mi-e teamă
să nu o descopere.
— Niciodată, răspunse Myette, nu va fi cunoscută sub acest
costum.
— Da, dar ea poate să se trădeze.
— Crezi?
— Drace! dacă ea auzea…
— Ce? făcu Myette cu nelinişte.
— O crimă ce s-a comis astă-noapte.
— Unde?
— Acasă la ea.
— Ce spui? făcu Myette, ce nu se afla încă la curent cu
evenimentelor întâmplate în strada Urşilor.

16 Locuitor din munţii Pirinei.

- 219 -
— Ponson du Terrail —

— Bărbatul ei a fost… înjunghiat.


— Vai! nu, sărmanul n-a ştiut nimic?
— Cum? Nu, pentru că era mort. A fost asasinat…
— Aceia ce voiau a-i răpi femeia?
— Întocmai.
— Dumnezeul meu! zise Myette, ar trebui poate să o
prevenim.
— Ai dreptate, mica mea.
Dar Noë şi Myette se hotărâseră prea târziu. Deja un soldat
în concediu intrase şi vorbea cu mai mulţi alţi într-un colţ al
sălii:
— Ah! zise el, de azi dimineaţă o mulţime de oameni se
îmbulzesc în strada Urşilor.
— Bah! zise un alt soldat, şi pentru ce atâta lume?
— Pentru că s-a comis o crimă.
— O crimă?
— O crimă, dacă voieşti, eu găsesc că este numai un mic
păcat.
— Dar ce s-a întâmplat?
— S-a asasinat un burghez.
La cuvântul „strada Urşilor‖ ce-l auzi, micul bearnez se
apropiase de masă, unde o mulţime se grămădise împrejurul
soldatului.
— Se ştie, zise un soldat, că nu e un lucru atât de rău de a
omorî un burghez. Dacă era un soldat…
— Ceea ce e, zise soldatul în concediu, că afară de acesta s-a
mai găsit şi un soldat…
— Aidea de!
— Şi o servitoare…
— Ah!
— Şi un bătrân evreu.
Micul bearnez se cutremură şi deveni cu totul palid.
— Ah! aşadar pentru aceasta, zise un al treilea soldat, a venit
domnul Miron, starostele comercianţilor, la Luvru?
— Şi cine ştie, zise un nou venit, dacă nu tot pentru aceasta
domnul duce de Crillon a arestat pe parfumerul reginei, messire
René Florentinul?
Aceste din urmă cuvinte produseră o vie mişcare micului
bearnez.
El lăsă să îi cadă cana cu vin şi se rezemă de zid pentru a nu

- 220 -
— Juneţea regelui Henric —

cădea.
Din fericire, toate privirile erau îndreptate spre soldatul ce
vorbea, şi nimenea din cârciumă nu observă aceasta.
Noë şi Myette se apropiaseră de el fără zgomot.

Poza pag. 284

Însoţitorul prinţului de Navarra se aplecă la urechea lui şi îi


zise:
— Fii liniştită! ia seama! doamnă, este vorba de bărbatul
dumitale! Mizerabilul e mort.
Sarah Loriot, căci era ea, ce o găsim sub acest costum, Sarah
albă ca o statuie, îşi stăpâni mişcarea cu iuţeală şi ascultă cu
atenţie.
Soldatul urmă:
— Ceea ce îmi pare straniu, este că acest burghez era foarte
avut, că l-au asasinat pentru a-l jefui, şi se vede că îşi avea prea
bine ascunse bogăţiile; căci după murmurul public, asasinul a
căutat pretutindeni şi n-a găsit nimic.
Sarah se gândi la pivniţă şi îşi zise că asasinii bărbatului ei
nu descoperiseră secretul arcului ce făcea să se mişte o parte
din zidul atelierului, demascând astfel subterana, în care
bărbatul grămădise atâtea avuţii.
— Burghezul era dar avut?
— Foarte avut. Era un argintar.
— Argintarul Loriot? zise unul din auditori.
— Întocmai, este numele lui…
Sarah palidă şi tremurând, asculta cu nesaţ.
Myette o luă de braţ.
— Ei! vere! zise ea, vino cu mine acolo… sus.
Sarah urmă pe Myette şi sui cu aceasta scara de lemn, ce
conducea în etajul de deasupra.
Noë urmă pe cele două femei.
Răposatul Samuel Loriot, dacă ne reamintim din istorisirea
pe care frumoasa argintăreasă i-o făcuse lui Henric de Navarra,
fusese în viaţa lui, un mare mizerabil şi astfel, după moarte n-
avea un drept la regretele şi rugăciunile femeii sale.
Cu toate acestea, ştirea acestei morţi fusese atât de
neaşteptată pentru Sarah şi o ameţi atât încât leşină intrând în
mica cameră a Myettei.

- 221 -
— Ponson du Terrail —

Jos în cârciumă, Malican servea pe consumatori, şi aceşti din


urmă sfârşiseră prin a forma un mare cerc împrejurul
naratorului crimei comise în strada Urşilor.
Noë şi frumoasa bearneză, cu grăbire îi aruncă apă pe obraz,
îi frecară tâmplele cu oţet şi în sfârşit, o aduseră în simţiri.
— Doamnă, îi zise atunci Noë, mâine dimineaţă Henric va
veni a vă vedea şi vă va istorisi cum s-au petrecut toate acestea.
Numai să n-ai nicio teamă: René ce a asasinat pe bărbatul
dumitale şi voia se te răpească, René zic, a fost arestat şi
întemniţat din ordinul regelui.
Myette şi Noë îşi petrecură aproape o oră pe lângă Sarah şi o
puseră în pat.
Noë vorbind cu Sarah privi de mai multe ori pe frumoasa
bearneză cu ardoare, şi mai mult de o dată Myette se simţi
roşindu-se.
— Ah! drace! îşi zise Noë, am fost atât de fermecat de ochii
Myettei încât n-am mai cugetat la Paola… şi Paola trebuie să mă
aştepte… şi apoi aş dori a şti ce s-a petrecut la Florentinul.
Noë, după această cugetare, luă mâna lui Sarah, o sărută şi
se coborî.
Myette îl urmă.
— Adio, domnule Noë, îi zise ea.
— Cum, adio?
— La revedere, am voit să spun.
Soldaţii părăsiseră cârciuma, auzind semnalul de retragere,
şi Malican se afla singur.
— Şi prizonierul nostru? îl întrebă Noë.
— El se află tot în pivniţă.
— A mâncat?
— Nu. El plânge şi mi-a zis că voieşte a se lăsa să moară de
foame.
— Hm! îşi zise Noë, el e în stare să facă una ca asta. Şi, pe
credinţa mea, îmi vine o frumoasă idee… Malican?
— Domnule…
— Aprinde felinarul.
— Trebuie să viu cu dumneata?
— Nu este de trebuinţă. Cred că el nu mă va mânca.
— E cu toate acestea foarte furios.
— Aş, zise Noë, dacă va fi furios, îl voi strânge de gât.
Malican ridică oblonul pivniţei; Noë intră.

- 222 -
— Juneţea regelui Henric —

În partea cea mai din fund, se afla o parte despărţită printr-o


poartă de stejar. Trei zăvoare solide închideau acea uşă asupra
prizonierului de care vorbea Noë.
Însoţitorul prinţului de Navarra deschise acea uşă şi intră.
O fiinţă omenească, culcată pe un pat de paie, se ridică cu
vioiciune auzind uşa deschizându-se.
Numai mâinile erau libere; picioarele îi erau atât de bine
legate, încât îi era cu neputinţă de a se ţine şi pe picioare şi mai
puţin încă, de a umbla.
Acest om ce acum era luminat de felinarul lui Noë, nu era
altul de cât Godolphin.
Godolphin fiinţă debilă şi suferindă, somnambulul obosit
prin experienţele lui René, Godolphin pe care Henric de Navarra
şi Noë îl răpiseră în noaptea precedentă şi pe care îl aduseră cu
ochii legaţi la Malican, ce devenise călăul lui.
Godolphin se afla într-o vie disperare şi faţa îi era scăldată de
lacrimi. El privi pe Noë şi scoase un strigăt de furie:
— Ah! îi zise el, ce mai voieşti cu mine? ce v-am făcut ca să
mă ţineţi astfel închis?
Noë închise după dânsul uşa, puse felinarul jos, se aşeză pe
paiele ce serveau lui Godolphin pe pat şi zise:
— Vin să vorbesc cu dumneata, scumpul meu domn
Godolphin, şi să te consolez…
— Mă vei libera?
Noë surâse.
— Oh! nu încă, zise el; mai târziu… vom vedea…
Godolphin aruncă asupra lui o privire de ură. El vedea într-
însul mai mult ca un călău, vedea un inamic.
— Ce voieşti cu mine? zise el, dacă nu vii a mă libera?
— Voiesc să îţi vorbesc.
— Nu te cunosc…
— Aşi! dar eu te cunosc. Eşti sclavul, victima lui René
Florentinul, şi îl urăşti.
Godolphin tresări.
— Cine ţi-a spus asta?
— Ce-ţi pasă? o ştii… dar cum iubeşti pe fiica sa…
— Ah! strigă Godolphin cu furie, Paola ţi-a spus.
— Paola n-are secrete pentru mine, răspunse Noë.
Godolphin îl privi cu mânie.
— Oh! te urăsc… murmură el, te urăsc!…

- 223 -
— Ponson du Terrail —

— Pentru că eşti gelos.


— Şi dacă te-aş putea spinteca, ţi-aş bea sângele! urmă
somnambulul în prada unei groaznice iritări, aş face-o.
— Aidea, scumpul meu domn Godolphin, îi zise el, să ne
înţelegem puţin: iubeşti pe Paola?
— Ah! aş voi chiar să mor pentru ea.
— Ei bine! zise Noë râzând, mulţumeşte-te de a fi prizonier,
aceasta este foarte plăcut.
Această glumă a lui Noë fuse o lovitură de trăsnet pentru
Godolphin; el scoase mai întâi un strigăt de furie şi apoi se
cufundă în tăcere.
— Ah! zise el, ea e fericită de a mă şti aici.
— Drace! ea nu mai are păzitor. Crezi dumneata, domnule
Godolphin, că o fată de douăzeci şi cinci de ani poate iubi pe un
tată ce o face sclavă şi pe un om ce se face spionul tatălui ei?
— Pentru că o iubesc… gângăvi nenorocitul tânăr.
— Ea te urăşte… da…
— O! Dumnezeul meu! zise Godolphin ce îşi acoperi ochii cu
mâinile, simţind o aşa mare durere încât lui Noë i se făcu milă.
— Să vedem, îl zise el cu bunătate, iubeşti pe Paola, fie! dar
ce speri?
— Nimic, murmură Godolphin.
— Atunci?…
— O dată ce sunt lângă dânsa, sunt foarte mulţumit.
— Aidea de! zise Noë.
— A o vedea, a o auzi în toate zilele, chiar când mă tratează
cu asprime sau mă respinge, este pentru mine paradisul pe
pământ..
— Domnule Godolphin, fii sincer, zise Noë iubeşti pe René?
— Oh! făcu el cu dezgust.
— Îl iubeşti cu recunoştinţa unui fiu…
Godolphin îşi clătină puţin capul şi zise:
— Îl urăsc.
— Adevărat?
— Pe sufletul meu.
— Şi dacă ceri libertatea, nu este pentru a te duce să îl
găseşti?
— Nu, e numai ca să văd pe Paola.
Era în vocea tânărului om un aşa accent de adevăr, încât Noë
nu se mai putu îndoi..

- 224 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dar dacă Paola nu va fi cu tatăl său?


— Voi părăsi pe René pentru a urmări pe Paola.
— Şi dacă ţi se va încredinţa paza Paolei, după cum ţi-a
încredinţat-o şi René?
Godolphin avu un fior de bucurie.
— Cum, ce voieşti să zici? întrebă el.
— Voiesc să zic, adăugă Noë, că se poate întâmpla, ca Paola
să se gândească foarte rău sub captivitatea tatălui său.
— Ei bine?
— Şi când ar voi să se sustragă de la această tiranie, atunci
cum acei ce se interesează de dânsa nu va putea să trăiască
împreună.
— Ah! strigă Godolphin, care-şi uită pentru un moment
gelozia… dacă ai face asta domnule, dacă…
Vocea lui Godolphin tremura, el râdea şi plângea în acelaşi
timp.
Noë se sculă.
— Fii liniştit, îi zise el, şi mănâncă ceva. Eu voi veni mâine, şi
poate în acest timp vei vedea pe Paola.
Godolphin începu să plângă ca un copil
— O iubesc! o iubesc! îngână el.
Noë se ridică, aruncă o privire de compătimire asupra acestui
nenorocit slăbănog şi dezmoştenit îşi reluă candela şi plecă.
Suindu-se, el găsi pe Myette singură în sala cârciumii.
— Unde este tatăl tău, mititico?
— S-a dus să vadă cum îi mai este doamnei Loriot, zise
Myette.
— La întoarcere să-i urezi buna ziua din parte-mi.
— Cum, pleci?
Şi Myette avu o mică tremurătură în voce, care făcu să
tremure pe Noë.
— E târziu, zise el. Şi apoi, noaptea trecută am vegheat
târziu.
— Şi eu am vegheat, zise bearneza, cu un ton de reproş şi cu
toate acestea…
— Bine, bine, o să viu mâine de dimineaţă. Adio, frumoasa
mea compatrioată.
Noë luă pe tânăra fată de talie, o sărută şi o lăsă cu totul
confuză.
Apoi plecă cu repeziciune, ca şi cum şi el ar fi avut un fel de

- 225 -
— Ponson du Terrail —

confuzie prin sărutul ce primise din partea frumoasei nepoate a


lui Malican.
— Pe parola mea de onoare, îşi zise el, simt că inima mea e
schimbată. Această mică fată cu batista ei cea roşie, cu, părul
negru şi cu ochii ei fermecători, va termina prin a-mi zăpăci
capul. Şi apoi prinţul va fi foarte indignat când ar afla că m-am
întors înaintea nepoatei aceluia care şi-a pus viaţa în pericol
pentru noi… Aide să văd pe Paola; cu Paola cel puţin nu o să
întâmpin tot astfel de încurcătură.
Şi Noë o luă pe malul râului cu un pas repede, silindu-se de
a se gândi la Paola şi a uita pe Myette.
— E curios, îşi zise el pe când traversa podul Change şi se
îndrepta spre strada Barillerie; Malican este un brav bărbat,
este adevărat, cu toate acestea el nu este devotatul meu… ci al
lui Henric.
Noë tot urmând a face acest monolog, ajunse pe podul Saint-
Michel.
— René este arestat, se gândi el. Godolphin este bine închis
în pivniţa lui Malican. Aşadar Paola este singură. Găsesc prin
urmare de cuviinţă pentru a nu mă sui pe funie, odată ce este
lesne de a intra pe poartă.
Noaptea era întunecoasă, şi toţi locuitorii neguţători de pe
podul Saint-Michel erau, cea mai mare parte, culcaţi.
Noë dar merse până la magazinul maestrului René
Florentinul şi bătu încetişor.

XXX

La cele două bătăi ce Noë făcu în uşa Florentinului nu se


auzi nici un zgomot, dar la a treia, o voce ascuţită pe care
tânărul om o recunoscu îndată, întrebă:
— Cine e acolo?
— Eu, Paola… zise Noë
— Dumneata? zise tânăra fată, dumneata?
— Da… deschide… şi nu avea teamă.
Paola întredeschise uşa prăvăliei şi zise tremurând:
— Eşti singur.
— Cu totul singur, răspunse Noë.
El se strecură în prăvălie şi strânse pe tânăra fată în braţele

- 226 -
— Juneţea regelui Henric —

sale.
Paola închise cu repeziciune uşa şi îi zise prin obscuritate,
căci ea stinsese de mult timp toate lumânările:
— Dar cum ai cutezat să baţi?
— Ştiam că erai singură
— Ah! Dumnezeul meu, făcu Paola.
Ea trase pe Noë în oratoriu, închise cu îngrijire toate uşile şi
urmă:
— Ştii, dar, ce s-a întâmplat?
— Da, vin de la Luvru.
— Şi… la Luvru?
— Am aflat că noaptea trecută Godolphin nu se întorsese, şi
că toată ziua a trecut fără ca tatăl dumitale să-l fi văzut venind.
— Ah! zise Paola, tatăl meu este foarte disperat şi foarte
furios…
— Ştiu. El s-a plâns şi reginei.
— Închipueşte-ţi, reluă tânăra fată, că noaptea trecută, după
plecarea dumitale, m-am pus în pat şi nu am întârziat de a
adormi. Ştiam că Godolphin plecase şi am auzit, în fine, pe tatăl
meu vorbind încet cu un străin.
— Ah! făcu Noë.
— Acest necunoscut era mascat, acesta am văzut-o prin
deschizătura ce o cunoşti, şi după ce tatăl meu a vorbit câteva
minute încet cu dânsul, a luat o mască asemenea, şi au ieşit
împreună.
— Ştiu şi aceasta.
— Cum ştii? zise Paola, înspăimântată.
— Continuă, scumpă Paola.
— M-am aşezat în pat şi căzui într-un somn adânc, când tot
deodată o lovitură viguroasă în uşă mă deşteptă: era tatăl meu.
Pentru un moment nu m-am sculat, căci credeam că era
Godolphin, şi..
— Şi Godolphin nu apăru, nu este aşa?
— Da. M-am sculat dar şi i-am deschis. El părea agitat şi
palid… şi mi-a zis că a lăsat cheia la Luvru… apoi când observă
că Godolphin nu intrase, scoase un ţipăt teribil zicând: «Ah!
prezicerea! prezicerea!»
Paola urmă:
— Toate acestea sunt stranii, nu este aşa?
— Pentru dumneata, cel puţin.

- 227 -
— Ponson du Terrail —

— Nu cumva, că ştii altele mai curioase?


— Ştiu multe lucruri.
— Oh! dar vorbeşte, zise Paola, vorbeşte îndată, căci mi-a
venit o bănuială bizară.
— O bănuială?
— Da, m-am gândit ca eşti dumneata care ai ridicat…
— Scumpă Paola, zise Noë, nu mai urma. Ci, ascultă-mă, eu
am să-ţi descopăr nişte teribile lucruri.
— Dumnezeul meu! făcu ea cu groază.
Noë se aşeză lângă ea şi îi luă mâna:
— Eu cred, zise el, că ţi-am spus că eram vărul domnului de
Pibrac, căpitan în garda regelui.
— Da, şi că te duci la Luvru.
— În toate zilele. Şi chiar astăzi am cinat cu regele.
Paola avu un fior de orgoliu.
— Trebuie să-i placi, Amaury, zise ea, că eşti încântător.
— Linguşitoareo! zise Noë.
Apoi el îi luă o sărutare şi urmă:
— Ţi-am spus dar, că am cinat la rege, şi am aflat multe
lucruri.
— Privitoare la tatăl meu?
— Întocmai.
— Se poate! zise ea cu nelinişte.
— Tatăl dumitale, urmă Noë, era foarte bine cu regina-mamă
şi se bucura la dânsa de o mare favoare, o favoare de care
însuşi regele este gelos…
— Oh! o ştiu, zise Paola.
Această favoare, o ştii, că maestrul René o datora credinţei că
putea să citească în astre. Dar, în definitiv, în ziua în care s-a
descoperit că era prin Godolphin…
— Ce! zise cu vioiciune Paola. S-a aflat acesta?
— Dumnezeul meu! da. Şi acesta provine după urma tatălui
dumitale.
— Cum?
— El într-o seră la balul ambasadorului, bău cam mult, şi
cum un om care bea mult nu poate să-şi ţină gura, el s-a
descoperit…
— Şi el a vorbit de Godolphin?
— Neapărat.
— Nenorocitul! făcu Paola.

- 228 -
— Juneţea regelui Henric —

— Atunci, urmă Noë, cine voia să-şi răzbune contra lui şi a


favorii sale, avea în ce să lovească.
— A omorât pe Godolphin, poate?
— Nu, dar l-a ridicat şi l-a arestat.
— Şi… ştii dumneata unde, este el?
— Asta nu. Dar ştiu, din nenorocire, altceva.
— Ce?
— Scumpă Paola, reluă Noë care prefăcu o vie emoţie, mă
cutremur când mă gândesc la ceea ce am să-ţi spun… adică o
nenorocire…
Paola avu un acces de groază.
— Cerule! zise ea, tatăl meu e mort!
— Asigură-te, el trăieşte.
— Ce este altceva, Dumnezeul meu!
— Ţi-am spus că am cinat astăzi la rege.
— Da. Ei bine?
Pe timpul cinei un om a venit, acest om care a rugat pe rege
de a-l primi, era maestrul Joseph Miron, starostele
neguţătorilor.
— L-am văzut o dată, zise ea.
— Miron a venit să ceară regelui dreptate pentru o crimă
îngrozitoare…
Paola avu un fior. Ea auzise multe vage murmure contra
tatălui său.
— În noaptea trecută, urmă Noë, se asasinase un burghez
din strada Urşilor, numit Samuel Loriot. Acest burghez avea o
frumoasă femeia… o femeia de care asasinul său era amorezat…
Noë vorbea cu linişte, iar Paola se înfiora.
— Scumpă Paola, zise Noë, sunt două zile de când Godolphin
a vorbit de această femeie şi de acest burghez în somnul său.
— Dumnezeul meu!
— Îţi aduci aminte, nu?… căci chiar tatăl dumitale îl întreba.
— Amaury! strigă Paola, ce ai să mai spui, încă?
— Nimic altceva, reluă tânărul, decât că acea femeie nu se
ştie ce a devenit, dar că burghezul şi cei doi servitori au fost
asasinaţi, şi lada argintarului, căci era un argintar prea bogat a
fost jefuită.
— După aceasta? după aceasta? făcu Paola, pe care nişte
teribile presentimente o făcea se tresară.
— După aceasta, scumpa mea, asasinii, care erau doi, s-au

- 229 -
— Ponson du Terrail —

certat fără îndoială pentru bogăţia argintarului.


— Şi s-au bătut?
— Adică, unul a omorât pe celălalt, lovindu-l pe la spate.
Asasinul mort avea uniforma unul pedestru al regelui…
Paola avu o îngrozitoare bătaie de inimă, căci ea îşi aduse
aminte că necunoscutul din ajun era tocmai astfel îmbrăcat.
— Şi era mascat
— Oh! făcu Paola a cărei frică se mărea.
— Cât despre celălalt asasin, a fugit, dar în precipitaţia sa, a
uitat la nenorocitul burghez, un pumnal şi o cheie.
Paola deveni palidă. Ea se gândi îndată că tatăl ei îi spusese
de dimineaţă că a uitat cheia la Luvru.

Poza pag. 296 – Carol al IX-lea

Noë urmă:
Miron a prezentat aceste obiecte regelui, şi regele a
recunoscut pumnalul. Era…
Noë se opri.
— Continuă… murmură Paola înfiorându-se, în numele
cerului!
— Era pumnalul tatălui dumitale.
Paola scoase un ţipăt.
— Ce groază!… făcu ea.
— Atunci, zise Noë, a cărui emoţie părea că se mărea, atunci
scumpa mea Paola, am simţit inima mea sfâşiindu-se.
— Ah! scumpe Amaury!
— Mai cu seamă, urmă bearnezul, când mă gândeam că
trebuia să ne despărţim.
— Să ne despărţim? strigă Paola.
— Neapărat!
— Oh! este cu neputinţă!
— Paola, zise Noë cu o voce înceată şi tristă, tatăl dumitale
este un mizerabil, şi trebuie să alegi între el şi mine.
— Dumnezeul meu!
— Dar, ce zic eu. El e tatăl dumitale… şi îl iubeşti. Adio
Paola.
Noë făcu o mişcare şi voi să se scoale, dar Paola se aruncă de
gâtul său, se lipi de braţul lui şi strigă:
— Nu!… nu! mai bine mor!… Te urmez…

- 230 -
— Juneţea regelui Henric —

Tânăra fată era sinceră în pasiunea sa, şi Noë fu mişcat.


— Adevărat? zise el, voieşti să mă urmezi?
— Chiar şi la sfârşitul pământului.
— Nu. Dar dacă aş stărui să părăseşti pe tatăl dumitale.
— Îl voi părăsi.
— Pentru a nu-l mai vedea niciodată?
— Da, căci te iubesc.
— Dacă voi fi constrâns de a te ascunde, de a te închide în
oarecare casă a unui cartier necunoscut şi pierdut…
— Voi merge cu bucurie.
— Unde voi veni să te văd în toate zilele!…
— Primesc ca un Paradis pe Pământ, strigă ea.
— Ei bine! murmură Noë, de mâine Paola…
— Mă vei ascunde?
— Da, mâine pe seară, fii gata!
Şi el plecă.
Ea îl conduse până la uşă, şi când fu plecat, tânăra fată căzu
în genunchi şi se înecă în lacrimi.
— Oh! zise ea, ce infamie, de a fi fiica unui asasin.
Noë plecă făcându-şi următorul monolog.
— Până la un oarecare punct, Henric are dreptate, zicând că
cel mai sigur mijloc de a ţine la respect pe René este de a-i
păstra pe fiica sa, ca ostatică. Dar… ce voi face eu? Evident că
n-o s-o iau de soţie, căci oricât de frumoasă ar fi o femeie, ora
separaţiei soseşte mai curând sau mai târziu… Paola este foarte
tare frumoasă… dar… Myette?
De două zile, inima lui Noë începuse să bată foarte tare de
câte ori vedea pe bruna bearneză, sau se gândea la ea.
— Oare pe Myette iubesc eu? sau pe Paola? se întreba el,
urcând strada Saint-Jacques.
El se găsi înaintea uşii hotelului său, mai înainte de a tranşa
acesta chestiune, şi pe pragul acelei uşi găsi un personaj care
jucase un rol foarte important în noaptea trecută. Acesta era
Guillaume Verconsin, acea calfă de giuvaergiu care scăpase pe
frumoasa argintăreasă.
— Ah! domnule! domnule! îi zise Guillaume, ştii dumneata ce
s-a întâmplat?
— Da, amicul meu, zise Noë, a asasinat pe stăpânul tău.
— Adevărat domnule… şi pe când doamna Sarah fugea. Ah!
am fost foarte slab domnule, am trădat pe stăpânul meu, în

- 231 -
— Ponson du Terrail —

profitul femeii sale.


— Imbecilule! zise Noë, crezi tu că ea e care a făcut să
asasineze pe bărbatul său?
— Oh! nu, domnule, dar… dacă aş fi fost acolo… în loc de a
urma pe doamna…
— Te-ar fi asasinat ca şi pe ceilalţi.
Acest răspuns îl făcu pe Guillaume să reflecteze.
— Să vedem, zise Noë, cum ai aflat tu de acest eveniment?
căci tu nu trebuiai să apari în strada Urşilor după ce ai înlesnit
fuga stăpânei tale.
— Aşa este, răspunse Guillaume, dacă sărmanul meu stăpân
ar fi trăit, nu ar fi întârziat de a mă bănui.
— Cu toate acestea, ai venit în strada Urşilor.
— Ah! iată cum. După ce am condus pe doamna Loriot ştii
unde, mi-am luat picioarele la spinare şi m-am dus în satul
Chaillot unde am o rudă.
— Un moment, te rog îl întrerupse Noë, cine este această
rudă.
— Este sora defunctului meu tată.
— Atunci e mătuşa dumitale?
— Da.
— Şi ea locuieşte în satul Chaillot?
— Da, domnule.
— Are ea o casă care să-i aparţină?
— Da, negreşit, şi încă o casă cu o frumoasă grădină, unde
se găseşte foarte liniştită.
— Bine, zise Noë, acum continuă.
— M-am dus dar la Chaillot, şi i-am spus mătuşii mele că
venisem să petrec câteva zile la dânsa, din cauză că m-am
supărat cu domnul Loriot, patronul meu. Mătuşa mea mă
iubeşte mult, căci îi sunt moştenitorul ei.
— Acesta nu este un cuvânt, observă Noë cu un surâs.
— Cel puţin, este pentru dânsa.
— Şi apoi?
— Apoi, mătuşa mea mi-a zis: «Fii bine venit Guillaume, şi
poţi să stai cât îţi va plăcea. Casa mea este a ta.»
— Mătuşa mea, vorbindu-mi astfel, a mai adăogat: «Dar
pentru că tu vii de la Paris, trebuie ca să te înapoiezi. Căci este
în strada Saint-Denis un neguţător de mărunţişuri numit Jean
Mariton, care de la moartea unchiului tău ce e propriul său văr,

- 232 -
— Juneţea regelui Henric —

îmi plăteşte o rentă anuală de cincizeci şi doi de ludovici. Astăzi


a căzut tocmai ziua încasării lor, şi tu trebuie să mi-i încasezi.»
— Acum înţelegi, domnule, reluă onestul Guillaume
Verconsin, că nu am putut refuza pe mătuşa mea şi a trebuit să
mă întorc în strada Saint-Denis, cu toată frica ce aveam de a
întâlni pe sărmanul Samuel Loriot care mi-ar fi cerut pe femeia
sa, desigur.
— În fine te-ai întors?
— Da, domnule, şi acesta după ce am prânzit cu mătuşa
mea. Aşadar când eram în strada Saint-Denis, am văzut mai
multe grupuri de oameni, care criticau pe gentilomi şi acuzau
pe rege şi pe regină. Şi când m-am urcat în strada Urşilor care
era înţesată de mulţime, am auzit pronunţându-se numele
maestrului Loriot.
„— „Sărmanul om!‖ ziceau unii.
„— A murit îndată‖, ziceau alţii.
„— Unde l-a pescuit?‖
„— Aproape de Nesle,‖ răspundeau alţii.
— Pe credinţa mea! domnule, când am auzit toate astea am
pătruns prin mulţime şi am intrat în casa unde dusese cadavrul
nenorocitului argintar. Cei ce erau de faţă acuzau pe doamna
Sarah că a plecat în timpul nopţii cu un gentilom care
asasinase şi furase pe argintar. Dar asta nu era adevărat căci
mi-am aruncat o privire în colţul zidului care se deschide şi
conduce în pivniţă şi am înţeles că asasinii nu ghiciseră
secretul.
— Ceea ce face ca comorile argintarului să fie intacte.
— Da, domnule, aşa o sper, cel puţin.
Noë şi Guillaume erau aici cu conversaţia lor, când un pas
repede se auzi pe stradă.
Ei se întoarseră şi recunoscură pe prinţul de Navarra.
Henric se întorcea de la Luvru, fericit ca un om ce iubeşte şi
ca unul care nu se gândea nici la René Florentinul, nici la
amicul său Noë, nici mai ales la onestul lucrător Guillaume
Verconsin.
— Sst! zise Noë lui Guillaume, să vorbim de toate acestea mai
târziu şi cu uşile închise.
Şi el ridică ciocanul de la poarta hotelului. Poarta se deschise
şi Noë intră cel dintâi. Prezenţa lucrătorului cu Noë, intrigă
foarte mult pe prinţ.

- 233 -
— Ponson du Terrail —

— Ce ai venit să faci aici, maestre Guillaume? îi zise el.


Dar Noë, care deja urca scara, se întoarse şi zise:
— Guillaume ne va aduce un mare serviciu.
— Aidea de! făcu prinţul.
Cei doi tineri se urcară în camera lor şi se închiseră cu
lucrătorul.
— Casa mătuşii tale este ea mare? întrebă Noë.
— Da, domnule.
— Va putea ea să fie ocupată încă de doi oaspeţi?
— Oh! negreşit.
— Doi oaspeţi care se vor ascunde şi care să fie departe de a
fi descoperiţi.
— Fiţi sigur că numai la Chaillot nu vor fi descoperiţi acei ce
se ascund, răspunse Guillaume.
Atunci Noë se întoarse spre prinţul de Navarra şi zise:
— Mi-ai dat un bun sfat adineauri, Henric.
— Care?
— Acela de a ne rezerva pe Paola ca ostatică.
— Ei bine!
— Ei bine, Paola ne va urma şi va face tot ceea ce vom voi.
— Ah! ah!
— Şi pentru că Guillaume ştie unde s-o aşeze…
— Dar, zise Henric, tu vorbeai de doi oaspeţi.
— Da, adevărat
— Care este cel de-al doilea?
— Godolphin.
— Ei la dracu! făcu prinţul, dar asta, nu poate se fie
periculos?
— Nu.
— Pentru ce?
— Pentru că Godolphin despreţuia pe René şi iubea pe Paola.
El va păzi pe Paola şi nu se va gândi niciodată de a se mai
întoarce la René.
— Îmi pare că tu ai dreptate, zise Henric. Şi apoi, cine ştie?…
cu Godolphin vom putea afla multe lucruri.

XXXI

Pe când Noë şi prinţul de Navarra se ocupa cu Guillaume

- 234 -
— Juneţea regelui Henric —

Verconsin, de a găsi o locuinţă convenabilă frumoasei Paola,


alte evenimente se petreceau la Luvru.
Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea care dormise foarte rău,
şi care se deşteptase foarte indispus, porunci să cheme lângă
dânsul pe domnul duce de Crillon, colonelul general al
elveţienilor şi al gărzii.
Crillon când intră la rege avu un surâs pe buze şi expresia
unui om care este mulţumit de exactitatea cu care îşi conduce
afacerile ce i se încredinţează.
— Ei bine! domnule Crillon, întrebă regele, ce-ai făcut?
— Ordinele Majestăţii Voastre au fost cu sfinţenie executate.
— Ai arestat pe René?
— Da, sire.
— Ieri seară?
— Tocmai în momentul când ieşea de la regină.
— Ah! zise Carol al IX-lea încruntându-şi sprâncenele, am
multe de deznodat astăzi cu doamna Catherina.
— E probabil, Sire.
— Şi apoi, sunt sigur că ea îşi ascute unghiile pentru a scăpa
pe favoritul ei. Lupta îmi pare că va fi crâncenă.
— Hm! Sire, zise Crillon, când regele voieşte, nu se poate
lupta nimeni cu dânsul.
— Voi fi foarte nepăsător de toate acestea, Crillon.
— Majestatea Voastră va fi foarte înţelept dacă va face asta.
— Am prevenit pe mama foarte adesea, urmă regele şi chiar i-
am zis: «Doamnă, ia seama, este un mare scandal de a vedea
cineva pe un om fără naştere şi fără valoare, ca René, că se
bucură de o favoare foarte mare pe lângă dumneata, şi că într-o
zi, răbdarea mea va cere dreptate.
— Şi această zi a sosit Sire, nu este aşa?
— Da, amicul meu.
— Majestatea Voastră, sunt sigur că nu se va lăsa a se
îndupleca.
— Sigur că nu!
— Dar dacă regina va plânge?
— O voi lăsa să plângă.
— Ea va spune că René este un fermecător… şi că va fi cel
mai mare pericol pentru regat dacă el va fi sacrificat…
— Atunci îi vom răspunde că în Franţa, fermecătorii se ard de
vii.

- 235 -
— Ponson du Terrail —

În timpul acesta, se auzi o bătaie în uşă.


— Cine este? zise regele.
Raoul, frumosul paj, ridică draperia uşii şi îşi arătă figura.
— Ce vrei tu, micuţule?
— Majestatea Sa, regina-mamă, roagă pe rege de a binevoi
să-i acorde o audienţă.
— Ei bine, să intre! zise Carol al IX-lea.
Crillon se sculă.
— Rămâi duce, zise monarhul, ai să vezi dacă sunt rege în
orele mele.
Doamna Catherina de Médicis intră.
Regina era tristă, solemnă, şi îmbrăcată în negru.
— Sire, zise ea, vin să întreţin pe Majestatea Voastră în nişte
chestiuni foarte grave.
— Sunt gata a vă asculta, Doamnă.
— Lucruri care au o mare legătură cu afacerile regatului
Franţei.
— Vorbeşte doamnă…
Catherina observă pe Crillon, şi privirea sa pe care o îndrepta
spre rege, părea a zice: «Aştept ca acest nenorocit să iasă de
aici.»
Dar regele repetă:
— Vorbeşte Doamnă. Crillon este unul din acei oameni
înaintea cărora se poate zice totul; numele lui Crillon înseamnă
lealitate.
Ducele se înclină. Regina mamă îşi muşcă buzele, apoi luă
cuvântul, şi zise:
— Sire, vin să cer libertatea unui om care a adus mari servicii
monarhiei.
— Monarhia, doamnă, răspunse cu răceală regele, n-are
obicei de a aresta pe servitorii săi.
— Şi a unui om, urmă Catherina, care a descoperit un
complot foarte de curând.
— Trebuie să fi fost recompensat, negreşit.
— Acest om, pe care l-am onorat cu prietenia mea, Sire, a
fost arestat ieri.
— Ah! făcu regele.
— Arestat şi condus în închisoare.
— Nu cumva vorbeşti de René Florentinul, Doamnă?
— Da, Sire.

