Aventura conştiinţei mele a

început într-o zi de iarnă când o

anumită întâmplare m-a făcut
să înţeleg deodată că exist.(...)
Din această întâmplare ar reieşi
că instinctele de acaparare m-
au dus departe de viaţă, ceea ce
nu s-a dovedit. Totuşi aventurile
vieţii noastre sunt ale
conştiinţei, deşi viaţa ei
adevărată nu e niciodată liberă
de instincte şi nu o data e
neputincioasă în faţa lor, în rău,
dar şi în bine
Abia mult mai târziu, când l-am
citit pe Tolstoi, am înţeles că nu
numai cuvintele exprimă
sufletul uman, ci şi lumea în
care el se proiectează în afară
sau îl acoperă ca nişte văluri şi
cum natura şi mediul social în
mijlocul cărora îşi duce viaţa,
obiectele şi animalele care îi
aparţin, chiar propria lui
înfăţişare, mustaţa pe care şi-o
lasă, hainele pe care le poartă
(şi le poartă într-un anumit fel)
îl reprezintă, îl ascund sau îl
exprimă după acelaşi mobil
uneori misterios, alteori
limpede şi raţional cu care
rosteşte cuvinte.
Nu trebuie să fie mari şocurile
pe care le primim de la un
prieten, de la alţii rămânem
nepăsători chiar dacă sunt
infamii menite să ne culce la
pământ; nu ne culcă!, însă cele
primite de la un prieten lovesc
un seismograf mai adânc, pe
care cu greu îl repunem în stare
de echilibru. L-am văzut din nou
şi i-am spus: "Mitică, nu
contează ce mi-ai făcut,
manuscrisele nu ţineam la ele,
spune-mi mai bine ce mai faci
tu?" Lipsisem doi ani, nu mai
ştiam nimic din viaţa literară şi
mai ales nu mai ştiam ce
scrisese el în acest timp...
încercam să reiau prietenia cu
el cu speranţa că o sinceritate
revelatoare din partea lui putea
uşor să şteargă ceea ce îmi
făcuse, chiar şi o simplă
mărturisire că îi fusese greu şi
de aceea... "Ce să fac, bine", mi-
a răspuns însă el cu ceva spart
în glas, rece şi agresiv... Şi a
rămas mut şi străin.
Dragostea e ca moartea, îţi
intră în suflet şi totul amorţeşte
în tine, alungă ceea ce era
înainte fiinţa ta intimă şi se
instalează ea, femeia care ţi-a
luat piuitul... A doua zi însă mi-
am venit în fire şi mă gândeam
la ea doar cu afecţiunea primei
întâlniri, liniştită, fragedă şi de
lungă durată, aşa cum o
păstrasem în amintire un an
întreg. Sărutul şi îmbrăţişarea
de ieri îmi apăreau străine şi
vulgare...
Da, îmi aminteam de ce. Schiţa
asta era un secret care nu
trebuia dezvăluit. De ce? Aşa!
Era secretul meu. Că apăruse în
Timpul trebuia, debutam, dar
salcâmul acela trebuia ferit, era
ceva de preţ, intim, care putea
fi ucis într-o carte de nuvele. Şi
acum deodată mi-am dat
seama de ce. Acest salcâm
doborât era singura întâmplare
din ceea ce scrisesem la
douăzeci de ani care avea
legătură adâncă, neştearsă, cu
familia mea.