- 236 -
— Juneţea regelui Henric —

— Atunci, iată chiar ducele care a fost însărcinat cu


arestarea sa.
Ducele se înclină. Catherina îl privi cu mânie.
— Ah! zise ea… ducele?
— Da, Doamnă, răspunse cu simplitate bravul Crillon.
— Oare a fost prin ordinul Majestăţii Voastre?
— Da, zise regele.
— Ah! Sire!…
Regina era mişcată, lacrimile îi udaseră ochii.
— Doamnă, urmă Carol al IX-lea, v-am prevenit adesea. René
e un mizerabil asasin ce ar sfârşi prin a prăpădi bunul meu
oraş Paris, revoltând poporul, ce va da foc Luvrului.
René e acuzat pe nedrept.
— Aceasta, o va judeca parlamentul.
— Aşadar, el va fi… judecat?
— Şi sper chiar… că va fi condamnat.
Catherina se cutremură.
— Dar, Sire, zise ea, René e un om de mare trebuinţă.
— Dumitale… poate, Doamnă.
— Tronului! El prevede comploturile ce ameninţă monarhia.
— Adică că e fermecător?
— Poate…
— În acest caz, Doamnă, n-are trebuinţă nici de mine nici de
Dumneata, pentru a scăpa din Châtelet. Châtelet n-are nici uşi
nici ziduri pentru un om dotat de o putere supranaturală.
Regele vorbind, surâdea fără mânie, şi Catherina înţelese că
el îşi luase hotărârea.
— Iată, doamnă, adăugă Carol al IX-lea, doresc atât a-ţi
dovedi că ora clemenţei mele a trecut şi că m-am hotărât de a
vedea pe René Florentinul sfârşindu-şi viaţa criminală pe piaţa
Grevei mai înainte de opt zile, încât voi însărcina pe amicul
nostru Crillon cu acesta.
Şi regele zise, lui Crillon:
— Duce, te fac locotenent criminalist al regelui pentru
această afacere, şi îţi ordon de a urmări asasinatul burghezului
Loriot înaintea parlamentului, ce-l vei aduna luni dimineaţa,
pentru că mâine e duminică; şi cred că René, de care nu mă
îndoiesc, va fi recunoscut de culpabil, şi că va fi sfâşiat de viu
pe Place de Grève.
Catherina, pierdută se aruncă la genunchii regelui şi-i

- 237 -
— Ponson du Terrail —

sărută.
— Iertare! Sire, iertare! zise ea.
Regele o ridică:
— Doamnă, zise el, Dumnezeu e martor că sunt gata a face
iertare unui inocent, dar nu unui culpabil.
— Aşadar… îmi refuzi Sire?
— Refuz.
Regele pronunţă acest cuvânt cu un ton sec, ce făcu pe
regina-mamă să piardă orice speranţă.
— Adio! Sire, zise ea, adio!
Ea ieşi, silindu-se a-şi opri lacrimile, şi aruncând o ultimă
privire de ură lui Crillon.
— Ei bine! făcu regele, eşti mulţumit, duce?
— Foarte mulţumit, Sire.
— Am fost îndestul de hotărât?
— Da, Majestatea Voastră tot mă va mai însărcina cu această
afacere?
— Desigur.
— Mă autorizaţi cu deplină putere?
— Fără îndoială.
— Voi putea recuza pe membrii parlamentului de a căror
slăbiciune mă voi teme?
— Vei putea, duce.
— Atunci, sire, zise Crillon, Majestatea Voastră poate să
ordone a i se aşeza tribuna pe Place de Grève. Ea va putea
asista mai înainte de opt zile la execuţia lui René.
— Voi asista, replică regele.
Pajul Raoul reapăru.
— Ce mai este? întrebă Carol al IX-lea.
— Doamna Margareta de Franţa doreşte a vedea pe rege.
Raoul abia sfârşi, când prinţesa îşi arătă frumoasa faţă pe
pragul camerei regale.
— Ah! tu eşti Margot, zise regele. Mă prind că ghicesc pentru
ce vii a mă vizita.
— Se poate, Sire.
Regele îi luă mâna.
— Ai văzut pe regina-mamă?
— Ea a fost la mine, Sire.
— Şi ea te-a trimes aici pentru a-mi cere a graţia pe René.
— Oh! tocmai nu…

- 238 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dar… pentru ce atunci?…


— Regina voieşte a-i fi permis de a vedea pe acel nenorocit.
— Nu, Margot, scumpa mea!
— Dar, Sire… să-l vadă…
— Pe credinţa mea, Sire, zise Crillon, dacă Majestatea
Voastră voieşte ca să însoţesc pe regina-mamă, îl asigur că nu
va seduce nici pe guvernor, nici pe călău, nici pe mine…
— Ei bine, fie, răspunse Carol al IX-lea. Margot tu poţi spune
reginei că-i dau voia de a vizita pe René în închisoarea sa, cu
condiţia numai ca întrevederea să se facă de faţă cu domnul
duce de Crillon.
— Îţi mulţumesc, Sire, zise prinţesa; mă duc să-i comunic
această bună noutate.
Regele îi sărută cu galanterie mâna şi îi zise, cu surâs
răutăcios:
— Ştii tu că acest mic gentilome bearnez ce se numeşte
Coarasse dansează de minune!
— Da, zise Margareta ce se roşi puţin.

Poza pag. 308 – Toaleta Margaretei

— Şi e foarte spiritual.
— Ah! adevărat?
— O ştii tot atât de bine ca şi mine, sărmana mea Margot.
Aide!… vom vorbi altă dată…
Margareta se depărtă cu totul ameţită, şi regele, încântat de
hotărârea ce îşi ţinuse, începu a râde:
— Sărmana Margot! repetă el. Desigur, vărul nostru Henric
de Guise a făcut rău de s-a reîntors la Nancy.
………………………………………………………

Pe când doamna Catherina şi fiica sa Margareta rugau pe


rege fără succes pentru a obţine graţierea lui, René Florentinul
zăcea pe paiele umede ale Châteletului, acea temniţă de mii de
ori mai îngrozitoare decât Bastilia.
Seara în ajun, ducele de Crillon îl dăduse în mâinile
guvernorului, zicând:
— Vei răspunde de acest om cu capul dumitale, domnule!
Guvernorul se înclinase.
Apoi chemase doi păzitori, care părură lui René ca demoni

- 239 -
— Ponson du Terrail —

ieşiţi din infern.


— Luaţi pe acest om… ordonase vechiul soldat; puneţi-i fiare
la mâini şi la picioare şi duceţi-l în boltă.
Dar păzitorii Châteletului, puţin bănuitori de a şti dacă aveau
a face cu un om însemnat sau cu vreun pungaş ordinar, luase
pe René de umeri şi îl împinse înainte.
Dar guvernorul şi Crillon voiseră ei înşişi să vadă dacă
ordinele lor erau ascultate, şi pentru aceasta ei se coborâră
luminaţi de torţe, urmaţi de păzitori, şi asistară ei singuri la
întemniţare.
Lui René, după ce i se puseră fiare la mâini şi la picioare, îl
legară cu un lanţ prinprejurul corpului al cărui capăt era legat
de un inel mare prins în zid.
În fine, el văzu o ferăstruie din uşă deschizându-se şi după
ferăstruie, pe Crillon punând o sentinelă zicându-i:
— Acest om ce vei păzi se va încerca a te corupe, îţi va oferi
aur şi îţi va făgădui favoarea reginei, dar îţi promit eu de a te
sfâşia de viu dacă nu-ţi vei face datoria.
— Domnule duce, răspunse sentinela, sunt soldat şi nu mă
vând.
Acel accent de francheţe stinsese orice speranţă a lui René.
Prizonierul petrecuse o noapte îngrozitoare; fiarele îl zdrobeau
şi el nu putea face decât prea puţine mişcări.
Dar nu suferinţa psihică îl preocupa, o tortură morală…
îngrozitoare îi cuprinsese spiritul. Desigur, dacă cu o lună
înainte, când se afla încă în strălucirea puterii şi norocului său,
Florentinul ar fi fost arestat, cum se afla acum, favoritul reginei
Catherina ar fi ameninţat, ar fi jurat pe Dumnezeu şi pe
Diavolul, şi ar fi zis: «Înainte de trei zile, regina mă va libera şi
voi pedepsi pe toţi aceia ce au îndrăznit de a ridica mâna asupra
mea.»
Cu o lună înainte, René nu se aştepta la nenorocirea ce îl
ameninţa.
Dar de atunci, un om se găsi în calea lui ce-i făcuse o stranie
prezicere, şi acea prezicere corespundea cu aceea a ţigăncii care
într-o zi în tinereţea sa, îi prezisese că unirea fiicei sale cu un
gentilom îi va cauza moartea.
Afară de aceasta, o bănuială îngrozitoare cuprinse inima lui
René.
— Godolphin, a dispărut îşi zise el; l-au omorât, fără îndoială,

- 240 -
— Juneţea regelui Henric —

cu scop de a-mi putea răpi pe Paola… şi dacă… răpitorul e


gentilom, sunt un om pierdut… mort…
Din momentul când fu atins de această idee, René fu cuprins
de cea mai mare disperare, şi nu căută de a se opri la ideea că
regina-mamă, Catherina şi-ar depune toate silinţele pentru a-l
scăpa.
Superstiţiosul italian vedea deja parlamentul cu membrii
îmbrăcaţi cu mantale roşii, apoi la spatele lor, Place de Grève,
călăul, roata ce trebuia a-i sfărâma membrele, cazanul plin de
plumb topit cu care trebuia a-i uda rănile şi mulţimea mişcată.
Acel om ce făcuse ca curtea să tremure, acel otrăvitor
înaintea căruia toţi se înclinau, devenise mai mizerabil decât un
trădător căruia i se pune frânghia de gât…
Cu toate acestea, spre miezul zilei, o voce cunoscută îl
deşteptă din acea letargie morală.
De cealaltă parte a ferăstruii, ducele de Crillon zicea:
— Vino, Doamnă!
— Ah! ce groază! răspunse o voce de femeie, să pună pe
sărmanul meu René în acest loc!…
— Aceasta e bolta asasinilor.
— Duce, îţi jur că e inocent!
René se ridică deodată şi se încercă de a rupe fiarele ce îl
împovărau.
El recunoscuse vocea Catherinei de Médicis.
Regina-mamă se coborî în acele subterane infecte pentru a
vizita pe scumpul ei Florentin.
— Deschide! ordonă Crillon păzitorului. Păzitorul deschise şi
intră cel dintâi în boltă purtând o torţă.
René văzând pe regină întrând în bolta lui, i se păru că era
un înger, ce venea de a-i sfărâma lanţurile.
— Sărmanul meu René, îi zise ea cu emoţie, văzând starea
mizerabilă în care se găsea favoritul ei.
Şi ea se întoarse spre duce.
— N-ai să-i scoţi fiarele? întrebă ea.
— Vai! nu, Doamnă.
— Duce, zise ea cu mânie, ia seama!
— Doamnă, răspunse Crillon cu respect, mă supun regelui,
singurul meu stăpân.
— Ah! Doamnă, Doamnă… se rugă René, voiesc să ies de
aici… Nu eşti dumneata regina? N-ai dumneata deplină putere?

- 241 -
— Ponson du Terrail —

— N-am nici pe aceea de a te libera de fiare, suspină regina,


şi regele, fiul meu mă tratează mai crud decât pe cel mai ticălos
supus al lui.
Regina se întoarse din nou către domnul duce de Crillon.
— Duce, zise ea, nu cer ca să scoţi fiarele sărmanului meu
René, dar de a mă lăsa singură să vorbesc cu dânsul.
— Este cu neputinţă, Doamnă, trebuie să asist la
întrevederea dumneavoastră; regele mi-a ordonat astfel.
— Oh! asta e prea mult! strigă Catherina deodată cu mânie.
Crillon, nepăsător, se puse lângă uşă, pe care păzitorul o
închisese.
Atunci regina, ce se afla la trei paşi distanţă de duce, se
aplecă spre René, şi îi zise în italieneşte:
— Vorbeşte încet…
— Drace! murmură Crillon, sunt un om pierdut. Nu ştiu
limba italiană.
— Am cerut în zadar graţierea ta, zise ea, regele e
neînduplecat.
— Oh! ştiu, zise René.
— Parlamentul se întruneşte poimâine… luni.
— Dumnezeul meu! făcu René tremurând.
— Şi vei fi dat torturii.
— Ah! zise René, sunt pierdut!
— Şi cu toate acestea, urmă regina, mai sper…
René o privi cu veselie.
— Îţi vor pune chestiunea…
René făcu o mişcare de spaimă.
— Dar, zise regina, dacă vei fi curajos, vei nega…
— Şi dacă voi nega!
— Te voi scăpa, poate. Nu te asigur de nimic încă, zise
Catherina.
René mişcă cu tristeţe capul.
— Ah! zise el, sunt un om mort dinainte, şi ţiganca a spus
adevărul.
— Ţiganca…
Catherina era ea însăşi superstiţioasă, şi pronunţă acest
nume de ţigancă cu oarecare nelinişte.
— Da, doamnă, zise René, o ţigancă mi-a prezis, în copilăria
mea, că voi avea o fiică ce-mi va cauza moartea.
— Ce spui tu? făcu Catherina, şi cum fata ta poate?…

- 242 -
— Juneţea regelui Henric —

— Fiica mea îmi va cauza moartea în ziua când va iubi un


gentilom, murmură René cu un accent de încredere profundă.
Şi el povesti reginei profeţia ţigăncii, apoi adăugă:
— Pusesem lângă dânsa pe un tânăr ce crescusem şi care era
însărcinat de a o păzi… ca pe o comoară…
— Ei bine?
— Ei bine! mi s-a răpit sau asasinat ieri acel tânăr.
— Şi crezi?
— Pentru a-mi răpi fata… această idee îngrozitoare mă
urmăreşte.
— Şi apoi, cine ştie? zis Catherina, ţiganca s-a înşelat poate?
René ridică capul:
— Bearnezul mi-a spus acelaşi lucru, răspunse el cu tristeţe.
— Bearnezul?…
— Da, ca şi mine, el citeşte în stele.
Regina tresări.
— De ce bearnez vorbeşti?
— De domnul de Coarasse.
— Acel tânăr la care regele ţine mult, şi care îmi displace
mult?
— Da.
— Acela ce te-a bătut şi închis într-o pivniţă? adăugă regina.
— El însuşi, doamnă.
— Şi tu zici că el citeşte în stele?
— Mi-a spus lucruri pe care numai eu le ştiam şi m-a
înspăimântat.
— Aceasta e straniu, murmură Catherina.
— Aşa, alaltăieri, el mi-a prezis ceea ce mi se va întâmpla.
— Adevărat?
René, prin prudenţă, crezu că vorbise îndestul despre
aceasta; el nu voia a mărturisi că stelele în care el pretinde a
citi, nu i se putea atribui lui meritul, ci somnambulului
Godolphin.
Dar el istorisi Catherinei, referitor la prinţul de Navarra,
lucruri ce mirară mult pe regină.
— Oh! oh! îşi zise ea, aş voi să văd mai de aproape pe acest
domn de Coarasse.
Apoi aruncă o privire repede lui Crillon.
Bravul duce părea un om înaintea căruia se vorbeşte o limbă
necunoscută, şi care devine mânios că nu poate nimic înţelege.

- 243 -
— Ponson du Terrail —

XXXII

Ceea ce René narase reginei privitor la Henric şi prezicerea


lui, nu făcură decât ca să păstreze câteva momente tăcerea.
Tot deodată ea îi zise:
— Cum se cheamă acel tânăr ce îl aveai pentru paza Paolei?
— Godolphin.
— Eşti tu sigur?
— Cum… sigur?… făcu René mirat de această întrebare.
— Da… aveai încredere în el?
— Ca şi în mine însumi.
— Nu te-a trădat el poate?
Acesta întrebare făcu pe René să tresară, şi o bănuială
fulgerătoare îi străbătu mintea.
René, cugetă că poate Godolphin şi gentilomul bearnez se
cunoşteau, şi că acesta din urmă îi spusese tot. În acest caz,
Henric ar fi fost un şarlatan, un om fără inimă, şi pretinsa sa
ştiinţă de a prezice, devenea un mister a cărui victimă el era.
Dar o a doua cugetare a lui René veni să combată această
bănuială: «Godolphin nu vorbeşte de afacerile mele, decât în
somnul său, şi când se deşteaptă nu îşi mai aduce aminte de
nimic, se gândi ei. Godolphin n-a ştiut niciodată istoria sa. El n-
a ştiut niciodată că l-am adus la mine cu mâinile înroşite de
sângele tatălui său, şi cu toate acestea bearnezul mi-a spus
toate acestea…»
— Nu, Doamnă, zise el tare, Godolphin este incapabil de a
mă trăda. Şi afară de aceasta el nu ştia ceea ce mi-a spus
bearnezul.
— Toate acestea sunt stranii, repetă Catherina.
René reluă:
— Doamnă… Doamnă, este o fatalitate care mă persecută. Te
rog, veghează asupra fiicei mele, ia-o cu dumneata, şi închide-o
ca nici un gentilom să nu se apropie de dânsa, căci fără de asta,
sunt un om pierdut…
— Îţi promit, zise Catherina. Când tu vei părăsi Châteletul,
eu mă voi duce să ridic pe fiica ta…
— O să o duci la Luvru, nu este aşa?
— Da.

- 244 -
— Juneţea regelui Henric —

— O s-o închizi?
— Ţi-o jur.
— Şi apoi, adăugă René, trimite să caute pe Godolphin, căci
inamicii mei…
— O să-l găsească! zise regina.
O lumină de speranţă, străluci în ochii Florentinului.
— Aide! curaj, zise Catherina, am să încerc să te scap.
— O să-l înduioşezi pe rege?
— Nu, dar o să mă silesc să te declar inocent.
— Ei au… probe…
— Ce face cu asta?
— Dar pumnalul!.. şi cheia mea!…
— Taci! zise Catherina. Vom vedea… Numai bagă bine de
seamă ca să nu te pierzi tu singur.
René o privi cu nelinişte.
— Întâi o să te supună la interogator, apoi te va pune la
torturi.
Florentinul se înfioră.
— Dacă vei mărturisi adevărul, eşti pierdut!
— Dar dacă… o să tăgăduiesc…
— Atunci te voi scăpa.
Ea se plecă la urechea lui şi adăugă:
— Astă-seară, tu vei cere un confesor.
— O să mi-l acorde ei?
— Nu s-a refuzat nimănui, un confesor.
— Şi acest confesor?
— El îţi va aduce instrucţiunile mele.
Regina se sculă şi zise lui Crillon:
—Duce, sunt gata să te urmez. Adio sărmanul meu René.
Ea îi întinse mâna să i-o sărute şi Florentinul o acoperi cu
lacrimi.
Crillon lovi cu mânerul spadei lui în uşă.
Păzitorul închisorii veni să deschidă. Ducele, care era un brav
gentilom, oferi braţul său reginei conform obiceiului din acel
timp şi ieşi.
— Mulţumesc! zise ea cu mărinimie. Dar luminează-mi duce.
Ducele îşi muşcă buzele şi plecă înainte cu torţa.
Când el fuse afară din subterană, el se întoarse şi privi pe
Catherina.
— Scumpe duce, îi zise regina-mamă, care spera un moment

- 245 -
— Ponson du Terrail —

de a îndupleca pe asprul şi loialul Crillon, ai visat vreodată la


spada unul conetabil17?
— Da, doamnă.
— Ah! făcu regina.
Şi ea avu un surâs plin de promisiune.
Dar Crillon adăugă cu aspra lui francheţe de soldat:
— Numai, nu m-am gândit niciodată, Doamnă, ca să o pot
obţine, prin a favoriza evadarea unul prizonier, încredinţat
lealităţii mele.
Catherina păli de mânie.
— Ai vorbit prea sus, duce, zise ea.
— Prea sus, doamnă, când este vorba de onoarea mea.
— Şi nu eşti… curtean…
— Mă numesc numai Crillon, răspunse cu simplitate asprul
soldat.
„Oh! se gândi Catherina, va veni ea o zi în care voi pedepsi pe
acest om.‖
Şi ea ieşi cu capul sus şi cu un aer nemulţumit din acele
bolţi întunecoase ale Châteletului, unde niciodată vreun om sau
vreun simplu gentilom francez nu a cutezat să reziste ordinelor
ei.
Litiera reginei-mame era la poarta Châteletului.
Regina saluta pe Crillon cu mâna şi nu îl invită nicidecum să
se urce lângă dânsa.
Purtătorii voiră să ia drumul Luvrului, dar regina se opuse şi
zise unui şambelan care o preceda:
— Condu-mă în insula Saint-Louis, adică în strada care
poartă acest nume.
Litiera Catherinei o luă în pasul cel încet al purtătorilor ei,
spre malul Senei până la Petit-Pont, intră în strada insula
Saint-Louis, şi pe la mijlocul acestei străzi, regina ordonă a se
opri la uşa unei vechi case de un aspect trist, şi cu nişte ferestre
garnisite cu fiare.
Acolo ea deschisese şi ridică ea însăşi ciocanul de la poarta
cea mică.
La deschiderea porţii, Catherina îşi lăsă voalul de dantelă pe
obraz, intră singură, şi închise poarta după dânsa.
Ea se găsi atunci într-o vastă curte unde iarba ieşise printre

17 Comandant suprem al armatelor regale din Franţa feudală.

- 246 -
— Juneţea regelui Henric —

pietrele pavajului, o bătrână servitoare veni spre dânsa şi


neînchipuindu-şi că se găseşte în faţa unei regine, ea o întrebă
ce voieşte.
— Voiesc ca să văd pe prezidentul Renaudin, răspunse
Catherina de Médicis.
— Veniţi cu mine, zise servitoarea.
Catherina urcă o scară cu trepte uscate, cu balustrade de fier
ruginit şi fu introdusă într-un fel de cabinet, unde un om
îmbrăcat în negru lucra înaintea unei mese.
Acest om care era tânăr încă, avea o frunte încreţită de
studiu, un ochi viu şi clar, buzele subţiri, nasul ascuţit, în toată
fizionomia sa nu arăta decât expresia unei fineţi de vicleşug.
El auzind venind cineva, se întoarse şi zări pe Catherina.
Servitoarea ieşi şi închise uşa cabinetului.
Atunci regina îşi ridică voalul şi prezidentul Renaudin scoase
un strigăt şi se sculă cu un fel de spaimă şi respect.
— Majestatea… Voastră!.. îngână el.
— Maestre Renaudin, zise regina care îşi puse un deget pe
buze, te-am făcut prezident, şi eşti dumneata care este
însărcinat cu punerea în acuzaţie.
— Majestatea Voastră m-a încărcat cu toate binefacerile sale
şi recunoştinţa mea este fără margini, zise prezidentul
înclinându-se.
— Acum vin să pun recunoştinţa dumitale la probe.
Atunci Catherina istorisi pe scurt şi cu toate detaliile
asasinatul burghezului Samuel Loriot, arestarea lui René şi
adunarea viitoare a parlamentului.
— Ce trebuie să fac pentru a scăpa pe René, întrebă după
aceasta Catherina.
— Doamnă, răspunse omul tribunalului, eu nu sunt decât
prezidentul de la Châtelet, şi nicidecum prezidentul
parlamentului. Prin urmare fac numai interogatoriul
culpabilului, şi nu judec.
— Vei fi prezidentul parlamentului, zise cu răceală Catherina,
şi aceasta în termen de trei ani, dar până atunci…
— Până atunci, răspunse el, trebuie să scap pe René.
— Trebuie, zise regina.
Parlamentul este incoruptibil. Cu toate acestea favoritul
Majestăţii Voastre, şi-a atras ura generală.
— O ştiu.

- 247 -
— Ponson du Terrail —

— Aşadar parlamentul îl va condamna cu mare bucurie.


— Ştiţi şi acesta. Dar o să fii dumneata care o să-i iei
interogatoriul.
— Da, doamnă.
— Şi dacă nu mărturiseşte nimic?
Prezidentul surâse:
— Inocenţii mărturisesc tot, când li se dă torturi, zise el.
— René va nega.
— În tot cazul, doamnă, dacă aş fi singur cu călăul aş putea
să îi scurtez întrebările, urmă Renaudin; dar voi fi asistat de doi
judecători care sunt incoruptibili.
— René va avea curaj, şi va nega tot.
— Dar aceasta nu îl va împiedica nicidecum de a fi judecat, şi
apoi acel pumnal, acea cheie, vor fi nişte probe destul de
evidente…
— Este adevărat, zise regina, atinsă de justeţea observaţiei
lui Renaudin.
Apoi aducându-şi aminte că uitase să vorbească de
Godolphin, ea îi istorisi dispariţia acelui tânăr.
— Ah! zise Renaudin, dacă s-ar putea să îl găsim şi a-l sili să
mărturisească faptul că el e cel care a comis crima şi a furat
pumnalul lui René.
— Iată o frumoasă idee! strigă Catherina, dar unde să-l
găsim?
— Sau mai bine…

Poza pag. 320

Renaudin se opri.
— Sau mai bine? îl întrerupse regina cu curiozitate.
— Doamnă, murmură prezidentul, voi găsi mijlocul de a
scăpa pe René… vă promit… dar cu o condiţie.
— Care?
— Aceea de a suferi torturile fără a se înfricoşa.
— Le va suferi.
— Majestatea Voastră poate se mă primească la Luvru.
— Când?
— Astă-seară, dacă este cu putinţă…
— Atunci plimbă-te pe dinaintea porţii secrete de pe malul
apei şi să aştepţi să sune nouă ore, când un om te va găsi şi te

- 248 -
— Juneţea regelui Henric —

va conduce la mine.
— Voi fi, doamnă.
Regina se ridică.
— Adio, maestre Renaudin, zise ea. Pe diseară.
Prezidentul o conduse cu respect până la litieră.
— La podul Saint-Michel! zise regina.
Litiera trecu insula Saint-Louis şi intră în cetate, apoi luă
strada Barillerie şi se opri înaintea prăvăliei maestrului René
Florentinul.
Cu o oră mai înainte Paola se găsea singură în prăvălie, cu
obloanele trase şi cu totul tremurândă şi ascultând cu groază
discuţiile neguţătorilor din cartier.
Era a doua zi, de când prăvălia teribilului parfumer se găsea
închisă, şi vecinii lui care erau obişnuiţi de a vedea în toate
dimineţile pe Godolphin şi frumoasa Paola, vorbeau între dânşii,
şi se păzeau mişcaţi că nu văzuse nici pe unul nici pe altul.
Populaţia se îndoia mai puţin de maestrul René decât de
marii seniori şi gentilomi. Ei ştiau favorurile lui la curte, şi nici
nu cutezau să-şi dea nişte opinii contrarii în contul lui.
— Desigur, zicea o frumoasă neguţătoare, lui René i s-a urât
de a mai ţine prăvălia, el care intră întotdeauna la Luvru.
— Aidea de! zise un vecin, eu pariez că i s-a întâmplat vreo
catastrofă.
— Şi ce crezi că i s-a întâmplat? zise un al treilea
interlocutor.
— Mie îmi pare că este arestat.
— Pentru ce?
— Se zice că el a asasinat pe un burghez din strada Urşilor.
Aceste comentarii s-ar mai fi prelungit dacă un eveniment
care se ivi nu ar fi întrerupt aceste discuţii.
Paola, ascunsă după uşa prăvăliei sale ascultase în cea mai
mare groază, tot ceea ce se zisese de tatăl său, când ea auzi
paşii mai multor cai.
Neguţătorii adunaţi pe pod văzură venind o litieră pe care doi
cavaleri o escortau.
La acesta epocă, masca nu era ceva extraordinară, mai ales
în timpul carnavalului.
Prin urmare nu era rar de văzut, în mijlocul zilei de a se
vedea o damă sau un cavaler pe care un drept oarecare de
intrigă amoroasă, politică sau de a păstra un incognito, sileşte

- 249 -
— Ponson du Terrail —

să meargă pe stradă cu o mască neagră de catifea pe obraz.


Cei doi cavaleri care escortau litiera erau mascaţi, călăreau
pe nişte cai prea frumoşi şi hainele lor spuneau îndestul că erau
gentilomi.
Cât despre litieră, ea era foarte simplă şi ca a multor dame şi
seniori din Paris.
Cortegiul se opri înaintea prăvăliei maestrului René.
După ce neguţătorii îşi satisfăcură curiozitatea, unul dintre
gentilomi se dădu jos, păru că se deranjează prea puţin că
prăvălia era închisă şi bătu tare în obloane cu mânerul
pumnalului său.
— Cine este acolo? zise dinăuntru vocea Paolei.
— Eu… Amaury… deschide, răspunse cavalerul.
Neguţătorii din podul Saint-Michel văzură uşa
întredeschizându-se şi cavalerul strecurându-se în prăvălie.
— Înapoi, voi curioşilor, zise celălalt gentilom mascat, care
rămăsese pe cal; ceea ce se petrece aici nu vă priveşte.
Neguţătorii timizi se depărtară, dar ochii lor erau îndreptaţi
tot asupra litierei când văzură uşa prăvăliei deschizându-se.
Cavalerul mascat ieşi cu o femeie la braţ.
Femeia era mascată ca şi dânsul, dar nimeni nu se îndoi că
nu era Paola.
Cavalerul o urcă în litieră, el se urcă pe cal şi cortegiul plecă
spre puntea Change şi se îndreptă spre malul drept al Senei.
Atunci neguţătorii oare rămăseseră înmărmuriţi se grupară
din nou.
Zece minute după plecarea litierei care ducea pe Paola, o altă
litieră intră în strada Barillerie: acesta era aceea a Doamnei
Catherina.
Regina-mamă, mergea incognito, precedată numai de un
soldat armat cu o suliţă, şi neguţătorii care asistaseră la
ridicarea Paolei, fură departe de a-şi închipui că dama care
deschidea şi lovea la uşa prăvăliei era doamna Catherina de
Médicis, mama regelui.
Regina bătu, dar nimeni nu răspunse. Ea bătu mai tare, şi
nici un zgomot nu se auzi în interior.
Atunci văzând grupul neguţătorilor, ea se apropie de dânşii.
— Iertaţi-mă, amicii mei, zise ea, dar nu este asta prăvălia
parfumerului René?
— Da, doamnă.

- 250 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dar nu e nimeni aici?


— Se zice că e în închisoare, răspunse frumoasa vânzătoare
de mărunţişuri.
— Dar… fiica sa?
— Ah! reluă neguţătoarea, vii prea târziu, frumoasa mea
doamnă.
— Şi pentru ce? întrebă Catherina.
— Pentru că e un sfert de oră, decând doi frumoşi seniori au
ridicat pe frumoasa Paola.
Catherina scoase un ţipăt de groază; ea îşi aduse aminte de
grija lui René, de recitarea ce-i făcuse şi superstiţia ce avea el.
Prezicerea părea că se realizase.

XXXIII

Pe când doamna Catherina asculta de la neguţătorii de la


Saint-Michel detaliile ridicări Paolei, aceasta din urmă mergea
în litieră, pe cealaltă parte a apei.
Cortegiul şi cei doi gentilomi o luă prin cartierul Saint-Paol şi
bariera Saint-Antoine.
Când ajunse acolo, litiera se opri.
— Acum, zise cavalerul care mergea în stânga frumoasei
Florentine, rolul e jucat… Coboară-te, scumpă Paola. Dacă
litiera a fost urmărită, apoi sigur că s-a pierdut direcţia ei.
Paola ieşi din litieră, cavalerul se aplecă, o apucă de talie, şi îi
ajută să descindă pe cal.
În acelaşi timp, celălalt cavaler, zicea purtătorilor:
— Bunii mei amici, puteţi să vă întoarceţi, căci nu mai avem
trebuinţă de voi.
El le aruncă patru scuzi şi purtătorii trecând drumul, se
îndreptară spre bariera Saint-Antoine şi intrară în Paris.
Noë şi Henric, căci erau ei, o luară în galop în direcţia
Charenton, şi continuară a merge pe lângă zidurile mânăstirii
Peres-de-Saint-Antoine.
Dar după un sfert de oră, ei o apucară pe la spatele lui
Charenton, şi intrară în şanţurile care înconjurau zidul fortificat
al Parisului de Nord.
Noë ţinea încă pe Paola în braţe.
După ce ajunseră la gropile Grange-Batelière şi bariera

- 251 -
— Ponson du Terrail —

Montmartre, ei se opriră.
Paola se lăsă să alunece în scara lui Noë, şi Henric descălecă.
Atunci italianca puse piciorul său cel mic pe genuchiul
prinţului şi prin acest ajutor, sări pe calul care il ceda.
— Adio, pe diseară… zise Henric lui Noë
Noë şi Paola după ce se urcă pe calul prinţului, reluară cursa
în galop şi continuară a merge pe lângă murul înconjurător.
Cât despre Henric de Navarra, el reintră în Paris prin bariera
Montmartre, şi merse foarte liniştit pe jos până în dreptul
Luvrului.
Chiar în momentul când ajunse la malul apel şi se îndrepta
spre poarta secretă a Luvrului, el zări o litieră precedată de un
soldat care urma acelaşi drum ca şi el.
O femeia scoase capul pe portieră şi prinţul recunoscu pe
doamna Catherina de Médicis.
Henric salută încet şi se dădu la o parte pentru a lăsa să
treacă litiera.
Dar regina făcu semn cu batista şi-l chemă pe nume:
— Domnule de Coarasse! zise ea.
Henric se apropie din nou.
— Nu cumva mergi la Luvru? făcu regina.
— Majestatea Voastră a spus adevărat.
— La rege?
— Oh! tăcu Henric cu modestie, Majestatea Voastră îşi râde
de mine. Eu sunt un prea sărac gentilom pentru a mă duce aşa
la regele. Mă duc să văd pe domnul de Pibrac care e vărul meu.
— Ah! făcu regina. Ea privi cu atenţie pe Henric şi îl găsi cu
un aer foarte simplu şi foarte natural.
— Ei bine, reluă ea, te rog dar, domnule de Coarasse de a
rămânea câteva momente la Pibrac şi de a aştepta să trimit să
te caut.
— Pe mine, doamna!…
— Vin de la René, pe care l-am văzut, zise regina.
Henric tresări, dar obrazul său rămase neschimbat.
— Şi René, urmă Catherina, mi-a spus că ai un talent cu
totul particular pentru a citi în astre.
Vorbind astfel, Catherina aruncă o privire arzătoare şi
cercetătoare asupra prinţului de Navarra.
Dar Henric luă un aer serios şi modest şi răspunse:
— Majestatea Voastră ştie fără îndoială că sunt bearnez.

- 252 -
— Juneţea regelui Henric —

— Da.
— Şi că am locuit mult timp în Pirinei în mijlocul păstorilor
spanioli şi a ţiganilor care se ocupă de necromanţie şi
chiromanţie, care m-au iniţiat în arta lor.
Henric vorbea cu un astfel de accent de bună credinţă, că
însăşi regina fu prea viu impresionată.
— Dar, adăugă el, trebuie să mărturisesc Majestăţii Voastre,
că dacă ghicesc câteodată am şi momente în care mă înşel în
arta mea.
— Ah!
— Ştiinţa care am studiat-o este încă foarte întunecoasă
pentru mine. Adesea treier şi pipăi în întuneric, şi este de ajuns
un mic obstacol de a mă face se deviez de la adevăratul drum,
adică de la adevăr.
— Cu toate acestea ai spus foarte adevărat lui René.
Henric privi pe regina la rându-i.
— Adevărat? zise el.
— Da, domnule de Coarasse. Acum du-te la Pibrac şi
aşteaptă ca să te previn. Mă duc acum la fiica mea Doamna
Margareta, apoi mă întorc în oratoriul meu.
— Majestatea Voastră ar dori?…
— Voiesc a te consulta, domnule de Coarasse.
Şi regina intră în Luvru.
Henric întâlni pe Domnul de Pibrac ce vizitase corpul de
gardă.
— Vino, îi zise el cu vioiciune, du-mă la dumneata… chiar
acum… este de trebuinţă!…
Domnul de Pibrac crezu că era vorba de Margareta, şi fără a
întreba pe prinţ, îi zise cu simplitate:
— Aide!
Apoi îl conduse la dânsul prin mica scară.
— Închide uşa cu zăvorul, zise Henric şi dacă bate, să nu
deschizi.
El alergă la dulap, îl deschise şi se strecură prin trecerea
misterioasă, lăsând pe Domnul de Pibrac încremenit.
Când prinţul îşi lipi ochiul la acea deschizătură perfidă, pe
care geniul doamnei Diana de Poitiers o făcuse prin picioarele
de ivoriu ale Christului, regina nu ajunsese încă la fiica sa.
Doamna Margareta era cu Nancy.
Frumoasa prinţesa pe jumătate culcată pe o otomană aşezată

- 253 -
— Ponson du Terrail —

vis-à-vis de Christ, clătina cu neglijenţă frumoşii săi papuci în


mătase roşii şi privea cu melancolie pe cameristă.
Iar Nancy, aşezată pe o canapea cu acul în mână, cosea nişte
funde de catifea la o roche a prinţesei.
— Adevărat? zicea Margareta, tu crezi că el mă iubeşte?
— Sunt sigură, Doamnă.
Margareta suspină.
— Dumnezeul meu! zise ea, cât e de trist să fii prinţ. Prinţii
sunt nişte sclavi încoronaţi, mica mea. Lor nu le e permis nici
de a iubi, nici de a fi iubiţi, nici de a plânge, nici de a se
bucura…
— Oh! Majestatea Voastră exagerează…
— Nu.
— Ea vede lucrurile prea confuze.
— Tu crezi? dar tu nu ştii, mititico, că dacă eram stăpână pe
destinul meu, în loc de a mă căsători cu acel nemernic prinţ de
Navarra, aş voi mai bine să fiu o simplă fată de nobil ca tine, şi
a-mi da mâna lui.…
Nancy surâse şi păstră tăcerea.
— Am adesea presimţiri stranii, urmă Margareta. Cea dintâia
oară când l-am văzut, sunt opt zile, am simţit o mişcare
curioasă… şi pe dată auzii o voce ce zicea în mine: Acest om va
juca un rol însemnat în destinul tău…
Abia sfârşi doamna Margareta acestea, când o bătaie se auzi
la uşă. Era regina.
Henric văzu pe doamna Catherina intrând, palidă şi mişcată.
Ea făcu un semn lui Nancy, şi aceasta ieşi pe dată.
Regina-mamă nu iubea mult pe fiica sa; ea nu simţise o
afecţiune serioasă decât pentru fiul ei cel mai mic, domnul duce
d’Alencon. Margareta ştia că ea fusese spre a vizita pe René în
temniţă.
— Ei bine! doamnă, zise ea ridicându-se şi alergând către ea.
— Ah! suspină Catherina, este îngrozitor… el e pus în fiare…
El se află într-o boltă umedă şi fără aer. Regele a ordonat ca să
se poarte cu dânsul cu cea mai mare asprime.
Margareta nu răspunse.
— Cu toate acestea, murmură regina, sperăm de a-l scăpa.
— Ah! făcu Margareta.
— Dar, dacă un eveniment straniu mă încurcă.
— Dumnezeul meu, murmura prinţesa.

- 254 -
— Juneţea regelui Henric —

Atunci Catherina istorisi convorbirea ei cu René şi lucrurile


stranii ce acesta îi încredinţase în legătură cu prezicerea de altă
dată a ţigăncii din Florenţa.
Dacă regina ar fi fost mai puţin mişcată, ea ar fi văzut pe
Margareta pălind şi roşindu-se pe rând.
Tânăra prinţesa nu ştia niciun cuvânt din convorbirea ce
avusese loc între René şi Henric, şi această pretinsă ştiinţă de a
prezice o aruncă într-o uimire profundă.
Regina urmă:
— Mi-am închipuit mai întâi că acel gascon spusese nişte
lucruri vane, dar acum văd că el a spus lucruri pe care numai
singur René le ştia.
— Adevărat? făcu prinţesa cu totul ameţită.
— Şi, ca şi ţiganca, el i-a prezis că fiica lui îi va cauza
moartea…
— Ce glumă!
— În ziua când ea va iubi pe un gentilom. Afară de acesta,
René era atât de întărit asupra acestei idei încât m-a rugat de a
o aduce la Luvru şi de a veghea asupra ei ca asupra unei
comori, dar…
Regina se opri un moment.
— Am voit, înainte de a mă duce a căuta pe scumpa lui
Paola, reluă ea, de a vedea pe Renaudin, preşedintele
Châteletului, însărcinat cu instrucţiunile criminale. Renaudin
mi-a promis de a îşi depune toate silinţele pentru a scăpa pe
René.
— Renaudin… ah! dar parlamentul… zise Margareta.
— El mi-a promis de a găsi un mijloc.
— Care?
— Nu ştiu încă, dar îl va găsi. Îl aştept astă-seară la ora
nouă.
— Dar, urmă regina, ieşind din Châtelet, în loc de a alerga la
podul Saint-Michel de a lua pe Paola, am voit dar să merg în
strada Saint-Louis-en-l’Ile, la Renaudin, şi ieşind de la dânsul
m-am îndreptat spre pod…
— Ei bine!
— Paola era răpită.
Margareta făcu o mişcare de mirare.
— Cu un sfert de oră mai înainte, urmă Catherina, o litieră,
însoţită de doi cavaleri mascaţi, se oprise înaintea casei lui

- 255 -
— Ponson du Terrail —

René, uşa s-a deschis, şi Paola se suise în litieră.


— Aceasta e straniu! murmură Margareta.
Regina reluă:
— Atunci am bănuit ceva… un ceva straniu, mi-am reamintit
că acel sir de Coarasse, ce pretinde a citi în stele, avea un
însoţitor, văr ca şi el al lui Pibrac, şi mi-am închipuit că poate ei
au fost răpitori?…
— Oh ce idee! făcu prinţesa ce simţi un sentiment de gelozie.
— În acest caz, urmă Catherina, este evident că unul din ei,
trebuia a fi iubit de Paola, şi că Paola trăda pe tatăl ei în profitul
lor… Ah! atunci cum se explică pretinsa ştiinţă prezicătoare a
acelui mic gentilome?
— Ah! murmură Margareta.
— Dar, urmă regina ce nu luă seama la mişcarea crescândă a
prinţesei, nu era aşa.
— Oh! zise Margareta ce suspină cu zgomot, crezi?…
— Am aflat drumul ce urmase litiera şi răpitorii.
— Şi… i-ai urmat?…
— Da, până la poarta Saint-Antoine. Acolo am întâlnit litiera
şi pe purtători, dar litiera era goală. Unul din cavalerii mascaţi
luase pe Paola pe calul lui, şi amândoi se depărtară în galop pe
drumul de la Charenton. Purtătorii mei erau obosiţi. Ar fi fost o
nebunie din partea mea de a cugeta să urmăresc oameni călări
pe cai odihniţi. M-am întors şi am intrat în Luvru.
— Dar, doamnă, zise Margareta, cum ştii dumneata atunci că
acel sir de Coarasse nu e unul din răpitori?
— Pentru că în momentul când intram, l-am găsit la poarta
Luvrului pe jos, mergând cu linişte la domnul de Pibrac, vărul
său.
Faţa cea posomorâtă a Margaretei se înveseli tot deodată.
— Astfel, murmură regina, acest om a spus adevărul; el a
prezis că fiica lui René va fi răpită de un gentilom şi că, în acea
zi René era ameninţat de un pericol mortal.
— Toate acestea sunt foarte stranii, doamnă, zise Margareta.
Dar Catherina cugeta la René şi era foarte disperată.
— Regele e neînduplecat, zise ea şi dacă Renaudin nu găseşte
un mijloc…
— Renaudin e un om dibaci, el va găsii acel mijloc, răspunse
Margareta, ce căuta a potoli neliniştea reginei.
— Pentru că acel Coarasse e fermecător, zise regina, mă duc

- 256 -
— Juneţea regelui Henric —

să îl consult.
— Da, doamnă?
— Da, zise regina, voiesc să ştiu…
Şi ea strigă:
— Nancy! Nancy!
Nancy nu răspunse.
Margareta sună clopoţelul ce corespundea cu camera lui
Nancy.
La acel zgomot, Nancy, ce se urcase la dânsa, se coborî cu
grabă:
— Mica mea, îi zise Catherina, vei merge până la domnul de
Pibrac.
— Da, Doamnă.
— Vei găsi acolo pe vărul său domnul de Coarasse.
— Da, Doamnă.
— Şi tu îl vei duce în cabinetul meu.
Nancy se înclină şi ieşi.
Atunci Henric îşi părăsi observatorul, de unde nu pierduse
niciun cuvânt, niciun gest din convorbirea Doamnei Catherina
cu prinţesa Margareta.
El se întoarse în camera domnului de Pibrac, închise dulapul,
şi zise căpitanului gărzilor:
— Deschide uşa… cineva va veni…
Domnul de Pibrac, foarte iritat, privea pe prinţ.

Poza pag. 332 – René între doi soldaţi

— Îţi voi spune toate mai târziu, zise el. Acum îmi e cu
neputinţă… nu am timpul…
Într-adevăr după trei secunde domnul de Pibrac auzind un
zgomot la uşă, merse de a deschide şi Nancy intră.
Henric se pusese într-un fotoliu, şi foileta cu neglijenţă o
carte de vânătoare.
— Domnule de Coarasse, zise frumoasa camerieră, te rog a
mă urma.
— Unde mă vei duce, frumoasa mea domnişoară? întrebă
prinţul.
— La doamna Catherina.
— La regina! strigă domnul de Pibrac.
Şi el privi pe Henric cu nelinişte.

- 257 -
— Ponson du Terrail —

Henric surâdea.
— Regina a aflat că mă ocup cu prezicerile, zise el. La
revedere, vărul meu.
Şi el urmă pe Nancy.
Dar când el se afla în marea sală ce preceda apartamentul
domnul de Pibrac, sală atunci goală, Henric privi pe cameristă:
— Mica mea Nancy, zise el, cred că suntem amici.
— Şi încă amici intimi, domnule de Coarasse.
— Tu ştii multe din secretele mele…
— Şi dumneata ştii pe al meu…
— Şi eu mă încred ţie.
— Despre ce e vorba? făcu Nancy, poţi vorbi…
— Tu nu vei trâmbiţa?
— Eu! zise Nancy.
— Pentru că… femeile…
— Sunt mută ca zidul.
— Prea bine!
— Ai un secret să-mi încredinţezi, domnule de Coarasse?
— Cam aşa ceva…
— Să vedem!
— Îndată ce mă vei fi introdus la regina, te vei întoarce la
doamna Margareta.
— Bine!
— Şi îi vei zice: «Doamnă, Henric de Coarasse vă roagă să nu
credeţi niciun cuvânt referitor la prezicerea lui.»
— Aud? făcu Nancy.
Henric continuă:
— «El nu e mai mult fermecător ca mine şi dumneata», vei
zice tu, «dar roagă pe Majestatea Voastră de a aştepta până
seara… şi el vă va explica totul».
— Prea bine! zise Nancy.
— Numai, adăugă prinţul, vei avea grijă de a adăuga: Cele ce
vă spun, doamnă, sunt de cea mai mare gravitate, căci viaţa lui
sir de Coarasse se află în joc…
— Ce îmi spui dumneata? strigă camerista uimită.
— O jumătate din adevăr. Dar tu eşti amica mea.
— Oh! desigur.
— Şi tu vei raporta această jumătate de adevăr ca un adevăr
întreg.
— Bun!

- 258 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi Margareta nu va întreba mai multe… şi ea mă va


aştepta diseară…
Nancy privind pe Henric îi făcu cu ochiul. Apoi ea îl duse la
doamna Catherina şi îl lăsă singur în cabinetul de lucru al
reginei. După câteva minute, regina intră. Henric îşi luă o
înfăţişare foarte încurcată.
— Şezi jos! domnule de Coarasse, zise regina.
— Doamnă… în prezenţa Majestăţii Voastre nu îndrăznesc.
— Domnule de Coarasse, zise regina, nu e vorba de Majestate
aici… Dumneata eşti un fermecător, şi eu o sărmană femeie ce
voieşte a i se spune viitorul.
Vorbind astfel, regina privea pe Henric aşa ca cum ar fi voit
a-l străbate până în adâncul gândirilor lui.
Henric părea liniştit.
— Aşadar, întrebă Catherina, citeşti în stele?…
— Oh! nu prea bine… doamnă.
— Descoperi viitorul?
— Mă înşel adesea.
— Dar ghiceşti câteodată evenimente acoperite de ceaţa
trecutului.
— Aceasta e mai uşor, Doamnă, zise Henric.
— Ah! adevărat?
— Astfel, cu oarecare preparaţiuni cabalistice, urmă prinţul,
mi se întâmplă adesea de a reuşi când evenimentele asupra
cărora sunt consultat nu sunt prea depărtate.
— Domnule de Coarasse, zise regina, m-ai văzut mai
adineauri intrând în Luvru.
— Da, doamnă.
— Mi-ai putea spune de unde veneam?
— Poate.
— Şi ceea ce am făcut şi zis în drum?
— Mă voi încerca, doamnă
— Trebuie să-ţi dau mâna? întrebă regina.
— Da, doamnă, dar… mai înainte…
Henric se ridică şi parcurse cu un ochi distrat cabinetul
secret al reginei. Privirea sa sfârşi prin a se opri pe un flacon
conţinând o culoare neagră.
— Ce este aceea doamnă? întrebă el.
— Aceea, zise regina, este cerneală simpatică.
Henric luă flaconul ce se găsea pe şemineu şi-l puse pe masă

- 259 -
— Ponson du Terrail —

înaintea căreia regina se aşezase.


— Acum, zise el, voi ruga pe Majestatea Voastră de a-mi
permite se aprind această lumânare.
— Da…
— Şi de a lăsa perdelele.
— Da… fă şi aceasta, repetă regina.
Henric lăsă perdelele, aprinse lumânarea, o puse pe masă şi
se aşeză jos.
Apoi luând cu mâna stângă flaconul de cerneală simpatică şi
punându-l în dreptul luminii, pentru a vedea printr-însul, el
zise reginei:
— Acum, rog pe Majestatea Voastră a-mi da mâna.
— Care?
— Cea stângă, aceea ce latinii o numeau sinistra.
Regina îi întinse mâna, şi prinţul serios şi măreţ, privi
flaconul de cerneală simpatică transformat în oracol.

XXXIV

Henric îşi juca de minune rolul de fermecător, dar o femeie


mai puţin superstiţioasă ca regina nu s-ar fi putut poate lăsa a
se înşela.
Prinţul privi mult timp şi pe rând, flaconul cu cerneală
simpatică şi liniile mâinii ce-i întindea Catherina.
— Doamnă, zise el în fine, văd pe Majestatea Voastră
umblând într-o subterană, luminată de torţe pe care le poartă
doi oameni înaintea sa.
— Unde e acea subterană? întrebă regina
— Nu ştiu bine, dar e prin vecinătatea Senei.
— Este adevărat, zise regina. Apoi?
— Văd pe Majestatea Voastră intrând într-o boltă
întunecoasă, infectă; un om se află în acei loc culcat pe pământ.
— Şi aceasta e adevărat.
— Un alt om se pune jos nu departe de Majestatea Voastră…
— Cine e acel om?
— Faţa sa e în umbră, afară din cercul de lumină al torţei…
nu îl pot vedea.
— Şi… celălalt?
— Acela ce e culcat?

- 260 -
— Juneţea regelui Henric —

— Da.
— Acela e René, zise prinţul după un moment de tăcere, şi
subterana în care se găseşte Majestatea Voastră trebuie să fie
Châtelet.
— Este adevărat, zise Catherina mirată. Ce spui eu lui René?
— Dumneata eşti aplecată asupra lui; vorbiţi încet… dar
vorbiţi de cineva ce cunosc.
— Cine e acel cineva?
— Aşteaptă doamnă… nu ştiu…
Henric reîncepu de a examina mâna reginei, apoi privi cu
multă atenţie flaconul.
— Iacă! zise el tot deodată şi cu un accent de multă mirare,
acel om de care vorbiţi, sunt eu!
Regina viu mişcată, murmură:
— Şi aceasta e adevărat, domnule de Coarasse.
— René, vorbeşte de mine cu groază, continuă prinţul.
— Şi… eu?
— Dumneata! făcu Henric… Ah! Dumnezeul meu!… vă văd
încruntând sprâncenele… pari iritată în contra mea.
La aceste din urmă cuvinte, ori ce rămăşiţă de îndoială
asupra ştiinţei de prezicere a domnului de Coarasse ar fi
dispărut.
Într-adevăr, pentru ca Henric se poată cunoaşte aceste din
urmă detalii prin mijloace ordinare şi naturale, ar fi trebuit să
se găsească în temniţa lui René, când acesta era vizitat de
regină, său să fi asistat la convorbirea ei, cu Margareta.
Regina necunoscând existenţa deschizăturii misterioase
practicate în picioarele Christului, şi convinsă că prinţul nu
văzuse pe Margareta, regina dar, nu se mai putea îndoi de
puterea supranaturală cu care el era dotat.
Henric urmă:
— Ceea ce este straniu, doamnă, este că vorbiţi cu René o
limbă ce nu aş înţelege-o, dacă o auzeam cu urechile mele.
— Şi cu toate acestea… înţelegi…
— Flaconul m-a făcut să înţeleg.
Regina era uimită. Niciodată înşelăciunea lui Henric nu
produsese rezultate atât de exacte.
— Acesta e straniu! zise ea.
— Dumneata promiţi ceva lui René, urmă prinţul.
— Ce-i promit?

- 261 -
— Ponson du Terrail —

— De a-l scăpa.
— Şi crezi dumneata, întrebă regina, ce privea acum pe
Henric ca pe un oracol, crezi dumneata că mă voi ţine de acea
făgăduială?
Henric răspunse cu siguranţă:
— Da, Doamnă.
Răspunzând astfel prinţul îşi zicea: „Voi face bine a-i promite;
dacă mă înşel, cu atât mai bine.
— Să vedem, zise regina, cum crezi dumneata că mă voi
putea ţine de dânsa?
Această întrebare păru că încurcă puţin pe sir de Coarasse.
El închise ochii şi păru că consultă lumea nevăzută; apoi
ochii i se redeschiseră şi aruncă o privire arzătoare asupra
flaconului; apoi luând mâna reginei o examină din nou:
— Doamnă, zise el, vă văd mergând pe un pod, treci peste o
apă…
— Unde mă duc?
— Intri într-o stradă tristă şi tăcută, într-o casă… vă văd cu
un om…
— Cine e acel om?
Henric răspunse fără a se îndoi:
— El e îmbrăcat în negru. E un judecător.
Exactitatea acelor descoperiri impresionară atât pe regină,
încât tremură.
— Şi acel judecător? făcu ea cu groază.
— Îl văd umblând… el vine..
— Unde?
— Aici.
— Pentru ce vine el?
— El vă aduce mijlocul de a vă ţine de făgăduiala ce aţi
făcut… el va scăpa pe René!
— Eşti sigur? întrebă regina cu o voce nesigură.
— Flaconul cu cerneală mi-o spune.
— Şi când va veni acel judecător?
La acesta întrebare, Henric crezu de cuviinţă de a-şi schimba
puţin punerea în scenă.
— Mă voi încerca de a spune adevărul.
Apoi el se ridică, luă lumânarea şi se apropie de orologiul ce
se afla pe şemineu. El puse în dreptul orologiului flaconul
magic, şi după un moment de îndoială, zise:

- 262 -
— Juneţea regelui Henric —

— Judecătorul va veni între orele nouă şi zece seara.


— Este adevărat, murmură regina.
Şi, ameţită de toate aceste descoperiri, ea privi pe prinţ cu un
ochi rătăcit, şi în timp de un moment ea nu îndrăzni de a-l
întreba.
— Aceasta este tot ce Majestatea Voastră doreşte a şti?
întrebă Henric.
— Oh! nu, răspunse regina.
Henric veni să se aşeze înaintea mesei şi reluă mâna
Catherinei.
— Ce vezi dumneata pe podul Saint-Michel? întrebă regina.
Henric păstră un moment tăcerea pentru a lăsa ca regina să
creadă, că flaconul magic nu dădea oracolele sale decât din timp
în timp.
— Văd o adunare de popor, zise el în fine, înaintea prăvăliei
lui René!
— Această prăvălie este ea deschisă?
— Nu, e închisă.
— Acesta e tot?
— Nu, mai văd încă o litieră cu doi cavaleri.
— Ah! zise regina, îi cunoşti dumneata?
— Nu, doamnă. Afară de aceasta, nu le pot vedea figura.
— Pentru ce?
— Pentru că sunt mascaţi.
— Care este persoana care este în litieră?
— Ea e goală, răspunse Henric, cu ochii ficşi asupra
flaconului.
— Uite-te mereu… mai este ea goală?
— Nu, unul din cavaleri, descalecă de pe cal şi uşa prăvăliei
se deschide înaintea lui. O femeia apare şi…
— Ah!…
— Această femeia este fiica lui René… Ea se urcă în litieră…
şi litiera porneşte.
— Urmez-o, zise Catherina.
— Ea traversează podul cetăţii, trece a doua oară Sena…
— Bine.
— Ea urmează râul.
— În vale?
— Nu, în sus… O văd ieşind din Paris. Ah! iată! zise Henric
cu o surpriză naivă, ea se opreşte… fata lui René descinde… şi

- 263 -
— Ponson du Terrail —

ea se suie pe cal, ajutată de unul dintre cavaleri.


— Ah! ah!
— Şi cei doi cavaleri se depărtează în galop.
— Unde sunt ei?
Henric închise ochii, apoi îl redeschise şi privi prin flacon,
apoi îi închise din nou.
— Ei galopează, zise el, galopează… tot urcând cursul
Senei… Noaptea vine… numai văd.
— Priveşte bine! priveşte bine!
Dar Henric dădu din cap.
— Noaptea… repetă el. Oracolul e ostenit.
Şi el repuse flaconul pe masă, păru în prada unei grozave
oboseli şi îşi şterse fruntea ca şi cum ar fi fost scăldat de
năduşeală.
— Cu toate acestea, domnule de Coarasse, insistă Catherina,
aş mai voi să mai ştiu un lucru.
— Vorbeşte Doamnă, răspunse el cu supunere, mă voi cerca
să-ţi răspund.
El luă flaconul şi îl expuse din nou la flacăra unei lumânări.
— Prezicerea ţigăncii în privinţa lui René, se va realiza ea, şi
gândeşti dumneata că René va muri, dacă fiica sa se va căsători
cu un gentilom?
— Da, Doamnă.
— Cu toate acestea, îmi spuneai că judecătorul lui René îl va
scăpa.
— Asemenea că ora morţii lui René este foarte departe.
— Acest cavaler care a răpit pe Paola nu e ei amantul său?
— El nu va fi niciodată.
— Pentru ce?
— Pentru că René îşi va regăsi pe fiica sa.
— Când?
— Henric reîncepu magia sa de ghicitor, apoi luă un condei şi
scrise mai multe cifre pe o bucată de pergament care se găsea
pe masă.
Regina plină de nelinişte îl privea continuu.
— Într-o lună, zise el în fine.
Şi atunci, privind pe regina:
— Doamnă, zise el, rog pe Majestatea Voastră de a nu mă
mai întreba astăzi. Sunt foarte obosit şi aş putea să mă înşel.
— Fie, zise regina, dar te aştept mâine, domnule de Coarasse.

- 264 -
— Juneţea regelui Henric —

Voiesc să ştiu şi alte lucruri.


— Mâine, voi fi la ordinile Majestăţii Voastre.
Henric se sculă din nou şi merse să dea la o parte, perdelele
ferestrei. Dar precauţiunea era nefolositoare, căci noaptea
venise.
Catherina îi întinse mâna să i-o sărute, şi îl concedie,
zicându-i:
— Pe mâine, domnule de Coarasse.
………………………………………………………

Henric ieşind de la regina, în loc de a părăsi Luvrul se urcă la


Nancy.
Frumoasa cameristă îl aştepta în camera sa, pentru a-l
conduce la doamna Margareta.
— Vino repede, îi zise ea, vino! prinţesa căreia i-am
comunicat cuvintele dumitale enigmatice, este într-un mare
neastâmpăr.
— Ah! ah! făcu Henric.
Nancy îl luă de mână şi îl făcu să se coboare prin drumul cel
obişnuit.
Margareta, într-adevăr, aştepta pe prinţ cu o impacienţă
amestecată de curiozitate şi teamă.
Henric o înţelese numai după felul cum îi întinsese mâna cu
repeziciune.
— Iată fermecătorul! zise Nancy râzând.
Şi glumeaţa cameristă ieşi.
Atunci Margareta privi pe tânărul om.
— Ah! îi zise ea, explică-te… explică-te repede domnule!
Şi pe când îi ducea mâna la buzele sale, prinţesa îl conduse
la o otomană şi îl făcu să se aşeze.
— Doamnă, îi zise Henric, am să fac Alteţei Voastre o
confidenţă care m-ar putea trimite în Grève, dacă vreodată
regina ar fi informată.
Margareta se înfioră.
— Dumnezeul meu! zise ea.
— Dar cred în lealitatea Alteţei Voastre şi am să vorbesc.
— Ai dreptate, zise ea strângându-i puţin mâna. Sunt
amica… dumitale, şi nu te voi trăda oricât de înspăimântătoare
ar fi revelaţia dumitale.
Vocea Margaretei era mişcată…

- 265 -
— Ponson du Terrail —

— Oh! asigură-te, Doamnă, zise Henric, n-am comis nicio


crimă.
— Ei bine, vorbeşte.
Henric istorisi atunci Margaretei, cum venind de la Paris a
avut între Tours şi Blois, întâlnire cu René; apoi cum l-a găsit
între Blois şi Beaugency.
— Ah! Dumnezeul meu, strigă Margareta, amicul dumitale
Noë şi dumneata eraţi acei doi gentilomi pe care René i-a
observat?
— Întocmai.
Atunci prinţul continuându-şi istorisirea, explică încurcătura
în care s-a găsit când a venit la Luvru şi groaza ce i-a inspirat
reputaţia de otrăvitor ce avea René.
— Numai atunci, zise el, că pentru a ne apăra contra lui
René, domnul de Pibrac se gândi a ne prezenta regelui.
După ce povesti prima sa întrevedere cu Carol al IX-lea,
Henric reveni la agerimea lui Noë, cu care s-a introdus la Paola.
Apoi istorisi cum tânărul om fără voia lui a auzit confidenţele
superstiţioase ale italianului.
— Acestea doamnă, adăugă el, îmi dădu nenorocita idee de a
mă agăţa de spiritul cel credul a lui René şi de a juca pe lângă el
rolul de fermecător.
Henric termină istorisirea lui cu răpirea lui Godolphin şi a
Paolei.
El nu ascunse Margaretei decât trei lucruri: mai întâi
pasiunea născândă ce încerca din când în când pentru
frumoasa argintăreasă.
Apoi, existenţa deschizăturii pătrunsă prin piciorul lui Christ.
Şi, în fine, adevărata lui identitate. El rămase pentru dânsa
sir de Coarasse, gentilom bearnez.
Margareta ascultă revelaţia tânărului cum ar fi ascultat un
basm, şi când isprăvi, ea îl privi:
— Sărmanul meu prieten, îi zise ea, ai dreptate de a-mi zice
că dacă regina ştia adevărul, ea te-ar fi trimis la Grève.

Poza pag. 344 – Mica neguţătoare îi aduse un pahar de vin, şi-i


dădu câteva îngrijiri.

— Dar nu va afla.
Margareta neliniştită nu răspunse nicidecum deocamdată şi

- 266 -
— Juneţea regelui Henric —

se puse a cugeta.
În fine, ridicând capul şi privind pe Henric zise:
— Până acum, totul a mers bine.
— Aşa este.
— Dar viitorul mă cutremură.
— Aidea de! făcu Henric.
— Da, pentru că nu pricep cum o să continui dumneata
acest rol?
— E cam greu, e adevărat. Cu toate acestea, pentru că René
trăgea aceste revelaţii din somnul lui Godolphin, pentru ce nu
le-am trăgea şi noi asemenea?
— Aşa este… dar… Margareta se opri visătoare:
— Ascultă, zise ea după un moment de tăcere, şi eu am să-ţi
încredinţez un secret.
— Vă ascult, Doamnă.
— Regina mamă a reparat Luvrul întreg, pe când regele era
într-o toamnă la Saint-Germain. Spiritul ei neîncrezător a
îndemnat-o să găurească zidurile în toate părţile şi a făcut
diferite deschizături şi ascunzători.
Henric tresări şi crezu un moment că prinţesa ştia istoria
Cristului de ivoriu.
Margareta urmă:
— Într-o zi am observat că Majestatea Sa mă spiona. Ea
făcuse după cum am zis multe găuri prin zid.
Neliniştea lui Henric se mări.
Spiritul bănuitor al reginei, i-a dat ideea de a mă spiona
printr-o deschizătură. Ah! se întrerupse Margareta, uitasem să-
ţi spun că nu locuiam atunci în această cameră, ci o alta care
da în cealaltă extremitate a coridorului.
Henric respiră puţin ascultând acesta explicaţie.
— Într-o zi, urmă prinţesa, am surprins un ochi care mă
observa.
— Era acela al reginei nu e aşa?
— Întocmai.
— Drace, murmură Henric.
— Atunci m-am dus să bat la uşa ei şi i-am zis:
— Doamnă, vă declar că oarecare respect ce am pentru
dumneata mă face de a nu mă duce la rege să mă plâng, prin
urmare permite-mi pentru asta de a-mi schimba apartamentul,
şi de a-mi jura în urmă pe salutul sufletului vostru că zidurile

- 267 -
— Ponson du Terrail —

noii mele locuinţe vor rămânea intacte.


— Şi ce a răspuns regina, Doamnă?
— Regina avu teamă de mânia regelui. Ea îmi făgădui ceea ce
ceream, şi ea e prea superstiţioasă pentru a nu se ţine de
cuvânt.
— Prea bine, zise Henric: dar unde voieşte Alteţa Voastră să
ajungă?
— Aşteaptă, urmă Margareta surâzând, vei vedea. După
câtva timp de atunci, circumstanţe ce nu sunt de trebuinţă a vă
raporta…
„Bun! îşi zise Henric, mă prind că e vorba de vărul meu de
Guise.‖
— Cum zic, oarecare circumstanţe mă forţară de a mă teme
de regină şi de a mă amesteca puţin în politică.
— Ah! făcu Henric cu un fin surâs.
— Maniera mea de a vedea nu era ca aceea a reginei;
primeam aici persoane pe care Majestatea Sa îi privea cu
temere. Dacă regina nu mă mai spiona printre ziduri, cel puţin
ea putea să intre la mine în orice moment… Atunci mă gândii
să-i aplic pedeapsa talionului18.
Henric începu să râdă.
Margareta ridică mâna spre banda clopotului care răspundea
în camera lui Nancy.
— Nancy şi eu, zise ea, ne-am închipuit de a face la rândul
nostru o gaură, nu însă în zid, ci în plafonul cabinetului de
lucru al Doamnei Catherina, într-o zi când Majestatea Sa o fi
dusă pentru a petrece o lună la Amboise. Camera lui Nancy era
situată deasupra cabinetului de lucru. Am ridicat una din dalele
parchetului acestei camere, şi apoi am făcut o gaură. Afară de
aceasta, adăugă Margareta, când mă ocupam de politică, Nancy
se urca în camera sa, ridica dala şi se asigura dacă Doamna
Catherina era în cabinetul său. Dacă regina se scula şi ieşea,
Nancy repede ca şi un fulger trăgea cordonul spre ea, având
grijea de a nu mişca clopotul. Şi cum vedeam mişcându-se
cordonul, mă grăbeam de a face să iasă prin această uşă
secretă, persoanele care erau la mine.
— He! he! zise Henric, era foarte bine imaginată aceasta.

18 Lege prin care se aplică vinovatului o pedeapsă identică cu fapta


de care se face vinovat

- 268 -
— Juneţea regelui Henric —

— Nu e aşa? Dar de când nu mă mai amestec… în politică…


— Gaura a devenit netrebuincioasă.
— Cu toate acestea, la această oră, zise Margareta râzând şi
Nancy îşi va juca rolul, căci eşti aici.
— Dar, Doamnă, zise Henric, voiţi acum să-mi explicaţi?…
— Pentru ce m-am gândit la acesta deschizătură?
— Da.
— Să punem pe Nancy în confidenţă. Ea va asculta tot ceea
ce se va petrece şi se va zice în apartamentul doamnei
Catherina.
— Şi apoi să-i repet aceasta a doua zi?
— Neapărat. Şi cu o astfel de metodă vei putea susţine
reputaţia de prezicător.
Şi vorbind astfel, Margareta trase cordonul clopotului. După
câteva secunde Nancy apăru.
— Mica mea, zise prinţesa, sunt nouă ore, prin urmare tu vei
conduce pe domnul de Coarasse în camera ta.
— Pentru ce doamnă?
— Pentru ca să îl faci să privească prin punctul pe care-l ştii.
— Ah!
— Şi tu îl vei lăsa să asculte conversaţia ce Doamna
Catherina are să vorbească fără îndoială cu prezidentul
Renaudin.
Această din urmă combinaţie a prinţesei, adăugă ca să
asigure pe Henric, care îşi zise:
— Am istorisit foarte bine doamnei Catherina cum am
surprins secretul lui René, dar voi fi foarte încurcat când îi voi
explica mâine cum prezidentul Renaudin voieşte să scape pe
René.
Şi prinţul surâzând pe sub mustaţă, adăugă încet:
„Sunt foarte curioase locuinţele în Luvru, fiecare posedă
secretul unei deschizături, şi nimeni nu-şi închipuie că ceilalţi
sunt culpabili de a face tot asemenea. Regina spionează pe fiica
sa şi nu se gândeşte nicidecum că prinţesa o observă la rându-i,
şi aceasta este foarte departe de a-şi închipui că şi eu am
observatorul meu…‖
— Aide, du-te! îi zise Margareta.
Ea îi dădu mâna sa să o sărute şi Nancy deschizând uşa
intrării secrete, împinse pe prinţ de umeri:
— Iute! repetă ea.

- 269 -
— Ponson du Terrail —

Henric şi Nancy se urcară cu paşi repezi în camera frumoasei


cameriere, care se găsea în obscuritate şi unde nu strălucea
decât o mică lumină în mijlocul parchetului…
— Iată deschizătura, zise Nancy.
Henric se aşeză jos şi zări în linie verticală dedesubtul lui,
masa pe care el făcuse cu câteva minute mai înainte
experienţele lui de predicator.
Regina era aşezată lângă masă.
În faţa ei, un pleşuv şi îmbrăcat în negru, sta jos.
Acesta era maestrul Renaudin.
— Ascultă bine, zise Nancy, căci eu mă duc.
Într-adevăr frumoasa cameristă, plecă în vârful picioarelor,
cum venise şi descinse lângă doamna Margareta, care fără
îndoială, avea să o pună în toate confidenţele.
Henric atent, ascultă ceea ce prezidentul Renaudin zicea
doamnei Catherina.

XXXV

Pe când aceste evenimente se petreceau la Luvru, René, plin


de groază, zăcea pe paiele umede ale închisorii lui.
După plecarea reginei, Florentinul a fost pentru un moment
mai liniştit prin cugetarea că doamna Catherina va îngriji de
fiica lui.
El credea atât de mult în prezicerea ţigăncii, încât îi părea cu
neputinţă că va muri mai înainte ca fiica lui să se fi căsătorit cu
un gentilom.
Dar dacă René începuse se spere, nu cugetă însă mai puţin
la tortura ce trebuia să sufere.
René era laş şi se temea de durere mai mult decât de moarte.
Mai multe ore trecură până să se deschise uşa închisorii sale.
În sfârşit temnicerul îi aduse cina care consta într-o bucată
de pâine şi un urcior cu apă.
René îşi aduse aminte de recomandaţia reginei.
— Vei cere să te spovedeşti, îi zisese ea.
— Amice, zise atunci Florentinul privind pe temnicer, vrei să
îmi faci un serviciu?
— Dacă datoria mea îmi permite, domnule René.
— Voiesc să mă spovedesc.

- 270 -
— Juneţea regelui Henric —

— Eu nu sunt preot, domnule René.


— Dar poţi să îmi aduci unul.
— Mă duc să vorbesc domnului de Fouronne, guvernorul.
Temnicerul ieşi, şi după câteva momente se întoarse.
— Domnule René, zise el, guvernorul nu e la Châtelet.
— Dar unde e?
— La Luvru, la rege.
— Când se întoarce?
— Nu ştiu.
— Ei bine, la reîntoarcere îi vei spune, nu-i aşa?
— Fii liniştit.
René aşteaptă; şi când sună ora zece, domnul de Fouronne,
guvernorul se întoarse de la Luvru.
Temnicerul îi spuse cererea prizonierului.
— Drace, zise guvernorul, e cam târziu. Preoţii s-au culcat la
aceasta oră.
— Cu toate acestea, observă temnicerul, prizonierul insistă şi
voieşte să-şi mărturisească păcatele fără întârziere.
— Ei bine, răspunse guvernorul, du-te de caută un călugăr.
Temnicerul ieşi pentru a se duce să execute ordinele
guvernorului.
Când el trecea pragul închisorii, fu întâmpinat de un frate
călugăr care îi ceru milă.
— Drace, se gândi temnicerul, iată-l că vine tocmai la timp.
Şi el uitându-se la călugăr îi zise:
— Ai tu cartea liturghiei cu tine?
— Da, frate, răspunse el.
— Atunci poţi să faci pe confesorul, aşadar vino.
Călugărul se lăsă a fi condus de temnicer care îl introduse în
închisoarea lui René unde îl închise.
— Vei fi în întuneric, zise el ducându-se, dar nu te teme de
nimic, prizonierul este în lanţuri.
— Nu mă tem decât de Dumnezeu, răspunse călugărul.
— Dar, adăugă temnicerul, închizând uşa, păcatele ce
domnul René îţi va spune sunt de o aşa ciudată culoare, încât
nu vei pierde nimic de a le vedea.
Când fuse singur, călugărul se aplecă spre René şi îi zise
încet:
— Viu din partea reginei.
— M-am gândit, murmură Florentinul.

- 271 -
— Ponson du Terrail —

— Regina lucrează ca să te scape.


— Ah!
— Mâine vei suferi tortura.
René se înfioră.
— Scăparea ta, îţi va proveni din curajul ce vei avea.
— Nu cumva o să-mi sfărâme oasele?
— Ţi le va amorţi, dar nu ţi le va sfărâma.
— O să-mi umfle burta ca unei broaşte, suspină Florentinul.
— Nu moare cineva dintr-asta.
— O să-mi vâre aşchii de lemn printre degetele picioarelor
care vor fi legate.
— Trebuie să suferi această durere, şi să negi.
— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, murmură René.
— Gândeşte-te, zise călugărul, că dacă mărturiseşti adevărul,
eşti condamnat dinainte.
— Dar, observă Florentinul, ce vor zice de pumnal şi cheia
mea pe care le-au găsit?
— Vei zice că în seara crimei, ai lăsat pumnalul în prăvălia
dumitale din podul Saint-Michel, încredinţându-l lui Godolphin
pentru a-l duce unui reparator.
— Voi zice, făcu René, care înţelese că regina voia să arunce
crima asupra lui Godolphin.
— Cât despre cheie, adăugă călugărul, Godolphin avea şi el
una asemenea. Şi aceasta va fi chiar cheia care s-a găsit.
— Dar dacă mă va întreba de timpul ce-am pierdut în seara
acelei crime?
— Vei zice că ai fost la Luvru, unde lucrai cu regina.
— Şi… regina?
— Regina va confirma… Adio! zise călugărul, nu mai am
nimic de spus. Dar ia bine seama! Dacă tortura te face a
mărturisi ceva, eşti pierdut, şi regina nu te va mai putea scăpa.
— Voi nega… zise René.
Călugărul bătu la uşa bolţii şi călăul veni să-i deschidă.
— Ei bine, tată, îi zise el, nu e aşa că e un mare păcătos?
Călugărul îşi ascundea faţa în mâni, dădu toate semnele unei
vii dureri şi se depărtă murmurând:
— Ah! sărmanul meu om!
— Bun! îşi zise călăul, mă prind că acest mizerabil de René i-
a încredinţat că e inocent. El e în stare de a minţi chiar lui
Dumnezeu.

- 272 -
— Juneţea regelui Henric —

………………………………………………………

René îşi petrecu o noapte îngrozitoare, visând instrumente de


torturi şi eşafod.
— Ah! îşi zicea el, dacă regina voieşte să mă scape, pentru ce
mă graţiază şi tortură?
Şi Florentinul ascultă sunându-se orele unele după altele, şi
noaptea trecu fără a închide ochii.
Când zări o slabă rază de lumină prin ventilatorul bolţii sale,
începu să tremure.
Ora se apropia.
Când auzi răsunând paşii în coridorul subteran, el se simţi
rău.
— Vin să mă caute, îşi zise el.
Într-adevăr, uşa bolţii lui se deschise şi René văzu apărând
mal întâi călăul, apoi guvernorul, şi, în urma lui doi soldaţi.
— Maestre René, zise sir de Fouronne, vei fi dus la capelă
unde vei auzi slujba.
René respiră. Dar nu fu pentru mult timp.
— După care, adăugă guvernorul, vei fi chestionat, dacă nu
preferi a-ţi mărturisi crima.
— Sunt inocent19, zise René.
Guvernorul ridică din umeri şi nu răspunse.
După ce scoase lanţurile lui René ce le avea la picioare, îl
conduse la capelă, unde auzi slujba. Slujba se sfârşi.
René, ce o ascultase în genunchi, se ridică, şi umbla cu un
pas atât de slab, încât cei doi soldaţi ce-l escortau îl susţinură.
Sala interogatoriului se afla alături de capelă. Când uşa se
deschise înaintea lui René, el simţi picioarele slăbindu-i-se şi
deveni palid la vederea unui personaj îmbrăcat în roşu, ce aţâţa
un foc din mijlocul camerei.
Acel personaj era domnul de Paris, cum se zicea, adică
călăul, doi oameni de asemenea îmbrăcaţi în roşu, dar neavând
ca stăpânul, o scară vopsită în negru pe spinare, ceea ce
distingea pe călău de ajutorii săi, se ţineau lângă domnul de
Paris.
René tremurând, zări instrumentul pe care se întindea
pacientul pentru a suferi tortura apei.

19 Nevinovat

- 273 -
— Ponson du Terrail —

Apoi el privi cu un ochi rătăcit focul deasupra căruia trebuia


a i se expune mâinile una după alta; apoi penele ce trebuiau să-
i sfărâme carnea şi oasele; apoi cizma ce trebuia a zdrobi
piciorul cu încetul.
Apoi mai văzu o uşă deschizându-se în fundul sălii, şi un om
intră, ce îl făcu să scoată un ţipăt de spaimă.
………………………………………………………

În acea dimineaţă Carol al IX-lea deşteptându-se, chemase pe


pajul său Raoul. Raoul alergase.
— Du-te de caută pe Pibrac, zise regele.
Domnul de Pibrac înştiinţat de către Raoul, se grăbi de a
veni.
— Pibrac, amicul med, zise regele, mi-ai arătat alaltăieri
respingere de a aresta pe René.
— Ah! Sire, regina-mamă…
— Bun! ştiu… şi nu am insistat, cum ai putut vedea pentru a
te însărcina cu această afacere.
— Dar, zise căpitanul gărzilor, dacă Majestatea Voastră
voieşte a-mi ordona în astă dimineaţă de a aresta orice altă
persoană, ea nu are decât a vorbi, sunt gata.. când ar fi vorba
de un prinţ de neam…
— Drace! strigă regele, faci onoare lui René, Pibrac amicul
meu, temându-te de el mai mult, decât de una din rudele mele.
— Prinţii de neam nu sunt otrăvitori, Sire.
— Ai dreptate. Dar asigură-te, Pibrac amice; voiesc a te invita
la o mică serbare.
— Eh! făcu gasconul.
— Am prevenit pe Crillon aseară. Raoul!
— Sire, zise pajul înaintând.
— Îmbracă-mă, micuţule.
Carol al IX-lea sări cu uşurinţă din pat şi pe când se îmbrăca
el zise:
— Vom trece Sena.
— Unde mergem, Sire?
— La Châtelet.
Domnul de Pibrac se nelinişti.
— Acum de dimineaţă, René va fi dat torturii, şi voiesc ca să
asişti.
— Ah! sire, murmură căpitanul, nu încetez de a mă teme.

- 274 -
— Juneţea regelui Henric —

— Teamă, de ce?
— De Doamna Catherina. Dacă asist la tortură, ea îşi va
închipui că fac asta pentru a mă bucura…
— Sărmanul med Pibrac, zise regele, mă prind că nu crezi în
supliciul lui René. Să vedem, fii franc.
— Ei bine! şi dacă Majestatea Voastră s-ar mânia, voi fi franc.
Nu Sire, nu cred.
— Şi cine-l va scăpa?
— Nu ştiu… dar René a făcut un pact cu diavolul.
Regele începu a râde.
— Aide! zise el, văd că-ţi pierzi capul, Pibrac, şi dacă te
scutesc de a mă urma la Châtelet, o fac din simplă bunăvoinţă.
— Majestatea voastră mă onorează.
— Dar, adăugă regele, îţi jur că vei asista la supliciul lui
René.
— Oh! cu mare plăcere! murmură căpitanul cu un surâs
neîncrezător.
Regele se îmbrăcă şi ceru litiera.
Domnul de Crillon se afla deja în curtea Luvrului călare.
— Duce, zise regele, ştii pentru ce voiesc a fi prezent la
interogatoriul lui René?
— Nu, Sire.
— Pentru a auzi cu urechile mele mărturisirea crimei lui şi
astfel pentru a mă putea opune cu totul rugăciunilor reginei-
mame pentru graţierea lui.
— Eu, zise Crillon, trebuie să mărturisesc Majestăţii Voastre
că nu voi fi vesel decât după sfârşirea supliciului.
………………………………………………………

Personajul ce intra în sala interogatorului şi a cărui vedere


înspăimântase atât de mult pe René, era regele.
După rege, venea domnul de Crillon, guvernorul, şi un paj
însărcinat de a scrie toate mărturisirile pacientului.
Regele se aşeză pe un fotoliu, pe când cei doi gentilomi şi
pajul rămaseră în picioare.
— Aide, maestre Renaudin, zise regele adresându-se judelui,
începi!
Judele privi cu seriozitate pe Florentin.
— René, zise el, vrei să-ţi mărturiseşti crima?
René se clătină, dar îşi reaminti de cuvintele călugărului:

- 275 -
— Ponson du Terrail —

«Dacă mărturiseşti, eşti pierdut!» Şi el răspunse cu oarecare


siguranţă:
— Sunt inocent de crima de care sunt acuzat.
Judele făcu un semn.

Poza pag. 356

Atunci călăul luă pe René şi îl culcă pe căluş20, de care îl


legară îndată de mâni şi de picioare. După care, unul din ajutori
aduse groaznica pâlnie.
Călăul introduse pâlnia în gura pacientului şi vărsă un vas
cu apă, apoi un al doilea, apoi un al treilea…
René se zvârcolea şi căuta a-şi sfărâma legăturile, dar nu
mărturisi.
La al şaselea vas, călăul zise:
— Este cu neputinţă să mai urmăm, căci vom omorî pe
pacient.
Dezlegară pe René, ce era deja umflat, şi îl rezemă de zid.
Nenorocitul arunca nişte priviri rătăcite şi vărsa necontenit
apa.
— Să trecem la cizmă, zise judele, după ce acordă pacientului
un sfert de oră repaus.
Călăul culcă din nou pe René, ce striga şi se zbătea pe căluş,
şi îi închise piciorul drept în groaznica încălţăminte.
La cea dintâi strângere a şurubului, pacientul scoase un ţipăt
înspăimântător, apoi pentru un moment păstră tăcerea, după ce
din nou strigătele lui începură…
— Mărturiseşte, René, mărturiseşte-ţi crima! zicea judele.
Şi călăul strângea necontenit, şi René simţea oasele-i
zdrobindu-se.
Un moment, durerea fu atât de nesuferită, încât trebuia să
mărturisească; dar tot deodată o stranie fantasmagorie trecu pe
dinaintea ochilor lui, şi i se păru că vede eşafodul, roata, drugul
de fier ce îi zdrobea membrele; el crezu că aude nechezatul
cailor ce trebuiau să-l târască cu repeziciune.
— Sunt inocent! strigă el, sunt… inocent!
Călăul destrânse cizma şi Florentinul văzu piciorul său

20 Instrument de tortură; Suport pe care era întins şi legat cel ce


urma a fi torturat.

- 276 -
— Juneţea regelui Henric —

sângerând.
Când fu dezlegat, el voi să se ridice şi să umble, dar el scoase
un nou ţipăt şi căzu.
— Piciorul e frânt? întrebă regele.
— Nu, Sire, dar pacientul va fi pentru multă vreme şchiop.
— În acest caz, el va fi pentru totdeauna, răspunse Carol al
IX-lea, căci nu mai are mult de trăit.
René aruncă o privire uimită împrejurul lui.
— El crede că va putea scăpa negând, Sire, zise Crillon.
— Da, zise regele; dar e o încercare pe lângă care toate
acestea sunt un joc… vom vedea…
Şi regele arătă cu degetul focul din mijlocul sălii pe care unul
din ajutorii domnului de Paris îl aţâţa cu nişte foale.
René privi focul şi simţi că rămăşiţele de forţă şi curaj îl
părăsesc.
„Ar fi mai bine să mărturisesc! îşi zise el, dar mai bine încă
moartea.
Dar în acel moment, judecătorul îl privi, şi deodată René
tresări, i se păru că pe când îl îndemna de a şi mărturisi crima,
faţa întreagă îl încuraja de a nega.
Renaudin îi făcuse un semn.
Ajutorii călăului ridicară pe René şi îl apropiară de foc.
Atunci călăul îl expuse deasupra focului, îndestul de departe
pentru ca carnea să nu-i fie consumată, şi destul de aproape
pentru ca arsura să fie destul de dureroasă.
René reîncepu a striga:
— Iertare! iertare! Sire… iertare!
Judele îl privea cu un ochi arzător magnetic, şi acel ochi
zicea cu elocinţă: „Taci! nenorocitule… Dacă voieşti să trăieşti,
taci!‖ Şi ameţit de acea privire, René zbiera, dar nu mărturisea…
— Sunt inocent, zicea el… Mă aflam la Luvru, în noaptea
crimei… Mă aflam cu regina… Dar Godolphin… Sire… iertare!
iertare!..
— Lăsaţi-l un moment, zise regele.
Călăul… slăbi mâna pe care René o trase cu vioiciune. Atunci
el se târî la genunchii lui Carol al IX-lea.
— Sire, Sire, zicea el cu o voce rugătoare, Sire, sunt inocent…
Pumnalul meu, îi încredinţasem… lui Godolphin pentru a-l
duce la un maestru de arme… Acea cheie era a lui… Sire!
Sire!…

- 277 -
— Ponson du Terrail —

— Domnule de Paris, zise cu răceală regele, pe care mână ai


ars acum?
— Pe cea stângă, sire.
— Ei bine! arde pe cea dreaptă, acum. Aceea e care a omorât
pe burghezul Loriot, şi e cea mai vinovată.
Călăul luă mâna dreaptă a lui René şi o apropie de foc…
Dar abia flacăra o atinse, când pacientul, sfârşit, lipsit cu
totul de forţă şi curaj, scoase un ultim şi groaznic ţipăt, şi căzu
leşinat în braţele executorilor.
Atunci, judele zise regelui:
— Sire, cred că Majestatea Voastră ar trebui să permită ca
pacientul să fia redus în temniţa sa. Leşinul său poate să ţină
mult timp. Vom reîncepe mâine,
— Fie! zise regele, atunci pe mâine.
— Şi dacă nu mărturiseşte? zise Crillon.
— Ei bine, replică regele cu linişte, i se va acorda trei zile de
aşteptare pentru ca aceia ce se interesează de el să găsească pe
adevăratul vinovat şi cum acest vinovat nu există pentru că el e,
parlamentul îl va condamna în a patra zile şi-n a cincia el va fi
dat supliciului…
Domnul de Crillon începu să surâdă.
René zăcea încă leşinat jos în sala interogatorului.
— Luaţi pe acest nenorocit! zise Carol al IX-lea. Vino, Crillon,
haidem să prânzim, mor de foame.
Şi regele ieşi.
Atunci un surâs trecu pe buzele preşedintelui Renaudin:
— Încep a crede, murmură el, că René nu va fi dat
supliciului.
………………………………………………………

Renaudin, părăsind sala de torturi, în loc de a ieşi din


Châtelet, descinse în bolta unui tâlhar ce era condamnat a fi
spânzurat.

XXXVI

Pentru vinovaţii ca René, de exemplu, se adună parlamentul,


tortura se punea în scenă, dar pentru un simplu hoţ, pentru un
pungaş judecarea de către marele staroste era suficientă, şi se

- 278 -
— Juneţea regelui Henric —

mulţumea prin a spânzura nenorocita creatură, în ziua când se


zicea de domnul de Paris, astfel se numea călăul, că are ceva
afaceri prin piaţa Grève.
Era rar ca acest funcţionar să se deranjeze pentru un
condamnat de o valoare mai mică.
Un borfaş, condamnat de către staroste, aştepta de obicei
pentru a fi dat supliciului, ca vreun criminal însemnat să
deranjeze pe executori.
Atunci, alături de eşafod, pe care un mare senior în crime
trebuia a fi sfâşiat de viu, se aşeza spânzurătoarea nenorocitei
creaturi, pe care-l spânzurau înaintea ochilor mulţimii şi
înaintea marelui senior ce trebuia a fi sfâşiat.
Spânzurarea era ca o introducere pentru a asista la
spectacolul ce avea să urmeze.

A doua zi, când parfumerul reginei, arestat de domnul


Crillon, era condus la Châtelet, ofiţerul de poliţie prinsese un
hoţ foarte cunoscut de parizieni, sub numele de Gascarille.
Gascarille era spaima burghezilor; el seducea femeile, bătea
pe bărbaţi, spărgea şi jefuia.
Şef al unei bande de borfaşi ce locuiau în strada Mauconsiel
şi în vecinătăţile curţii des Miracles, Gascarille asasina foarte
puţin, aproape mai de loc. Numai circumstanţe excepţionale îl
puneau într-o asemenea poziţie.
Unul din complicii lui îl vânduse pentru trei scuzi de aur
ofiţerului de poliţia, ce îl surprinse, tăind capul unui locuitor
din Vide-Gousete.
Ofiţerul poliţiei înmânase pe Gascarille marelui staroste.
Marele staroste, procedă cu repeziciune, găsise ca inutil de a
cerceta fapta pentru care Gascarille era arestat, şi el se
mulţumise condamnându-l a fi spânzurat.
Gascarille, ce se temea de a fi dat supliciului roatei, nu se
îngrijise de a reclama.
Starostele condamnându-l îi zisese:
— Ieri a fost adus la Châtelet messire René Florentinul,
acuzat că a asasinat pe un burghez din strada Urşilor. Este
probabil că messire René să fie dat roatei. Şi poate că vei fi
spânzurat în acelaşi zi cu dânsul, ceea ce te va onora mult.
Lui Gascarille poate nu i se părea tot atât de plăcut asta, dar
el nu îndrăzni a-l contrazice, ci se întoarce în închisoare cu

- 279 -
— Ponson du Terrail —

pasul unui om căruia i s-a făgăduit ceva plăcut.


Preşedintele Renaudin descinse întocmai în bolta lui
Gascarille sub pretext de a-l întreba în legătură cu complicele ce
el avusese.
Gascarille primi îndestul de rău pe preşedinte.
— Pentru că sunt condamnat, îi zise el, şi pentru că voi fi
spânzurat, aţi putea bine a mă lăsa în pace.
— Gascarille, amicul meu, răspunse Renaudin, tu eşti un om
ingrat faţă cu justiţia.
— Bun, zise el, cu toate acestea nu pot atât a mă lăuda.
— Te înşeli.
— Voi fi spânzurat.
— Ai fi putut fi sfâşiat, ceea ce este mult mai dureros.
— Oh! mă iartă! zise tâlharul, n-am asasinat, şi roata…
— Reputaţia ta e ticăloasă, aceasta a fost de ajuns.
— Apoi! făcu condamnatul…
Renaudin luă o înfăţişare din cele mai blânde:
— Iubite domnule Gascarille, zise el, faci rău de mă priveşti
astfel.
— Hei!
— Îţi voiesc binele.
— Aud? făcu condamnatul.
Preşedintele se aşeză fără scârbă pe paiele pe care Gascarille
zăcea cu fiarele de mâini şi de picioare.
— Ai tu… copii? întrebă el.
— Dumnezeu să mă ferească.
— Eşti însurat?
— Nu.
— Dar ai pe cineva în lumea asta de care te interesezi?
La acesta întrebare, Gascarille păli, se roşi simţind o vie
mişcare.
— Pentru ce mă întrebi asta?
— Răspunde.
— Ei bine, da, Farinetta…
— Cine e Farinetta?
— O femeie ce iubesc… suspină hoţul tot mişcat şi pe care
nu o voi mai revedea decât o dată… în ziua când voi fi
spânzurat… Sunt sigur că va veni a mă vedea spânzurat…
Sărmana Farinetta!
— O iubeşti, dar?

- 280 -
— Juneţea regelui Henric —

— Aceasta e singura fiinţă ce am iubit. Şi iată, adăugă hoţul


cu un accent de mânie geloasă, sunt momente în care devin
furios.
— Ce spui? făcu Renaudin.
— Când mă gândesc că în curând un altul… căci acum
Farinetta nu e decât de optsprezece ani…
— Ah!
— Ea e frumoasă… şi…
— Ai voi să îi laşi o frumoasă avere?
Gascarille privi pe preşedintele cu mirare.
— Nu posed nimic, zise el, ofiţerul de poliţie mi-a luat vreo
zece pistoli, tot ce posedam…
— Şi.. Farinetta?
— Farinetta n-are nimic!… decât ochii săi albaştri şi cei
treizeci şi doi de dinţi albi… aceasta e puţin…
— Aceasta e mult, zise cu răutate preşedintele Châteletului.
— Taci dar, judecătorule! strigă Gascarille cu mânie, ai putea
să mă laşi să mor liniştit…
— Mă iartă, amice! reluă preşedintele, ascultă-mă până la
capăt.
— Vorbeşte…
— Tu vei muri de acum în câteva ore; dacă ţi s-ar cere un mic
serviciu… în schimbul a două sute scuzi de aur, ce ar face o
frumoasă zestre Farinettei…
— Două sute de scuzi de aur! strigă sărmanul borfaş, uimit.
— Da.
— Două sute de scuzi pentru Farinetta? Scumpă Farinetta! Şi
ce ar trebui să fac pentru asta?
— Ascultă-mă bine, reluă Renaudin. Tu eşti condamnat şi…
vei fi spânzurat…
— Mi-e teamă.
— Şi nu moare cineva decât o dată.
— Este adevărat.
— Şi pentru două crime sau pentru trei… frânghia ce ţi se
puse de gât nu strânge nici mai mult nici mai puţin.
Gascarille privi pe preşedinte.
— Voieşti să iau o crimă pe contul meu? întrebă el.
— Întocmai.
— Ce crimă?
— Asasinatul din strada Urşilor.

- 281 -
— Ponson du Terrail —

— Ah! bine! înţeleg, zise hoţul; voiţi a scăpa pe messire René


prin mine.
— Ce-ţi pasă?
— Ce-mi pasă?… atunci desigur că voi fi zdrobit de viu în loc
de a mă spânzura.
— Nu.
— Cum ştii?
— Voi obţine ca să fii numai spânzurat.
— Şi dacă mărturisesc… aceasta?
— Farinetta va avea două sute de scuzi de aur.
— Sărmana Farinetta! repetă banditul în care începuse un fel
de luptă, dar tot deodată el ridică capul şi zise: Nu.
— Aud? făcu preşedintele.
— Nu voiesc.
— Pentru ce?
— Pentru că o dată Farinetta bogată, ea mă va uita; voi fi
prea gelos de a mă gândi în cealaltă lume că… un altul… se
bucură de fericirea ce voi face Farinettei.
— Nemernicule! zise preşedintele.
— Se poate, dar nu voiesc!
— Nu voieşti dar ca să mărturiseşti, că eşti culpabil de
afacerea burghezului Samuel?
— Nu.
— Dacă aş dubla suma?
— N-ar fi rea! voi fi spânzurat în trei zile. Morţii n-au
trebuinţă de nimic.
— Încăpăţânatule! murmură preşedintele Renaudin cu o voce
răutăcioasă, ce-ţi trebuie, dar?
— Cheia câmpurilor.
— Drace! strigă judele, tu ceri un lucru ce e cu neputinţă,
căci dacă te mărturiseşti că eşti vinovat de omorul lui Loriot,
burghezii sunt atât de înfocaţi încât ar trebui să te spânzure
îndată pentru a le face plăcerea.
— Mulţumim.
— Cu toate acestea…
— Ei? făcu el.
— Ei bine, reluă Renaudin după un moment de tăcere nu te
impacienta şi nu pierde curajul… ne vom vedea în astă-seară.
Şi Renaudin părăsi pe Gascarille şi ieşi din Châtelet.
………………………………………………………

- 282 -
— Juneţea regelui Henric —

Trei ore după aceasta, prezidentul Renaudin era la fereastra


cabinetului său de lucru când văzu intrând prin strada Saint-
Louis o litieră precedată de un simplu soldat.
Regina este exactă, îşi zise el.
Apoi descinse până în stradă şi merse întru întâmpinarea
litierei.
Doamna Catherina de Médicis se dădu jos şi primi umilele
salutări ale prezidentului.
După cum ea era îmbrăcată foarte simplu şi purta o mască
pe obraz, rarii trecători din strada Saint-Louis o luară drept o
damă din provincie, care are un proces pendinte înaintea
parlamentului şi nu se mai ocupară de dânsa.
Renaudin urcă pe regină în cabinetul său şi ea după ce intră
şi se zăvorî cu prezidentul, îşi scoase masca.
— Ei bine! întrebă ea cu nerăbdare.
— Ei bine! doamnă, răspunse prezidentul, René a suferit
tortura.
— Fără să mărturisească nimic.
— Fără să mărturisească.
Ochii reginei începură să strălucească de bucurie.
— Dar hoţul pe care contam, este incoruptibil.
— Cum asta?
— El nu are nici femeie, nici copii.
— Are vreun amor în inimă…
Atunci Renaudin istorisi reginei, întreţinerea ce avusese cu
Gascarille.
— El voieşte ca să trăiască, adăugă el.
Regina înălţă din umeri.
— Şi eu, continuă Renaudin, i-am promis că va trăi.
— Eşti nebun! exclamă regina.
Prezidentul avu un aer misterios.
— Am o idee, zise el.
— S-o vedem!
— René trebuie să ierte pe călău.
— O Doamne! făcu regina, dar René nu iartă nicidecum…
— Şi e probabil, că dacă vom scăpa pe Florentin, el îşi va
plănui să îi joace vreun rol…
— Atât mai rău pentru Caboche!
— Este adevărat, doamnă, dar dacă i-am promite lui Caboche

- 283 -
— Ponson du Terrail —

că René îl va ierta, el va putea face atunci ceva, ca să merite


această iertare.
— Ce va face el?
— Aceea ce a făcut acum cinci ani pentru un sărman arcaş,
condamnat la spânzurătoare. În loc de a face un nod în lungul
frânghiei, el a făcut un nod obişnuit, apoi petrecându-o pe după
umeri, el se agaţă tare de funia cea mare, care trece pe sub
braţele condamnatului, într-un mod astfel încât funia cea
groasă îl împiedică de a cumpăni pe pacient, pe când cea mică
destinată a-l sugruma, reţinută de nodul cel ordinar, nu mai îl
strânse. Arcaşul care ştia mântuirea lui, îşi dădu ochii peste
cap şi păstră nemişcarea cea mai completă. Toţi îl crezură mort
şi se retraseră.
— Şi el nu era mort? zise regina.
— Nicidecum, doamnă. Noaptea călăul veni să-l dezlege, şi îl
făcu scăpat numai cu puţine contuzii.
— Şi dumneata maestre Renaudin, voieşti ca Jean Caboche
să procedeze tot astfel cu Gascarille?
— Da, doamnă.
— Este cam greu.
— Pentru ce?
— Pentru că Gaboche este un om care poate să raporteze tot
regelui.
— Cum dracu? făcu Renaudin.
— Aşteaptă, reluă regina, să-ţi dau o idee.
— Care?
— Promite lui Gascarille că lucrul se va face astfel, că René
după ce se va declara inocent… va vorbi ea Caboche, dar… nu
înainte… căci va fi periculos.
— Şi dacă Gascarille consimte?
— Ei bine! te vei prezenta la Luvru după cum ne-am înţeles şi
vei zice regelui.
Renaudin dădu din cap.
— Este ceva care e mai nimerit poate, zise el.
— Ce este?
— Este de a aştepta până când regele va veni la Châtelet.
— Cum o să vină el acolo?
— Da, şi aceasta chiar mâine de dimineaţă.
— Dar cu care scop?
— René mai are să sufere o tortură.

- 284 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dumnezeul meu! făcu Catherina cu groază.


— Şi este cea mai teribilă… adică cercarea cu foc… El a avut
puţină ameţeală astăzi de dimineaţă.. Dar mâine voi aranja eu
toate acestea… Încredeţi-vă în mine, Doamnă.
— Fie, zise regina.
Doamna Catherina se sculă pentru a se retrage şi pentru a
intra în Luvru.

Poza pag. 368 – Ducele îl judecă numai dintr-o aruncătură de


ochi.

— Ah! Doamnă, zise Renaudin, nu am să-ţi fac decât o


cerere.
— Care este aceea?
Gascarille nu mă va crede dacă nu voi avea un cuvânt de la
dumneavoastră subscris cu regala voastră semnătură.
— Crezi?
— Da, şi că trebuie.
— Dar… dacă acel cuvânt… acea semnătură… va cădea în
mâna regelui?
— Voi fi răspunzător eu.
Catherina aruncă o privire plină de neîncredere asupra
prezidentului.
Renaudin înţelese acea privire
—Doamnă, răspunse el cu siguranţa unui om necesar, fără
această semnătură nu mai pot răspunde de René.
— Care va să zică, făcu regina, că aceasta este o garanţie…
— Pentru Gascarille…
— Şi.. pentru dumneata…
Renaudin tăcu.
„Aide! se gândi Catherina, el voieşte poate să asedieze
parlamentul…‖
Şi ea se aşeză înaintea mesei prezidentului şi scrise pe o
bucată de pergament aceste cuvinte:
„Voi graţia pe Gascarille.
Catherina.”

Prezidentul luă pergamentul şi regina ieşi.


Zece minute după ce litiera doamnei Catherina se îndrepta
spre colţul străzii Saint-Louis, prezidentul Renaudin ieşi şi el la

- 285 -
— Ponson du Terrail —

rându-i şi se duse la Châtelet şi se coborî în închisoarea


tâlharului de stradă.
— Tu vei trăi! îi zise el.
Şi îi istorisi cum Jean Caboche, călăul Parisului, procedase
cu cinci ani mai înainte, pentru a scăpa pe amicul său, arcaşul.
Dar Gascarille era cam neîncrezător:
— Ce probă îmi dai dumneata pentru toate astea? întrebă el.
Prezidentul trase de sub mantaua sa, pergamentul semnat de
Catherina, şi pe care afară de semnătura ei mai pusese şi
sigiliul său, prin ajutorul unui inel pe care îl purta în deget.
— După cum văd! murmură Gascarille, regina trebuie să ţină
mult de a scăpa pe René.
— Negreşit, şi nici să nu te îndoieşti. Voi mai avea şi acei
două sute de scuzi de aur pe care-i destinez Farinettei. Îi vei
avea.
— Hm! zise tâlharul, nu e frumos de a despuia astfel pe o
sărmană fată ca Farinetta…
— Atunci i se va lăsa ei acei două sute scuzi.
— Dar eu?
Prezidentul se puse pe râs.
— Vei avea şi tu alţi două sute de scuzi, zise el.
— Atunci e bine.
— Acum ne-am înţeles?
— Da. Numai nu ştiu ce să cred.
— Fii liniştit, răspunse prezidentul Renaudin, îţi voi face
lecţia ta cu o oră mai înainte de tortură.
— Cum înainte de tortură?
— Oh! asigură-te, tu vei înghiţi două pâlnii cu apă, şi la a
treia vei vorbi.
— Când voi scăpa murmură tâlharul de stradă, şi după ce
amicul meu Caboche, mă va dezlega, mă voi duce ca să trăiesc
cu Farinetta în provincie, căci la Paris se întâmplă multe
nenorociri.

XXXVII

Să revenim la Henric de Navarra, pe care l-am lăsat întins pe


parchet în camera lui Nancy, cu ochiul lipit la acea spărtură din
plafon şi care permitea de a se vedea şi de a se auzi tot ceea ce

- 286 -
— Juneţea regelui Henric —

se petrecea în oratoriul Doamnei Catherina.


Prinţul dar, asistase la înţelegerea ce avusese regina-mamă
cu prezidentul Renaudin care îşi expusese planul său pentru a
scăpa pe René.
Când Renaudin se retrase, Henric reaşeză o dală care astupa
de obicei deschizătura, apoi se duse pe pipăite spre cordonul
clopotului care corespundea cu camera doamnei Margareta,
căci Nancy îl închisese înăuntru.
Henric trase dar cordonul de sus în jos fără să atingă
clopotul.
Un minut după acesta, clopotul sună şi cordonul se mişcă de
jos în sus. Această zăngăneală părea a zice: «O să vină să îţi
deschidă.»
Într-adevăr, puţin după acesta, Nancy veni.
— Vino, domnule de Coarasse, zise ea.
Nancy luă pe prinţ de mână, şi îl făcu să iasă din cameră.
Apoi ea îl conduse în coridor, şi pe mica scară sucită.
— Oare prinţesa mă aşteaptă? întrebă el.
— Uf! făcu Nancy, eşti prea nesăţios, domnule.
— Pentru ce?
— Pentru că e numai câteva momente de când nu ai văzut-o.
— Este adevărat.
— Şi apoi prinţesa, are obiceiul de a se culca numai o dată pe
seră, adăugă zâmbind subreta.
Henric tăcu.
— Unde vrei să mergi? reluă Nancy, afară sau înăuntrul
Luvrului?
— Aş vroi să văd pe domnul de Pibrac.
— În acel caz, treci pe aici.
Nancy arătă tânărului, un al doilea coridor pe care nu îl
cunoştea încă, şi îl conduse până la cealaltă scară care îi era
obişnuită şi pe care pajul Raoul îl urcase de mai multe ori la
domnul de Pibrac.
— Acum ştii drumul? zise ea.
— Da.
— Adio, dar.
Dar Henric o reţinu.
— Mititico, numai un cuvânt.
— Care?
— La ce oră să vin… mâine?

- 287 -
— Ponson du Terrail —

— Ah! da… Nu ţi-a spus nimic. Ei bine, în orice caz, vino la


ora nouă, ca de obicei.
— Desigur.
Henric strânse mâna lui Nancy şi se duse să bată la uşa
domnului de Pibrac.
Căpitanul gărzii îl aştepta în prada unei vii nelinişti.
Prinţul ieşise de la dânsul cu un aer atât de misterios, încât
gentilomul crezuse că se petrecea la acea oră un grav
eveniment.
— Ah! Dumnezeul meu! zise el văzându-l, în fine, intrând.
— Erai neliniştit?
— Foarte mult.
— Te asigură că toate merg bine.
— Dar ce s-a întâmplat?
— O să-ţi spun mai târziu.
— Pentru ce nu acum?
— Pentru că trebuie să ştiu încă ceva!
Vorbind astfel, Henric se duse să deschidă dulapul şi se
strecură din nou în intrarea misterioasă.
— Drace! murmură el lipindu-şi ochiul la deschizătura din
piciorul Cristului, sosesc într-un urât moment…
Doamna Margareta se aşeza în pat…
Într-adevăr, prinţesa ajutată de Nancy se culca.
— Adevărat, Doamnă zicea Nancy, acest sărman domn de
Coarasse, care citeşte atât de bine în astre, şi a terminat prin a
asigura pe doamna Catherina că este fermecător, se găseşte el
însuşi fermecat.
— Tu crezi, mica mea?
— Vă iubeşte cu deosebire.
Henric văzu pe Margareta, roşindu-se ca o elevă.
— Închipuieşte-ţi, Doamnă, urmă camerista că voia să
revină…
— Aici?
— Da.
— Astă-seară?
— Chiar.
Şi Nancy avu un surâs bănuitor.
— El ştia bine că mâine…
— Mâine?… dar eu n-am zis nimic.
— Cu toate acestea eu mi-am permis de a-i da întâlnire.

- 288 -
— Juneţea regelui Henric —

— Cum?
— Oh! Dumnezeul meu! făcu Nancy cu o umilinţă ipocrită,
dacă Alteţa Voastră nu voieşte să-l primească, pot să-l
înştiinţez…
— Vom vedea… răspunse Margareta puţin mişcată.
Nancy reluă:
— Şi apoi, e foarte frumos, acest băiat.
— Tu găseşti?
— Şi dacă aş fi fost prinţesă…
— Cutezătoareo!
Nancy nu se desconcentră de loc.
— Dacă Alteţa Voastră va deveni regina de Navarra…
— Ei bine!
— Ea îmi va permite să-i dau un sfat.
— Se vedem!
— Regina de Navarra va face bine de a da o funcţie la curte,
domnului de Coarasse.
— Tăcere!
— La Nérac se plictiseşte cineva foarte curând.
— Nancy, zise prinţesa fără mânie, încep a crede că sir de
Coarasse este unul din amicii tăi.
— Ce idee, doamnă.
— Şi tu conspiri cu dânsul contra mea. Tu o să termini prin a
mă face să îl iubesc.
— Ah! Doamnă, murmură Nancy. Alteţa Voastră m-a
încurajat a conspira în favoarea prinţului.
— Taci, nebunatico…
Şi Margareta se aşeză în pat:
— Acum du-te, adăugă ea, şi lasă-mă să dorm.
Nancy suflă în lampă şi se retrase.
Atunci Henric ascultă pe prinţesă care murmura încet:
— Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! simt că-l iubesc.
— Ai dreptate! se gândi Henric, căci aceasta am observat-o şi
eu, Doamnă.
Apoi el intră în camera domnului de Pibrac.
— Scumpul meu Pibrac, zise prinţul, dacă ai vreo favoare a-
mi cere, acum poţi să o faci.
— Ce aţi zis, monseniore?
— Am zis că mă bucur de amiciţia regelui.
— Adevărat?

- 289 -
— Ponson du Terrail —

— Şi sunt în perspectivă de a obţine bunele graţii ale


doamnei Catherina.
Pibrac făcu nişte ochi mari.
— Am luat locul lui René!
— Alteţa Voastră ştie să prepare parfumuri?
— Nu, dar citesc în astre.
Încremenirea domnul de Pibrac era în culme.
Atunci Henric îi povesti cele ce se petrecuseră în seara răpirii
Paolei şi întâlnirea lui cu regina-mamă, până la intervenirea
oficioasă a Margaretei care i-a procurat mijloacele de a-şi
continua rolul său de prezicător.
Domnul de Pibrac îl ascultă, cu sprâncenele încruntate.
— Monseniore, zise el în fine, vă voi spune eu ceea ce
doamna Margareta v-a spus deja.
— Cum!
— Jocul e periculos.
— Dar eu am şansă…
— Sper… căci dacă era altfel…
— Pibrac, amicul meu, îţi închipui lucruri imaginare.
— Eu cunosc pe regină.
— Şi eu o cunosc.
— Şi cunosc şi pe René, ceea ce e şi mai rău.
— Oh! pentru acesta, zise prinţul ştiu că viaţa sa e în mâinile
mele.
— Poate.
— Şi e de ajuns să mă duc la rege şi să îi spun totul.
— Ah! monseniore, strigă Pibrac, bagă bine de seamă ceea ce
faci.
— Pentru ce?
— Eh! Ştiu eu? Dacă regele va şti adevărul, dacă va aresta pe
Renaudin şi îl va arunca în Bastilia, şi dacă va da libertate lui
Gascarille şi va parveni a dovedi că René este culpabil, René nu
va fi nici spânzurat nici torturat pentru acesta.
— Aidea de.
— Regina mamă va face chiar o revoluţie în Franţa.
— Atunci care e opinia dumitale, Pibrac?
— Ca regele să nu ştie nimic.
— Bine!
— Şi să laşi ca René să fie tras în ghearele parlamentului!
— După acesta?

- 290 -
— Juneţea regelui Henric —

— Şi că Alteţa Voastră va face bine de a continua pe cât va


putea rolul său de prezicător pe lângă regina.
— Adevărat?
— Căci, monseniore, urmă domnul de Pibrac, regina iubeşte
pe René, căci ea crede în puterea cea supranaturală a acestui
ticălos parfumer.
— Ţine dar, la el numai pentru acesta?
— Ei! făcu gasconul, mai adaugă la aceasta şi puţină
obişnuinţă.
— Adevărat?
— Şi în ziua în care regina va găsi un fermecător care va
întrece pe René, atunci acesta din urmă va fi pierdut. Acest
rezultat va valora mai mult decât arestarea parlamentului.
— Sunt şi eu de ideea dumitale, Pibrac.
— Aşadar, adăugă căpitanul gărzii, dacă mă crezi,
monseniore, e mai bine să lăsăm pe rege, regină şi René să se
aranjeze cum vor voi.
— Fie!
— Şi Alteţa Voastră, are încă dorinţa de a lua în căsătorie pe
doamna Margareta?
— Neapărat că am, Pibrac, amicul meu. Doamna Margareta
este încântătoare, şi, adăugă Henric, nu voi avea poate nicio
trebuinţă de a fi bărbatul ei pentru a mă introduce în graţiile
sale.
— Atunci.. la ce bun?
— Dar am rezoanele mele politice… Cine poate şti viitorul!
termină prinţul cu tonul său cel serios.
— Acum, adăugă Henric de Navarra, când am opinia
dumitale mă retrag.
— Alteţa Voastră intră în hotel?
— Nu încă, mai am o ultimă expediţie nocturnă a face. Adio,
domnule de Pibrac.
— La revedere, monseniore.
………………………………………………………

Henric ieşind din Luvru, se duse drept la cârciuma lui


Malican.
Cârciuma era închisă şi cei din urmă consumatori plecaseră
de mult timp, dar printre uşa ce era bine închisă şi prin
obloanele puţin întredeschise, prinţul văzu trecând o mică rază

- 291 -
— Ponson du Terrail —

de lumină.
El bătu încet.
— Cine este acolo? întrebă dinăuntru vocea cea fragedă a lui
Myette.
— Compatriotul, compatriotul, răspunse prinţul, în limba
bearneză.
Myette se grăbi de a deschide.
Prinţul intrând în cârciumă, zări pe Noë şi pe frumoasa
argintăreasă tot în costumul său de ţăran de la munte.
Malican care se scula în fiecare zi în revărsatul zorilor, se
dusese să se culce, şi Sarah cu Myette rămăseseră singure.
Noë sosise şi el cu puţin mai înainte de a bate prinţul.
El sosise chiar din satul Chailot unde aşezase pe Paola sub
paza lui Guillaume Verconsin şi a mătuşii sale. El venise pe
marginea râului şi intrând în cârciumă, zisese lui Myette luând-
o de talie şi dându-i o sărutare pe frunte:
— Mor de foame, mititica mea, şi ai fi foarte gentilă de mi-ai
da ceva să mănânc.
Pe când el cina, tot vorbind cu acele două femei, sosise şi
prinţul.
— Cum! zise Henric, iată ceva ce nu îmi puteam explica,
aveam oarecare sfârşeală la inimă pe care nu o puteam defini.
Închipuieşte-ţi, că nu am prânzit.
Şi el se aşeză în faţa lui Noë începând a bea şi a mânca cu
multă poftă.
Apoi prinţul care toată seara se gândise la Margareta începu
să privească pe argintăreasă.
Sarah cu tot costumul ei, era tot frumoasă.
Henric nu înceta de a o contempla, şi tânăra femeie se roşi
atât de tare încât inima lui începu a bate:
— Este straniu, îşi zise el, n-aş fi crezut niciodată că aş putea
iubi două femei deodată. Şi cu toate acestea e adevărat: am
admirat frumuseţea Doamnei Margareta şi iată că Sarah mă
face să mă cutremur când ridică privirea asupra mea. Inima
omului e un ce straniu!…
— Domnule, îi zise Sarah luându-i încet mâna, nu te vei
reîntoarce în Navarra?
— Nu, mica mea.
Sarah suspină.
— Pentru ce mă întrebi asta?

- 292 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dar… pentru că… aş voi să merg acolo.


— Dumneata?
— Corisandra, buna mea soră, mă va primi…
Acest nume de Corisandra făcu pe Henric să tresară.
— Ah! drace, îşi zise el, uit necontenit că Sarah şi Corisandra
sunt cele două degete de la mână…
El încruntă sprâncenele şi zise argintăresei:
— Frumoasa mea amică, dacă voieşti să mergi în Navarra,
nimic nu e mai uşor.
— Mă vei însoţi? întrebă ea.
— Nu, dar…
Sarah deveni foarte palidă.
— Nu voi merge, zise ea. Pentru că, murmură ea încet, m-ai
scăpat…
— Ah!
— Şi ceva îmi spune că pot la rându-mi, a vă scapă de un
mare pericol.
— Nu mă tem de nimic, zise el surâzând.
— Cine ştie?
Şi ea pronunţă aceste cuvinte cu o tristeţe profundă.
— Drace! murmură prinţul, desigur că lumea e un vast
laborator de prezicere. Iată că toată lumea se amestecă a prezice
fiitorul, de la prinţul de Navarra până la doamna Samuel Loriot.
Făcând această cugetare, prinţul contempla pe frumoasa
argintăreasă. Sarah era tristă şi părea că suferă de un rău
necunoscut.
— Ea mă iubeşte, îşi zise Henric, şi el uită pe Margareta şi
luă mâna lui Sarah într-ale sale.
În acest timp, Noë vorbea cu frumoasa Myette la celălalt cap
al mesei; şi cum Henric privind pe Sarah uita pe Margareta, Noë
nu se mai prea gândea la Paola.
Myette privea pe Noë ca şi Sarah pe Henric; şi Myette simţea
o uşoară bătaie de inimă.
Din norocire pentru ea şi pentru Sarah, sună miezul nopţii.
— Hei! Hei! Noë, amicul meu, zise prinţul, ştii tu că ar fi bine
dacă ne-am gândi puţin la Godolphin?
— Ai dreptate, răspunse Noë.
— Ce veţi face cu acel nenorocit? întrebă Myette. El plânge şi
e disperat zi şi noapte. Mi se sfâşie inima de câte ori descind în
pivniţă.

- 293 -
— Ponson du Terrail —

— Mergem să îl consolăm, mica mea.


Apoi prinţul privi pe Sarah:
— Veţi face bine, frumoasele mele, zise el, de a vă duce să vă
culcaţi, fiţi liniştite, noi nu vom fura nimic.
— Ce glumă, făcu Myette.
Ea aprinse o luminare la aceea ce ardea pe masă.
— Pentru că doriţi se rămâneţi singuri, rămâneţi! zise ea.
Bună seara!
— Bună seara, mica mea, zise Noë, ce o sărută din nou…
— Bună seara, doamnă, făcu prinţul sărutând mâna lui
Sarah.
Cele două femei urcară scara lăsând pe prinţ şi însoţitorul lui
deplini stăpâni pe sala de jos a cârciumii. Atunci Henric şi Noë
se priviră.
— Pe onoarea mea, murmură acesta din urmă, cred Henric,
că eşti mai mult ca totdeauna înamorat de Sarah.
— Tot astfel cred şi eu.
— Deci ai uitat pe doamna Margareta.
— Te înşeli, iubesc pe amândouă.
— Ah! ce glumă!
— Dar tu, zise prinţul, tu… nu iubeşti pe Paola?
— Da… o iubesc.
— Atunci pentru ce priveşti cu atâta ardoare pe Myette?
— Da… ai dreptate…
— Aşadar, urmă prinţul, le iubeşti dar pe amândouă.
— Poate.
— Ia seama!… Myette e sub protecţia mea, şi nu voiesc..

Poza pag. 380 – Sir de Coarasse, zise ducele, este mort sau e
rănit.

— Luaţi seama, seniorul meu… zise la rândul său Noë, Sarah


e tot amica Corisandrei, şi ai putea fi prea bine dejucat.
Henric îşi muşcă buzele.
— Tu ai poate dreptate; să ne ocupăm de Godolphin, zise el,
şi să lăsăm pe cele două încântătoare.
— Hm! îşi zise Noë, eu unul nu renunţ la Myette.
Henric luă lumânarea, pe când Noë ridica oblonul pivniţei.
— Tu ai calul tău la grajd, nu e aşa? întrebă el.
— Fără îndoială. Voi lua pe Godolphin pe calul meu, cum am

- 294 -
— Juneţea regelui Henric —

luat pe Paola.
Henric descinse cel dintâi în pimniţă şi Noë, ce îl urma
purtând o mulţime de chei, deschise uşa bolţii.
Godolphin legat zăcea pe paiele închisorii lui. În momentul
când uşa se deschise, el se ridică; şi văzând pe Noë apărând, el
strigă de bucurie.
— Ah! vii să-mi dai libertatea, după cum mi-ai făgăduit, nu e
aşa?
— Acesta depinde, răspunse Noë; eşti în stare tu de a face un
jurământ?
— N-am fost niciodată sperjur.
— Dacă te voi duce lângă Paola, vei căuta tu să fugi?
— Paola! Paola! murmură tânărul… A fi lângă dânsa, este a fi
în paradis. Nu voi fugi, ţi-o promit.
— Tu nu te vei sili de a regăsi pe René?
— René! zise Godolphin, al cărui ochi scânteia de o lucire
sinistră, îl urăsc… da… cum un sclav urăşte pe stăpânul lui.
— În acest caz, vino.
Noë îl dezleagă şi-i trecu peste ochi o batistă. Apoi îl luă de
mână şi ajutat de prinţ îl scoase din pivniţă.
………………………………………………………

După câteva momente, Noë luă pe Godolphin pe calul lui, iar


prinţul se îndreptă spre strada Saint-Jacques. Godolphin era cu
ochii legaţi, dar când calul începu să umble, el mişcă puţin
legătura şi privi pe furiş împrejurul lui.
Noaptea era întunecoasă, dar cu toate acestea Godolphin
înţelese că se afla lângă Luvru.

XXXVIII

A doua zi de aceea în care René suferise prima tortură,


prezenţa regelui, domnului de Crillon, sir de Fouronne,
guvernorul Châteletului şi Renaudin, era hotărât de doamna
Catherina ca pretinsul sir de Coarasse să o viziteze pentru o a
doua şedinţă de preziceri.
Regina hotărâse ea însăşi ora: la cinci ore de dimineaţă.
La cinci ore fără câteva minute, prinţul intra în Luvru: dar în
loc de a se îndrepta pe dată la regina, el urcă mica scară a

- 295 -
— Ponson du Terrail —

camerei lui Nancy.


Frumoasa cameristă aştepta pe Henric cu nerăbdare.
— Ah! îi zise ea văzându-l intrând, ştii ce răutăcioasă idee ai
avut de a te face fermecător?
— Pentru ce copila mea?
— Pentru că sunt nevoită de a-mi petrece ziua aici, cu scop
de a şti sigur ce face şi zice doamna Catherina.
— Ei bine, zise Henric, îţi voi răsplăti o dată de ce faci pentru
mine.
— Ah, făcu Nancy.
— Îţi voi trimite pe Raoul…
— Ce să facă? întrebă camerista ce se roşi până în albeaţa
ochilor.
— Pentru a-ţi ţine de urât.
— Aş! zise ea, n-am trebuinţă de aceasta.
— Adevărat?
— Nu, căci Raoul iese de aici.
— Oh! oh!
— Şi pentru ce nu? zise tânăra fată cu un ton batjocoritor,
dumneata ai venit prea bine… şi…
— Dar eu… sunt… amicul tău.
— Şi Raoul e…
— Hm!
— Şi mai mult încă, el e mesagerul meu, şi tocmai l-am pus
pe drum pentru dumneata.
— Cum aceasta?
— Doamna Catherina a ieşit din Luvru azi dimineaţă.
— Pentru a vedea pe scumpul ei René fără îndoială?
— Nu.
— Unde s-a dus dar?
— Închipuieşte-ţi, urmă Nancy, că regina şi-a petrecut
noaptea foarte agitată.
— Eu aş fi cauza?
— Descoperirile dumitale îmi închipui că au întărit mai mult
această agitaţie.
— Crezi?
— Toată noaptea camera i-a fost luminată, când se ridica şi
umbla cu paşi mari, când se reculca şi se încerca de a adormi.
Câteodată pronunţa numele dumitale şi murmura îndestul de
tare, pentru ca din locul meu să o pot auzi. «Acel Coarasse mi-a

- 296 -
— Juneţea regelui Henric —

descoperit lucruri stranii. Niciodată René, în cele mai bune zile


de prezicere ale lui, nu mi-a spus atâtea…»
— Dar, nu îmi explici pentru ce Raoul…
— Aşteaptă.
— Bun! ascult.
— Azi dimineaţă René a fost torturat.
— Ştiu.
— René n-a mărturisit nimic; dar mi se pare ca regina nu ştia
azi dimineaţă detaliile încercării.
— Ah!
— Regele, Crillon şi guvernorul ce singuri au asistat cu
judele, au păstrat secretul. Regina a venit la unsprezece ore la
doamna Margareta şi a rugat-o să meargă la rege. Doamna
Margareta s-a dus la rege, dar regele ce se întorcea tocmai de la
Châtelet, dejuna în linişte cu domnul de Crillon şi n-a zis un
cuvânt despre René. Atunci, doamna Catherina a trimis pe
pajul ei Renaud la Châtelet. Renaud a întrebat pe toţi de acolo
şi n-a aflat decât un lucru, acela că René fusese adus leşinat
din camera torturii. La miezul zilei, doamna Catherina, împinsă
de nelinişte a cerut litiera ei şi a zis lui Renaud: «Litiera fără
arme, bineînţeles.» Am înţeles pe dată, urmă Nancy, că regina
voia să facă niscaiva expediţii misterioase, şi m-am pus la
fereastră. Fereastra mea o ştii, dă în curtea Luvrului. În curte
Raoul se ocupa ca de obicei, la aceiaşi oră, cu o pasăre pe care
i-a dat-o regele. I-am făcut semn cu batista, Raoul a înţeles, şi
el a venit la mine cu pasărea pe umăr.
— Ah! domnule de Coarasse, suspină Nancy, trebuie se crezi
că sunt amica dumitale, căci dacă nu era pentru dumneata…
— Ei bine?
— Raoul n-ar fi intrat aici.
— El te iubeşte, cu toate acestea…
— Tocmai pentru aceea trebuie ţinut la distanţă şi aş fi făcut-
o…
— Aud? făcu Henric.
— Dar aici e locul să vă spun că e îndrăzneţ ca un paj, el a
îndrăznit…
— Oh Dumnezeul meu! exclamă Henric.
— El mi-a vândut serviciul ce-i ceream.
— Tii! evreul!…
„— Micul meu Raoul i-am zis eu, tu eşti bun şi îmi vei face

- 297 -
— Ponson du Terrail —

un serviciu.‖
„— Desigur, da, mi-a zis el, ce trebuie să fac?‖
„— Doamna Catherina va ieşi…‖
„— Ah!‖
„— În litiera ei fără armării…
„— Bun!‖
„— Tu vei urma din depărtare litiera, păzindu-te bine de a nu
fi văzut.‖
„— Apoi?‖
„— Îmi vei spune unde a fost regina.‖
„— Foarte bine.‖
— Şi Raoul m-a privit, apoi avu îndrăzneala de a-mi spune:
„— Domnişoară Nancy, spionezi pe regină.‖
„— Ce-ţi pasă? Iubeşti tu pe regina mai mult ca pe mine?‖
„— Oh! desigur, nu.‖
„— Atunci te vei supune mie?‖
„— Da, dar cu o condiţie.‖
— Înţelegi, zise Nancy, că am încruntat sprâncenele. Aceasta
îmi părea glumeţ şi chiar cutezător, ca acel băieţaş să-mi
propună condiţii.
— Şi care a fost condiţia? întrebă Henric.
— Raoul mi-a zis, fără a se încurca:
„— Voiesc cu plăcere să urmez pe regina şi să-ţi raportez cu
fidelitate în ce loc merge, dar mă vei lăsa se te sărut pe obrazul
stâng.‖
— Ah! caraghiosul! făcu Henric râzând.
„— Alege,‖ mi-a zis el.
— Atunci, urmă Nancy, înţelegi, era pentru dumneata… şi…
Raoul m-a sărutat.
— Apoi, a plecat?
— Oh! nu!
— Cum nu? El nu s-a ţinut de cuvânt? făcu prinţul.
— Nu, dar mi-a spus:
„— Ţi-am făgăduit să urmăresc pe regină, şi o voi urmări, fii
sigură. Dar nu am făgăduit de a nu îi comunica că am urmărit-
o şi aceasta din ordinul dumitale.‖
— Cum! strigai eu, ai îndrăzni să mă trădezi?
— Nu, daca-mi cumperi păstrarea secretului prin două
sărutări pe obrazul drept.
— Şi ai îndeplinit cererea?

- 298 -
— Juneţea regelui Henric —

— Cum nu! făcu Nancy, era de trebuinţă.


— Scumpă Nancy.
Prinţul voi să imite pe Raoul, căci obrazul rumen a lui Nancy
avea un ceva seducător, dar ea se opri:
— Ah! mă iartă! zise ea, eu nu am trebuinţă de discreţia
dumitale, dumneata ai trebuinţă de discreţia mea.
— Ai dreptate, murmură prinţul. Aşadar, Raoul a urmărit pe
doamna Catherina?
— Da.
— Şi ea s-a dus?
— În strada Saint-Louis-en-l’Ile…
— Prea bine! la prezidentul Renaudin?
— Întocmai.
— Dar nu ştii ce au vorbit?
— Hei! replică Nancy, pentru că jucăm rolul de fermecători,
trebuie să îl jucăm bine.
— Cum! ştii?
— Când regina s-a întors, doamna Margareta a trecut la
dânsa, şi iată ceea ce regina i-a zis: „René n-a mărturisit nimic;
Renaudin a găsit un om ce se va da de vinovat. Acesta e un
tâlhar mult cunoscut sub numele de Gascarille. I s-a promis
graţierea sau mai bine zis călăul ce va fi cumpărat va proceda
rău.‖ Şi acum sfârşi Nancy, ştii, regina te aşteaptă… Du-te de-ţi
joacă rolul…
—Te voi revedea părăsind-o?
— Fără îndoială.
— Unde?
— Aici.
— Mă vei aştepta?
— Nu, mă duc la doamna Margareta.
Henric sărută mâna lui Nancy şi descinse cu dânsa până la
etajul inferior
— Urmează acest coridor, zise ea, el duce la scara cea mare.
Vei intra prin apartamentele cele mari, şi primul paj ce vei
întâlni te va conduce la regină. La revedere.
— La revedere, mica mea…
Henric urmă coridorul, după cum îi spuse Nancy, trecu prin
apartamentele cele mari şi găsi în anticamera doamnei
Catherina nu pe pajul Renaudin, dar pe Raoul.
Acesta veni spre întâmpinarea lui Henric.

- 299 -
— Ponson du Terrail —

— Bună ziua domnule de Coarasse, zise el.


— Bună ziua, Raoul.
— Voieşti să vorbeşti reginei?
— Ea m-aşteaptă.
— Oh! oh! făcu pajul mirat de favoarea bearnezului.
— Ei, Raoul, făcu prinţul aplecându-se la urechea lui, ştii că
eşti puţin cam evreu?
— Aud? făcu Raoul.
— Nu faci serviciu…
— De unde ştii?
— O sărutare pentru serviciu, două sărutări pentru păstrarea
secretului.
— Nu face nimic, zise Raoul, dar pentru că Nancy se plânge
în viitor va plăti îndoit.
— Eşti foarte spiritual, făcu prinţul. Anunţă-mă.
Raoul intră la Catherina şi o anunţă că sir de Coarasse
aştepta.
— Spune-i să intre, micul meu, zise regina, şi apoi vei păzi
bine uşa.
— Da, doamnă.
— Nu vei lăsa să intre nimeni.
— Majestatea Voastră poate să se încreadă mie.
Raoul făcu loc lui sir de Coarasse.
Henric făcu trei paşi spre regină şi se înclină cu respect.
Catherina era foarte palidă, dar o bucurie ascunsă scânteia
din ochii ei.
— Aide! îşi zise prinţul, ea e sigură că va scăpa pe René.
— Domnule de Coarasse, zise regina, ştii că mi-a ocupat mult
timp spiritul dumitale de ieri?
— Ştiu doamnă.
— Ah! ştii?
— Majestatea Voastră n-a dormit de loc în astă noapte.
Regina făcu o mişcare de mirare aproape de spaimă.
Henric urmă:
— Îmi închipui că Majestatea Voastră nu mă va mai întreba
asupra unor lucruri obişnuite, cum de exemplu, ceea ce a făcut,
zis sau gândit de ieri.
— Dar te înşeli, răspunse Catherina. Sunt ore în care mă
îndoiesc şi aş voi o ultimă dovadă.
— Vorbeşte, doamnă.

- 300 -
— Juneţea regelui Henric —

— Unde am fost astăzi?


— Doamnă, răspunse Henric, m-aşteptam atât la aceste
întrebări, încât voiam a vă da dezlegarea mai dinainte.
— Cum asta?
— Eram în camera mea din hotel, şi am consultat oracolul
meu.
— Nu aveai cu toate acestea flaconul de care te serveai ieri,
observă regina ce arătă cu degetul flaconul cu cerneală
simpatică ce se afla pe şemineu.
— Nu, doamnă,
— Atunci, cum ai făcut?
— Am luat o carafă. Plină de apă limpede.
— Şi aceasta ţi-a fost de ajuns?
— Minunat.
— Straniu lucru! murmură regina.
— Am voit să ştiu atunci ceea ce Majestatea Voastră făcuse
de la ora când am părăsit-o ieri.
— Ah! să vedem?
— Majestatea Voastră a primit vizita judelui ce i-o
anunţasem. Judele a zis Majestăţii Voastre că, pentru a scăpa
pe René, trebuia ca René să aibă curajul de a suferi tortura şi
de a nu mărturisi nimic.
— Bun, apoi?
— Judele a făgăduit că va găsi un condamnat la moarte ce va
lua în sarcina sa asasinatul din strada Urşilor.
— Şi aceasta e adevărat
— După plecarea judelui, Majestatea Voastră a rămas pradă
unei vii nelinişti. Ea a pronunţat de mai multe ori numele
meu…
— Şi aceasta e… adevărat.
— Şi azi dimineaţă, sfârşi Henric, marea sa grijă a fost de a
şti dacă René, neputând suferi tortura, a mărturisit ceva.
Regina părea ameţită.
— Aide, zise ea, un ultim cuvânt domnule de Coarasse, şi te
voi crede ca de un oracol.
— Vorbeşte, Doamnă.
— Am ieşit din Luvru…
— Da.
— Unde m-am dus?
— La judele.

- 301 -
— Ponson du Terrail —

— Ce mi-a zis el?


— Că a găsit pe condamnatul care să ia locul lui René.
— Ce este… acel condamnat?
— Un hoţ.
— Ştii tu numele său?
— Ah! Doamnă, aceasta e mai greu de spus.
— Pentru ce?
— Pentru că nu m-am gândit a întreba oracolul meu.
— Întreabă! dar.
Henric se sculă şi luă după şemineu flaconul cu cerneală
simpatică, apoi privind printr-însul, zise:
— Voiesc doamnă să îmi spui una după alta, toate literele
după alfabet.
— Fie! zise Catherina.
Când ea fu la G, Henric o opri:
— Iată cea dintâi literă cu care începe numele său zise el.
Majestatea Voastră poate să reîncepă, şi-i voi spune una după
alta literele care îl compun.
— Nu mai e de trebuinţa zise regina, sunt convinsă pentru
ceea ce priveşte prezentul şi trecutul… Acum voiesc viitorul?
— Doamnă, răspunse Henric am prevenit cu toată umilinţa
pe Majestatea Voastră; că mă înşel foarte adesea… dar cu toate
acestea mă voi încerca… Ce voiţi să ştiţi?
— Mai întâi dacă René va fi scăpat.
— Va fi, doamnă, dar…
— Ah! să vedem dar?
— René nu va mai putea să-şi mai găsească puterea sa
supranaturală.
— Pentru ce aceasta? întrebă regina, care nu se putea
stăpâni de a nu tresări.
— Iată, Doamnă, pentru că René avea în mâini un
instrument care i-a scăpat.
— Ce voieşti să zici?
— René n-a citit niciodată în astre.
— Dar cu toate acestea… zise ea…
— René avea lângă el un băiat tânăr al cărui somn avea o
proprietate stranie, adăugă Henric.
— Care?
— Proprietatea de a vedea la distanţă.
Atunci Henric explică limpede şi curat Catherinei

- 302 -
— Juneţea regelui Henric —

somnambulismul lui Godolphin.


Şi regina cu sprâncenele încruntate-l asculta.
— Astfel, zise ea, René era un amăgitor?
— Cam aşa Doamnă…
— Şi m-a înşelat?
— Da şi nu Doamnă. Da, pentru că pretindea că citeşte în
astre şi nu, pentru că a descoperit lucruri pe care evenimentele
le-au justificat.
— Şi această putere, René a pierdut-o pentru totdeauna?
— Da, doamnă…
— Pentru ce?
— Pentru că Godolphin a murit.
Regina privi cu severitate pe Henric.
— Nu vei fi şi dumneata amestecat în ceva în acesta
chestiune? întrebă ea.
Henric îşi menţinu privirea.
Nu, doamnă.
— Cunoşti dumneata pe omorâtor?
— Este gentilomul care a răpit pe Paola.
— Va fi el pedepsit?
— Da, într-o zi.
— Când?
— A doua zi după nunta prinţului de Navarra cu doamna
Margareta de Franţa.
— Ah! zise regina, pe care acest răspuns o aruncă într-un alt
ordin de idei. Această căsătorie se va face, dar?
— Da, doamnă.
— În curând?
— Prea curând.
— Fără nici un obstacol?
— Oh! pardon… văd unul…
Prinţul reluă flaconul şi privi din nou printr-însul, apoi ca şi
cum el s-ar fi supus unei puteri necunoscute, îşi întoarse încet
capul spre est:
— Obstacolul este acolo! zise el.
Catherina se gândi că estul era punctul cardinal aşezat în
dreapta liniei Lorraine.
— Şi cu toate acestea, întrebă ea, acest obstacol va fi învins?

Poza pag. 391 - O femeia palidă şi cu hainele în dezordine, se

- 303 -
— Ponson du Terrail —

precipită spre prinţ…

— Oh! fără îndoială.


— Prin cine?
Henric privea continuu prin flacon:
— E ciudat, zise el în fine.
— Ce? întrebă Catherina.
— Acela ce văd colo…
— Ce vezi?
— Omul care va împiedica obstacolul de care vorbesc şi care
se opune la căsătoria prinţului de Navarra cu prinţesa
Margareta…
— Cine e acel om?
— Sunt eu, zise cu răceală Henric.
De când întreba pe pretinsul sir de Coarasse, regina mergea
din spaimă în spaimă,
— Dumneata? zise ea.
— Eu, zise prinţul.
— Dar, cum?
— Ah! nu ştiu încă.
— Caută.
— Oh! doamnă, zise Henric, iată ceea ce nu vă pot spune
astăzi.
— Când o să poţi.
Prinţul reîncepu magia său de fermecător.
— Peste o lună, zise el. Înainte este ceva cu totul imposibil.
— Curios personaj! murmură Catherina contrariată.
Henric se sculă:
— Majestatea Voastră, mai voieşte să mă mai întrebe ceva?
— Nu, zise regina, dar trebuie ca mâine să revii, căci am să te
consult asupra hughenoţilor.
Henric sărută cu respect mâna ce Catherina îi întinsese şi
ieşi.
În treacăt, el fu întâmpinat de Raoul.
— Domnule de Coarasse, îi zise pajul, domnul de Pibrac vă
caută.
— Ah! adevărat?
— Şi el vă aştepta.
— Mă duc.
Henric nu avu trebuinţă să se ducă până la apartamentul

- 304 -
— Juneţea regelui Henric —

domnului de Pibrac, căci el îl întâlni pe cea din urmă treaptă a


scării celei mari.
— Monseniore, îi zise încet căpitanul gărzii, am un mesaj
pentru dumneata.
— De la cine?
— De la rege.
— Oh! oh! Şi ce mă vrea regele?
— Regele e prea dispus astă-seară, şi voieşte să joace o
partidă de l’hombre.
— Majestatea Sa mă ia ca puntător?
— Negreşit.
— În acest caz mă voi duce.
— Alteţa Sa îmi face onoarea de a supa cu mine?
— Fără îndoială, dar cu o condiţie.
— Ascult.
— Să-mi dai două minute.
— Da, monseniore.
Henric se urcă la Nancy.
— Amica mea, îi zise el, iată-mă foarte încurcat.
— Pentru ce?
— Regele mă invită la jocul său.
— Şi Doamna Margareta vă aşteaptă.
— Adevărat. Dar cum să facem?
Nancy începu să râdă:
— În amor se pot dispune aranjamente, zise ea. Câteodată
trebuie să se culce cineva mai târziu decât de obicei. Încrede-te
în mine şi să ai bună şansă.

XXXIX

Părăsind pe Nancy, Henric se duse se găsească pe domnul de


Pibrac care îl aştepta la dânsul cu picioarele înaintea unui bun
foc şi lângă o masă foarte bine aranjată.
— Bravo! zise prinţul intrând şi aruncându-şi ochii pe lista
prânzului, iată un bun serviciu care are tot meritul.
— Alteţa Voastră, e prea bună, răspunse înclinându-se
căpitanul gărzilor.
— De unde îţi vin bucatele astea?
— De la rege. M-am înţeles pentru pregătire cu bucătarul

- 305 -
— Ponson du Terrail —

Majestăţii Sale.
— Ah! ah! făcu Henric.
— Şi după cum vedeţi, zise cu modestie căpitanul gărzilor, nu
sunt servit aşa rău.
Henric se aşeză la masă şi prânzi cu mare poftă. Domnul de
Pibrac era foarte dispus şi începu a face spirit. Apoi după ce
prânzul se termină, el zise prinţului.
— Regele joacă la regină.
— Ce zici? făcu Henric.
Domnul de Pibrac, repetă aserţiunea sa.
— Dar, zise prinţul, dacă este astfel, regele s-a împăcat cu
doamna Catherina.
— Vă înşelaţi.
— Şi după arestarea lui René, tortura şi restul…
Domnul de Pibrac întrerupse pe prinţ cu un gest.
— Valoisii sunt atât de cruzi, pe cât sunt de slabi, zise el.
Henric deschise nişte ochi mari.
— Regele Carol al IX-lea este atât de mândru că a avut o oră
de fermitate, făcând să aresteze pe René, încât dacă ar mai
crede de cuviinţă în momentele acestea, şi-ar arăta energia
până a deveni crud.
— Cum asta?
— Fiind sigur că de aici înainte Florentinul nu va putea să-i
mai scape, voieşte să întărâte pe regină.
— Aidea de!
— Şi pentru aceasta se duce astă-seară la ea.
Henric avu un surâs.
— Aşadar, regele joacă la regină?
— Astă-seară, afară de asta ai să vezi şi proba monseniore,
despre decizia lui.
Domnul de Pibrac se sculă de la masă.
— Veniţi cu mine, adăugă el.
Henric urmă pe Domnul de Pibrac, care îl conduse la rege.
Regele terminase cina, şi melancolic, şi singur cum era, când
văzu intrând pe sir de Coarasse, încercă o mişcare de bucurie.
— Ah! strigă el, iată un jucător serios, fără elogii, domnule de
Coarasse, joci foarte bine l’hombre.
— Majestatea Voastră prea mult mă laudă…
— Şi vom face astă-seară o prea frumoasă partidă adăugă
Carol al IX-lea.

- 306 -
— Juneţea regelui Henric —

— Dacă Majestatea Voastră mă onorează cu jocul, zise


Henric.
— Cum nu? domnule de Coarasse, am convenit, vom juca
împreună, şi vom uita câteva momente chiar universul.
Henric surâse şi tăcu.
Regele se şterse pe buze cu şervetul şi urmă:
— Domnule de Coarasse, voieşti să te însărcinezi cu o
misiune?
— Sunt la ordinele Majestăţii Voastre.
— Să te duci la regină.
— La regina-mamă?
— Da.
— Şi ce să-i zic.
— Să o previi că voi fi foarte fericit, asta-seară, dacă aş putea
face partida mea la dânsa.
Henric se înclină.
— Şi mă vei aştepta acolo, adăugă Carol al IX-lea, care avea
un surâs ironic pe buze.
Prinţul lăsă pe domnul de Pibrac la rege şi se duse drept în
apartamentele doamnei Catherina. Regina-mamă avea obiceiul
de a reuni în fiecare seară în oratorul său, câte doisprezece
seniori şi dame ale curţii, care veneau la ora nouă şi plecau la
unsprezece.
Aceste persoane jucau, şi spuneau lucruri de magie şi de
fermecătorii şi câteodată messir abatele de Brantôme mai citea
câte un capitol din romanul Damele Galante. Arestarea lui René
şi disperarea doamnei Catherina, pusese de două zile, un
termen reuniunilor sale.
Regina nu se mai ocupa decât, de modul cum trebuia să
scape pe René, ceea ce o făcea să stea întotdeauna cugetătoare.
Văzând intrând pe domnul de Coarasse, ea fu oarecum
surprinsă.
— Doamnă, îi zise Henric cu o linişte perfectă, în momentul
acesta nu vin să anunţ Majestăţii Voastre bune noutăţi. Eu nu
sunt prezicător decât la orele mele…
— Atunci ce vânt te aduce, domnule de Coarasse? zise
Catherina cu un surâs graţios.
— Sunt mesagerul regelui.
— Ah! făcu regina care îşi încruntă puţin sprâncenele.
— Dar un mesager de întâmplare, adăugă cu vioiciune Henric

- 307 -
— Ponson du Terrail —

care părea a înţelege că favoarea sa pe lângă rege nu prea îi


conveni.
— Cum asta?
— Domnul de Pibrac, căruia am onoarea de a fi văr, făcu cu
umilinţă Henric, m-a întâlnit chiar în momentul când ieşeam de
la Majestatea Voastră.
— Ei bine?
— Şi m-a invitat să cinez.
— Bun! zise regina.
— Dar… Majestatea Sa regele, urmă Henric m-a onorat chiar
de a mă admite în jocul său de câteva zile. Atunci, urmă Henric,
regele ştiind că eram la domnul de Pibrac, a avut dorinţa de a
juca o partida de l’hombre.
— Şi va chemat?
— Da, zise prinţul.
— Dar trebuie să fiţi patru pentru ca să puteţi juca l’hombre.
— Tocmai pentru aceea mă şi trimite la Majestatea Voastră.
— Ah! făcu Catherina cu un ton de ironie, regele are
trebuinţă de al patrulea?
— Adică roagă pe Majestatea Voastră de al primi la ea, astă-
seară.
— Nu se mai joacă la mine, zise cu răceală Catherina.
— Doamnă, murmură Henric, dacă avem curajul de a face o
observaţie Majestăţii Voastre…
— Să vedem, domnule de Coarasse.
— Sunt de idee ca Majestatea Voastră să primească pe rege
astă-seară.
— Pentru ce?
— Cine ştie? zise cu ipocrizie Henric. Regele poate este
disperat că s-a arătat atât de sever către René şi se căieşte că a
mâhnit pe Majestatea Voastră.
— Ai dreptate, zise cu vioiciune regina.
Şi ea luă o biciuşcă de eben şi dădu trei lovituri pe un
timbru.
Unul dintre ofiţerii săi apăru.
Acesta era un tânăr gentilom care se numea domnul de
Nancey şi care îndeplinea pe lângă dânsa funcţia de scutier al
reginei.
— Nancy, îi zise regina, binevoieşte de a da ordine, de a se
aprinde lumânările, de a aranja mesele şi de a înştiinţa pe

- 308 -
— Juneţea regelui Henric —

gentilomii şi damele care se găsesc în Luvru, că regele joacă la


mine astă-seară.
Obrazul domnul de Nancey se lumină. El ieşi foarte vesel
pentru a transmite ordinele reginei.
— Majestatea Voastră vede, zise Henric, domnul de Nancy
judecă ideea mea ca şi mine.
— Şi cum o judeci dumneata?
— Dacă regele vine la Majestatea Voastră, este că el voieşte
să se împace cu dânsa.
— Domnule de Coarasse, zise regina, prezici foarte bine
viitorul şi aş voi să vă mai întreb ceva.
— Sunt la ordinile Majestăţii Voastre.
— Regele sunt sigur că nu va veni mai înainte de un sfert de
oră. Prin urmare vino cu mine.
Ea luă pe Henric de mână şi îl conduse într-un fel de cabinet
unde se închise cu dânsul.
— Doamnă, zise prinţul surâzând, oracolele mint câteodată,
mai ales când le ostenesc. Nu ştiu încă ce voieşte Majestatea
Voastră, dar s-ar putea ca să fi devenit, un simplu muritor şi să
fi putut pierde momentan toată puterea.
— Aidea de! zise Catherina, mă prind din contră că ai să
citeşti în viitor ca şi într-o carte.
Regina-mamă devenise de acum înainte convinsă de puterea
cea supranaturală a gentilomului bearnez.
Cabinetul de toaletă era o cameră foarte mică unde nu erau
decât două scaune.
Regina arătă pe unul prinţului, şi ea luă pe celălalt.
Henric însă rămase în picioare.
— Voieşti flaconul cu cerneală simpatică? întrebă regina.
— E nefolositor, doamnă.
— Atunci ce îţi trebuie?
— Mâna dumneavoastră.
— Iată. Şi pe urmă?
— Nimic.
— Pronunţând acest din urmă cuvânt, Henric suflă în flacără
şi camera rămase într-o obscuritate grozavă.
Dar cum doamna Catherina era obişnuită cu astfel de lucruri
bizare ale oamenilor care se pretind că citesc în viitor, ea nu
făcu nici o observaţie. Henric îi luă mâna, o ţinu strânsă într-a
sa şi păstră pentru un moment tăcerea.

- 309 -
— Ponson du Terrail —

— Doamnă, zise el tot deodată, regele vine la Majestatea


Voastră împins de un sentiment de răutate.
— Ah! făcu regina, care tresări deodată.
— Nu ştiu ce va face, şi ce va zice, adăugă Henric, dar vă va
aduce oarecare indignaţiune.
Când Henric vorbea astfel, se auziră paşi în oratoriu şi o voce
care zicea:
— Unde este Doamna, mama mea?
— Este regele, zise Catherina.
Ea pipăi zidul; mâna ei găsi butonul unei broaşte şi o uşă se
deschise.
— Iată, zise ea lui Henric, treci pe acolo, este inutil ca regele
să ştie că ne ocupăm de preziceri. Această uşă dă în coridor. Să
urmezi coridorul.
— Bine, doamnă.
— La capăt, vei găsi o altă uşă, aceia a apartamentului fiicei
mele Margareta.
— Să bat în acea uşă?
— Da. Ţi se va deschide, şi vei zice lui Margot că regele joacă
la mine şi că o rog să vină.
Henric ieşi, şi regina închise uşa fără zgomot. Când el fu în
coridor, începu să râdă.
— Această bună doamnă Catherina, murmură el, este puţin
naivă şi îmi arată uşa pe care o cunosc tot aşa de bine.
El parcurse coridorul în toată lungimea lui, ajunse la uşa
prinţesei şi bătu încet.
— Cine e acolo? întrebă Margareta.
— Un prezicător, răspunse Henric.
Prinţesa deschise, recunoscu pe Henric şi se roşi.
— Cum! zise ea cu un fel de spaimă, îndrăzneşti…
— Regina mă trimite…
— Ah! făcu Margareta respirând.
Henric se grăbi de a istorisi Margaretei ceea ce avusese loc.
Prinţesa chemă pe Nancy şi îi ordonă să o îmbrace.
— Vei asista la toaleta mea, zise ea.
Henric cu totul tremurând de bucurie se aşeză lângă o
minunată oglindă de Veneţia, înaintea căreia se afla Margareta.
………………………………………………………

După un sfert de oră, doamna Margareta de Franţa intră în

- 310 -
— Juneţea regelui Henric —

oratoriul reginei-mame rezemată pe braţul tânărului sire de


Coarasse.
Era deja mare întrunire la doamna Catherina.
Mulţumită domnului de Nancey, noutatea se răspândise cu
grabă în Luvru, că regele juca o partidă la regina-mamă.
Ca şi scutierul reginei Catherina, toată lumea sperase o
împăcare, şi fiecare se grăbise a veni. Domnul de Crillon nu lipsi
Cu toate acestea, ducele nu făcea parte dintre curteni, dar se
supunea fără îndoială unui ordin al regelui.
Carol al IX-lea se pusese la masa de joc. El sărutase cu
galanterie mâna reginei care, prevenită de prezicerea lui Henric,
aruncă asupra lui o privire serioasă.
Regele părea foarte încântător.
— Ah! iată-mi omul, zise el văzând pe Henric ce intra.
Apropie-te domnule de Coarasse. Bună ziua Margot.
Şi regele amestecă cărţile, pe cârd Henric luă loc la masa de
joc.
— Este curios! zise un gentilom încet domnului de Nancey,
regele nu mai e acelaşi de ieri.
— Tot astfel îmi pare şi mie.
— Încă azi dimineaţă, mi s-a spus, că el a asistat la tortura
lui René cu atâta bucurie încât se părea departe de a vizita
acum pe regină.
— Doamna Catherina şi-a putut pierde pentru un moment
influenţa, dar aceasta nu putea dura mult, răspunse domnul de
Nancey.
— Eu, zise un al treilea ce se apropie, m-aş prinde bucuros…
— Ce te-ai prinde?
— Că René va ieşi din temniţă astă-seară sau mâine.
— Ah! ce spui!
— Veţi vedea.
— Cât despre mine, zise Nancey, sunt de părerea domnului.
— Ah!
— Dacă regele vine la regină, cauza e că s-a împăcat.
— Şi ce dovedeşte aceasta?
— Aceasta dovedeşte că regele a uitat pe René.
— Sau că regina a părăsit pe parfumerul ei.
Domnul de Nancey surâse şi ridică din umeri.
— Niciodată, zise el.
— Cu toate acestea, René a fost torturat azi dimineaţă.

- 311 -
— Ponson du Terrail —

— Da.
— Şi a mărturisit…
— N-a mărturisit nimic.
— Adevărat?
— El a suferit interogatoriul, apa, cizma…
— Într-adevăr?
— Şi el n-a încetat de a nega.
În acel moment regele puse cărţile pe masă şi privi pe regina-
mamă.
— Doamnă, zise el, voiesc să vă spun o noutate.
Regina tresări, căci regele avea un accent batjocoritor.
— Ascult pe Majestatea Sa, zise ea.
— René, protejatul dumitale, urmă regele, a fost dat torturii
azi dimineaţă.
— Ştiu, Sire, răspunse regina.
— Şi n-a mărturisit nimic, zise el. A înghiţit zece vase cu apă,
a fost încălţat cu cizma, i s-a ars mâna stângă.
— E inocent, Sire, zise regina.
— Ceea ce încep a crede, şi eu Doamnă, zise regele.
Catherina tresări.
— Şi mâine mă voi asigura.
— Mâine? făcu regina cu nelinişte.
— Da, Doamnă. Astfel, mâine, urmă regele, i se va încălţa
piciorul stâng al lui René cum i s-a încălţat cel drept.
Regina se cutremură.
— I se va arde mâna dreaptă.
— Ah! Sire, ce cruzime!
— Apoi dacă urmează de a nega, se va găsi şi alte mijloace…
Catherina, palidă şi palpitândă, strigă:
— Dar… cu toate acestea… e inocent.
— Vom vedea. Dacă va fi inocent, maestrul Caboche nu va
avea decât a-şi încrucişa mâinile.
— Dar, Sire… celelalte mijloace le ştiu… sunt scoabele, dar…
ah… scoabele sfărâmă oasele.
— Aceasta va fi neplăcut, zise cu răceală regele, căci va trebui
a fi dus pe eşafod.
— Oh! Sire, strigă regina ce voieşti să devie acel nenorocit
când va avea mâinile arse şi picioarele sfărâmate?…
— M-am gândit la aceasta, Doamnă, zise cu răceală regele.
Dacă René e vinovat va fi dat supliciului roatei; dar.. dacă e

- 312 -
— Juneţea regelui Henric —

inocent, voi îngriji de dânsul.


Toţi priveau pe rege cu mirare.
— Tocmai.. urmă Carol al IX-lea, cerşetorul cel însemnat al
porţii de la Saint-Eustache a murit ieri. Îl voi înlocui prin René.
Şi după acestea, regele strânse cărţile.
— Este rândul dumitale, domnule de Coarasse, zise el.
Carol al IX-lea adăugă:
— Domnilor vă invit…
El apăsă atât pe acest cuvânt încât deveni un ordin.
— Vă invit a mă urma mâine la Châtelet. Veţi asista la
tortură.
Toţi se înclinară, tremurânzi, şi nu îndrăzniră de a privi pe
regină.
— De asemenea şi dumneata, Doamnă, adăugă Carol al IX-
lea.

Poza pag. 404 - Noë mergea alături cu spada în mână, iar


Margareta, Nancy şi Myette îl urmau

— Ah! Sire!
Regina privi în acel moment pe prinţul de Navarra.
Prinţul surâse într-un chip misterios, ceea ce însemna:
— Primeşte, Doamnă! vom izbândi… vei vedea…
Catherina se încredea în Henric:
— Voi merge, Sire, zise ea aplecând capul.

XL

Regele Carol al IX-lea se deşteptă a doua zi la opt ore precis


şi chemă pe unul din pajii lui. Pajul Gauthier intră.
— Cine e în anticamera mea? întrebă regele.
— Domnul de Pibrac, Sire.
— Apoi?
— Domnul duce de Crillon.
— Şi apoi?
— Scutierul reginei-mame, domnul de Nancey.
— Spune-le să intre.
Gauthier deschise uşa şi zise:
— Domnilor, regele aşteaptă.

- 313 -
— Ponson du Terrail —

Domnul de Crillon intră cel dintâi.


— Ah! scumpul meu duce, zise regele văzându-l intrând, am
dormit foarte bine, noaptea asta. Cei două sute pistoli ce-am
câştigat în tovărăşie, micul gentilom bearnez şi eu, mi-au făcut
plăcere. Eu… ce dormeam ca un rege, adică cu un ochi şi cu o
ureche numai, am sforăit ca cel din urmă dintre supuşii mei.
— Majestatea Voastră, crede, zise el, că regina-mamă, ce a
pierdut cei două sute de pistoli, a dormit tot aşa de bine?
— Nu cred, zise regele..
— Cu toate acestea, zise domnul de Pibrac cu un surâs
batjocoritor, Doamna Catherina e bună jucătoare.
— Aş! făcu regele
— Ea pierde fără a se îngriji.
— Da, când joacă în tovărăşie cu scumpul ei René.
Şi regele surâse din nou cu răutate.
— Dar, urmă el, ieri René nu a fost aici, şi regina-mamă a
jucat foarte rău. Acele mici desluşiri ce i-am făcut asupra
torturii, chiar a ameţit-o la acel punct, încât a făcut greşeli
peste greşeli.
— Apropo de tortură, reluă Crillon, oare Majestatea Voastră
ne va face a asista şi azi?
— Desigur, zise regele. Duce, ce oră e?
— Opt ore, Sire.
— Ah! atunci trebuie să mă îmbrac. Am anunţat pe domnul
de Paris pentru ora nouă.
— Sire, zise domnul de Pibrac, Majestatea Voastră ştie că
sunt nervos.
— Ce spui! făcu regele.
— Şi mi-e cu neputinţă de a suferi astfel de…
— Aidea de!
— Şi dacă-mi fac ca şi un altul datoria într-un război…
— Leşini în prezenţa execuţiilor, nu e aşa, sărmanul meu
Pibrac?
— Întocmai, Sire.
— Aşadar, Pibrac amicul meu, te temi, că văzând pe René…
— Ah! Sire, mă cutremur mai dinainte, şi dacă Majestatea
Voastră m-ar scuti…
— Dumnezeu să mă ferească! făcu regele. Eşti căpitanul meu
de gărzi, Pibrac, faci parte din casa mea… şi nu voiesc să merg
singur la Châtelet.

- 314 -
— Juneţea regelui Henric —

Pibrac se înclină.
— Am vorbit destule în prezenţa domnului de Nancey, zise el.
Regina-mamă va afla, şi aceasta e îndestul.
Carol al IX-lea urmă:
— Sunt de obicei, un rege foarte bun, şi ieri nu te-am prea
nemulţumit, sărmanul meu Pibrac, dar astăzi…
— Astăzi Majestatea Voastră e nemiloasă, murmură domnul
de Crillon.
— Duce, răspunse regele, am invitat ieri, la jocul reginei, pe
toţi gentilomii ce mă înconjurau a veni la tortura lui René. Dacă
lipseşte vreunul, voi ordona să-l spânzure ca pe un nemernic, şi
cu tot dreptul luat de gentilom, de a fi decapitat.
Regele nu mai râdea.
— Sire, zise domnul de Nancey.
— Ah! iată-te Nancey! zise regele.
— Da, Sire.
— Regina te trimite?
— Majestatea Voastră a ghicit.
— Mă prind, urmă Carol al IX-lea, că mă roagă de a o scuti.
— Regina se teme de a nu putea suferi un asemenea
spectacol.
— Ei bine, răspunse Carol al IX-lea, sunt puţin de părerea ei.
— Ah! Majestatea Voastră o scuteşte?
— Nu, dar îi voi da a alege: să vină la Châtelet pentru a asista
la tortura lui René, sau…
Regele se opri.
— Sau? făcu domnul de Nancey.
— Sau să plece chiar îndată la Amboise, unde o voi sfătui.
Şi regele apăsă asupra acestui cuvânt.
— Unde o voi sfătui, sfârşi el, de a aştepta să-mi albească
părul pentru a mai veni la Luvru.
— Ah! Sire! murmură Crillon, Majestatea Voastră e aspră
astăzi.
— Crezi, duce?
— Şi ştiu bine ce va alege doamna Catherina dintre tortură şi
exil.
— Ah! ce va alege?
— Tortura, Sire. Va prefera mai bine de a asista la tortură
decât a merge în exil.
Domnul de Nancey se strecură la spatele lui Crillon.

- 315 -
— Ponson du Terrail —

— Domnule duce, îi zise el încet, joci un joc periculos.


— Ce spui! făcu ducele întorcându-se, de unde ştii?
— René otrăveşte ducii, tot asemenea ca şi pe simplii
cavaleri.
— Ei bine, răspunse Crillon, surâzând, sfătuieşte-l de a otrăvi
pe domnul de Paris; aceasta i-ar putea fi în mai mult de folos.
Pe când Crillon şi domnul de Nancey schimbau aceste
cuvinte, regele se îmbrăca.
— Domnul de Coarasse a venit? întrebă Carol al IX-lea.
— E la mine în cameră, Sire, răspunse Pibrac.
— Prea bine.
— Cu celălalt văr al meu, Amaury de Noë, sfârşi căpitanul
gărzilor.
Regele, zise domnului de Nancey:
— Du-te de dă răspunsul meu reginei-mame.
— Alerg, Sire.
— Şi vei veni a-mi spune ce a hotărât.
Domnul de Nancey ieşi şi trecu la Catherina.
Regina-mamă îşi sfârşea toaleta, în prezenţa doamnei
Margareta, şi ea ghemuia o mică hârtie cu degetele ei. Acea
hârtie, un necunoscut o dăduse pajului Raoul, zicându-i:
— Pentru regina-mamă.
Raoul privise hârtia.
— Dar e albă, zise el.
Într-adevăr nu se vedea nimic scris.
— Nu uita de a o da, zise necunoscutul, depărtându-se.
Raoul sosise pe când domnul de Nancy se afla la rege pentru
a-l ruga de a scuti pe regina de a fi prezentă la tortură.
Catherina luase hârtia din mâinile lui Raoul, apoi,
concediindu-l pe paj, ea zise Margaretei:
— Aprinde o lumânare, copila mea.
Margareta se grăbise de a se supune.
Atunci regina-mamă, ce întrebuinţa ea însăşi mult cerneala
simpatică, apropiase hârtia albă de lumânare.
Îndată, în contactul căldurii, hârtia se acoperise de o scriere
mai întâi palidă şi care nu întârziase de a se înnegri, după care
doamna Catherina citise rândurile următoare, ce nu erau
urmate de nici o iscălitură:

„Este de trebuinţă ca regina se asiste la tortură.

- 316 -
— Juneţea regelui Henric —

Soarta lui René depinde de aceasta.”

— Bun murmură Catherina, ce întinse scrisoarea Margaretei.


Renaudin îmi scrie… Voi merge.
Domnul de Nancey reveni, aducând Catherinei răspunsul lui
Carol al IX-lea.
— Bine, îi zise ea. Reîntoarce-te la rege şi spune-i că voinţele
lui sunt pentru mine nişte ordine.
— Drace! îşi zise domnul de Nancey, regina care era mai
adineauri atât de agitată, e acum atât de liniştită. Ce s-a
petrecut oare?
Cum el ieşea, regina îl chemă.
— Vei ordona să-mi pregătească litiera, zise ea.
Domnul de Nancey se întoarse la rege.
Carol al IX-lea era îmbrăcat, cu mantaua pe umeri; el îşi
rezema mâna pe garda spadei.
— Ei bine, Nancey, întrebă el.
— Regina m-a însărcinat de a ordona pregătirea litierei, Sire.
— Pentru a merge la Amboise?
Nancy surâse:
— Nu, Sire, pentru a urma pe Majestatea Voastră la Châtelet.
— Bravo! făcu regele, iată că mama mea devine mai raţională,
şi pentru că este astfel, îi voi face o galanterie. Nancey amicul
meu, este nefolositor ca să ordoni pregătirea litierei Doamnei
Catherina, îi voi da un loc într-a mea. Du-te de o previne.
Domnul de Nancey se înclină şi ieşi.
— Domnilor, zise regele ce se apropie de fereastră şi aruncă o
privire în curtea Luvrului, cred că nimeni din invitaţii mei nu
doresc a fi spânzuraţi. Vedeţi bine…
Curtea Luvrului era într-adevăr plină de curteni care, în ajun
asistau la jocul reginei.
— Aidem! adăugă regele.
Crillon şi Pibrac se dădură la o parte. Regele ieşi din camera
lui, străbătu prin apartamentele cele mari, mângâie cu mâna
faţa pajului Gauthier, descinse îngânând un cântec de
vânătoare şi când fuse în curte el ridică capul.
Timpul era frumos, cerul albastru azuriu, lipsit de nori, şi
străbătut de razele solare.
Atunci regele se întoarse către Crillon.
— Duce, îi zise el, suntem întârziaţi cu trei zile.

- 317 -
— Ponson du Terrail —

— Cum aceasta, Sire?


— Dacă eram mai bătrâni cu trei zile, în loc de a merge la
Châtelet, ne-am fi îndreptat spre Place de Grève. E un timp
minunat pentru o execuţie, şi mă tem să nu plouă în ziua când
René va fi zdrobit.
Şi zicând acestea, regele văzu pe doamna Catherina ce se
cobora, rezemată pe braţul fiicei sale, prinţesa Margareta.
El merse spre ele şi le salută.
— Ah! Sire, murmură regina-mamă, eşti crud.
Regele nu răspunse, dar oferi braţul reginei.
— Vino Doamnă, zise el.
Şi el o conduse la litieră.
Pe când regele şi cele două prinţese se urcau în litieră,
gentilomii se aşezau pe amândouă părţile, şi printre ei
Catherina zări pe Henric şi Noë.
Henric îi surâse din nou într-acel chip misterios. Toţi se
puseră în mişcare şi se îndreptară spre Châtelet.
Pe drum, regele se arătă foarte vesel şi încântător, şi cum
litiera trecea pe podul Change, el zise reginei:
— După toate, Doamnă, cred că ai avut ceva afecţiune pentru
René, bineînţeles pentru că era bun fermecător şi pentru că
făcea cărţile cu o dibăcie fără seamă.
— Ah! Sire nu-ţi râde…
— Dar, urmă regele, voiesc să te consolez…
El se opri un moment şi surâse.
— Mi s-a vorbit, reluă el, de un ţigan ce face minuni în acest
moment pe podul ce trecem. În toate zilele are un public de o
sută persoane. El citeşte, aşa se zice, în stele cum dumneata
citeşti în cartea dumitale de rugăciuni, şi voiesc să-l apropii de
persoana dumitale… Îi voi da titluri şi îl voi face om nobil.
— Sire… te rog!… gângăvi regina, pe care această batjocură o
apăsa.
— Aşi! făcu regele, mă prind că, în cincisprezece zile, când vei
gusta din prezicerile lui Candelare, aşa se numeşte vrăjitorul,
nu vei mai cugeta la René.
Litiera se opri în acel moment în faţa Châteletului.
La poarta temniţei, Catherina şi prinţesa zăriră mai întâi pe
messir de Fouronne, guvernatorul, ce venea pentru a primi pe
rege.
Apoi lângă dânsul, trei oameni cu înfăţişarea stranie, a căror

- 318 -
— Juneţea regelui Henric —

îmbrăcăminte dovedea profesiunea.


Era domnul de Paris cu doi ajutori ai săi.
— Doamnă, zise Carol al IX-lea, ţi-i prezint pe spoveditorii
protejatului dumitale.
Regina nu-şi putea stăpâni un tremur; dar mai în acelaşi
timp văzu apărând la spatele executorilor un om îmbrăcat cu
haină lungă neagră.
Acel om ca şi Henric surâdea într-un chip misterios, şi acel
surâs şi mai puternic decât al lui sir de Coarasse, linişti cu totul
pe Catherina.
Omul cu haina neagră nu era altul, decât prezidentul
Renaudin. Regele dând braţul Catherinei şi urmat de curtezani
se îndreptă spre sala de torturi.
Prin ordinul domnului de Fouronne se aşezase scaune şi
bănci de-a lungul zidului.
În mijloc se afla un fotoliu, în care Carol al IX-lea se aşeză:
— Domnilor, zise el, cred că şedinţa va fi lungă şi vă rog să
şedeţi jos.
Doamna Catherina era foarte palidă, şi ochiul ei arunca
priviri cu spaimă asupra instrumentelor de tortură.
Henric aflase mijlocul de a se strecura după fotoliul
Margaretei.
Prinţesa îi surâse în mai multe rânduri.
Când îl simţi lângă dânsa, ea se aplecă spre el.
— Mama mea ar fi mai puţin mişcată, îi zise ea încet, dacă s-
ar tortara unul din copii ei.
— Cu toate acestea, răspunse Henric, ea e convinsă că îl va
scăpa…
— Renaudin i-a făgăduit.
— Şi se va ţine de cuvânt, fiţi sigură.
— Da, dar René va fi torturat… Nu poate să împiedice
aceasta.
— Cine ştie? făcu Henric.
Tot în acel timp regele zise:
— Domnule de Fouronne, ordonă să aducă pe pacient; e
timpul de a începe.
Sir de Fouronne se întoarse spre soldatul ce era de gardă la
uşă, şi îi făcu un semn.
La acel semn, soldatul bătu de trei ori cu lancea sa în
pământ.

- 319 -
— Ponson du Terrail —

La acest zgomot, uşa se deschise şi René apăru între doi


soldaţi.
Florentinul era cu mâinile legate la spate, şi lanţurile nu îi
permiteau decât a face nişte paşi foarte mici. René era foarte
palid, el părea că abia mai poate să se ţină pe picioare şi făcu o
mişcare de spaimă văzând pe rege şi marea lui suită; apoi văzu
pe Catherina, şi prezenţa reginei păru că-l încurajează puţin.
— Culcă pacientul pe căluş, domnule de Paris, zise
preşedintele Renaudin, vom reîncepe încercarea cu apă.
Şi pe când călăul lua pe nenorocitul parfumer, judele se puse
înaintea unei mici mese şi luă un condei pentru a scrie
mărturisirile pacientului.
— Sunt inocent! strigă René, sunt inocent!
Regele făcu un semn.
— Începi domnule de Paris, zise el.
Unul din ajutori rezemă capul lui René pe căluş, pe când
celălalt îi introducea pâlnia în gură. René se zbătu, dar înghiţi
trei vase mari. Catherina mişcată întoarse capul.
— Ce barbarie! murmură ea.
— Doamnă, răspunse regele, aceasta e apă din Sena, a fost
filtrată… ea e foarte limpede.
Curtezanii nu se putură stăpâni, ei începură a râde. René
zguduia căluşul şi căuta de a zdrobi pâlnia cu dinţii.
— Sire, zise călăul, apa nu îl va face să mărturisească. Dar…
focul…
— Ei bine, maestre Caboche, zise Carol al IX-lea, arde-i mâna
dreaptă.
Dar pe când dezlegau pe René de căluş, prezidentul
Renaudin luă la rându-i cuvântul:
— Sire, zise el, pentru că René neagă atât de energic, se
găseşte poate un mijloc de a afla adevărul.
— Ah! ah!
— René avea complici.
— Ce, ştii dumneata? întrebă Carol al IX-lea.
— S-a arestat, sunt două zile, urmă cu naivitate prezidentul
Renaudin, un hoţ numit Gascarille.
René lăsă să-i cază un gest de surpriză. Acest gest fu rău
interpretat de rege. Carol al IX-lea îşi închipui că surpriza lui
René era din cauza groazei.
— He! zise el, ticălosul nostru păleşte… Să vedem maestre

- 320 -
— Juneţea regelui Henric —

Renaudin, cine este acest Gascarille?


— Un hoţ pe care marele-prevot21 l-a condamnat pentru furt
la spânzurătoare.
— Şi crezi că el e complice cu René?
— Sunt sigur.
— Pe ce bazezi opinia dumitale?…
— Gascarille este în aceeaşi închisoare cu un alt hoţ, care
îndeplineşte la Châtelet funcţiunea de berbece.
— Ce zici? făcu regele.
— Sire, zise Renaudin, se numeşte berbece un prizonier care
face interogatoriul celorlalţi, şi după ce îi cercetează, expune
judecătorilor ceea ce a surprins din secretele lor.
— Bun! zise Carol al IX-lea, înţeleg; continuă maestre
Renaudin.
Prezidentul urmă:
— Gascarille a zis berbecelui: «Acest sărman René
Florentinul, n-are noroc; are să sufere pentru mine, şi pe când
el se va mulţumi că mă va spânzura, el îmi va lua locul.»
— Ah! zise regele, a zis berbecele aceasta?
— Da, Sire.
— În acest caz, el îi e complice…
— Este probabil.
— Ei bine, se va arde mâna dreaptă a lui René mai întâi.
René se înfioră şi aruncă împrejurul lui o uitătură de animal
sălbatic.
— Apoi, urmă regele, pe când Catherina palidă şi
tremurândă, abia se susţinea, dacă nu mărturiseşte, se va
întrebuinţa scoabele şi apoi îl va ţintui…
— Şi dacă se va decide ca să nu mărturisească?…
— Atunci vei trimite să ne aducă pe Gascarille, pentru ca să i
se facă interogatoriul.
— Sire, zise Renaudin, Majestatea Voastră îmi permite să-mi
dau o părere.
— Vorbeşte.
— Astăzi este ziua în care parlamentul trebuie să se adune
pentru a judeca pe René, dacă René va mărturisi, sau ceea ce e
totuna, dacă se va descoperi adevărul, prin complicele său
Gascarille.

21 Le prévôt - agent al administraţiei regale, similar prefectului.

- 321 -
— Ponson du Terrail —

— Fără îndoială, ei bine?


— Dacă i se va arde mâna dreaptă, cum i s-a ars mâna
stângă, îi va fi imposibil condamnatului de a ţine o lumânare
ducându-se la eşafod.
— Este adevărat, zise regele. Atunci să trecem de-a dreptul la
scoabe.
— Dar, zise încă o dată prezidentul Renaudin, dacă René este
condamnat astăzi, el va putea fi executat mâine.
— Neapărat.
— Şi aceasta va fi un exemplu destul de mare pentru un
popor, care este înverşunat pentru asasinatul din strada
Urşilor, văzând pe condamnat ducându-se la eşafod cu
picioarele goale şi cu o lumânare în mână.
— Sunt de ideea dumitale, maestre Renaudin.
— Dacă i se vor aplica scoabele el nu va mai putea merge.
— Ah! drace! murmură regele. Ei bine! În acest caz trimite
după Gascarille.
Catherina şi René respirară.
Crillon se aplecă la urechea domnului de Pibrac:
— Hm! îi zise el cu o aspră francheţe de soldat, cred că regele
se lasă a fi înşelat… Acest judecător are aerul unui protector de
bandiţi.
Crillon nu mai continuă, dar privi pe regina şi îi păru că
ochiul Catherinei strălucea de bucurie.
— Regele e păcălit! se gândi el.

Poza pag. 416 – „Nu pot cu toate acestea să-mi mai prelungesc
incognitoul peste măsură‖

XLI

Se făcuse o vie mişcare de curiozitate printre asistenţi, când


regele ordonase de a introduce pe Gascarille şi de a-i face
interogatoriul.
René fu aşezat din nou lângă zid.
Florentinul tot scoţând apă pe gât, continua de a-şi plimba
privirea sa feroce şi crucişă asupra tuturor oamenilor pe care
regele îi invitase la supliciul lui.
Şi într-adevăr, aceştia erau atât de convinşi acum că

- 322 -
— Juneţea regelui Henric —

Florentinul era un om pierdut, încât îşi potoliseră cu totul


groaza lor.
Regele ordonând de a aduce pe hoţul Gascarille, messir de
Fouronne se grăbise de a da la rându-i ordine.
Câteva minute se strecurară în cea mai mare tăcere.
Numai ducele de Crillon, îngână câteva cuvinte neînţelese
printre dinţii săi.
Regele se întoarse spre el şi îi zise:
— Ce zici dumneata, duce, despre aceasta?
— Eu, Sire, răspunse Crillon, zic că aş fi voit să fiu rege
numai o oră.
— Şi pentru ce, duce?
— Pentru ca să las pe Gascarille, liniştit în închisoarea sa.
— Da! făcu regele. Dar pe ce bazezi dumneata această părere,
duce?
— Majestatea Voastră îmi permite de a-mi exprima opinia
mea?
— Fără îndoială, vorbeşte, duce.
René se înfioră până în măduva oaselor.
— Sire, reluă Crillon, sunt de părere că condamnarea lui
René Florentinul va servi de cel mai mare exemplu pentru
poporul Parisului.
— Aceasta e şi ideea mea, duce.
— Supliciul lui René va dovedi tuturor parizienilor justiţia
Majestăţii Voastre, prin a le arăta că regina-mamă, ştie să facă
sacrificii şi a renunţa de a proteja pe un om, care de aici înainte
este nedemn de buna sa indulgenţă.
Regina aruncă asupra ducelui, o privire otrăvitoare ca şi
parfumurile Florentinului.
Crillon nu se desconcentră de acea privire şi urmă tot liniştit:
— Dacă Gascarille a asasinat el însuşi pe burghezul din
strada Urşilor, s-ar fi spânzurat desigur Gascarille, şi poporul
Parisului nu s-ar fi mai preocupat de aceasta. Dar René
Florentinul, René otrăvitorul de pe podul Saint-Michel, René al
cărui nume a făcut să tremure toţi gentilomii de la curtea
Majestăţii Voastre, afară de mine făcu ducele cu un surâs
dispreţuitor, René zic, devine numai simplu subiectul pieţei
Grève.
— Duce, întrerupse Carol al IX-lea, care nu ştia încă unde
Crillon vroia să ajungă, aceasta nu-mi spune nimic pentru ce

- 323 -
— Ponson du Terrail —

voieşti să se lase Gascarille în închisoarea sa.


— Ah! iată pentru ce, răspunse ducele. Dacă Gascarille se va
acuza de asasinat, atunci René va fi scăpat, nu e aşa?
— Neapărat.
— Iată ceea ce nu voiam.
— Pentru ce?
— Pentru că, Sire, zise Crillon, când am o bucată bună de
vânat, nu mă mai gândesc la nişte bucate de fasole sau linte.
— He! zise regele, eşti prea lacom scumpul meu duce.
— Pentru mine şi pentru parizieni, urmă ducele, René este
bucata de vânat, şi Gascarille reprezintă cea de linte.
Regele leşină de râs, curtezanii îl imitară şi însuşi călăul făcu
tot asemenea.
— Drace! murmură Henric, la urechea Margaretei, această
încăpăţânare a lui Crillon, este în stare de a deranja şi de a
întoarce cele mai savante combinaţii ale prezidentului Renaudin
şi ale reginei-mame.
Catherina, într-adevăr era de o paloare mortală şi părul lui
René se zbârlise. Prezidentul Renaudin asemenea, devenise
foarte indispus.
Dacă nu se lua interogatoriul lui Gascarille, René era pierdut.
— Să vedem, zise regele, continuă duce:
— Ei bine! eu, Sire, zise Crillon, dacă aş fi fost rege, aş fi
pedepsit numai pe René, şi aş fi dat parizienilor o bună bucată,
adică nu le-aş strica gustul cu linte.
După aceste cuvinte, se făcu un moment de tăcere şi
incertitudine.
Doar regele râdea cu lacrimi.
— Ei bine, duce, zise el, sunt gata a te împăca la dorinţa
dumitale.
— Ascult Sire, murmură ducele neliniştit la rându-i.
— Presupune că mâine, în loc de a avea o bucată de vânat,
nu ai avea decât linte, ce ai face atunci?
— Aş mânca linte, Sire.
— Ei bine! poporul Parisului va face tot ca dumneata. René
va rămânea tot bună bucată pentru mine, şi pentru cei ce vor
voi să mănânce linte, le voi da pe Gascarille peste vreo opt zile.
Crillon îşi muşcă buzele.
— Majestatea Voastră poate face cum va voi, zise el.
În acest moment, uşa pacienţilor se deschise şi Gascarille

- 324 -
— Juneţea regelui Henric —

apăru între doi soldaţi.


René şi regina respirară. Prezidentul Renaudin încercă
asemenea o mare bucurie. Gascarille era un băiat de vreo
douăzeci ani, frumos foarte, cu o mină inteligentă, şi cu o figură
trufaşă. Regele îl găsi atât de mult, după gustul său, încât îi zise
ducelui:
— Drace! iată pentru bunii noştri parizieni o fiertură de linte
cu foarte bun gust, aşa e Crillon, amicul meu?
Apoi privi pe Gascarille.
— Ei, ce zici tu, ticălosule? îi zise el, cum găseşti tu acel
căluş, acele scoabe şi acele mici botine care zdrobesc piciorul.
— Le cunosc pe toate, Sire, răspunse Gascarille, cu o linişte
perfectă, căci am mai suferit aceste torturi la Orléans acum
patru ani.
— Şi tu ai mărturisit, cred?
— Nimic, Sire, nimic absolut. Eu mărturisesc de bunăvoie,
dacă-mi convine. Şi domnul de Paris pe care îl văd…
Şi Gascarille salută pe călău.
— Domnul de Paris, zise el, să se asigure, poate să-mi ardă
mâinile şi să mă sfărâme.
— Ah! ah! făcu regele.
— Gascarille, zise cu severitate prezidentul Renaudin, uiţi că
eşti în prezenţa regelui.
— Ferească Dumnezeu! răspunse Gascarille, dar cum sunt
condamnat la moarte cred că trebuie să vorbesc sincer.
— El bine! să vorbească! zise regele. Siguranţa cu care
vorbeşte acest băiat îmi place!
— Sire, zise Gascarille care aruncă o privire dispreţuitoare
asupra lui René, ştiu pentru ce am onoarea de a fi în prezenţa
Majestăţii Voastre.
— Ah! tu ai ghicit?
— Da, este chestiunea de afacere din strada Urşilor.
— Întocmai, bunul meu băiat, şi pentru a ne spune istoricul
mai precis am să fac să înghiţi câteva vase cu apă…
— E inutil, Sire, zise Gascarille.
— Pentru ce aceasta? oare vei vorbi de bună voie?
— Asta depinde.
— Hei! făcu regele.
— Eu sunt condamnat la spânzurătoare, reluă Gascarille, şi
mi-e tot una…

- 325 -
— Ponson du Terrail —

— Atunci tu tăgăduieşti?
— Oh! iertare, Sire, nu voi să zic aceasta. Numai dacă
Majestatea Voastră, îmi dă torturi, atunci nu voi spune nimic…
pe cât timp că… dacă ea îmi va face o promisiune…
— Eh! făcu regele râzând, mă prind că acest ticălos îşi va cere
graţierea.
Gascarille surâse pe sub mustaţă.
— Nu sunt ambiţios, zise el, şi afară de asta, îmi închipui
unde este locul meu. Aşadar, dacă Majestatea Voastră ar voi să-
mi promită că oricare ar fi crima ce am comis, s-ar mulţumi
numai de a mă spânzura?…
— Atunci, tu vei vorbi?
— Da, Sire.
Regele se întoarse spre Crillon:
— După cum văd eu, zise el, parizienii, se vor mulţumi mai
bine de a avea lintea lor preparată cu unt-de-lemn, în loc de a o
avea cu unt; ce zici, duce?
— Sire, sunt din ţara unt-de-lemnului celui bun, şi am un
dezgust pentru unt, răspunse Crillon.
— Ei, zise regele, adresându-se lui Gascarille, mulţumeşte-i
domnului de Crillon, căci a optat pentru tine, tu vei fi numai
spânzurat.
— Pot să recunosc tot, fără să mă tem de nimic? întrebă
pungaşul.
— Da, zise regele. Îţi dau parola mea de gentilom.
— Atunci, răspunse Gascarille, Majestatea Voastră poate să
concedieze pe domnul de Paris, căci nu mai avem trebuinţă de
dânsul.
— Vorbeşte, zise regele.
Gascarille îşi plimbă ochii prinprejurul lui şi începu astfel:
— Voiesc să vă istorisesc cum s-a petrecut afacerea din
strada Urşilor. Domnul René pe care îl văd aici, era în bune
relaţii cu doamna Loriot, femeia argintarului.
René făcu un nou gest de surprindere, şi Henric îşi înăbuşi
un strigăt.
Prezidentul Renaudin, privi cu severitate pe René, şi el
înţelese.
Gascarille urmă:
— Messir René, cunoştea un pedestru din amicii mei, numit
Théobald. Théobald şi cu mine am făcut mai multe lovituri

- 326 -
— Juneţea regelui Henric —

împreună. Când argintarul ieşea şi când maestrul René era la


frumoasa lui pereche, Théobald făcea pe observatorul în stradă.
Într-o zi Théobald mă întâlni şi îmi zise:
„— Argintarul e bogat ca regele; dacă am pune mâna pe lada
lui?‖
„— E cam greu, îi răspunsei eu.‖
„— El iese în toate serile. Şi acum o oră când René va veni să
vadă pe argintăreasă.‖
„— Ah! ah! Ei bine! să vorbim cu René.‖
„— Nu, îmi zise Théobald, René are să o ridice astă-seară.‖
„— Unde o conduce el?‖
„— Nu ştiu.‖
„— Atunci ce vrei tu să faci?‖
„— Trebuie să omorâm pe argintar când va trece pe podul
Saint-Michel, şi să îi luăm cheia de la casă.‖
„— Bun! apoi?‖
„— Şi aceasta când argintăreasa şi René nu vor fi.‖
„— Eşti tu sigur?‖
„— Negreşit, pentru că e Godolphin care mi-a spus.‖
Godolphin, adăugă Gascarille, era fiul adoptiv al lui René.
— După aceasta? făcu regele, care nu vedea încă cum René,
intervenise la omorul lui Samuel Loriot.
— Godolphin pe care-l păzeam, ca şi pe burghezul Loriot,
urmă Gascarille, ieşi spre zece ore din prăvălie, el ducea
pumnalul stăpânului său să-l ascută.
— Hei! făcu regele. Este adevărat dar?
— Godolphin avea în buzunar pumnalul şi două chei. Una
din aceste chei era aceea pe care argintăreasa o încredinţase lui
René. René o dăduse lui Godolphin pentru ca să se dacă să
prevină pe argintăreasa ca să nu aştepte în acea seară după
cum se hotărâse, şi că a doua zi va fi la miezul nopţii în colţul
străzii Mauconseil cu doi cai şi că o va ridica.
Gascarille se opri pentru a-şi relua respiraţia. Toţi până aici îl
ascultaseră cu multă atenţie.
— După aceasta? făcu regale cu nerăbdare.
— Théobald îmi făcu un semn, ne-am înţeles, şi am
întâmpinat pe Godolphin pe malul râului, apoi l-am apucat de
gât şi pe când Théobald îi lua pumnalul şi cele două chei, eu l-
am sugrumat şi l-am aruncat în apă.
„— Acum, îmi zise amicul meu, avem cheile de la casa lui

- 327 -
— Ponson du Terrail —

Loriot, şi cheia prăvăliei lui René, aceasta ne va servi mult. Ne


vom duce dar se ne scăpăm de burghez, apoi vom merge să
găsim pe argintăreasă şi îi vom zice că venim din partea lui
René, în locul lui Godolphin.‖ O oră după aceasta, am omorât
pe Loriot…
— Cum!… zise regele, şi… René?
— Aşteaptă Sire, zise Gascarille cu linişte, aveţi să vedeţi…
Am pierdut puţin timp şi nu am ajuns decât după miezul nopţii
în strada Urşilor. Argintăreasa care nu văzuse pe Godolphin
pentru că îl înecasem, ieşise pentru a găsi pe René, şi noi cu
cheia care o luasem de la Godolphin, am pătruns în casă. Dar
bătrânul evreu ce nu ne cunoştea, nu voi să audă nimic când îi
spuserăm că veneam din partea lui René. «Sunteţi hoţi!» strigă
el. Théobald îl omorî cu o lovitură de pumnal. Servitoarea
alergă, şi el o omorî de asemenea. Apoi căutarăm prin toată
casa şi descinserăm lada; ea era goală, numai într-un colţ un
pumn de pistoli. N-aveam ce împărţi, şi cum Théobald se
aplecă, eu luai pumnalul lui René şi îl lovii între umeri.
— Dar, strigă regele, palid de mânie ce făcea René în acest
timp?
— El se afla la Luvru cu regina, răspunse cu răceală
Gascarille.
— Este adevărat! zise regina, ce scoase un strigăt de triumf.
— Aşadar René e inocent…
— Da, zise Gascarille
Toţi se cutremurară în sala torturi… Toţi erau palizi. Regele
păru lovit de uimire.
— Aşadar… repetă el, el e inocent?
— Jur că da! strigă Gascarille.
Domnul de Crillon, palid de furie, îşi muşca mustaţa;
curtezanii erau înspăimântaţi.
Singuri, René şi regina triumfau.
Carol al IX-lea aruncă asupra mamei lui o privire stranie şi
groaznică.
— Doamnă, îi zise el, dacă René e inocent, este o mare
nenorocire; dacă e vinovat, ai jucat bine partida… Dar… mă voi
răzbuna!
Şi regele se ridică furios şi zise curtezanilor:
— Veniţi, domnilor, urmaţi-mă!
Apoi când ajunse pe pragul camerei de tortură, el se întoarse

- 328 -
— Juneţea regelui Henric —

şi zise preşedintelui Renaudin.


— Pentru că acest om e inocent, liberaţi-l; şi cât despre
celălalt, să îl spânzure îndată domnul de Paris.
După o oră, domnul de Paris, călăul, ducea pe Gascarille pe
piaţa Grève.
Gascarille, încrezându-se pe făgăduiala reginei şi a
preşedintelui Renaudin, privea pe călâu surâzând şi mergea
alături cu el ca un om ce merge la o nuntă sau la
înmormântarea unui unchi ce îl lăsa moştenitor.
— El va greşi la facerea nodului… el a primit ordine, îşi zicea
Gascarille. În câteva ore, voi fi lângă Farinetta.
Ceea ce întărea speranţele lui Gascarille era că prezidentul
Renaudin se apropiase de el în momentul când ieşea din
Châtelet pentru a merge la supliciu, şi îi puse, fără să vadă
nimeni, un pachet de monede în mână.
— Pune aceasta în buzunarul tău, îi zise el. Îi vei duce chiar
în astă-seară Farinettei. Caboche e prevestit, el va greşi
execuţia, prin urmare fii liniştit…
Şi Gascarille merse cu multă bucurie pe piaţa Grevei. Nimeni
nu se aştepta în Paris la o aşa grabnică execuţie; piaţa era
aproape goală. Vreo sută de oameni se grămădiseră lângă
supliciu.
— Copilul meu, îi zise călăul, n-ai noroc… lucrul o să se
petreacă mai ca în familie.
— Şiretule, zise Gascarille.
Maestrul Caboche îi trecu frânghia prinprejurul mijlocului.
— E solidă cel puţin? întreba Gascarille.
— Prea solidă, răspunse călăul.
Apoi îl făcu se pună piciorul pe cea dintâi treaptă a scării.
— Aide! urcă-te, zise el, grăbeşte-te.
Gascarille se sui şi ajunse la capătul scării. Călăul era în
urma lui şi pregătea frânghia cea mică.
— Aşa! îi zise el trecând-o prinprejurul gâtului.
— Dar ce faci? strigă Gascarille, eşti nebun?
— Ce spui, copilul meu?
— Nodul aceasta se va strânge… în loc…
— Ei bine! cum voieşti dar să te strâng de gât, zise călăul,
dacă nodul e altfel făcut?
— Dar ştii că… făcu Gascarille neliniştit.
— Nu ştiu nimic.

- 329 -
— Ponson du Terrail —

— Trebuie să mă spânzuri numai pentru ochii lumii.


— Aud? zise călăul, cine ţi-a spus asta, copilul meu?
Zicând acestea, îl îmbrânci, sărind pe umerii lui.
Gascarille era într-adevăr foarte bine spânzurat şi astfel
regina nu s-a ţinut de cuvânt…

XLII

O mare tăcere domni toată ziua în Luvru.


Deznodământul neprevăzut al afacerii lui René răspândise
printre curtezani o tristeţe generală.
René liberat prin lipsa de probe, René afară din temniţă
devenea cu atât mai îngrozitor cu cât era înecat de răzbunare.
Regele, furios, dar fără putere, se închisese la dânsul, în acea
cameră ce se numea cabinetul regelui, şi ordonase ca tuturor să
le fie închisă.
Doamna Catherina reintrase în Luvru cu capul sus.
Toţi cei ce se bucurară mai mult sau mai puţin, începeau
acum a tremura.
Domnul de Pibrac întâlni, o oră după reîntoarcerea de la
Châtelet, pe ducele de Crillon care în prada unei furii
îngrozitoare, se preumbla în curtea Luvrului, şi nu vorbea de
nimic alt decât de a pălmui pe René dacă-l va întâlni, pentru a-l
sili de a se bate cu dânsul.
— Domnule duce, îi zise căpitanul gărzilor, te voi sfătui ceva.
— Ce? făcu ducele.
— Ai o frumoasă proprietate în provincie, şi un hotel la
Avignon.
— Ei bine?
— În locul dumitale, aş merge eu însumi a vedea, dacă
recolta va fi bogată, dacă hotelul n-are trebuinţă de reparaţii.
— Dumneata glumeşti?
— Fiara sălbatică a scăpat…
— Aşi! zise Crillon, dacă va veni la mine îi voi suci gâtul…
— Domnule duce, murmură prudentul gascon, regele n-a
putut să izbutească…
— Dar eu…
— Oh! mă prind că dumneata mai înainte de trei zile vei fi
gustat din niscaiva mâncăruri ce-ţi vor provoca dureri de

- 330 -
— Juneţea regelui Henric —

stomac…
Domnul de Crillon ridică din umeri.
— Iată, zise el, voi face un jurământ înaintea dumitale.
Pibrac îl privi.
— Jur, zise ducele, că nu voi bea decât apă şi că nu voi
mânca, la Paris, decât ouă coapte, până ce voi suci gâtul lui
René.
Domnul de Pibrac făcu un semn din cap.
— Drace! murmură ducele, mă duc să văd pe rege şi îi voi
spune ceea ce m-am gândit.
— Ia seama.
— La ce?
— Regina e acolo.
— La rege?
— La rege, repetă încet Pibrac.
— Ei bine! ce-mi pasă?
Şi Crillon se îndreptă spre uşa cabinetului regelui.
Pajul Raoul se afla în anticameră.
— Regele nu voieşte să primească pe nimeni, zise el.
— Dar pe mine?
— Mă duc să îi spun că aştepţi, domnule duce.
Raoul intră şi Crillon auzi vocea cea aspră a regelui ce zise:
— Spune domnului de Crillon că mă doare capul şi nu pot să
îi dau audienţă.
— Oh! murmură ducele cu mânie, regina m-a prevenit…
regele e prea slab.
Şi ducele se depărtă muşcându-şi mustaţa şi trecu prin mai
multe săli în care gentilomi, cu întristarea pe faţă, convorbeau
încet.

Poza pag. 428 - Acest tânăr este o femeie, domnule de Coarasse,


zise ea.

— Regina e la rege, ziceau ei, René va veni la Luvru. Vai de


noi!
— Eu, zicea unul dintre dânşii, voi face plimbare la Amiens şi
îmi voi rade barba la întoarcere. Am avut nenorocirea să râd azi
dimineaţă.
— Eu, adăugă un altul, voi cere un concediu de la rege, şi
dacă mă va refuza, nu voi mai ieşi decât cu cămaşă de oţel.

- 331 -
— Ponson du Terrail —

Domnul de Crillon se oprise pentru a asculta toate acestea şi


ridică din umeri.
— Grămadă de fricoşi! zise el, eu voi face ceea ce nici regele
nici călăul n-au putut să facă. Mă voi pune sub poarta cea mare
a Luvrului, şi când va veni René, îi voi suci gâtul!
Şi Crillon descinse în curte şi se aşeză cu linişte pe o piatră
sub poarta principală, şi aşteptă. Dar aşteaptă o oră şi René nu
apăru încă, după care domnul de Pibrac veni la el cu un aer
misterios.
— Ah! zise ducele văzându-l, vii să mă cauţi din partea
regelui?
— Nu, domnule duce.
— Ce e dar atunci?
— Regele mă trimete cu un mesaj.
— Care?
— Regele vă roagă să vă urcaţi pe cal
— Bun, zise ducele.
— Şi de a vă duce la Avignon, unde vă va trimite noi ordine.
— Drace! strigă Crillon! este o dizgraţie?
— Mă tem, murmură prudentul căpitan de gărzi, şi mai mult
ca aceasta, e un exil!
Domnul de Crillon începu să înjure ca un păgân.
— Domnule duce, adăugă Pibrac, ţi-am dat adineauri un bun
sfat.
— Pe legea mea! strigă Crillon, pentru că regele mă exilează,
mă voi supune; dar mai înainte de a pleca voi suci capul lui
René.
— Vai! zise domnul de Pibrac, iată un lucru încă ce e cu
neputinţă.
— Oh! vom vedea..
— Căci regele mi-a comandat, sfârşi căpitanul gărzilor, de a
obţine de la dumneata parola de onoare că te vei urca pe cal
îndată.
— Ah! făcu ducele, şi dacă refuzam?
— Atunci, domnule duce, îţi voi cere spada.
Mânia lui Crillon, în loc de a izbucni, se potoli pe dată.
— Sărmanul meu amic, zise el, aveai dreptate mai adineauri,
aerul din Paris nu îmi prieşte de aici înainte. Nu mai am ce face
la curtea unui rege slab şi fantastic, şi mă întorc la proprietăţile
mele. Soarele de provincie e mai bun decât acela al Luvrului.

- 332 -
— Juneţea regelui Henric —

Sărman rege!…
Şi domnul de Crillon se duse spre a se pregăti de plecare şi
nu mai cugetă la René.
Cum el părăsea poarta cea mare a Luvrului, Henric de
Navarra trecea pragul.
— Hei! Pibrac, strigă el.
El se întoarse, zări pe Henric, şi se îndreptă spre el.
— Seniorul meu, îi zise el încet, dădeam un minunat sfat
domnului de Crillon.
— Adevărat?
— L-am sfătuit de a merge să respire aerul curat şi a
contempla cerul cel albastru din proprietăţile sale.
— Şi pentru ce?
— Pentru acelaşi cuvânt pe care ţi-l voi da şi dumitale
seniorul meu, iată timpul cel frumos pentru vânătoare. Dacă te-
ai duce să faci o plimbare prin munţii noştri din Bearn…
— Scumpul meu Pibrac, răspunse Henric râzând, într-adevăr
numai eu şi Crillon suntem aceia ce nu avem frică de René.
— Vă înşelaţi, monseniore.
— Dar René are mai multă trebuinţă de mine ca de regină,
urmă prinţul şi vei vedea care din noi se va teme de celălalt.
— Nu trebuie să te mai încrezi pe ajutorul regelui.
— Aşi! făcu Henric.
— Doamna Catherina într-o oră l-a fermecat. Ah! Nu mai e
vorba de a da pe René supliciului său, de a exila pe regina.
Acum e cu totul din contra.
— Ce s-a petrecut?
— Nu ştiu, dar regele a exilat pe domnul de Crillon.
— Aceasta e prea mult! murmură Henric.
— Şi încep a crede că René, e într-adevăr fermecător.
— Sunt mai mult ca dânsul, vei vedea… Bună seara, Pibrac.
— Unde te duci, monseniore?
— La regina-mamă.
— Ea e la rege.
— Ei bine, o voi aştepta.
Henric îşi făcu planul. El voia să prevină pe René de numele
său de fermecător.
Prinţul îşi făcu această reflexiune:
— Doamna Catherina şi-a depus toate silinţele pentru a
scăpa pe René; dar trebuie se aibă o ură asupra lui pentru

- 333 -
— Ponson du Terrail —

neliniştea ce i-a cauzat, de umilinţa ce a suferit văzând pe rege,


ce părea neînţelegător la rugăciunile ei. Este cu neputinţă ca ea
să nu se răzbune crud de împotrivirile ce i s-a făcut şi că mânia
ei să fie groaznică pentru aceia ce s-au bucurat de soarta lui
René; dar sunt sigur că nu va lăsa pe acesta din urmă
nepedepsit prin a-l trata rău. Afară de aceasta, de ieri prezicerile
mele s-au realizat atât de bine încât eu trebuie se fiu în mare
favoare pe lângă Doamna Catherina.
Henric se duse dar, la regina-mamă.
Catherina astfel după cum îl anunţase domnul de Pibrac, se
afla încă la rege; dar prinţul găsi pe domnul de Nancey în
oratoriu.
Domnul de Nancey era radios, ca oamenii a căror partidă
izbuteşte.
Pentru că Henric, în afacerea lui René, păruse a fi bine cu
Doamna Catherina, şi că regina se grăbise pentru a-l primi,
domnul de Nancey îi privi cu mare amabilitate.
— Majestatea Sa e la rege, îi zise el; dar se va întoarce în
curând. Binevoieşte a şedea, domnule de Coarasse.
Henric privi pe domnul de Nancey, şi îi păru că tânărul ofiţer
al reginei-mame avea mâncărime în limbă şi nu dorea alt decât
a vorbi.
— Iată ceea ce este de minune, îşi zise el, căci doresc mult,
de a şti ce s-a petrecut de azi dimineaţă.
Şi fiindcă prinţul ştia că cel mai bun mijloc de a face pe
oameni să vorbească este de a nu-i întreba, el se puse jos şi
ridică ochii spre tavan ca un om înamorat de arhitectură.
— De unde vii, domnule de Coarasse? îl întrebă domnul de
Nancey.
— De la hotel, domnule.
— Ne-ai părăsit, îmi pare, ieşind din Châtelet?
— Da, domnule. Acea ceremonie a torturii n-avea nimic
plăcut.
— Sunt de părerea dumitale.
— Şi nu a produs asupra mea alt efect decât a-mi aţâţa pofta
de mâncare, pe care voiam a o potoli.
Domnul de Nancey începu a surâde. Henric păstră din nou
tăcerea.
— Aşadar, reluă domnul de Nancey, după o tăcere, nu ştii
nimic din ce s-a petrecut?

- 334 -
— Juneţea regelui Henric —

— Unde?
— Aici.
Henric îl privi cu un aer mirat.
— S-a petrecut dar ceva?
— Da, domnule.
— Ah!
— Regele era furios cum ai putut vedea, el ordonase să nu
primească pe oricine ar fi. El nu voia să vadă pe nimeni şi zicea
cu voce tare că regina l-a dejucat, dar că se va răzbuna într-un
mod groaznic.
— Adevărat! făcu Henric.
— Toţi gentilomii de serviciu l-au auzit, şi un moment, fie-
care din noi a crezut vreo exilare a reginei-mame.
— Dar, zise Henric, îmi pare că s-au liniştit puţin afacerile.
— Mult încă. Şi ştii cum?
— Nu.
— Pe când regele se afla în culmea mâniei, regina a intrat
aici, şi a găsit un gentilom ce o aştepta, cum o aştepţi dumneata
acum.
— Şi… acel gentilome?
Domnul de Nancey surâse:
— Acel gentilome zise el nu ştia nimic de afacerea lui René,
cum şi de dizgraţia reginei, şi el venea drept la ea ca la
adevăratul suveran; căci, adăugă domnul de Nancey cu
oarecare insolenţă, fie zis între noi, regele domneşte şi Doamna
Catherina guvernează, nu e aşa?
Henric păstră o tăcere diplomatică.
— Acest gentilome, urmă Nancey, se numeşte domnul de
Duras, şi venea din Angers cu cea mai mare grabă.
— Ah! făcu Henric, e o bună bucată de drum de la Angers
până aici.
Ştii că seniorul duce d’Alencon e guvernorul provinciei
Anjou?
— Da, zise Henric.
— Ducele d’Alencon e fiul mult iubit al Doamnei Catherina.
Ea i-ar da un regat dacă l-ar avea. Tocmai domnul duce
d’Alencon descoperi la Angers o conspiraţie de calvinişti, şi el
dădea desluşirile şi noutatea prin mesajul ce aducea domnul de
Duras.
— Oh! oh! făcu Henric, încep a înţelege.

- 335 -
— Ponson du Terrail —

— Atunci regina a luat mesajul şi a alergat la rege şi a


pătruns, ca să zic astfel, cu forţa. Ce s-a petrecut? Nu vă pot
tocmai spune, dar după neprimirea în audienţă a domnului de
Crillon, eu cred că regina s-a împăcat cu Majestatea Sa.
— Şi eu cred tot astfel, domnule, zise Henri…
În acel moment Doamna Catherina intră.
Regina avea ochiul scânteind şi surâsul pe buze.
După felul cum ea îi dădu mâna spre a i-o săruta, prinţul
înţelese că tot era la favoarea ei şi se asigură şi mai mult, căci
regina îi zise:
— Ce fericire că ai venit, domnule de Coarasse, eram să
trimit a vă căuta. Am trebuinţă de dumneata…
— Drace! îşi zise Henric.
Şi prinţul se înclină.
………………………………………………………

Dar mai înainte de a spune ceea ce regina, aştepta de la


prinţul de Navarra, pe care îl cunoştea sub numele de sir de
Coarasse, să istorisim ceea ce se petrecuse la rege.
Carol al IX-lea am spus-o, se închisese în cabinetul lui în
prada unui acces de furie îngrozitoare.
Mai întâi nu cugetase la nimic alt decât a exila pe regina-
mamă la Amboise, şi a se despăgubi astfel de speranţa ce
avusese în a da pe René supliciului.
El ţinea chiar condei pentru a semna scrisoarea de exil, când
auzi vocea mamei sale în anticameră.
— Doamnă, zicea cu respect, dar cu un ton sigur, un soldat
de gardă la uşă, nu vă pot lăsa a intra.
— Spune regelui că e vorba de siguranţa statului şi a
coroanei sale.
Sau că aceste cuvinte, pe care regele le auzi foarte bine, îl
mişcară, sau că voia să sfârşească cu mama sa printr-o
izbucnire, regele se ridică, deschise uşa el însuşi şi zise:
— Intră, Doamnă.
— Iată Sire, zise regina, ce părea iarăşi măreaţă, pe când
arunci în temniţă pe aceia ce-mi sunt fideli şi sunt inocenţi,
pretinşii amici ai Majestăţii Voastre conspiră, şi pe când mă
încarci cu umilinţe, eu veghez asupra siguranţei voastre.
— Ce zici, Doamnă? făcu regele puţin mişcat.
— Adevărul, Sire.

- 336 -
— Juneţea regelui Henric —

— Unde dar se conspiră?


— La Angers, în Poitou, în Bretagna… Iacă ce-mi scrie
domnul d’Alencon, pe care îl înştiinţasem, sunt cincisprezece
zile.
Ducele d’Alencon dădea cele mai minuţioase desluşiri şi
scrisoarea lui începea astfel:

«După indicaţiile dumitale, Doamnă… »


Deci tot meritul descoperirii se datorau reginei-mame. Mânia
regelui se potoli atunci ca prin farmec. El voi să ia mâna reginei
spre a o săruta. Dar ea se retrase cu mândrie şi îi zise:
— Acum Sire, îmi vei permite de a ieşi şi de a nu aştepta o
scrisoare de exil.
— Doamnă…
— Mă exilez eu însumi retrăgându-mă în Lorraine la rudele
noastre, prinţii casei de Guise.
— Te gândeşti la aceasta! strigă Carol al IX-lea.
— Renunţ la politică, urmă Catherina, şi mă retrag fericită că
am prevenit un mare pericol.
— Dar, doamnă, strigă regele, ce simţi din nou că nu putea
guverna singur, nu mă vei părăsi astfel… când inamicii mei…
— Şi ce voieşti să fac la o curte unde am suferit atâta
umilinţă? zise regina. Nu, nu voiesc a mai fi expusă privirilor
curtezanilor voştri, Sire, ce au văzut că mi-ai refuzat graţierea
unui inocent…
— Ei! doamnă, zise regele, să lăsăm aceasta şi să nu mai
vorbim de René.
Regina se ridică.
— Adio… Sire…
— Stai, doamnă.
— Nu pot, făcu ea cu hotărâre.
Şi ea repetă, făcând un pas de retragere:
— Adio, Sire, Dumnezeu să păzească pe Majestatea Voastră!
— Doamnă, strigă regele, dacă ai vreo graţie să-mi ceri,
vorbeşte, dar şezi…
Regina păru că se îndoieşte.
— Vorbeşte! Doamnă.
Ochiul Catherinei scânteia.
— Ei bine! zise ea, voi şedea, dar cu o condiţie.
— Care?

- 337 -
— Ponson du Terrail —

— Aceea ca domnul de Crillon, acel om măreţ ce a îndrăznit


să se împotrivească mie, să plece… să părăsească curtea…
Regele suspină, dar făgăduise, şi pentru aceasta ducele
primise zece minute după aceasta, ordinul de a se urca pe cal şi
de a părăsi Parisul.
Regina triumfa.

XLIII

Pe când se petreceau acestea la Luvru, René ieşea din


Châtelet.
Această bestie sălbatică prinsă în cursă şi parvenind prin
meschinării a dovedi inocenţa, obţinu la plecarea regelui
graţierea lui şi i se anunţă că era liber.
Prezidentul Renaudin, rămânând singur împreună cu călăul
şi ajutoarele sale în sala de torturi zise:
— Dezlegaţi pe domnu René, şi luaţi seama de a nu îl atinge
la rănile torturilor ce a suferit.
El auzind cuvintele lui Renaudin, îşi ridică capul şi îl privi
într-un mod straniu.
Apoi pe când executorii îi scoteau legăturile, el îşi mai aruncă
o privire pătrunzătoare şi piezişă asupra lor.
— Oh! domnule René, murmură Caboche, care nu putu să îşi
al ţină o tremurătură, ar trebui să-mi datorez mult, căci am
declarat regelui în două rânduri, că nu poţi suferi apa mai mult
timp, fără asta erai mort.
— Îmi voi aduce aminte de aceasta, la timp şi loc, sărmanul
meu Caboche, răspunse după o lungă tăcere René cu o voce
care făcu să i se zbârlească părul călăului.
Pentru a-i linişti frica, domnul de Paris se duse să ia pe
nenorocitul şi credulul de Gascarille.
Atunci René se apropie şchiopătând de masa înaintea căreia,
prezidentul Renaudin se aşezase:
— Ai observat pe toţi câţi râdeau? întrebă el.
— Da.
— Au! făcu René, îşi vor aduce ei aminte… şi Crillon…
— Ia seama! domnule René, zise judecătorul, Crillon este un
om care s-ar putea să-ţi răsucească gâtul.
René avu un surâs de hienă.

- 338 -
— Juneţea regelui Henric —

— Oh! pe acela, zise el, nu-l voi ataca cu pumnalul.


— Dar cu ce?
— Aceasta e secretul meu, zise Florentinul.
Şi el se duse şchiopătând şi mişcând mâna sa stângă care
era arsă şi învelită în bandaje.
— Lupul e laş, murmură prezidentul Renaudin rânjind.
René cu toată suferinţa ce simţea, ieşi din Châtelet cu capul
sus.
Pe prag găsi pe guvernatorul de Fouronne.
— Ai scăpat bine, îi zise acesta.
René aruncă o privire saşie şi nu răspunse.
— Bestie veninoasă! murmură guvernatorul.
René ieşi plin de răzbunare.
„Oh! îşi zise el cu furie, cum o să tremure în curând, toţi
aceşti oameni care au râs…‖
Şi el se duse meditând teribilele sale lovituri. Cu toate
acestea el nu cuteza să meargă de-a dreptul la Luvru.
— Regina trebuie să fie iritată… se gândi el, mai bine e să mă
duc pe podul Saint-Michel şi să las să mă cheme.
René devenise mai superstiţios ca totdeauna. Astfel că îndată
ce se crezu pierdut, el avu convingerea că Paola va profita de
timpul cât va fi în închisoare şi se va lăsa de a fi ridicată de
vreun frumos gentilom, dar când fu liber, el nu se îndoi
nicidecum că fiica sa nu era la Luvru sub paza reginei mame.
El se duse dar, foarte liniştit pe polul Saint-Michel, nu se
înspăimântă nicidecum, când văzu prăvălia închisă, şi se servi
pentru a intra cu cheia care i-o dăduse prezidentul Renaudin.
Acea cheie fusese depusă ca şi pumnalul pe masa
judecătorului ca nişte lucruri de probă.
Dar cum René reapărea în mijlocul zilei pe pod, sosirea lui,
produse o mare senzaţie printre toţi comercianţii vecini.
De trei zile, zgomotul arestării lui şi a mâniei regelui se
răspândise atât de mult în Paris, încât nimeni printre
comercianţi nu se aştepta a-l vedea în altă parte decât în piaţa
Grève.
Apariţia lui produse dar o adevărată spaimă.
Toţi îl credeau ca pierdut, şi chiar se hotărâse a-i da foc şi
prăvăliei lui.
Neguţătorii vecini încercară aproape aceiaşi panică ca şi
curtezanii Luvrului. Dar René nu se înjosi de a da atenţie la

- 339 -
— Ponson du Terrail —

aceasta.
El abia răspunse la profundele salutări dictate de frica ce
privea în trecutul său şi merse liniştit să-şi deschidă uşa
prăvăliei.
După ce închise după dânsul uşa, se urcă în laborator.
Florentinul se ocupase prea mult, în viaţa lui cu chimia
pentru a nu-şi putea procura esenţe dotate cu proprietatea
calmantă şi curativă.
El se urcă pe o treaptă, şi ajunse cel din urmă etaj al unui
mare sertar încărcat de sticle şi borcane de toate mărimile şi de
toate formele.
Apoi luă un vas care conţinea un unguent roşu şi lichid. Îşi
scoase bandajele de la mână şi se servi cu o pensulă de a unge
mâna.
După ce făcu aceasta o înfăşură cu făşii de cârpe.
— Voi fi tămăduit în opt zile – se gândi el.
Apoi îşi scoase cizma în formă de pâlnie şi îşi examină
piciorul cel amorţit de teribilele cizmuliţe ale torturii.
Astfel după cum spusese călăul numai muşchii singuri
suferiseră ceva, căci oasele nu erau nicidecum sfărâmate.
René destupă o sticlă care conţinea un fel de oţet, varsă
conţinutul pe carnea cea amorţită, căută nişte încălţăminte mai
largi şi comode şi le băgă în picior după ce mai întâi îl înfăşură
în cârpe.
— Acesta va dura ceva mai mult, murmură el; dar oricât de
uşori ar fi inamicii mei, totuşi piciorul cel şchiop nu mă
împiedica de a-i găsi.
După această surdă ameninţare, René se coborî în prăvălie.
Dar tot deodată el scoase un ţipăt şi privirea sa rămase fixă
în pământ, cu aerul unul idiot.
Un obiect veni să-i atragă atenţia.
Era o mănuşă de taur galben, o mănuşă pe care o purtau
numai gentilomii eleganţi.
Şi vederea acelei mănuşi fu numaidecât o bănuială pentru
René.
Un bărbat intrase la dânsul.
René, cumplitul avar, avu un moment de speranţă nebună
căci îşi închipui că fusese furat.
El alergă la comptoar, în speranţa că sertarele au fost forţate,
şi că s-ar fi introdus în prăvălie chiar după plecarea fiicei sale.

- 340 -
— Juneţea regelui Henric —

Poza pag. 440 - Femeia voalată scoase un ţipăt.

Dar cutiile erau intacte. El deschise dar, şi găsi înăuntru


cincizeci de pistoli în diferite monede.
Posesorul acelei mănuşi s-a introdus desigur la el, cu totul
pentru un alt motiv.
René ameţit de furie alergă în camera fiicei sale.
— Dacă ea este la Luvru, se gândi el, atunci trebuie să fi luat
cu dânsa mai multe haine.
El deschise dar cabinetul de toaletă, şi pătrunzând înăuntru,
scoase un ţipăt.
El găsise acea scară de mătase care servea la urcarea lui Noë.
În acest timp, se auzi o bătaie uşoară în uşa prăvăliei.
René credea că era Paola.
Dar Paola era foarte departe fără îndoială.
René deschise şi văzu apărând pe frumoasa neguţătoare de
mărunţişuri, căreia cu două zile. mai înainte, Doamna
Catherina îi adresase mai multe chestiuni.
— Ce voieşti? îi zise cu brutalitate parfumerul.
— Vin să-ţi vorbesc de fata dumitale domnule René, răspunse
neguţătoarea.
— De fiica mea! strigă parfumerul, ştii unde este ea?
— Nu, dar am văzut-o plecând.
— Când?
— Acum două zile.
— Cu regina nu e aşa? cu o damă care a venit într-o litieră?
— Nu, zise neguţătoarea. Dar cu toate acestea ea a plecat
într-o litieră.
— Cu cine dar?
— Cu doi cavaleri mascaţi, răspunse tânăra femeie. Apoi a
venit şi o damă într-o litieră, dar domnişoara Paola plecase.
René se lăsă se cadă ameţit pe un scaun. S-ar fi zis că el
vedea apărând înaintea lui, teribilele instrumente din sala
torturilor.
Florentinul avea în acest moment un aer atât de misterios şi
confuz, încât cei mai cruzi inamici ai lui, ar fi avut milă de
dânsul. Mica neguţătoare se duse să-i aducă un pahar de vin, şi
îi dădu câte va îngrijiri.
Apoi când René se mai linişti puţin şi îşi găsi oarecare

- 341 -
— Ponson du Terrail —

prezenţă de spirit, ea îi zise:


— Îmi pare, domnule René că e mult timp de când fiica
dumitale…
— Cum! mult timp? strigă el cu bruscheţe.
— Da…
— Ce ştii dumneata?
— Că un frumos gentilom venea seara…
Şi neguţătoarea istorisi că văzuse un cavaler pe la unsprezece
ore seara în prăvălie, după ce a bătut de două ori.
— În ce zi ăi văzut asta? întrebă el.
— Joia trecută.
René calculă. Era în seara de joi, când el a fost arestat de
Crillon şi condus la Châtelet.
Florentinul nu mai avu nici o îndoială.
Aceia care au ridicat sau omorât pe Godolphin erau aceia
care au ridicat şi pe Paola.
Atunci René, care de o oră nu se mai gândea decât a se
răzbuna contra acelora care l-au maltratat şi batjocorit, René se
simţi mai slab şi mai descurajat decât un copil, şi începu să
plângă.
………………………………………………………

În timpul aceasta, tânărul prinţ de Navarra era la doamna


Catherina.
Regina intrând în oratoriul său, îl zărise şi îi întinsese mâna,
zicându-i:
— Eram să trimit să vă cheme, căci am trebuinţă de
dumneata.
Apoi, întorcându-se spre Nancey, ea îi făcu un semn.
La acest semn domnul de Nancey ieşise, lăsând pe Henric
singur cu regina.
— Ce are ea să mă mai întrebe? se gândea Henric.
— Domnule Coarasse, zise regina, am o aşa mare încredere
în ştiinţa dumitale, încât te rog să cauţi a fi mai adesea pe lângă
mine.
Henric se înclină.
— Sunt la ordinile Majestăţii Voastre, zise el.
— Te-am chemat, urmă Catherina, pentru că voiesc oarecare
lumină asupra unei conspiraţii care s-a descoperit la Angers.
Henric era deja la curent cu conspiraţia pentru că o aflase de

- 342 -
— Juneţea regelui Henric —

la domnul de Nancey; totuşi, el îşi luă un aer naiv.


— S-a făcut conspiraţie la Angers, şi la Nancey, urmă regina,
contra siguranţei statului.
— Drace! făcu Henric.
— Ducele d’Alencon, fiul meu, mă înştiinţează de aceasta, el
îmi numeşte şefii, dar nu îmi da nici un detaliu, şi m-am gândit
că dumneata o să poţi să îmi dai oarecare descoperiri curioase.
Aceasta încurcă puţin pe eroul nostru.
— Doamnă, zise el, scuză-mă, dar nu m-am ocupat niciodată
de politică, şi pentru aceasta, aş cere Majestăţii Voastre de a-mi
acorda câteva ore pentru a vă răspunde.
— Pentru ce câteva ore?
— Pentru că am trebuinţă de a consulta oracolele mult mai
serioase, decât la acela la care m-am adresat pentru cererile
Majestăţii Voastre.
Apoi Henric privi orologiul cu un mare sânge rece.
— Sunt două ore, zise el, la opt ore voi reveni şi voi aduce
toate detaliile de care Majestatea Voastră va avea trebuinţă.
Mina prinţul era atât de gravă, încât Catherina n-avu
nicidecum ideea că îşi râde de ea.
— Du-te, îi zise ea, te voi aştepta astă-seară la ora care mi-ai
spus.
Henric îi sărută mâna şi se retrase; dar în loc de a ieşi din
Luvru, el se urcă la Nancey.
Nancy era foarte liniştită în camera sa, cu urechea lipită de
deschizătura care corespundea cu oratoriul doamnei Catherina.
— Ah! sărmanul meu amic, zise ea prinţului, iată-te scăpat,
nu e aşa?
— Cam aşa, murmură Henric.
— Şi nu poţi într-adevăr, să mergi la Angers şi a reveni în mai
puţin de şase ore.
— Va fi cam greu, nu e aşa?
— Pe credinţa mea, sărmanul meu amic, zise Nancy nu ştiu
cum ai să-ţi joci rolul de prezicător.
— Şi eu tot aşa zic, răspunse Henric.
— Dar, reluă camerista, pentru ce nu faci şi dumneata ceea
ce făcea René?
— Să consult pe somnambul?
— Da.
— Asta e o bună idee.

- 343 -
— Ponson du Terrail —

— Şi în locul dumitale…
— Ai dreptate Nancy. Am să încerc…
— Eu, în timpul acesta, zise subreta, voi asculta. Cine ştie?
voi găsi poate ceva bun…
Henric părăsi pe Nancy, ieşi din Luvru, şi în speranţa de a
găsi pe Noë se îndreptă spre hotelul din strada Saint-Jacques.
Noë nu era acolo. Dar în locu-i, găsi în curte doi cai plini de
noroi, de praf şi năduşeală.
Aceşti cai păreau că făcuseră un lung drum şi aspectul lor
intriga puţin pe prinţ.
— Ce înseamnă aceşti cai? întrebă el pe un gascon care după
cum ne aducem aminte, se numea Lestacade.
— Sunt caii a doi gentilomi care au sosit acum.
— Unde merg ei?
— La Nancy.
— De unde vin?
— De la Angers.
Henric tresări.
— Hm! murmură el, gentilomi care vin de la Angers şi care
merg la Nancy, iată că simt puţin conspiraţia.
Gasconul răspunse într-un mod foarte naiv şi nu putea să-şi
închipuie, că prinţul dădea multă importanţă la acele
răspunsuri.
Henric se sui liniştit în camera sa, căci auzise pe Lestacade
zicând servitoarei sale:
— Tu o să servesc! pe aceşti gentilomi în camera lor, înţelegi?
ei sunt la No. 13.
Numărul 13 nu era separat de numărul 15 decât printr-o uşă
care era foarte subţire, şi numărul 15 era chiar camera pe care
o ocupa prinţul cu Noë. Henric se urcă dar, şi se închise.
În camera vecină, adică la numărul 13, doi oameni vorbeau
încet.
Erau cei doi gentilomi care veneau de la Angers.
Henric îşi aplecă urechea şi ascultă cu atenţie.

XLIV

Henric ascultă dar nişte lucruri foarte stranii, căci după zece
minute, el se sculă şi se duse să bată în uşa camerei ocupată de

- 344 -
— Juneţea regelui Henric —

cei doi gentilomi care veneau de la Angers.


— Intră, zise o voce.
Cheia era în uşă; Henric o întoarse şi se opri un moment pe
prag pentru a vedea cu cine avea a face. O aruncătură de ochi îi
fuse de ajuns.
Unul dintre cei doi gentilomi era bătrân, celălalt june.
Cel dintâi putea să aibă cincizeci şi cinci sau şaizeci de ani.
Cel de-al doilea avea mustaţa unui adolescent care abia
atingea vârsta de douăzeci de ani.
Ei purtau aproape acelaşi costum, adică spenţere gri,
încălţăminte în satin, gulere în dantelă cu gâtul gol, şi cu
caschete în borduri pe care oamenii curţii le înlocuiseră cu nişte
pălării acoperite cu o pană de păun sau de cocoş.
După aceasta toaletă se cunoşteau că erau nişte gentilomi de
provincie.
Henric părăsise camera sa pe vârful degetelor, şi mai înainte
de a intra, cei doi gentilomi erau atât de ocupaţi de afacerea lor,
încât nici nu auziră pe cineva umblând.
Aşadar, când prinţul se arătă pe prag, ei îl priviră cu o mare
spaimă, şi părură că se întrebă, cine era acest om şi de unde
venea.
Henric se lăsase să intre tot în eleganţa curţii, el avea
spenţerul în mătase verde, pantofii în catifea ca mărgeanul, cu
mantaua neagră cu firuri de argint pe umeri, şi se vedea bine că
micul gentilom bearnez era un fiu al norocului.
Aceasta ţinută elegantă, şi alura sa naturală, nu lăsară nicio
bănuială celor doi gentilomi, că nu avea a face cu un senior de
la curte.
Dar această vizită nu păru a-i flata atât de mult, căci cel mai
în vârstă îşi încreţi sprâncenele, pe când cel tânăr aduse din
instinct mâna la spadă.
Acest gest făcu pe Henric să surâdă.
— Seniorul meu, zise el, liniştiţi-vă. Până acum sunt un amic
necunoscut care vine să vă aducă un mare serviciu.
— Domnule, făcu bătrânul gentilom de provincie, permite-ne
cel puţin de a vă întreba…
— Numele meu, nu e aşa?
— Întocmai.
— Ei bine, domnule, mă numesc Henric de Coarasse; sunt
gentilome bearnez şi vărul domnului de Pibrac, căpitan de gărzi

- 345 -
— Ponson du Terrail —

al regelui Carol al IX-lea.


Înşirarea titlurilor şi calităţilor fu departe de a asigura pe cei
doi gentilomi.
— Dumneata, domnule, reluă Henric, adresându-se celui mai
bătrân, eşti un gentilome de Maine, şi te numeşti, dacă nu mă
înşel, sir de Barbedienne.
— Ştii numele meu? exclamă bătrânul mirat.
— Şi dumneata, domnule, urmă Henric adresându-i-se celui
mai tânăr, eşti nepotul domnului, şi te numeşti Hector de
Beauchamp.
— Dar, domnule…
— Erai în capul partidei hughenoţilor de Maine, după cum şi
un al treilea gentilome cu mult mai avut ca dumneata, ce nu
eşti mult lipsit, şi acest al treilea gentilome, se numeşte
marchizul de Bellefond. Zis-am adevărul?
— Mă iartă! domnule, întrerupse sir de Barbedienne, cum am
onoarea pentru a vă vedea pentru prima oară, îmi vei permite de
a mă mira puţin când vă aud comunicându-mi asemenea
desluşiri.
— Scuză-mă, zise Henric, sunt poate puţin cam fermecător…
— Oh! ce glumă.
— Şi vă voi da o desluşire mai mult: erai în capul unei mici
conspiraţii ce avea de scop… de a zdruncina autoritatea regală.
— Domnule!
— Dumneata, marchizul de Bellefond, şi domnul de
Beauchamp, aţi fost arestaţi.
— Este adevărat.
— Aţi fost arestaţi şi conduşi la castelul d’Angers.
— Şi aceasta e adevărată.
— Şi era probabil că dacă dumneata şi domnul de
Beauchamp nu reuşeaţi de a fugi… de azi în cincisprezece zile,
parlamentul v-ar fi condamnat de a fi daţi supliciului roatei de
vii său cel puţin decapitaţi.
O uşoare paloare acoperise fruntea bătrânului, ce privea pe
Henric cu un aer bănuitor şi plin de neîncredere. Henric îi ghici
cugetul.
— Domnule, zise el surâzând, observaţi numai pentru că ştiu
toate acestea, dacă aveam plăcerea de a vă trăda, m-aş fi
mulţumit, ca în loc de a mă prezenta singur la dumneata, fără
altă armă decât spada ce am asupră-mi, de a lua cu mine vreo

- 346 -
— Juneţea regelui Henric —

şase soldaţi ce comandă domnul de Pibrac, vărul meu, şi de a


vă aresta. Eu vin din contră, a vă sfătui frăţeşte de a pleca pe
dată. Mergeţi în Lorenna nu e aşa?
— Cum! strigă domnul de Barbedienne uimit, ştii şi aceasta?
— V-am spus, replică prinţul surâzând, că sunt puţin
fermecător.
— Dar în fine, domnule, făcu tânărul, ce până atunci
păstrase tăcerea, am putea şti?
— Domnule, răspunse Henric, mă voi explica. Îmi permiteţi
ca să închid uşa cu zăvorul?
Bătrânul se ridică, închise el însuşi uşa şi înaintă un scaun
prinţului.
Henric se puse jos şi urmă:
— Domnilor, nu vă miraţi de titlul de văr ce am dat
căpitanului gărzilor. Nu sunt în serviciul regelui Carol al IX-lea
şi încă mai puţin în acela al Doamnei Catherina, şi urăsc cu
deosebire pe ducele d’Alencon. Pentru că trebuie.
Şi Henric făcu celor doi gentilomi semnul misterios ce
permitea hughenoţilor de a se recunoaşte între dânşii. La acel
semn domnul de Barbedienne şi domnul de Beauchamp se
dezmeticiră deodată şi întinseră cu grăbire mâna tânărului
prinţ.
Henric le luă mâinile şi le strânse.
Apoi el le zise:
— Acum vă pot vorbi cu inima deschisă şi a mă încredinţa în
discreţia dumneavoastră.
Fără a-şi trăda incognitoul, Henric istorisi celor doi gentilomi
cum, mai înainte cu cincisprezece zile, el întâlnise pe René
Florentinul; ceea ce urmase şi rolul de fermecător ce juca fără
voia lui.
— Îmi veţi face necaz, le zise el.
— Cum?
— Istorisindu-mi desluşirile fugii dumneavoastră. Când voi
raporta reginei, veţi fi departe de Paris şi afară de orice pericol.
Cel doi gentilomi se mai îndoiau încă.
— Pe credinţa mea! făcu Henric, cred că trebuie să mă
spovedesc cu totul. Când veţi şti adevăratul meu nume.
— Adevăratul dumitale nume?…
— Vă veţi încrede mie… veţi înţelege că am ca şi dumneata
simpatie de partida noastră, şi că, găsindu-mă amestecat în

- 347 -
— Ponson du Terrail —

secretele reginei-mame, pot să fac mari servicii confraţilor


noştri, făcând ca mânia Doamnei Catherina să-şi schimbe
drumul.
— Dar cine eşti dumneata? murmură sir de Barbedienne din
ce în ce mai mirat.
Henric îşi scoase mâna dreaptă de sub haină şi o arătă
bătrânului senior:
— Cunoşti acest inel? zise el.
Sir de Barbedienne tresări.
— Mă numesc Henric de Bourbon, prinţul de Navara… zise
încet pretinsul sir de Coarasse.
Cei doi gentilomi înăbuşiră un ţipăt, se ridicară cu grabă şi
voiră a îngenunchea.
— Sst! zise Henric, nu uitaţi că mă numesc sir de Coarasse la
Paris, şi că sunt vărul domnului de Pibrac, căpitanul de gărzi.
Şedeţi jos, şi acum, domnilor să vorbim.
………………………………………………………

După o oră, cei doi gentilomi hughenoţi se urcau pe cai, şi


prinţul le strângea mâna, făcându-le această stranie
recomandaţie:
— Veţi merge întrerupt până la Charenton. şi vă veţi opri la
uşa unei cârciumi ce are drept firmă: La regele Francisc I.
— Bine! zise sir de Barbedienne.
— Veţi chema pe cârciumar şi îi veţi zice: «Dă-ne un pahar cu
vin.»
— Prea bine.
— Golindu-l, veţi întreba de drumul la Melun şi veţi spune că
mergeţi la Lyon.
— Dar aceasta nu e drumul nostru.
— Aşteptaţi! paharul o dată golit, veţi da un scud cu efigia
regelui de Navarra, pe acesta… ţineţi-l…
Henric scoase o monedă din buzunarul său, şi cu vârful
pumnalului făcu o cruce pe muchie.
Domnul de Barbedienne şi nepotul său, domnul de
Beauchamp erau puţin uimiţi.
Henric urmă:
— Vă veţi grăbi şi ieşind din Charenton veţi trece pădurea
Vincennes şi veţi urma drumul de la Mesin.
Domnul de Barbedienne luă scudul şi plecă cu nepotul său.

- 348 -
— Juneţea regelui Henric —

Henric se îndreptă liniştit spre Luvru zicându-şi:


— Desigur că voi fi în astă-seară mai fermecător ca niciodată.
Era atunci şase ore. Regina-mamă nu-l aştepta decât la opt.
Henric se urcă la Nancy.
Nancy nu-şi părăsise mica ferăstruie practicată în parchet.
La vederea lui Henric ea îi făcu un semn de a umbla uşor.
— Vino de vezi… zise ea.
Henric se apropie şi camerista îi cedă locul. Atunci prinţul,
zări pe regina şezând înaintea mesei sale de lucru şi ocupată de
a scrie. Apoi la doi paşi distanţă, în picioare şi în atitudinea
unui om umil şi rugător, pe maestrul René Florentinul.
— Oh! oh! îşi zise prinţul, prevederile mele erau juste îmi
pare şi chiar cred, că maestrul René nu prea e bine cu ilustra sa
protecţie.
Într-adevăr regina era cu sprâncenele încruntate, şi toată
înfăţişarea îi trăda o mare iritaţie.… În fine, ea ridică capul şi
privi pe René.
— Cum, zise ea, nu ai plecat încă, mizerabile? ţi-am repetat
cu toate acestea că nu mai voiam a te vedea şi că te sfătuiam a
te reîntoarce în Italia…
— Doamnă, se rugă Florentinul, în genunchi îţi cer iertare şi
milă…
René îngenunchease. Catherina ridică din umeri.
— Da zise ea, şi când te voi ierta, vei asasina şi jefui într-un
chip şi mai îngrozitor…
— Mă căiesc… şi Dumnezeu îmi e martor… gângăvi
Florentinul.
— Taci! mizerabile!
— Ah! Doamnă, murmură René a cărui voce tremura, mi s-a
furat fata.… şi dacă Majestatea Voastră îmi refuză de acum
înainte protecţia, ce-mi va mai rămâne.
— Fata ta, zise regina, se va găsi…
René exclamă de bucurie.
— Domnul de Coarasse mi-a promis…
Acest nume făcu pe René să pălească.
— Ah! pentru că, urmă regina, domnul de Coarasse citeşte
mai bine în stele ca tine.
— Oh! făcu René, ce îl cuprinse un sentiment de gelozie.
— Vino, zise regina, te voi supune unei încercări.
Florentinul tresări.

- 349 -
— Ponson du Terrail —

— Căci în fine, urmă Catherina, nu pot avea nici o amiciţie


pentru un dispreţuit otrăvitor, pentru un asasin asemenea ca
tine; şi fiindcă te-am scăpat, a fost numai trebuinţa ce am avut
de tine… căci câteodată prezicerile tale se îndeplineau…

Poza pag. 452 - Şi supunându-se unei inspiraţii, el se aruncă la


genunchii lui Henric

René suspină cugetând că nu mai avea pe Godolphin în


puterea lui.
Regina reluă:
— Am primit azi pe un mesager ce mi-a adus o mare noutate.
Pentru că erai fermecător, spune-mi dar de ce a fost vorba.
René păli. Cu toate acestea printr-un acces de îndrăzneală,
se apropie de fereastră, o deschise şi se prefăcu că examinează
steaua de seară ce apărea pe orizont. Regina îl urmărea cu
privirea. După câteva minute, René se întoarse şi zise.
— Doamnă, nu ştiu ce mijloc întrebuinţează acel sir de
Coarasse, de care Majestatea Voastră pare atât de mulţumită,
pentru a ghici viitorul şi trecutul. Eu, nu am decât unul: de a
citi în stele; şi de aceasta, pe când eram într-o boltă a
Châteletului am redevenit un om obişnuit, neavând niciun
mijloc supranatural de a mai putea ghici, dar revăzând stelele…
René avu un surâs.
— Să vedem! zise regina, ce e acea mare noutate ce am
primit?…
René răspunse cu linişte:
— Vi s-a comunicat apropiata sosire a unui prinţ.
Regina nu făcu nici o mişcare.
— Apoi? zise ea.
— Acel prinţ e acela al Navarrei.
— Bun!
— Şi vine la Paris pentru a se căsători cu Doamna Margareta.
— Prea bine! Îmi vei putea spune de unde venea mesagerul?
— De la Nérac. Regina Jeanna se află acolo în acest moment.
Şi René, cu ochiul fix asupra stelelor, avu îndrăzneala de a
adăuga:
— O văd în acest moment, preumblându-se în parcul
castelului, şi vorbind cu un gentilom ce nu cunosc… dar care ar
putea fi…

- 350 -
— Juneţea regelui Henric —

Regina întrerupse pe René printr-o izbucnire de râs


batjocoritor.
— Stelele îşi râd de tine, zise ea, şi tu îndrăzneşti a-ţi râde de
suverana ta… Ieşi, mizerabile!
Şi regina se ridică cu furie şi arătă uşa lui René printr-un
gest atât de îngrozitor, încât Florentinul ieşi ca trăsnit şi mai
înspăimântat cum nu era în ajun în prezenţa instrumentelor de
tortură ce trebuiau a-i sfărâma oasele.
— Ah! drace, murmură Nancy la urechea prinţului, osteneala
Doamnei Catherina a fost în zadar ca să-l scoată pe protejatul ei
din ghearele călăului. Iată-l acum în dizgraţie…
Dar Henric nu răspunse.
Repede ca fulgerul, el ieşi afară din cameră, trecu coridorul
alergând şi dispăru.
— Unde se duce el? exclamă camerista mirată.
Prinţul cunoştea acum toate cotiturile Luvrului tot atât de
bine ca şi regina-mamă.
El descinse o mică scară din patru în patru trepte, şi ieşi din
palat printr-o portiţă ce răspundea în strada Saint-Honoré.
Apoi începu să alerge, coti colţul regalului edificiu şi ajunse
pe malul râului.
Acolo se prefăcu că se îndreptă spre poarta cea mare a
Luvrului, şi zări pe René ce ieşea pe portiţa din partea râului.
René era palid şi mai disperat ca un bărbat defunct care,
întorcându-se din lumea cealaltă, găseşte pe femeia sa
remăritată.
El mergea încet, întorcându-şi câteodată capul şi ridicând
ochii spre fereastra de la camera reginei-mame.
— Dobitocul! îşi zise Henric, el îşi închipuie că Doamna
Catherina îl va rechema.
Mergând astfel, Florentinul se lovi de prinţ.
— Iată! domnul René, făcu Henric. Mă iartă, mii de scuze,
priveam cerul… Noaptea e întunecoasă… nu vă vedeam.
René recunoscu pe concurentul său în prezicere, şi el se
cutremură de o mânie aţâţată de gelozie.
El voi să-şi urmeze drumul, dar Henric îi luă mâinile.
— Lasă-mă să te felicit, zise el cu un ton afectuos. Ai scăpat
bine azi dimineaţă… Am văzut cât acel afurisit de Crillon…
— Să nu mai vorbim de aceasta, domnule de Coarasse, zise
Florentinul cu un aer posomorât.

- 351 -
— Ponson du Terrail —

— Ai dreptate, domnule René, vii de la Luvru?


— Da.
— Eu mă duc acum. Mă duc să mă culc la vărul meu Pibrac.
Dar Dumnezeul meu, cum eşti de palid, domnule René!…
— Nu sunt prea sănătos…
Şi René voi să-şi urmeze drumul.
Henric îl reţinu, şi mişcând capul zise:
— Faci rău, domnule René.
— Rău?
— Fără îndoială, eşti foarte întristat…
— Am suferit mult ieri şi azi dimineaţă.
— Oh! zise Henric, nu este aceasta. Vi s-a întâmplat ceva rău
pe la Luvru, şi, în loc de a-mi încredinţa, în loc de a mă
consulta, căci în fine, sunt amicul dumitale…
— Domnule!
— Aşi! Te-am sfătuit în mai multe rânduri şi dacă mă
ascultai…
— Dar… îţi jur…
— Aide! zise Henric cu un surâs pe jumătate batjocoritor, iată
că uiţi că şi eu ca şi dumneata, citesc în stele.
— Ei bine, zise el, te opresc de a-mi spune cea ce mi s-a
întâmplat la Luvru.
— Ce spui?
— Te opresc!…
— Ah! domnule René, ştii bine că n-am decât a privi în palma
mâinii dumitale…
René avu un moment de nelinişte; dar îi era atâta teamă de a
nu fi descoperit, el se temea atât ca se nu i se cunoască acea
dizgraţie la care nu se aştepta, încât făcându-şi o forţare,
întinse mâna.
Henric o luă, apoi duse pe Florentin sub un felinar.
— Oh! oh! zise el deodată.
— Ce vezi? făcu René ce se încercă de a da tonului un accent
de batjocoră.
— Văd, răspunse Henric, că regina te-a izgonit de la dânsa.
Florentinul scoase un ţipăt şi se dădu înapoi cu totul
tremurând.

- 352 -
— Juneţea regelui Henric —

XLV

Desigur că Henric de Navarra avea un noroc orb în rolul de


fermecător ce şi-l impusese.
René ieşea de la regina şi-l întâlni la o sută paşi de Luvru.
Prinţul părea că vine de la hotelul său.
Şi se arăta cu neputinţă ca el să cunoască toate cele
petrecute între el şi regină prin mijloace naturale.
Deci în ochii lui René prinţul era mai fermecător ca niciodată.
Florentinul era omul ce nu putea fi suferit de Franţa
întreagă; insolent cu cei slabi, timid, mângâietor, servil cu cei
tari.
El ura pe Henric şi era gelos pe dânsul; căci regina printr-un
cuvânt îi comunicase că ea ascultase pe tânărul bearnez
rămânând foarte încântată de talentul lui.
Dar bearnezul îi dovedea superioritatea într-un chip atât de
neaşteptat, că în interior el se simţea stăpânit, chiar învins.
El trecu dar deodată de la furie la blândeţe, de la neîncredere
la încredere, de la îndrăzneală la teamă.
— Ei bine, zise el, silindu-se de a surâde, să admitem că ai
ghicit.
— Poţi să admiţi, căci sunt sigur, zise prinţul.
— Fie!
— Ei bine?
— Dacă regina m-a izgonit… mă aflu în dizgraţie.
— Întocmai.
— Bun! zise René; dar această dizgraţie nu e decât
momentană.
— Hm! răspunse Henric, iacă ceva încă, ce nu pot spune fără
a mai cugeta puţin.
— Cugetă, murmură Florentinul a cărui voce tremura.
Henric luă mâna Florentinului, o examină din nou şi privi
iarăşi stelele.
— Domnule René îi zise el, văd influenţe contrarii care îşi
dispută soarta dumitale.
— Aud? făcu René.
— Ai un inamic, crâncen ce se va lupta din toate puterile lui
pentru a te împiedica să mai reintri în graţia reginei.
— Şi acel inamic, care e?
— Acela eşti dumneata, zise Henric.

- 353 -
— Ponson du Terrail —

— Eu! eu! zicea parfumerul uimit


— Dumneata domnule René.
— Dar… glumeşti… nu e aşa?…
— Nu, căci mă explic. Astfel, te vei întoarce la dumneata şi
primul lucru va fi de a scrie reginei o lungă scrisoare de scuze şi
iertări. Spune, nu e aşa?
— Este adevărat. Mă gândeam la asta.
— Mâine, vei veni a rătăci împrejurul Luvrului, şi te vei
încerca de a te afla în drumul reginei când ea va ieşi.
— Dar…
— În zilele următoare, vei face asemenea… şi regina în loc de
a prinde milă, te va urî, şi curtezanii ce au râs de dumneata azi
dimineaţă, şi care tremură astă-seară ştiindu-te afară din
Châtelet, curtezanii vor reîncepe a râde într-un mod şi mai
plăcut.
— Oh! dar cu toate acestea…
— Iată! domnule René, zise Henric cu un aşa accent de
bunătate încât René îl crezu, înainte de aţi da un sfat, voiesc să-
ţi dovedesc că sunt amicul dumitale. Ştiam foarte bine că
dumneata ai fost acela ce ai asasinat pe burghezul Loriot…
— Domnule?…
— Sst! aceasta e între noi. Ştiam bine că Gascarille, căruia i
se promisese două sute de scuzi de aur şi greşeala la
spânzurare…
— Dar.. taci! făcu René cu spaimă.
— Nu avea teamă, suntem… singuri… Ştiam toate acestea, şi
dacă azi dimineaţă spunem numai un cuvânt regelui, Gascarille
n-ar fi fost interogat dar ai fi fost trimis înaintea Parlamentului.
Dacă nu am spus nimic, a fost amiciţia ce am pentru
dumneata; aşa e?
— Da, gângăvi René, ce începea a crede că prinţul avea
simpatie pentru dânsul.
— Deci, dacă-ţi dau o povaţă, ea e din inimă..
— Ei bine, să vedem ce mă sfătuieşti.
— Iată: fă pe mortul câteva zile. Du-te în provincie prin
vecinătăţile Parisului, sau mulţumeşte-te de a te închide în
prăvălie după podul Saint-Michel.
— Dar pentru ce?
— Astfel, toţi aceşti seniori se bucură de reaua dumitale
întâmplare, nevăzându-te, vor fi neliniştiţi: «René, îşi vor zice ei,

- 354 -
— Juneţea regelui Henric —

a fost trimis desigur în vreo misiune de regină. La reîntoarcerea


lui, vai de noi! el va fi sălbatec.»
— Ei drace! întrerupse René, ce idee îmi dai dumneata.
— O bună idee, domnule René; şi esenţialul pentru
dumneata, este că încă nu se ştie că eşti dizgraţiat, şi ce e mai
mult că regina nu se va lăuda că te-a gonit. Doamna Catherina
are obiceiul de a-şi spăla rufele murdare, în familie.
— Dar… murmură parfumerul, dacă regina nu mă va mai
vedea… sigur că ea mă va uita.
— Din contră, dacă nu te va mai vedea, mânia îi va trece;
apoi după ură, va fi apucată de un sentiment de orgoliu bizar.
Ea se va înspăimânta că ai primit cu aşa sânge rece, dizgraţia
sa, şi va trimite să te caute… Acum înţelegi?
— Da. Dar gândeşti dumneata că lucrurile vor merge astfel?
— Oh! sunt sigur.
— Şi cât timp va dura dizgraţia ei?
— Cam vreo opt zile. În timpul aceasta eu îţi voi face toate
recomandările.
— Hei! făcu Florentinul care privi pe tânăr, cu neîncredere.
— Ah! reasigură-te, zise Henric râzând, eu nu am cugetul de
a te suplini pentru eternitate. După ce voi face pe prezicătorul
câteva zile, pe lângă doamna Catherina, mă voi retrage… şi voi
dispărea…
— Unde o să te duci?
— Mă voi întoarce în Navarra. Aşadar nu avea nicio teamă.
Sunt numai un amator de preziceri, şi nu consult astrele, decât
pentru plăcerea mea, şi-ţi voi face şi serviciul de a împiedica şi
pe un altul cu asemenea talent, de a-ţi lua locul…
— Domnule de Coarasse, întrerupse parfumerul care începea
a avea o credinţă oarbă în cuvintele prinţului, ştii că mi s-a
furat fata?…
— Da, ştiu Regina chiar m-a întrebat asupra acestui subiect.
— Şi ce i s-a prezis?
— Că se va găsi fata dumitale.
— Când?
— Nu i-am putut preciza timpul.
— Şi… acest… gentilom?
— Ea nu îl va lua de soţ. Dar, adio, domnule René, şi
urmează sfatul meu… căci îţi va fi bine.
Henric se grăbi de a părăsi pe René, care fără nicio îndoială,

- 355 -
— Ponson du Terrail —

voia să ştie multe lucruri încă, şi intră în Luvru prin portiţa


dinspre malul apei, pe unde intra drept la regină.
Doamna Catherina îl aştepta cu mare nerăbdare.
Henric s-a păzit de a-i spune că întâlnise pe René; şi luă din
contră, o mină curioasă de a vedea pe regina singură, şi îi zise:
— Cred, doamnă, că stelele şi-au râs de mine, căci îmi spun
nişte stranii lucruri…
— Ce ai zis? făcu regina.
— Poate nu voiesc să mă iniţieze în misterele politice!
— Dar, ce ţi-au spus, domnule de Coarasse? întrebă regina
neliniştită.
— Doamnă, reluă Henric, vă rog puneţi pe această masă
scrisoarea monseniorului duce d’Alencon şi o aşezaţi închisă.
— Iat-o.
— Acum, daţi-mi mâna dreaptă.
— Iat-o.
— Şi puneţi mâna stângă pe scrisoare.
Pe când executa acestea doamna Catherina care fusese foarte
superstiţioasă, prinţul se gândea:
— Niciodată în viaţa ei, nu-mi va ierta acestea, când îi voi fi
ginere, şi când va afla că fermecătorul ei n-a fost altul decât
prinţul de Navarra… Dar… ce-mi pasă… să continui.
El luă mâna dreaptă a reginei, care pe cealaltă, o ţinea lipită
pe scrisoarea ducelui d’Alencon; apoi luă din nou flaconul cu
cerneală simpatică.
—Doamnă, zise el atunci, punând flaconul în flacăra
lumânării, domnul duce d’Alencon, a pus o bună cursă, căci a
arestat pe marchizul de Bellefond, pe sir de Barbedienne şi pe
sir de Beauchamp, care sunt nişte gentilomi ageri şi periculoşi!
— Şi sunt sigură, zise regina, că parlamentul de Poitiers va
condamna pe aceşti gentilomi cu decapitarea.
— Da, doamnă. Dar…
Henric păru că cugetă.
— Gândeşti dumneata dar, zise regina, că arestarea
parlamentului nu va fi executată?
— Va fi executată numai pentru marchizul de Bellefond…
— Pentru ce, şi nu pentru ceilalţi doi?
— Pentru că nu mai sunt în puterea domnului duce
d’Alencon, şi prin urmare în al parlamentului de Poitiers.
Regina scoase un strigăt de spaimă.

- 356 -
— Juneţea regelui Henric —

Henric urmă cu seriozitate:


— Eu nu am văzut niciodată pe sir de Barbedienne, cum nici
pe nepotul său, şi cu toate acestea îi văd în acest moment…
Henric privi iarăşi prin flacon, şi regina crezu într-adevăr că
el vede pe cel doi hughenoţi.
Prinţul urmă:
— Sir de Barbedienne este un bătrân, iar sir de Beauchamp
un tânăr. Ei sunt puşi într-o închisoare, în vârful unui turn al
castelului d’Angers. Împrejurul turnului se întind nişte grădini.
E noapte… o noapte întunecoasă şi fără stele… Prizonierii sunt
fără lumină, şi e imposibil de a vedea curat pe acela care e
culcat pe pat. Dar aud un fel de zgomot de ruptură de cârpe.
Cred că îşi sfâşie cearşafurile pentru a face fâşii.
— Şi celălalt?
— Celălalt este aproape de fereastra închisorii. Această
fereastră este garnisită cu două bare de fier. Sir de
Barbedienne, pe când nepotul său face o lungă funie din acele
fâşii de pânză, el pileşte acele bare…
— După aceasta? după aceasta? zise regina cu oarecare
nerăbdare.
Prinţul avea ochiul fix asupra flaconului, unde toată acea
scenă părea că se reflectează, şi părea că îşi apleacă urechea
pentru a auzi acel zgomot depărtat şi perceptibil numai pentru
el însuşi.
— După aceasta! zise el, aud o şuierătură de fluierat
depărtat, apoi strigătul unei păsări nocturne… a unei cucuvele.
Este un om care imită acest strigăt, această cucuvea este un
frumos cavaler care se plimbă prin grădina castelului, nu pot să
îi văd trăsurile feţei, căci e mascat.
— Ah! făcu regina.
— Sir de Barbedienne, a terminat cu pilirea fiarelor şi lasă să
atârne pe fereastra turnului fâşia cea lungă formată din cârpele
cearşafurilor.
— Adevărat?
— Dar e o santinelă dedesubtul turnului.
— Ea va da cel puţin alarma! făcu regina îngrijată.
— N-are timp. Omul mascat se apropie încet… prin umbră…
santinela piruetează… Mascatul înaintează; văd strălucindu-i
pumnalul… aud un strigăt înăbuşit… soldatul cade lovit de
moarte.

- 357 -
— Ponson du Terrail —

Henric părea că vede atât de bine această scenă prin flaconul


cu cerneală simpatică, încât regina terminase prin a se crede la
Angers, şi că ea se transportase cu gândirea chiar în grădina
unde santinela fusese lovită cu pumnalul.
— După aceasta? zise ea.
— Omul mascat, urmă Henric, atârnă de acea funie un mic
pachet, care se urcă repede în turn, în acel pachet este o scară
de frânghie.
— Ei voiesc să fugă?
— Da, doamnă. Cel mai tânăr, descinde întâi. Scara se
balansează şi oscilează, dar ea e solid atârnată şi tânărul atinge
pământul. Bătrânul iată-l că descinde acum… Amândoi,
precedaţi şi conduşi de omul mascat, traversează grădina
alergând şi escaladând zidul… Îi văd sărind într-o stradă
strâmtă. Acolo sunt trei cai înşeuaţi şi legaţi de grila unei case.
Câteşitrei sar pe şei… Dar se despart: omul mascat o ia la
dreapta, ceilalţi doi prizonieri, la stânga. Aud galopul cailor,
murmură Henric, dar nu mai văd nimic.
Şi prinţul se prefăcu că e obosit, şi se lăsă să cadă ca zdrobit
pe un scaun.
— Oh! domnule de Coarasse, strigă regina, mai fă o forţare,
te rog, şi vezi unde merg.
Henric luă mâna reginei din nou, şi apropie iarăşi flaconul de
lumânare. Dar în acel moment se auzi un mare zgomot în
anticameră.
— Opreşte-te! zise regina.
Pajul Raoul, ridică perdeaua şi domnul de Nancey intră.
— Ce este Nancey? întrebă regina foarte iritată de a fi
turburată în experienţele sale de fermecătorii.
— Doamnă, un mesager al monseniorului duce d’Alencon.
— Un mesager! exclamă regina.
— El a descălecat după cal, chiar în momentul aceasta. Şi
este purtătorul unei scrisori.
Regina privi pe Henric.
— Ah! zise ea, am să văd acum, dacă nu te-ai înşelat,
domnule de Coarasse. Fă să intre acest mesager, Nancey.
— Intră, gentilomul meu, strigă tânărul ofiţer.

Poza pag. 464 – Ea înaintă spre Doamna Catherina, care


descinse îndată cele dintâi trepte.

- 358 -
— Juneţea regelui Henric —

Regina văzu apărând pe pragul oratoriului, un om acoperit de


praf şi care părea zdrobit de osteneală.
El întinse Catherinei, după ce se înclină respectuos, o
scrisoare cu armele ducelui d’Alencon şi legată cu un fir de
mătase albastră.
Regina o luă, rupse firul, sfărâmă pecetea, desfăcu plicul, şi
la cel dintâi cuvânt ce citi, scoase un ţipăt.
Apoi întinse acea scrisoare, pretinsului sir de Coarasse care o
citi cu o linişte perfectă:

„Doamnă regină-mamă.
Doi dintre prizonierii mei, bătrânul sir de Barbedienne, şi sir de
Beauchamp nepotul său, au fugit astă-noapte. Santinela a fost
omorâtă. Totul conchide că această evadare, care n-a fost aflată
decât astăzi dimineaţă, s-a petrecut între nouă şi zece ore seara.
Îmi bănuiesc, că aceşti doi fugari au luat drumul Parisului. Vă
înştiinţez dar de îndată pentru ca să-i arestaţi dacă va fi cu
putinţă.”

Henric privi pe Catherina.


— Ei bine, doamnă, zise el, ce gândeşti dumneata de
aceasta?
Regina nu răspunse nimic, dar zise lui Nancey:
— Ieşi, Nancey, condu pe acest gentilom, şi lasă-mă singură
cu domnul de Coarasse, dar fii gata de a te sui pe cal când îţi
voi spune.
Nancey se înclină şi ieşi cu mesagerul. Atunci Catherina zise
lui Henric.
— Trebuie cu orice preţ, domnule de Coarasse, ca să găseşti
pe acei doi gentilomi.
— Ah! doamnă, zise Henric, nu pot răspunde de aceasta.
— Pentru ce?
— Pentru că au douăsprezece său cincisprezece ore de
drum… şi dacă vor atinge frontiera, nu mai e ştiinţa mea care
poate să îi aresteze.
— Dar, cu toate acestea…
— Cu toate acestea, pot să spun drumul care au urmat, cred
că este destul şi aceasta îmi pare…

- 359 -
— Ponson du Terrail —

— Să vedem!
Henric se uită din nou în flacon.
— Ah! strigă el tot de odată, văd, şi e bizar…
— Unde sunt ei? întrebă cu vioiciune Catherina.
— Ei sunt călări la poarta unul han. Golesc un pahar de vin
fără să părăsească şeile.
— Ah!… Şi acest han.
— Este într-o ţară care-mi e necunoscută, dar flaconul
tremură în mâna mea, şi asta e un semn că sunt departe de
Paris… Afară de aceasta… aşteptaţi… am citit o firmă deasupra
porţii: La regele Francisc I.
— Sunt la Charenton îi strigă regina.
— Nu ştiu, dar strada e cu un suiş şi se coboară spre un râu.
— Aşa este.
— Cel mai bătrân pronunţă numele de Lyon, urmă Henric; şi
dă un scud hangiului. Şi acest scud e bizar, este un scud din
Bearn. Are efigia răposatului rege Antoine de Bourbon şi el, e
chiar însemnat cu o cruce. Iată-i că pleacă… Aud încă galopul,
dar nu îi mai văd.
Henric îngrijea ca fiecare gest ce făcea, să fie însoţit de câte o
strâmbătură de osteneală.
— Ah! zise el, îi revăd… ei sunt într-un oraş, pe malul unui
râu… descind într-un alt han şi cer să se culce.
Regina lovi într-un timbru.
— E Melun, zise ea, se culcă la Melun. Acum vor putea fi
ajunşi…
La zgomotul timbrului, domnul de Nancey se grăbi de a
alerga.
— Nancey, zise regina, să te urci pe cal cu treizeci de gărzi de
ai regelui, şi îi vei conduce mai întâi la Charenton, unde vei
întreba la hanul numit al regelui Francisc I, dacă n-a văzut
trecând doi gentilomi, un tânăr şi un bătrân… care păreau a
veni de departe sau mai bine ia cu dumneata pe mesagerul
domnului d’Alencon că el va cunoaşte pe fugari.
— Bine, doamnă, zise domnul de Nancey.
— Apo! tu îmi vei retrimite pe acest nenorocit gentilom, oricât
de obosit ar fi.
— Şi eu unde mă voi mai duce?
— La Melun, împreună cu cei treizeci de gărzi, dar în fuga cea
mai mare, tu o să ajungi la miezul nopţii, şi vei sfârşi prin a

- 360 -
— Juneţea regelui Henric —

căuta prin toate hanurile, până ce vei da de cei doi fugari, pe


care îi vei aduce cu mâinile şi picioarele legate.
— Prea bine, doamnă.
Domnul de Nancey se înclină şi ieşi.
Henric se lăsase să cadă pe un scaun, ca un om prea obosit.
— Ah! doamnă, murmură el, plâng prea mult pe aceea care
fac pe fermecătorii de meşteşug. Eu sunt mult mai ostenit, mult
mai slab, decât cum aş fi făcut douăzeci de leghe călare.
— Ei bine, domnule de Coarasse, zise regina, am să te
recompensez.
Prinţul privi pe Catherina cu spaimă.
— Te invit la cină.
— Ah! Doamnă.
— Nu la mine însă, ci la doamna Margareta.
Henric avu o bătaie de inimă foarte simpatică.
— Şi, adăugă regina, îţi voi fi recunoscătoare, dacă te vei
duce la prinţesă de a-i anunţa că te urmez.
Regina chemă pe cameristă pentru a o aranja, şi Henric tot
palpitând de bucurie se duse la doamna Margareta.
În drum, el întâlni pe Nancy.
Nancy îi arătă micii săi dinţi albi printr-un surâs, şi îi zise:
— Ştii dumneata, sărmanul meu amic, că, regina are